INIMA

Inima este un organ musculo-cavitar, a cărui activitate controlată asigură circulaţia

sângelui.
Inima este compusă din:
- două cavităţi POSTERIOARE, de recepţia a sângelui venos: atriul drept şi atriul stâng.
Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial. Fiecare atriu comunică cu ventriculul de
aceiaşi parte printr-un larg orificiu (Ostium) atrio-ventricular, dar nu comunică cu atriul din
partea opusă. Atriul drept recepţionează sângele venos neoxigenat al circulaţiei mari, iar atriul
stâng recepţionează sângele venos oxigenat al circulaţiei micii;
- două cavităţi ANTERIOARE, ventriculul drept şi ventriculul stâng. Ventriculii sunt
separați între ei prin septul interventricular. Ventriculul drept are rolul de a propulsa sângele
neoxigenat în artera pulmonară, iar ventriculul stâng propulsează sângele oxigenat în artera
aortă.
Structural, inima este formată din:
1. Țesut muscular striat de tip particular: miocardul.
2. Țesut muscular nediferenţiat, de tip embrionar, care alcătuiește centrii de generare şi
conducere a influxului contractil al inimii.
3. Endocordul: este tunica care tapetează suprafața interioară a cavităților inimii.
Endocardul se continuă cu endoteliul vaselor care sosesc sau pleacă de la inimă.
4. Suprafaţa exterioară a inimii este învelită de un dublu înveliş seros şi fibros: pericardul
seros şi pericardul fibros.

A. DATE GENERALE
1. SITUAȚIA. Inima este un organ toracic nepereche, situat în mijlociu (etajul inferior al
mediastinului anterior) între cei doi plămâni, deasupra diafragmei, înapoia sternului şi a
cartilagiilor costale, înaintea esofagului, infrabronşic, a aortei descendente şi a vertebrelor
toracale: T4-T8.
Nu este situată în planul medio-sagital, ci aşezată în aşa fel, încât o treime din ea se află
în dreapta planului median, la două treimi în stânga acestui plan.
2. MIJLOACELE DE FIXARE. Inima este menţinută în poziţie prin continuitatea ei cu
vasele mari care pleacă sau sosesc la imină: aorta, trunchiul arterei pulmonare, venele
pulmonare, venele cava. Dar elementul cel mai important de fixare al inimii, aste reprezentat de
pericard, prin inserţiile diafragmatice, vertebrale, sternale, ale acestuia, prin continuitatea
pericardului fibros cu adventiţia vaselor mari şi prin reflexia pericardului seros de pe suprafaţa
exterioară a inimii, pe suprafaţa interioară a pericardului fibros.
Deşi bine fixată în mediastinul mijlociu, inima fiind liberă în sacul pericardic, se poate
deplasa cu uşurinţă în urma propriei activităţi contractile, sau, sub influenţa organelor din jur. În
mod normal inima se deplasează a) fie în sens vertical, sub influenţa mişcărilor diafragmatice
inspiratorii și expiratorii b) fie în sens transversal, sub influenţa decubitului lateral drept sau
stâng. Inima poate fi deplasată împreună cu întreg aparatul său suspensor şi împreună cu celelalte
organe mediastinale, în condiţii patologice: colecţii pleurale, simfize pleurale, tumori bronho-
pulmonare, adenopatii mediastinale, etc.
3. FORMA ȘI ORIENTAREA INIMII, variază în mod normal în limite destul de largi, cu
vîrsta, sexul, conformaţia toracelui, starea normală sau patologică a inimii. Aceste variaţii, pe
larg descrise în tratatele de anatomie, au valoare numai în măsura în care facilitează medicului
explorarea inimii şi deosebirea stărilor normale de abaterile de la normal.
Examinată “in situ”, pe cadavru formolizat, sub acţiunea organelor din vecinătate şi a
tasării cadaverice, inima are forma unei piramide triunghiulare, presentând următoarele elemente
descriptive:
a) Fața anterioară, sternocostală (Facies sterno-costalis). Această faţă, urmând înclinaţia
plastronului sterno-costal priveşta în realitate înainte şi în sus.
b) Faţa inferioară, diafragmatică (Facies diaphragmatica) priveşte în jos, fiind sprijinită
pe faţa superioară a diafragmei
c) Faţa stângă, sau pulmonară stângă (Faciea pulmonalis), este orientată spre stânga şi
înapoi. Unele descripţii, consideră această faţă drept marginea stângă, groasă, rotunjită, a inimii.
d) Baza inimii (Basia cordis). Este orientată posterior, priveşte în esenţă înapoi şi foarte
puţin spre dreapta şi în sus.
e) Vârful inimii (Apex cordis). În mod normal, este situat în stânga planului medio-
sagital, la nivelul spaţiului V intercostal stâng şi puţin medial de linia medioclaviculară.
f) Marginea dreaptă, anterioară sau ascuţită (Margo dexter cordis). Este singura dintre
marginile inimii care pe piesele fixate se prezintă ca o margine care separă faţa sterno-costală de
faţa diafragmatică.
Ca urmare a orientării inimii, axul inimii (linia care uneşte mijlocul bazei cu vârful
inimii), prezintă o triplă oblicitate dinapoi înainte, de la dreapta spre stânga şi de sus în jos. Axul
inimii este mai apropiat de planul transversal (cu care face un unghi în medie de 40°) decât de
planul mediosagital.
Porţiunea anterioară, ventriculară a inimii, graţie triplei oblicităţi e axului, prezintă şi o
oarecare "torsiune", în urma căreia ventriculul drept ocupă o situaţie anterioară în raport cu
ventriculul stâng.
g) Marginile stângi, superioară şi inferioară, nu au o existenţă reală. Faţa pulmonară se
continuă treptat, fără delimitare netă, cu feţele sternocostală şi diafragmatică.
4. VARIAŢII DE FORMĂ ȘI DE ORIENTARE. TIPURI DE INIMĂ. Principalii factori
da variabilitate normală a inimii, sunt vârsta, sexul şi conformaţia toracelui. Se descriu:
a) Inima "în bulă", rotunjită, globuloasă, se întâlneşte la nou născut. Acest tip de inimă
este dilatat de prezenţa scurtcircuitelor constituite de gaura lui BOTALLO şi de canalul arterial,
Aceste comunicări dintre inima dreaptă şi cea stângă (venoasă şi arterială), regresează în mod
normal în primele două săptămâni după naştere.
b) Inima alungită, aparent suspendată de pediculul său vascular, se întâlneşte la longilini,
indivizi cu torace înalt şi cu deschidere mică a unghiului xifoidian, sau, este întâlnit la copii
(inima de tip infantil). Radiologic este descris sub denumirea de "tip vertical" al inimii sau cor
pendulum. În unele cazuri, vârful inimii nu atinge diafragma inima în picătură (droping heart).
c) Inima aplatizată, etalată în sens transversal, se întâlneşte la indivizii cu torace scurt, cu
baza largă şi cu o mare deschidere a unghiului xifoidian. Axul inimii este mult apropiat de planul
transversal. Radiologic, acest tip de inimă constituie tipul transversal sau etalat ("inima în
sabot").
d) Tipul clasic normal al inimii de adulţ: tipul oblic. Este cel descris mai sus, în care axul
inimii realizează un unghi de 40 cu planul transversal. Prezintă marginea dreaptă, anterioară,
ascuţită, bine marcată.
e) Inima piriformă, nu ae deosebeşte de tipul oblio deoît prin marginile sale mult mai
rotunjite.
5. CULOAREA INIMII, este dată în esenţă de miocardul vizibil prin transparenţa lamei
viscerale a pericardului seros. Prezintă importanţă pentru medic (cu valoare orientativă) pentru
aprecierea stării normale sau patologică a inimii, în cursul necropsiilor. În mod normal variază cu
vârsta, de la roşu deschis la copii, până la roşu-brun închis la indivizii în vârstă.
În mod normal, între miocard şi lama viscerală a pericardului seros se pot interpune
aglomerări de lobuli grăsoşi.
Patologic, petale de culoare deschisă brună-cenuşie, pot trăda prezenţa unor zone de
scleroză miocardică, iar petele de culoare închisă - hemoragică, denotă existența unui infarct
miocardic.
6. CONSISTENȚA INIMII, apreciată prin palpare în cursul necropsiilor, furnizează de
asemenea indicaţii în legătură cu starea normală sau patologică a inimii, şi cu natura leziunilor.
Consistenţa inimii, variază după individ, vârstă, starea inimii şi diferă după cavităţi. La nivelul
atriilor, peretele este flasc, depresibil. Pereţii ventriculari au o consistenţă crescută elastică, din
cauza peretelui muscular mai gros. Ventriculul stâng, cu pereţi mult mai groşi decât cel drept,
este mai ferm. În hipertrofiile pereţilor diferitelor cavităţi, rezistenţa acestora este mult crescută,
peretele este dur. În sclerozele miocardice consistenţa pereţilor creşte prin augmentarea cantităţii
de ţesut conjunctiv din miocard.
În infarct, în miocarditele acute, anumite porţiuni din peretele cardiac au rezistenţă
scăzută, sunt moi.
Consistenţa cordului, face posibilă şi aprecierea momentului funcţional al opririi inimii
inima oprită în diastolă aste flască, depresibilă, se turteşte pe masa de necropsie. Inima oprită în
sistolă esta fermă, rotunjită, îşi păstrează forma după extragerea din cadavru.
7. VOLUMUL ȘI GREUTATEA INIMII. Ori da câte ori activitatea contractilă a inimii
esta suprasolicitată, inima reacţionează într-o primă fază prin hipertrofie şi prin dilataţie activă
(cu creşterea forţei de contracţie) şi ulterior prin dilataţie pasivă (cu reducerea forţei de
contracţie). Aceste modificări ale inimii se răsfrâng asupra dimensiunilor inimii şi asupra
greutăţii sale. Din acest motiv, aprecierea dimensiunilor inimii la bolnav, şi cântărirea sa in
cursul necropasilor, constituie momente importante în explorarea bolnavului, sau, în precizarea
cauzelor de deces. De altfel, practica semiologică şi radiologia diapun de metode suficient de
precise pentru determinarea acestor situaţii.
În medie, la adult, inima cântăreşte 270 gr. şi prezintă o lungime (înălţime) de 98 mm şi o
lăţime maximă da 105 mm. Aceste cifre variază în limite largi cu vârsta, sexul şi particularităţile
constituţionale ale indivizilor.
De reţinut, că la femei, în timpul sarcinii, greutatea şi dimensiunile inimii cresc odată cu
vârsta sarcinii, fapt care denotă în special efortul adaptativ - prin hipertrofie - al inimii.

