UNIVERSITATEA din CRAIOVA

CENTRUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Specializarea:

REFERAT
la disciplina
Econometrie

COORDONATOR:
lect.univ.dr. STUPARU DRAGOŞ

STUDENT: LAZĂR IONUȚ ADRIAN

Drobeta Turnu Severin

- 2021 -
 Cibernetica: evoluţie, generalităţi

Cibernetica este disciplina care studiază comunicațiile și controlul între diferitele subsisteme

constituind un organism viu sau o mașină construită de om. Feedback-ul este principala sa
componentă.

Cuvântul „cibernetică” a fost creat de Norbert Wiener în 1948, atunci când a formulat și prima
definiție „ cibernetica este știința comunicației, comenzii și controlului în mașini, organisme
vii și societate”.

Cibernetica urmăreşte să dezvolte teoriile generale ale comunicării în cadrul sistemelor

complexe...natura sa abstractă şi, adesea, matematică face cibernetica aplicabilă în orice
domeniu empiric, în care procesele de comunicare şi corelaţiile lor apar. Aplicaţiile ciberneticii
sunt larg răspândite, în special în domeniul ştiinţelor informatice şi ştiinţei calculatoarelor, în
domeniul ştiinţelor naturale şi sociale, în politică, educaţie şi de management.

Cibernetica studiază fluxul de informaţii în jurul unui sistem, şi modul în care această
informaţie este folosită de către sistem ca un mijloc de control în sine: face acest lucru pentru
a anima sau nu sistemele indiferente. Cibernetica este o ştiinţă interdisciplinară, prelia la fel
de mult din biologie ca de la fizica, la fel de mult din studiul creierului ca de la studiul
calculatoarelor, şi se preocupă de limbiajul oficial al ştiinţei pentru furnizarea de instrumente
cu care poate fi descris comportamentul in toate aceste sisteme în mod obiectiv.

Cibernetica tratează despre modul de comportare și nu despre obiecte. Ea studiază deci

relațiile dintre obiecte și nu caută să explice esența lor. Cibernetica este doar o proiecție, o
modalitate de cunoaștere. Ea nu va putea epuiza sau explica fenomenul în sine cibernetica nu
Promite și nu pretinde decât o teorie a acțiunii optimale ea se referă la relațiile dintre condiții
agent mijloace și scop Deci cunoașterea proprietăților cibernetice ale universului și ale
subsistemelor sale componente nu epuizează întreaga esență a acesteia doar oferă bază
suficientă pentru a stăpâni teoretic și practic procesele de dezvoltare.

Cibernetică a provocat o revoluție metodologică fără precedent. Aceasta deoarece

metodologia ciberneticii oferă un instrument de unificare a filozofică a științelor care ne
apropie în chip decisiv de acea unitate a științelor naturii și ale societății pe care Marx o
anticipase în „Manuscrisele economico filozofice” în 1844. Limbajul ciberneticii oferă
posibilitatea integrării limbajelor relativ divergente ale științelor formalizate ale disciplinelor
substanțiale și chiar a limbajului filozofiei înțeleasă ca meteori de un tip specific.

Conceptul de informație în cibernetică desemnează acel element al mesajului prin

intermediul căruia se realizează comunicarea: proprietatea configurațiilor desene de a
transporta o semnificație. Semnificația nu este proprietatea semnului, ci a comunicării: o
semnificație nu se poate defini decât cu referire la o clasă de interacțiuni între două clase
discerne bile de sisteme active în relațiile de comunicare.

Cibernetica se bazează în special pe posibilitatea modelării matematice a informației. Aceasta

este aplicabilă doar la acele aspecte ale proceselor de comunicare pentru caracterizarea
cărora este relevant un factor de suprimare sau de reducere a incertitudinii. Utilizarea teoriei
matematice a informației Este posibilă numai în situațiile în care stimuli sunt priviți „pur
sintactic”. Ea face Deci abstracție de funcția semantică și de funcție a pragmatică a
informației.

Cibernetica a cunoscut trei etape: cibernetica de ordinul întâi, doi și trei.