B. CONFIGURAȚIA EXTERIOARĂ A INIMII

Suprafaţa exterioară a inimii, este realizată de suprafaţa exterioară a cavităţilor sale.
Acestea sunt reprezentate în mod diferit pe feţele inimii, în funcţie de forma lor geometrică.
În general, suprafaţa exterioară a inimii este caracterizată prin:
a) Prezenţa trunchiurilor vaselor mari care sosesc sau pleacă de la inimă. Aceste
trunchiuri vasculare mascheză în parte diferitele elemente descriptive ale inimii şi se continuă
structural cu pereţii cavităţilor cardiace.
b) Prezenţa unor şanţuri, mai mult sau mai puţin profunde, şanţuri care prin continuitatea
lor de pe o faţă pe alta a inimii, separă - pe suprafaţa exterioară - diferitele cavităţi între ele.
Şanţurile vizibile pe suprafaţa exterioară a inimii sunt:
a) Şanţul coronar (Sulcus coronarius). Situat transversal, acest şanţ trece la unirea treimii
posterioare cu cele două treimi anterioare ale inimii. Corespunde cu planul orificiilor
atrioventriculare, separând astfel atriile (situate posterior), de ventriculii (situaţi anterior). Planul
acestui şanţ este aproximativ paralel cu faţa posterioară (baza) inimii. Şanţul coronar este
discontinuu, fiind întrerupt în segmentul său anterior şi superior de emergenţa arterei aorte şi a
trunchiului arterial pulmonar.
b) Şanţul interventricular, esta prezent pe faţa sternocostală a inimii (Sulcus
interventricularia anterior), de unde se continuă pa fața diafragmatică (Sulcus interventricularia
posterior). Cele două şanţuri interventriculare anterior şi posterior, încep la nivelul şanţului
coronar și se continuă unul cu celălalt la nivelul marginii drepte a inimii, marcând pe această
margine o incizură: incizura apicis cordis.
În profunzime, şanţurile interventriculare corespund septului interventrioular putând
astfel să constituie repere de suprafaţă pentru delimitarea celor doi ventriculi.
c) Şanţul interatrial este prezent numai la nivelul bazei inimii, unde separă atriul drept de
atriul stâng. În profunzime, corespunde septului interatrial. Nu este un veritabil şanţ, ci o simplă
denivelare a bazei inimii, prin proeminenţă mai accentuată a atriulul stâng la nivelul vărsării
venelor pulmonare drepte, în raport cu faţa posterioară a atriulul drept.
 1. FAȚA STERNOCOSTALĂ sau anterioară. (Facies sterno-costalis). Foarte uşor
convexă, mai mult plană, această faţă este orientată (priveşte) înainte, în sus și puţin spre dreapta.

Fig. 1. Fața sternocostală a inimii

1. Ventriculul drept, 2. Trunchiul arterei pulmonare, 3. Ventriculul stâng, 4. Aorta ascendentă,

5. Şanţul interventricular anterior, cu artera interventriculară anterioară, 6. Apex cordis,
7. Incisura apicis cordis, 8. Segmentul anterior drept al şanţului coronar, cu artera coronară
dreaptă, 9. Atriul drept şi urechiuşa (auriculul) dreaptă, 10. Segmentul anterior stâng al şanţului
coronar, cu artera circumflexă, 11. Urechiuşa stângă, 12. Vena cavă superioară, 13. Trunchiul
venos brahiocefalic drept, 14. Trunchiul venos brahiocefalic stâng, 15. Artera pulmonară dreaptă,
16. Artera pulmonară stângă, 17. Trunchiul arterial brahio-cefalic, 18. Artera carotidă comună
stângă, 19. Artera subclaviculară stângă, 20. Arcul aortic, 21. Ligamentul arterial,
22. Vena cavă inferioară.

Descriptiv, această faţă prezintă trei zone:

a) Zona anterioară și inferioară, se întinde anterior de şanţul coronar, ocupând cele
două treimi anterioare ale feţei sternocostale. Are o formă triunghiulară, fiind delimitată de:
şanţul coroner, marginea dreaptă a inimii şi faţa pulmonară. Această zonă este realizată de cei doi
ventriculi, aşa încât, o putem denumi şi zonă ventriculară a feţei sterno-costale.
Cei doi ventriculi sunt separaţi de un şanţ de obicei bine vizibil, şanţul interventricular
anterior (Sulcus interventricularis anterior). Şanţul interventricular anterior îşi are originea în
şanţul coronar, între flancul stâng al trunchiulul arterei pulmonare şi vârful urechiuşei stângi.
Parcurge faţa sternocostală paralel cu faţa pulmonară, ajunge la nivelul marginii drepte a inimii,
marchează incizura apicis cordis pe această margine, apoi se continuă pe faţa diafragmatică, cu
şanţul interventricular posterior. Incizura apicis se găseşţe la 1-2 cm spre dreapta vârfului inimii
(Apex cordis).
Porţiunea feţei sternocostale cuprinsă între şanţul interventricular anterior şi faţa
pulmonară, este realizată, de ventriculul stâng. Porţiunea dintre marginea dreaptă şi şanţul
interventricular anterior, mult mai extinsă, este realizată din ventriculul drept. La acest nivel, o
uşoară convexitate (conul arterial sau infundibulul), marchează originea ventriculară a
trunchiului arterial pulmonar.
Deoarece incizura apicis este prezentă în dreapta vârfului inimii, rezultă că acest vârf este
realizat doar de ventriculul stâng.
b) Zona arterială, întrerupe continuitatea segmentului anterior al şanţului coronar, fiind
constituită de emergenţa arterelor pulmonară şi aortă. Artera pulmonară îşi are originea în
ventriculul drept, apoi se orientează oblic în sus şi spre stânga. Originea sa ventriculară este
marcată de prezenţa pe faţa sternocostală a ventriculului drept, a convexităţii rotunjite care
poartă denumirea de conul arterei pulmonare sau infundibul (Conus arteriosus infundibulum).
Aorta îşi are originea în ventriculul stâng, apoi se orientează oblic în sus şi spre dreapta,
încrucişând faţa posterioară a trunchiului arterei pulmonare. Ambele artere maschează faţa
anterioară a atriilor, posterior şi superior de şanţul coronar.
Emergenţa arterelor mari, întrerupe continuitatea şanţului coronar. Ca urmare, pe faţa
sternocostală a inimii, şanţul coronar nu prezintă decât două segmente: - drept, între urechiuşa
dreaptă (Auricula dextra) şi ventriculul drept; - stâng, între urechiuşa stângă (Auricula sinistra) şi
ventriculul stâng. Ambele segmente ale acestui şanţ, sunt situate de o parte şi de alta a arterei
pulmonare, arteră care ocupă planul anterior al zonei mijlocii.
c) Zona postero-superioară, este formată din faţa anterioară a atriilor. Pe suprafaţa
exterioară a inimii, nu există nici un relief care să permită la acest nivel, separaţia atriulul drept
de cel stâng.
Faţa anterioară a atriilor, desenează o concavitate orientată înainta şi în sus (Corona
cordis), concavitate care îmbrăţişează faţa posterioară a aortei, pulmonarei, pracum şi traiectul
transversal, pe sub crosa aortei, al arterei pulmonare drepte.
De o parte şi de alta a celor două artere mari, atriile emit câte o prelungire: auriculele
(Auriculae atrii).
- Spre dreapta, atriul drept emite auriculul drept sau urechiușa dreaptă (Auricula dextra).
Aceasta, se recurbează înainte până la flancul drept al aortei ascendente şi până la nivelul
şanţului dintre aortă şi pulmonară. Vîrful urechiuşei drepte, mobilizabil, lasă să se descopere
segmentul drept al şanţului coronar.
- Spre stânga, atriul stâng emite auriculul stâng sau urechiuşa stângă (Auricula sinistra).
Vârful auriculului stâng ajunge până la flancul stâng al trunchiului arterial pulmonar. Marginea
inferioară a auriculului stâng delimitează împreună cu ventriculul stâng, segmentul stâng al
şanţului coronar.
Faţa exterioară a auriculelor drept şi stâng este vizibilă pe faţa sternocostală a inimii, de o
parte şi de alta a arterelor mari, postero-superior de segmentele stâng și drept ale şanţului
coronar. Aspectul auriculelor este absolut caracteristic: au o culoare mai închisă, iar suprafaţa lor
este brăzdată de atriuri. Marginile auriculelor sunt crenelate.

2. FAȚA DIAFRAGMATICĂ (Facies diaphragmatica) sau inferioară, este aproape

plană. Are o formă triunghiulară, și o direcţie uşor oblică în jos și înainte. Pe această faţă, sunt
prezente:
- Porţiunea inferioară (sau posterioară) a şanţului coronar, largă, întinsă în mod continuu
de la o margine la cealaltă a inimii.
- Postero-superior de şanţul coronar se găseşte o îngustă porţiune dependentă de baza
(faţa inferioară) atriilor. Un şanţ foarte puţin distinct, separă la acest nivel atriul drept de atriul
stâng.
- Anterior şi spre stânga şanţului coronar, se găseşte zona ventriculară a feţei
diafragmatice. Pe această zonă se găseşte şanţul interventricular posterior (Sulcus
interventricularis posterior), trasat oblic, de la mijlocul şanţului coronar până la marginea dreaptă
a inimii, la nivelul căreia se continuă cu şanţul interventricular anterior.
Aproximativ 3/4 din această zonă ventriculară, situată la stânga şi posterior de şanţul
interventricular posterior, aparţin ventriculului stâng. Restul feţei diafragmatice, la dreapta şi
anterior şanţului interventricular, aparţine ventriculului drept.
Rezultă din această dispoziţie, (comparativ cu întinderea ce revine celor doi ventriculi pe
faţa sternocostală), că ventriculul drept are o situaţie mai anterioară, superficială, în timp ce
ventriculul stâng, este situat în stânga şi posterior faţă da ventriculul drept.

3. FAȚA PULMONARĂ sau stângă, (Facies pulmonalis - cordis -), este descrisă uneori
ca o margine stângă a inimii.
 Faţa pulmonară este orientată oblic, privind posterior şi spre stângă. Rotunjită, convexă,
se continuă cu faţa sterno-costală şi cu faţa diafragmatică, fără o limită netă. Marginile
superioară stângă şi inferioară stângă, care ar trebui să separe faţa pulmonară de celelalte două
feţe, nu au niciodată o existenţă reală.

Fig. 2. Pata pulaonară (stingă a inimii)

1. Faţa pulmonară (stângă), 2. Artera interventriculară anterioară, 3. Faţa diafragmatică sau

inferioară, 4. Vârful inimii, 5. Artera circumflexă, 6. Sinusul venos coronarian, 7. Artera și vena
marginală stângă, 8. Urechiușa stângă, 9. Vena pulmonară stângă inferioară, 10. Vena pulmonară
stângă inferioară, 11. Vena pulmonară dreaptă superioară, 12. Vena pulmonară dreaptă inferioară,
13. Trunchiul arterei pulmonare, 14. Artera pulmonară stângă, 15. Artera pulmonară dreaptă, 16.
Arcul aortic, 17. Vena cavă superioară, 18. Crosa venei ezygoa», 19. Vena oavă inferioară

4. BAZA INIMII (Basis cordis), plană în sens vertical, convexă în sens transversal,
priveşte posterior, puţin spre dreapta, şi foarte puţin în sus. Înainte şi în sus, se continuă fără o
delimitare netă, cu zona atrială a feţei sternocostale. În jos, face un unghi aproape drept cu faţa
diafragmatică realizând o veritabilă margine inferioară a bazei inimii. Valoarea acestui unghi, se
modifică în funcţie de poziţia inimii, verticalizată sau orizontalizată.
Baza inimii este formată din faţa posterioară a celor două atrii. Între acestea, graţie
proieminenţei mai accentuate spre înapoi, a atriului stâng, se realizează un şanţ: șanțul interatrial.
Acest şanţ, parcurge vertical baza inimii și corespunde în profunzime ca septul interatrial.

Fig. 3. Baza inimii

1. Vena cavă superioară, 2. Orificiul venei azygos, 3. Vena cavă inferioară, 4. Sulcus terminalis,
5. Porţiunea sinusală a atriului drept, 6. Porţiunea trabeculară a atriului drept, 7. Faţa posterioară
a atriului stâng, 8. Vena pulmonară stângă superioară, 9. Vena pulmonară stângă inferioară.
 10. Vena pulmonară dreaptă superioară, 11. Vena pulmonară dreaptă inferioară, 12. Trunchiul
arterei pulmonare 13. Artera pulmonară stângă, 14. Artera pulmonară dreaptă, 15. Arcul aortic.
16. Trunchiul arterial brahiocefalic, 17. Artera carotidă comună stângă, 18. Artera subclaviculară
stângă, 19. Urechiuşa stângă, 20. Sinusul venos coronarian, 21. Vena lui Marshall, 22. Faţa
diafragmatică a inimii, 23. Faţa pulmonară a inimii, 24. Recesul auricular al lui His.

În stânga şanţului interatrial, baza inimii este formată din faţa posterioară,
dreptunghiulară, uşor concavă spre înapoi, a atriului stâng. În unghiurile dreptunghiului se
deschid cele patru vene pulmonare: două în dreapta şi două în stângă. Cela două vene de aceiaş
parte se pot deschide în atriu fie izolat, fie printr-un orificiu comun, după o prealabilă fuziune
parţială a lor.
În dreapta şanţului interatrial, baza inimii este formată de faţa posterioară a atriulul drept.
Aceasta este orientată atât posterior cât și spre dreapta, având o convexitate bine marcată atât în
sens transversal cât și în sens vertical. Spre dreapta și înainte, atriul drept se continuă fără o
delimitare netă, cu auriculul drept. În partea sa superioară şi inferioară, sosesc și se deschid
venele cave superioară şi inferioară.
Între flancul drept al venei cave superioare şi flancul drept al venei cave inferioare, se
găseşte un şanţ relativ bine marcat: şanţul terminal al lui HIS (Sulcus terminalis). Porţiunea feţei
posterioare a atriulul drept cuprinsă între cele două vene cave şi între şanţurile terminal şi
interatrial, este netedă şi reprezintă o porţiune a sinusului venos primitiv al inimii, care a fost
înglobată în atriul definitiv în cursul dezvoltării embrionare a inimii. La dreapta şanţului
terminal, faţa postero-laterală a atriulul drept, este brăzdată de numeroase fascicule musculare,
aşa încât are un aspect striat. Aceste striuri musculare se continuă fără limită şi pe faţa laterală a
urechiuşei drepte. Porţiunea atriului drept situată la baza inimii în dreapta şanţului terminal,
reprezintă porţiunea "trabeculară” a atriulul, derivată embriologic din atriul primitiv.
La nivelul unghiului inferior drept al atriulul drept, dacă cavitatea acestuia este puternic
destinată, este prezent un diverticul care maschează parţial şanţul coronar: apendicele auricular al
lui HIS.
Tot în partea inferioară a atriului drept, în porţiunea sa situată în stânga venei cave
inferioare, soseşte şi se deschide sinusul venos coronarian (Sinus coronarius).