Cibernetica de ordinul întâi a fost fondata de Norbert Wiener.

Cibernetica de ordinul al doilea , cunoscută și sub numele de cibernetică a ciberneticii , este

aplicarea recursivă a ciberneticii la sine și practica ciberneticii conform unei astfel de critici. A
fost dezvoltat între aproximativ 1968 și 1975 de Margaret Mead , Heinz von Foerster și alții.
Von Foerster a denumit-o cibernetică a „sistemelor de observare”, în timp ce cibernetica de
ordinul întâi este cea a „sistemelor observate”. Uneori este denumită „noua cibernetică”,
termenul preferat de Gordon Pask și este strâns aliată constructivismului radical , care a fost
dezvoltat în același timp de Ernst von Glasersfeld . Deși este uneori considerată o ruptură
radicală față de preocupările anterioare ale ciberneticii, există multă continuitate cu lucrările
anterioare și poate fi considerată ca finalizarea disciplinei, răspunzând problemelor evidente
în timpul conferințelor Macy în care a fost dezvoltată inițial cibernetica. Preocupările sale
includ epistemologia, etica, autonomia , auto-consistența, auto-referențialitatea și capacitățile
de auto-organizare ale sistemelor complexe . A fost caracterizată drept cibernetică în care
„circularitatea este luată în serios”. Cibernetica ciberneticii și noua cibernetică Cibernetica de
ordinul doi poate fi prescurtată ca C2 sau SOC și este uneori denumită cibernetică a
ciberneticii , noua cibernetică sau a doua cibernetică . Termenii sunt adesea folosiți
interschimbabil, dar pot accentua și diferite aspecte: Cel mai frecvent, cibernetica de ordinul
doi se referă la practica ciberneticii în care ciberneticienii se înțeleg că fac parte din sistemul
pe care îl studiază. Acest lucru este puternic asociat cu Heinz von Foerster. Mai precis, și mai
ales atunci când este formulat ca cibernetică a ciberneticii , se referă la aplicarea recursivă a
ciberneticii la sine și la practica ciberneticii în conformitate cu propriile sale idei. Acest lucru
este strâns asociat cu adresa lui Mead din 1967 către Societatea Americană pentru
Cibernetică (publicată în 1968) și cu cartea „Cibernetică a ciberneticii” a lui von Foerster,
dezvoltată ca opțiune de curs la Biological Computer Laboratory (BCL), unde au fost analizate
textele cibernetice principiile pe care le-au prezentat. În general, și mai ales atunci când este
denumită noua cibernetică , aceasta semnifică evoluții substanțiale în direcția și domeniul de
aplicare luate de câmp în urma criticilor de mai sus.

Cibernetica de ordinul doi a luat forma la sfârșitul anilor 1960 și la mijlocul anilor 1970.
Discursul principal din 1967 la reuniunea inaugurală a Societății Americane pentru Cibernetică
(ASC) de Margaret Mead, care participase la conferințele Macy, este un moment definitoriu în
dezvoltarea sa. Ea a caracterizat „cibernetica ca un mod de a privi lucrurile și ca un limbaj
pentru exprimarea a ceea ce se vede”. Această lucrare a avut un accent social și ecologic,
Mead făcând apel la ciberneticieni să își asume responsabilitatea pentru consecințele sociale
ale limbajului ciberneticii și dezvoltarea sistemelor cibernetice. Lucrarea lui Mead a încheiat
cu o propunere îndreptată către ASC în sine, că se organizează în lumina ideilor de care era
preocupat. Adică, practica ciberneticii de către ASC ar trebui să facă obiectul unei critici
cibernetice, idee întoarsă în mod special de Ranulph Glanville în timpul său ca președinte al
societății. Lucrarea lui Mead a fost publicată în 1968 într-o colecție editată de Heinz von
Foerster. Cu Mead necontactabil din cauza muncii pe teren la vremea respectivă, von Foerster
a intitulat lucrarea „Cibernetică a ciberneticii”, un titlu care poate sublinia preocupările sale
mai mult decât ale lui Mead. Von Foerster a promovat energetic cibernetica de ordinul doi,
dezvoltându-l ca un mijloc de reînnoire pentru cibernetică în general și ca ceea ce a fost
numit „o revoluție neterminată” în știință. Von Foerster a dezvoltat cibernetica de ordinul al
doilea ca o critică a realismului și obiectivității și ca o formă radicală reflexivă a științei, unde
observatorii intră în domeniile lor de observație, descriindu-și propriile observări, nu cauzele
presupuse. Dezvoltarea inițială a ciberneticii de ordinul doi a fost consolidată la mijlocul
anilor 1970 într-o serie de evoluții și publicații semnificative.