5. MARGINEA DREAPTA a inimii, (Margo dexter-cordis-), este o margine aproape

rectilinie, ascuţită, situată anterior, între faţa sternocostală şi diafragmatică. Se întinde de la
orificiul de deschidere al venei cave inferioare, până la vârful inimii.
Traiectul sau, este încrucişat posterior și spre dreapta, de şanţul coronar, care trece de pe
faţa sternocostală pe faţa diafragmatică. La 1-2 cm spre dreapta vârfului inimii, marginea dreaptă
este întreruptă de incisura apicis cordis.
Pe întregul său traiect, marginea dreaptă este culcată pe cupola diafragmatică.

6. VÂRFUL INIMII (Apex cordis), rotunjit, neted, orientat spre stânga, înainte şi puţin
în jos, este realizat în întregime de ventriculul stâng. În cursul sistolei ventriculare, vârful inimii
este proiectat înainte în plastronul sternocostal. Isbitura sa poate fi palpată (şocul apexian) în
spaţiile IV-V intercostale stângi, medial de linia medio-claviculară.
Sub epicardul care înveleşte suprafaţa exterioară a vârfului inimii, se pot observa uneori
traiectele "în vârtej" ale fasciculelor de fibre musculare ventriculare: vortex apicis cordis.

AURICULELE (AURICULAE ATRII)

Din descripţia anterioară, rezultă delimitarea atriilor şi ventriculilor, pe suprafaţa
exterioară a inimii.
Auriculele sau urechiuşele, apar ca nişte prelungiri laterale şi anterioare ale atriilor.
Deoarece au importanţă chirurgicală, putând constitui căi de acces chirurgical pe orificiile inimii,
redăm mai jos descripţia auriculelor, considerate izolat.
 AURICULUL DREPT (Auricula dextra), are o formă triunghiulară, cu baza posterioară.
Se desprinde din porţiunea antero-superioară a atriului drept, cu care se confundă prin baza sa.
Vârful, orientat anterior, ajunge până la flancul drept al arterei aorte, sau, chiar până la şanţul
care separă aorta de trunchiul arterial pulmonar. Faţa laterală, se continuă fără limită cu faţa
posterioară a atriului drept. Această faţă laterală, are o culoare mai închisă, brună-albăstruie,
brăzdată de fascicule musculare, continuate pe porţiunea trabeculară a atriulul drept. Faţa
medială, netedă concava, îmbrăţişează, flancul drept al aortei ascendente. Marginea superioară,
crenelată, vine în raport cu aorta, la nivelul unei benzi grăsoase de pe peretele aortic: plica
preaortică. Marginea, inferioară, crenelată sau prevăzută cu incizuri, corespunde segmentului
drept al şanţului coronar de pe faţa sterno-costală a inimii.
AURICULUL STÂNG (Auricula sinistra), este mai îngust, dar mai lung decât cel drept.
Baza sa, la fuzionarea cu atriul stâng, este uşor strangulată, uneori chiar pediculată. Faţa sa
laterală, se continuă cu faţa posterioară a atriului stâng. Faţa medială, concavă, se pune în raport
cu flancul stâng al trunchiului arterial pulmonar. Marginea superioară este în raport cu trunchiul
arterial pulmonar, iar marginea inferioară, răspunde segmentului stâng al şanţului coronar de pe
faţa sternocostală a inimii. Ca şi marginile auriculului drept, marginile auriculului stâng sunt
prevăzute cu incizuri sau creneluri.
Faţa anterioară a atriilor, împreună cu feţele mediale (axiale) ale celor două auricule,
circumscriu concavitatea în care se plasează cele două artere mari, concavitate denumită corona
cordis.

C. RAPORTURILE INIMII
Raporturile IMEDIATE ale inimii cunt realizate cu vasele care sosesc sau pleacă de la
inimă, precum şi cu vasele, nervii și limfaticele care se distribuie la inimă, în "spaţiul" dintre
epicard şi miocard.
În rest, raporturile inimii se realizează cu organele din mediastin, prin intermediul
dublului înveliş seros şi fibros pericardic.

1. FATA STERNOCOSTALĂ, realizează raporturi prin intermediul pericardului, cu:

a) Elementele anatomice conţinute în mediastinul anterior: recesul pleural costo-
mediastinal anterior drept şi stâng: marginea anterioară a plămânului drept și stâng; franjurile
grăsoase retrosternale ale lui POIRIER.
b) Elementele anatomice propriu zise ale peretelui toracal: stern, cartilagii intercostale,
spaţii intercostale.
c) Planurile anatomice suprapuse anterior de peretele toracal propriu zis.
Faţa sternocostală a inimii, este faţa "chirurgicală" a inimii. Ca urmare, elementele
anatomice cu care ea vine în raport (prin intermediul pericardului), reprezintă planurile care sunt
străbătute în cursul intervenţiilor chirurgicale, a puncţiilor cardiace sau a puncţiilor pericardice.
Tot această faţă sternocostală, permite investigaţia clinică percutorică şi auscultatorică a inimii,
investigaţie pe care trebuie să o execute zilnic, fiecare medic, indiferent de specialitatea sa. De
aici, rezultă obligaţia de a detaila raporturile feţei sterno-costale a inimii.
a) Mediastinul anterior cuprinde totalitatea elementelor care se insinuează între faţa
anterioară a pericardului şi faţa sternocostală a inimii pe de o parte, şi faţa posterioară a peretelui
toracal anterior, pe de altă parte.
În acest îngust spaţiu mediastinal anterior, între inimă şi peretele toracal, se insinuează
sacul pleural drept şi stâng, precum şi marginile anterioare ale plămânilor. Aceste formaţiuni,
acoperă parţial faţa sternocostală a inimii, într-o manieră diferită în dreapta faţă de stânga.
În dreapta, inima şi pericardul sunt acoperite de pleură şi de faţa mediastinală a
plămânului drept, până la nivelul unei linii care trece de la articulaţia IV condro-sternală stângă,
până la articulaţia VI condrosternală din dreapta (linie care reprezintă proiecţia recesului costo-
mediastinal anterior drept). În stângă, recesul costo-mediastinal anterior stâng este proiectat pe o
linie oblică în jos şi spre stânga, care trece de la aceiaş articulaţie IV condro-sternală stângă, până
la un punct situat la 3 cm de marginea sternului, în spaţiul VI intercostal stâng. Dar plămânul
stâng nu umple în întregime sacul său pleural, fiind împins spre stânga, de inimă (patul cardiac al
feţei mediastinale a plămânului stâng). Marginea anterioară a plămânului stâng, se proiectează
aproximativ pe linia care trece de la articulaţia IV condro-sternală stângă, până la vârful inimii.
Ca urmare, între cele două linii de proiecţie o recesurilor pleurale, se delimitează o arie
triunghiulară cu baza în jos, la nivelul căreia inima şi pericardul se pun în contact cu peretele
toracal fără interpunerea pleurei şi a plămânului. În acest spaţiu, nu există decât mici lobuli
grăsoşi, aglomeraţi mai ales în partea inferioară a mediastinului anterior (franjurile grăsoase ale
lui POIRIER).
Între linia de proiecţie a marginii anterioare a plămânulul drept, linie care corespunde cu
linia de proiecţie a recesului pleural drept, de o parte, şi linia de proiecţie a marginii anterioare a
plămânului stâng pe de altă parte, se delimitează o arie la nivelul căreia, între inimă şi peretele
toracic, nu se interpune decât o mică porţiune din recesul pleural stâng. La percuţia acestei zone,
se obţine în mod normal un sunet ABSOLUT MAT, aria aceasta, fiind denumită în clinică, aria
matităţii absolute a inimii. Asupra restului feţei sterno-costale a inimii, din cauza interpoziţiei
marginilor pulmonare, sunetul obţinut la percuţie aste RELATIV MAT: aria matităţii relative.
Din cauza rezonanţei sternului în timpul percuţiei, în clinică se consideră aria matităţii
absolute ca fiind delimitată în spre dreapta, de marginea stângă a sternului.
Chirurgical, este importantă relaţia diferită a porţiunilor pleurale, faţă de elementele
înconjurătoare: pleura costală aderă la peretele toracic prin intermediul fasciei endotoracice, în
timp ce pleura mediastinală este decolabilă de pe faţa anterioară a pericardului. Acest fapt
anatomic, permite accesul chirurgical pe faţa anterioară a pericardului şi inimii, fără deschiderea
sacului pleural.
b) Elementele proprii peretelui toracic, în raport cu faţa sterno-costală a pericardului şi a
inimii, sunt: jumătatea inferioară a corpului sternului; cartilagiile costale III, IV, V; extremitatea
anterioară a spaţiilor intercostale respective, umplute de muşchiul intercostal mijlociu -
mănunchiurile vasculo-nervoase intercostale, situate posterior de muşchiul intercostal mijlociu.
Acestea, emit ramurile lor perforante anterioare: - posterior de muşchiul intercostal mijlociu, la
1,5 cm lateral de marginile sternului, coboară vasele toracale mediale, care emit ramuri
mediastinale, pericardice, precum și ramurile intercostale anterioare. Paralel cu vasele toracale
mediale, se aşează nodulii limfatici ai lanţului toracal medial: = posterior de planul arterelor
toracale mediale, esta situat muşchiul transvers al toracelui.
c) Peste formaţiunile proprii peretelui toracal, sa aplică muşchii pectoral mare şi mic,
glanda mamară, ţesutul celular subcutanat și pielea.
Cunoaşterea succesiunii planurilor anatomice precordiale, prezintă importanţă pentru
medic, şi în raţionamentul necesar pentru stabilirea unui diagnostic: de exemplu, în faţa unui
sindrom dureros al regiunii precordiale, medicul este obligat să ia în considerare și să elimine
succesiv, afecţiunile posibile ale tuturor planurilor anatomice, până la stabilirea afecţiunii
existente (raţionamentul anatomic în practica semiologică).

2. FAȚA DIAFRAGMATICĂ, se pune în raport prin intermediul pericardului (aderent

la diafragmă), cu foliola anterioară a centrului tendinos (Centrum tendineum) al diafragmei.
Prin intermediul diafragmei, inima şi pericardul răspund viscerelor din etajul
supramezocolic al cavităţii abdominale: faţa superioară a lobului stâng al ficatului și
tuberozitatea mare a stomacului (Fundus ventriculi).

3. FAȚA PULMONARĂ se pune în raport prin intermediul pericardului şi a pleurei

mediastinale, cu faţa mediastinală a plămânulul stâng, pe care marchează o incizură: incisura
cardiacă pulmonis sinistri.
Între pleura mediastinală stângă şi pericard, coboară nervul frenic şi vasele
pericardiacofrenice.
 4. BAZA INIMII, este realizată de faţa posterioară a atriului stâng şi faţa posterioară a
atriului drept.
Faţa posterioară a atriului stâng se pune în raport prin intermediul pericardului, cu: -
esofagul infrabronşic, pe a cărui faţă anterioară trece trunchiul vagal anterior, și pe a cărui faţă
posterioară trece trunchiul vagal posterior:
- aorta descendentă: - marea venă azygos şi ductus thoracicus;
- corpul vertebrelor toracice IV - VIII.
Între faţa posterioară a pericardului, cupola diafragmatică şi esofag, se realizează un mic
spaţiu prismatic (spaţiul lui PORTAL), în care se angajează atât în dreapta, cât și în stângă, cele
două pleure mediastinale pentru a realiza două funduri de sac pleurale preesofagiene.
Faţa posterioară a atriulul drept, orientată posterior și spre dreapta, se pune în raport prin
intermediul pericardului şi a pleurei mediastinale din dreapta, cu faţa mediastinală a lobilor
mijlociu şi inferior ai plămânului drept. Ca şi în stânga, între pericard şi pleură coboară nervul
frenic drept şi vasele pericardiacofrenice din dreapta.

5. VÂRFUL INIMII, se pune în raport prin intermediul pericardului, pleurei și a

plămânului stâng, cu o zonă a peretelui toracal situată în spațiul V intercostal stâng, imediat
medial de linia medioclaviculară. Contracţiile ritmice ale ventriculului stâng, proiectează vârful
inimii în plastronul sternocostal. Impactul dintre vârful inimii în contracţie şi plastronul
sternocostal, poate fi palpat pe viu, pe o zonă de oiroa 4 cm 2, şocul apexian. Palpatoric, pot fi
determinate modificările patologice de sediu şi intensitate ale şocului apexian.
La copil, vârful inimii (şocul apexian) corespunde spaţiului IV intercostal stâng, iar la
bătrâni, coboară până la nivelul spaţiului VI intercostal stâng.

D. TOPOGRAFIA CARDIO-TORACICĂ. IMAGINEA RADIOLOGICĂ A INIMII.

Trebuie reţinut faptul, că datele privind configuraţia exterioară și raporturile inimii, au o
deosebită importanţă în practica medicală, constituind bazele anatomice ele explorării clinice și
radiologice cardiace.
Astfel, prin palpare, poate fi precizat sediul şocului apexian: prin percuţie poate fi
determinată zona de proiecţie a inimii pe plastronul sternocostal, în limitele zonei asupra căreia
obţinem au sunet relativ mat. Prin determinarea zonei de percuţie - la un individ dat - se pot
obţine indicaţii privind volumul inimii şi poziţia normală sau anormală a acesteia. Cunoscând
morfologia externă normală a inimii, pot fi interpretate imaginile radiologice obţinute asupra
toracelui în general, şi ale inimii în special.

1. ZONA DE PROIECŢIE a inimii pa plastronul sternocostal, corespunde cu aria

asupra căreia, la percuţie, se obţine un sunet relativ mat (aria matităţii relative). Această zonă are
forma unui patrulater, cu marginile uşor curbate, în aşa fel încât concavitatea priveşte spre
centrul ariei. Patrulaterul în chestiune este determinat prin patru puncte:
a) Punctul inferior stâng, corespunde vârfului inimii (şocul apexian). Pe cadavru, este
situat pe marginea superioară a cartilagiului costal V, la 8 cm în stânga liniei mediosternale.
b) Punctul superior stâng este situat în spaţiul intercostal II stâng, la egală distanţă de cele
două cartilagii costale care delimitează acest spaţiu, şi la 2 cm în stânga marginii sternului.
c) Punctul superior drept, este situat pe marginea superioară a cartilagiului costal III din
dreapta, la un centimetru de marginea dreaptă a sternului.
d) Punctul inferior drept, corespunde articulaţiei V sau VI condrosternale din dreapta.
Rezultă, aşa cum a fost deja menţionat, că 1/3 a inimii se găseşte la dreapta planului
mediosagital, celelalte 2/3 fiind în stânga planului mediosagital.
 Fig. 4. Proiecţia inimii, pericardului și proiecţia orificiilor inimii pe plastronul sternocostal.
I-VII - arcurile costale, 1. Recesul costomediastinal anterior drept, 2. Marginea anterioară a
plămânului drept, 3. Plămânul stâng, 4. Recesul costomediastinal anterior stâng, 5. Proiecţia
pericardului, 6. Proiecţia inimii, 7. Orificiul arterei pulmonare. 8. Orificiul aortic, 9. Orificiul
atrioventricular stâng, 10. Orificiul atrioventricular drept.

2. ARIA MATITĂȚII ABSOLUTE determinată percutoric, corespunde cu zona la nivelul

căreia raporturile inimii și ale pericardului se fac direct cu peretele toracic, fără interpoziţia
marginilor pulmonare.
Această zonă, are forma unui triunghi sau patrulater, delimitat:
a) În sus, de cartilagiul coastei IV din stânga
b) În dreapta, de marginea stângă a sternului, între articulaţiile condrosternale IV şi VI
din stânga.
c) În jos, de cartilagiul coastei VI din stânga, care corespunde - aproximativ - cu faţa
superioară a ficatului.
d) În sus și spre stânga, de o linie convexă înafară, care uneşte articulaţia IV
condrosternală stângă, sau cartilagiul costal IV stâng, cu şocul apexian.
Aria matităţii absolute, poate furniza relaţii privind starea normală sau patologică a
inimii. La copil, unde inima este - proporţional - mai voluminoasă, are dimensiuni mai mari. La
bătrâni, aria matităţii absolute este micşorată prin verticalizarea inimii, și prin interpunerea
marginilor plămânilor dilataţi emfizematos.
Patologic, aria poate fi mărită prin augmentarea de volum a inimii, prin prezenţa unor
colecţii pericardice, sau, poate fi deplasată prin modificări de poziţie ale diafragmei, prin tumori
sau colecţii pleurale voluminoase, etc.