O altă încercare o constituie elaborarea ciberneticii de ordinul trei, proces început după anul
2000 de o serie de oameni de ştiinţă (S. Umpleby, F. Heylighen, F. Geyer, C. Joslyn, ş.a.), care
are ca principal obiectiv realizarea unei sinteze dintre principiile ciberneticii şi noile teorii ale
complexităţii, ştiind faptul că sistemele adaptive complexe sunt şi sisteme cibernetice. S.
Umpleby, unul dintre primii cercetători care au formulat clar deosebirile dintre această
cibernetică, denumită de el şi cibernetica socială, şi cibernetica de ordinul întâi (inginerească),
respectiv cibernetica de ordinul doi (biologică, evoluţionistă) afirma: ,,Când teoriile despre
fenomenele fizice se schimbă, presupunem că fenomenele însele nu se schimbă. De exemplu,
când fizicienii îşi schimbă concepţia trecând de la mecanica newtoniană clasică la mecanica
cuantică, comportamentul atomilor nu se schimbă. Dar, când teoriile despre sistemele sociale
se schimbă, sistemele sociale funcţionează diferit. De exemplu, teoriile lui Adam Smith, Karl
Marx, John Maynard Keynes şi Milton Friedman au schimbat modul în care funcţionează
sistemele sociale. Deci, în sistemele sociale există o circularitate sau un dialog între teorii şi
fenomene.” (Umpleby, 2001).

Deci cibernetica de ordinul trei (sociocibernetica) creează cunoaştere pentru ca aceasta să

poată fi utilizată în vederea atingerii unor scopuri umane. Teoriile şi ideile sociale, care le
includ şi pe cele economice, nu reprezintă altceva decât instrumente şi mijloace ale schimbării
şi transformării sociale. Dacă vrei să perfecţionezi un sistem social, de exemplu o firmă, atunci
elaborezi o teorie mai bună asupra modului în care ar trebui să funcţioneze firma respectivă,
după care transformi firma în concordanţă cu teoria sau modelul respectiv.

Deşi o astfel de întreprindere pare logică, noile teorii şi idei elaborate sunt supuse unor
restricţii şi limitări puternice (legale, materiale, umane, dar şi inerţiale), care tind să prezerve
vechea structură, vechile idei şi concepte, chiar dacă acestea sunt, în mod evident, depăşite.
Din această cauză, apare o circularitate, un feedback între teorie şi sistemul social, care duce
la modificare treptată a teoriei, dar şi a sistemului social, în acord cu teoria perfecţionată.
Treptat, prin acest proces circular, se ajunge la un nou sistem social care corespunde mai bine
scopurilor urmărite.
În acest fel, nu numai realitatea economică, dar şi teoriile şi modelele care încearcă să
interpreteze această realitate ar fi într-o continuă transformare şi perfecţionare. Am avea, de
fapt, două sisteme adaptive complexe, unul real iar celălalt conceptual (virtual), care se
influenţează şi intercondiţionează pe măsură ce evoluează într-un mediu complex. Evident că
o astfel de evoluţie a ştiinţelor complexităţii nu reprezintă decât o ipoteză ce poate sau nu să
devină reală. Dezvoltarea sistemului adaptiv complex pe care îl reprezintă ştiinţa în general, şi
ştiinţa economică în particular va arăta, mai devreme sau mai târziu, dacă ipoteza formulată
este adevărată.