3. PROIECŢIA POSTERIOARĂ A INIMII, se face la nivelul vertebrelor toracice IV –

VIII: vertebrele cardiace ale lui GIACOMINI.
Corespondenţa diferitelor porţiuni ale inimii, cu vertebrele cardiace, se face astfel:
= planul orizontal trasat prin vertebra T-4, întretaie originea vaselor mari (vertebra
supracardiacă);
= planul trasat prin T-5, întretaie infundibulul şi valvulele orificiului aortic (vertebra
infundibulară);
= vertebra T-6 este vertebra bazală: planul orizontal trasat prin procesul său spinos,
întretaie toate patru cavităţile inimii, în mod aproape egal;
= vertebra T-7 este vertebra ventriculară: planul său orizontal, întâlneşte cavităţile
ventriculare;
= vertebra T-8 este vertebra corespunzătoare vârfului inimii.

4. IMAGINEA RADIOLOGICĂ A INIMII. În proiecţie antero-posterioară, imaginea

radiologică a inimii se sumează cu imaginea eternului, vaselor mari, a viscerelor mediastinale şi
a coloanei toracale.
În sens vertical, silueta radiologică a inimii, continuată de imaginea vaselor mari, se
întinde de la umbra claviculelor (în sus), până la zona opacă determinată de cupola diafragmatică
şi de ficat (în jos), ca care se sumează parţial.
Fiind un organ voluminos, inima depăşeşte atât spre dreapta cât şi spre stânga imaginile
cu care se sumează, realizând o margine dreaptă și una stângă, care se deosebesc net de
transparenţa câmpurilor pulmonare. Aceste margini, prezintă o serie de segmente mai mult sau
mai puţin curbate, care corespund vaselor mari sau cavităţilor inimii.

Fig. 5. Imaginea radiologică a inimii

1. Trunchiul venos brahiocefalic drept; 2. Vena cavă superioară, 3. Atriul drept, 4. Vena cavă
inferioară, 5. Hemidiafragmul drept, 6. Câmpul pulmonar drept, 7. Clavicula dreaptă,
8. Marginea stângă a sternului, 9. Arcul aortic, 10. Aorta descendentă, 11. Trunchiul arterei
pulmonare. 12. Ventriculul stâng. 13. Hemidiafragmul stâng, 14. Câmpul pulmonar stâng,
15. Clavicula stânga.

Segmentele radiologice ale marginii drepte, sunt realizate de sus în jos de către
următoarele formaţiuni anatomicei
a) Trunchiul venos brahiocefalic drept: acesta descrie o linie oblică în jos şi înăuntru, de
2-3 cm lungime.
b) Flancul drept al venei cave superioare: descrie un segment rectilin sau uşor curbat cu
convexitatea spre dreapta, de circa 10 cm lungime.
c) Atriul drept: acesta desenează o curbă accentuată, cu convexitatea privind spre dreapta.
d) Flancul drept al venei cave inferioare: constituie un segment scurt, vertical, bine vizibil
doar în inspiraţia forţată.
Segmentele radiologice ale marginii stângi, corespund de sus în jos cu:
a) Marginea stângă a sternului: aceasta formează un segment vertical de 1 - 2 cm
lungime.
b) Proiecţia arcului aortic, sub forma unui semicerc cu convexitatea spre stânga, cu raza
de aproximativ 2 cm.
c) Flancul stâng al aortei descendente, a cărui imagine apare ca o verticală de 1-2 cm.
d) Trunchiul arterei pulmonare, care descrie o dreaptă oblică în jos şi spre stânga: dacă
atriul stâng este mult dilatat (stenoza mitrală), flancul său stâng se sumează sau înlocuieşte
imaginea trunchiului arterei pulmonare.
e) Imaginea ventriculului stâng, care apare ca un lung arc, cu convexitatea orientată spre
stânga.
Radiologic, se urmăresc modificările de formă, poziţie şi dimensiuni ale acestor
segmente, concluziile trase putând indica în ce constau modificările patologice ale inimii.

E. CONFIGURAȚIA INTERIOARĂ A CAVITĂȚILOR INIMII

Inima este formată din două cavităţi postero-superioare, de recepţie a sângelui sosit prin
vene: atriile, şi din două cavităţi anteroinferioare, de ejecţie a sângelui în trunchiurile arteriale:
ventriculii.
Suprafaţa interioară a cavităţilor cardiace este tapetată de endocard (Endocardium),
acesta, se continuă la nivelul bazei inimii, cu endoteliul tunicii intime din arterele şi venele mari
de la baza inimii.
Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceiaş parte, prin intermediul unul larg orificiu
atrioventricular (Ostium atrioventriculare), prevăzut cu o valvulă atrioventriculară (Valva
atrioventricularis), cara reglează sensul de curgere a sângelui.
În mod normal, cavităţile inimii drepte nu comunică cu cavităţile inimii stângi, acestea
fiind separate între ele prin septul inimii (Septum cordis), sept întins de la bază până la vârful
inimii.
1. SEPTUL INIMII (SEPTUM CORDIS), se întinde de la baza inimii spre vârful
inimii, pe un traiect paralel cu axul longitudinal al inimii. Grosimea septului, creşte de la bază
spre vârf. Examinat în ansamblu, septul inimii este uşor torsionat în jurul axului longitudinal,
având ca urmare, o dispoziţie elicoidală.
Septul inimii aste subîmpărţit în trei porţiuni, în continuitate una cu cealaltă: septul
interatrial, septul atrioventricular şi septul interventricular.
a) Septul interatrial (Septum interatriale), separă atriul drept de atriul stâng. Embriologic,
septul interatrial rezultă din acolarea şi ulterior fuzionarea lui septum primum, cu septum
secundum.
Septul interatrial pleacă de la baza inimii (unde răspunde şanţului interatrial de pe
suprafaţa exterioară), și se îndreaptă oblio înainte, spre stânga și în jos, în aşa fel încât faţa sa
dreaptă priveşte înainte și spre dreapta, iar faţa sa stângă, priveşte spre stânga şi înapoi.
Grosimea septului interatrial variază după porţiunea considerată, între 1 şi 4 mm. Este
foarte subţire la nivelul porţiunii sale centrale, (membrana fosei ovale), unde septul este lipsit de
fibre musculare, fiind redus de multe ori, la o simplă acolare a endocardului celor două atrii.
b) Septul atrioventricular (Septum atrioventriculare), este o scurtă porţiune a septului
inimii, care continuă înainte şi în jos septul interatrial. Derivat din septum intermedium al lui
HIS, are o grosime redusă, (1,5 mm), și este dispus într-un plan oblic de sus în jos, dinapoi
înainta și de la stânga la dreapta.
Graţie decalajului dintre inserţia valvulelor atrioventriculare dreaptă și stângă, faţa
dreaptă a septului atrioventricular formează o parte a peretelui septal al atriului drept, în timp ce
faţa stângă, formează o parte a peretelui septal al ventriculului stâng.
c) Septul interventricular (Septum interventriculare), are o formă triunghiulară, cu baza
orientată spre baza ventriculilor (unde se continuă cu septul atrioventricular), și cu vârful orientat
înainte şi spre stânga. Vârful septului interventricular corespunde pe suprafaţa inimii cu incizura
apicis cordis. Marginile superioară şi inferioară, corespund şanţurilor interventriculare anterior şi
posterior, de pe feţele sterno-costală şi diafragmatică.
 - Porţiunea postero-superioară a septului interventricular, denumită pars membranacea,
are o grosime foarte redusă (1,5 mm), nu prezintă fibre musculare, structura sa fiind redusă la o
lamă fibroelastică învelită pe ambele feţe de endocardul ventricular (undefended space). Pars
membranacea se continuă posterior cu septul atrioventricular şi se dispune într-un plan oblic de
sus în jos, dinainte înapoi şi de la dreapta spre stânga. Embriologic, pars membranacea derivă din
septum intermedium HIS şi din septul bulbului arterial.
- Porţiunea entero-inferioară a septului interventricular, groasă, musculară (Pars
musculosa), formează aproximativ 9/10 din septul interventricular. Grosimea sa creşte pe măsură
ce ne apropiem de incizura apicis, unde atinge 10-12 mm. Faţa dreaptă a porţiunii musculare,
puternic convexă, priveşte înainte, în sus, și spre dreapta, constituind peretele septal al
ventriculului drept. Faţa stângă concavă, priveşte înapoi, în jos și spre stânga, formând peretele
septal al ventriculului stâng. Embriologic, pars musculosa derivă din septum inferius a lui HIS.
 2. CARACTERELE GENERALE ALE ATRIILOR. Atriile sunt situate posterior și
superior de ventriculi. Au o formă neregulată, sferoidală, comparată - pentru facilitarea
descripţiei - cu un cub pentru atriul drept, şi cu un cilindru culcat transversal pentru atriul stâng.
Schematic fiecare atriu prezintă şase pereţi.
În general, pereţii atriilor sunt subţiri și netezi pe cea mai mare parte a întinderii lor.
Fiecare atriu, prezintă numeroase orificii de deschidere ale venelor. Peretele anterior al atriilor,
prezintă un larg orificiu atrioventricular (Ostium atrioventriculare) prevăzut cu aparatul valvular
atrioventricular respectiv (Valva atrioventricularis). Atriile se prelungesc înainte şi lateral cu câte
un diverticul: auriculul sau urechiuşa (Auriculae atrii). Capacitatea atriilor este mai redusă decât
capacitatea ventriculilor.

3. CONFIGURAŢIA INTERIOARĂ A ATRIULUI DREPT (Atrium dextrum). Atriul

drept are o formă cuboidală și o capacitate (pa cadavru, cu inima în diastolă, după congelare), de
40-60 cmc.

Fig. 6. Configuraţia interioară a inimii drepte

1. Vena cavă superioară, 2. Vena cavă inferioară, 3. Aorta ascendentă, 4. Auriculul drept,
5. Creasta terminală, 6. Muşchii pectinaţi ai atriului drept, 7. Fosa ovală, 8. Limbul fosei ovale,
9. Velvula lui Eustachio, 10. Valva mare (anterioară) e tricuspidei (cuspis anterior). 11. Muşchiul
papilar anterior, 12. Trabecula septomarginală, 13. Muşchiul papilar al conului arterial.
14. Creasta supraventriculară, 15. Conul arterei pulmonare. 16. Valvulele sigmoide ale
pulmonarei, 17. Auriculul stâng. 18. Şanţul interventricular anterior, 19. Ventriculul stâng,

a) Peretele anterior al atriului drept, prezintă un larg orificiu, ovalar, cu marele ax

orizontal: orificiu atrioventricular drept (Ostium antrioventriculare dextrum), prevăzut cu valva
atrioventriculară dreaptă sau tricuspidă (Valva atrio-ventricularis dextra: valva tricuspidalis).
Din interiorul atriului, poate fi examinată faţa atrială sau axială a valvei. De aspect
infundibular (în pâlnie), această valvă este descompusă prin trei incizuri (de forma unui Y culcat
cu bifurcaţia spre stânga) în trei cuspizi: antero-superior, septal şi postero-inferior (Cuspis
anterior; Cuspis septalis; Cuspis posterior).
b) Peretele posterior. Porţiunea peretelui posterior, situată între orificiile de deschidere ale
venelor cave superioară și inferioară, este netedă și reprezintă porţiunea atrială derivată din
sinusul venos primitiv (Sinus venarum cavarum).
Între flancul drept al venelor cave superioară şi inferioară, peretele atrial posterior este
brăzdat de o creastă verticală: Crista terminalis a lui HIS, care corespunde pe suprafaţa exterioară
cu sulcus terminalis. Crista terminalis reprezintă un rest din septum spurium a lui HIS și
marchează limita dintre porţiunile atriului drept derivate din sinusul venos și din atriul primitiv.
De pe Crista terminalis se desprind o serie de reliefuri musculare, dispuse ordonat,
paralel, în plan orizontal: muşchii pectinati (Musculi pectinati). Aceştia se îndreaptă lateral și
spre dreapta, dând un aspect neregulat, trabeculat, porţiunii drepte a peretelui posterior şi
peretelui lateral.
Pe inima in situ, din cauza tracţiunii exercitate de pericard pe cele două vene cave,
peretele posterior al atriului drept prezintă o discretă proeminenţă transversală posterioară:
tuberculul intervenos sau intercav a lui LOWER (Tuberculum intervenosum).
c) Peretele superior, boltit, cu concavitatea în jos, prezintă în partea sa posterioară
orificiul de deschidere al venei cave superioare (Ostium venae cavae superioris). Circular,
avalvular, cu un diametru de 2 cm, orificiul cavei superioare este situat într-un plan oblic în jos şi
înainte.
d) Peretele inferior, este caractarizat prin prezenţa orificiului venei cave inferioare și a
orificiului sinusului venos coronarian.
- Orificiul venei cave inferioare (Ostium venae cavae inferioris), circular, cu diametru de
3 cm, situat într-un plan oblic în jos şi înainte, ocupă porţiunea posterioară a peretelui inferior.
Anterior şi lateral, orificiul cavei inferioare este prevăzut cu o valvulă insuficientă, de formă
semilunară: valvula lui EUSTACHIO (Valvula venae cavae inferioris). Valvula lui Eustachio,
este un rest al valvulei drepte anexate sinusului venos, care la făt, dirijează curentul sanguin spre
atriul stâng, prin orificiul lui BOTALLO. Extremitatea postero-laterală a valvulei lui Eustachio
se continuă cu crista terminalis.
Extremitatea antero-medială a valvulei lui Eustachi se continuă cu cornul inferior al
limbului fosei ovale de pe peretele septal.
- Orificiul sinusului venos coronarian este situat anterior și medial de orificiul venei cave
inferioare, în apropierea septului interatrial. De formă circulară, cu diametrul de 1 cm, acest
orificiu este prevăzut pe marginea sa antero-laterală cu o valvulă semilunară, insuficientă:
valvula lui THEBESIUS (Valvula sinus coronarii). Și această valvulă reprezintă un rest din
valvula dreaptă a sinusului venos.
- Prin tracţiuni exercitate pe valvula lui Eustachio, poate fi evidenţiată o plică
endocardică (banda sinusală), care pleacă de la extremitatea antero-medială a valvulei lui
Eustachio, şi merge înainte, spre porţiunea membranoasă a septului interventricular. Relieful
bandei sinusale este determinat - în parte - de un fascicul de ţesut conjunctiv: tendonul lui
TODARO. Între banda sinusală, valvula lui Thebesius și circumferinţa orificiului atrioventricular
drept, se delimitează un spaţiu triunghiular, (triunghiul lui KOCH) în aria căruia este situat
nodulul lui ASCHOFF-TAWARA (Nodus atrioventricularis).
- La unirea peretelui inferior, cu peretele posterior, și cu cel lateral, este prezent un mic
diverticul: sinusul subeustachian a lui KEITH, marcat pe suprafața exterioară prin apendicele
auricular posterior a lui HIS.
e) Peretele lateral, îngust, concav, este străbătut de muşchii pectinaţi care se desprind de
pe creasta terminală, având din acest motiv un aspect trabeculat.
La joncţiunea peretelui lateral, cu pereţii anterior și superior, se găseşte un orificiu ovalar
prin care se poate pătrunde în urechiușa dreaptă (Auricula dextra).
f) Peretele medial al atriului drept este format din faţa dreaptă a septului interatrial
(Septum interatriale).
În porţiunea centrală a acestui perete, se găseşte o depresiune circulară: fosa ovală (Fossa
ovalis). Porţiunea superioară și anterioară a fosei ovale este circumscrisă de o proieminenţă de
formă semilunară: limbul fosei ovale sau inelul lui VIEUSSENS (Limbus fossae ovalis), rezultat
din acolarea şi fuzionarea lui septum primum cu septum secundum. Extremitatea antero-
inferioară a limbului se continuă cu valvula cavei inferioare, iar extremitatea sa posterioară se
continuă cu tuberculul intervenos. Dacă fuzionarea dintre septum primum şi septum secundum
nu este completă, între limbul fosei ovale și septul interatrial, poate persista în şanţ, sau chiar o
comunicare în fantă între atriul drept şi atriul stâng.
Acest defect septal se poate menţine asimptomatic, dacă presiunea din atriul stâng
depăşeşte presiunea din atriul drept.
 La nivelul fosei ovale, peretele atrial nu prezintă fibre musculare, fiind format numai din
acolarea endocardului celor două atrii: porţiunea membranoasă a septului interatrial, sau
membrana fosei ovale.

Atriul dr.

4. CONFIGURAŢIA INTERIOARĂ A ATRIULUI STÂNG (Atrium sinistrum).

Atriul stâng are forma unul cilindru culcat în sens transversal și o capacitate mai mică
decât a atriului drept: 35-45 cmc (pe cadavru, congelat, cu inima în diastolă).
În condiţii patologice se poate dilata până la 8oo-15oo cmc. Schematic îl considerăm ca o
cavitate cuboidală delimitată de șase pereţi.
a) Peretele anterior, prezintă orificiul atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare
sinistrum), prevăzut cu valva atrioventriculară stângă, bicuspidă sau mitrală (Valva
atrioventricularis sinistra; valva mitralis). O incizură oblică în jos și spre dreapta, descompune
valva mitrală în doi cuspizi: mare, drept, intern sau septal (cuspis anterior) şi lateral, mic sau
stâng (Cuspis posterior).
b) Peretele posterior, neted, proemină uşor în cavitatea atrială (amprenta esofagiană). De
formă dreptunghiulară, acest perete prezintă în unghiurile sale, cele patru orificii avalvulate ale
venelor pulmonare drepte și stângi (Ostia venarum pulmonalium).
 c) Peretele superior, îngust, concav, este uşor deprimat de arterele mari cu care se pune în
raport înainte şi în sus.
d) Peretele inferior, neted, poate prezenta un discret relief determinat de sinusul venoa
coronarian (Sinus coronarius).
e) Peretele lateral, neregulat trabeculat, de aspect "cavernos", prezintă în porţiunea sa
anterioară, orificiul urechiuşei stângi (Auricula sinistra). Mai strâmt decât orificiul urechiuşei
drepte, acest orificiu permite totuşi trecerea indexului.
f) Peretele medial, al atriului stâng, este format de faţa stângă a septului interatrial
(Septum interatriale). Porţiunea sa centrală, subţire (porţiunea membranoasă a septului strial),
corespunzătoare fosei ovale, proemină uşor în cavitatea atriului stâng.
În porţiunea antero-superioară a peretelui septal, există o mică plică semilunară, cu
concavitatea orientată înainte şi în sus: Valvula foraminis ovalis, falx septi, sau valvula
interatrială PARCHAPPE. Această plică reprezintă un rest din marginea lui septum primum care
delimitează în jos ostium secundum.

5. CARACTERELE GENERALE ALE VENTRICULILOR (Ventriculi cordis). Cavităţile

ventriculare sunt situate anterior şi inferior faţă de atrii. Dintre cei doi ventriculi, cel drept este
anterior, în timp ce ventriculul stâng are o aşezare posterioară.
Ventriculii au o formă conică, piramidală, cu baza orientată posterior şi cu vârful orientat
înainte spre stânga și în jos, spre vârful inimii. Baza ventriculilor comunică cu atriul de aceiaşi
parte prin orificiul atrioventricular prevăzut cu valva respectivă. În timpul sistolei atriale valvele
flotează în cavitatea ventriculară. Tot la nivelul bazei fiecărui ventricul se găseşte orificiul
arterial: aortic pentru ventriculul stâng (Ostium aortas) şi pulmonar pentru ventriculul drept
(Ostium trunci pulmonalis). Orificiile arteriale, dispun de un aparat valvular propriu: valva trunci
pulmonalis şi valva aortae.
În raport cu activitatea contractilă mai intensă, pereţii ventriculari dispun de un perete
muscular mult mai gros decât pereţii atriilor. În medie, grosimea peretelui ventriculului stâng
măsoară 13-16 mm, las al ventriculului drept 5 mm.
 Suprafaţa interioară (pereții) ventriculilor, au un aspect neregulat, din cauza numeroaselor
reliefuri musculare: coloanele cărnoase, sau trabeculae carnese. După dezvoltarea lor, şi după
raporturile cu peretele ventricular, se disting trabeculele cărnoase de ordinul I, II și III.
- Trabaculele de ordinul I, sau muşchii papilari (Mm. papiliares) sunt reliefuri musculare
de formă conică sau cilindrică, cu baza inserată pe pereţii ventriculilor. Vârful, liber în cavitatea
ventriculară, lasă să se desprindă de pe el cordaje tendinoase (Chordae tendinese), care prin
celălalt capăt, se inseră pe marginea liberă sau pe faţa parietală a cuspizilor. Muşchii papilari şi
cordajele lor tendinoase, au rolul de a menţine închise valvele atrioventriculare în timpul sistolei
ventriculare, împiedicând reflexul sângelui spre atrii.
- Trabeoulele de ordinul II, sunt reliefuri musculare cu capetele inserate pe pereţii
ventriculilor, şi, cu corpul liber (pe sub ele, sa poate introduce un instrument).
- Trabeculele de ordinul III, sunt simple reliefuri musculare "sculptate" în pereţii
ventriculari, şi în contact pe toată lungimea lor cu pereţii ventriculilor. Trabeculele de ordinul III,
sunt mai numeroase în jumătatea anterioară a ventriculilor, și mai ales la nivelul vârfului
ventriculilor, cărora le conferă un aspect cavernos, areolar.
În esenţă, ventriculii diferă între el prin: forma cavităţilor, prin grosimea pereţilor,
direcţia axelor și caracteristicile sistemelor valvulare de la nivelul bazei.

6. CONFIGURAȚIA INTERIOARĂ A VENTRICULULUI DREPT (Ventriculus

dexter). Situat anterior și inferior de atriul drept, ventriculul drept are forma unei piramide
triunghiulare, cu o capacitate de 50-70 cmc (pe inima de cadavru, congalat în diastolă), (vezi
fig.6).
Graţie formei sale, i se descriu: o bază, un vârf, trei pereţi şi trei margini.
a) Baza ventriculului drept, priveşte posterior, spre dreapta și în sus. La nivelul bazei se
găsesc orificiul atrio-ventricular drept și orificiul trunchiului pulmonar.
Orificiul atrioventricular drept (Ostium atrioventriculare dextrum), ocupă porţiunea
inferioară dreaptă a bazei ventriculului. Este situat în acelaş plan (frontal), cu orificiul
atrioventricular stâng şi cu orificiul aorti. Acest orificiu îşi anexează valva tricuspidă,
descompusă prin trei incizuri în trei cuspizi, a căror orientare corespunde cu orientarea pereţilor
ventriculari.
Orificiul arterei pulmonare (Ostium trunci pulmonalis) este situat mai sus, spre stânga, şi
într-un plan anterior faţă de orificiul atrioventricular drept. Dispune de un aparat valvular (Valva
trunci pulmonalis), format din trei valvule semilunare (sigmoide): anterioară, posterioară dreaptă
şi posterioară stângă.
Între orificiul atrioventricular drept (situat într-un plan anterior), şi orificiul arterei
pulmonare (situat într-un plan posterior precedentului), se dispune o trabeculă cărnoasă, bine
dezvoltată (15 mm înălţime), denumită creasta supraventriculară a lui HIS, sau pintenele lui
WOLFF (Crista supraventricularis). Creasta supraventriculară se desprinde de pe septul
interventricular, trece pe deasupra cuspisului anterior al tricuspidei, apoi se pierde spre dreapta în
peretele anterior al ventriculului.
Porţiunea cavităţii ventriculare situată înaintea și deasupra crestei supraventriculare, între
planul orificiului atrioventricular drept și planul orificiului trunchiului pulmonar, de forma unui
con cu baza în jos și spre dreapta, și cu vârful orientat în sus, spre stânga şi posterior, la nivelul
orificiului trunchiului arterial pulmonar, poartă denumirea de conul arterial LUSCHKA, sau
infundibul (Conus arteriosus, Infundibulum).
b) Vârful, este situat înainte și spre stânga, la dreapta vârfului porţiunii musculare a
septului interventricular. Corespunde cu incisura apicis cordis de pe suprafaţa exterioară. Vârful
ventriculului drept este ocupat de numeroase trabecule cărnoase de ordinul II și III, care-i
conferă un aspect lacunar, cavernos.
c) Peretele anterior sau sternocostal, corespunde pe suprafaţa exterioară cu intervalul
dintre şanţul interventricular anterior şi marginea dreaptă.
Neted în jumătatea posterioară, trabeculat în jumătatea anterioară, acest perete dă inserţie
în mijlocul său unei trabecule de ordinul I: mușchiul papilar anterior (M. papillaris anterior).
Cordajele tendinoaso ale acestuia, se răspândesc la cuspisul anterior și septal. De volum variabil,
nuşchiul papilar anterior este constant prin inserţia sa pe peretele anterior. De pe versantul medial
al bazei muşchiului papilar anterior, se desprinde o trabeculă cărnoasă de ordinul II, care se
îndreaptă în sus, spre stânga și înapoi, pentru ca să dispară pe septul interventricular: banda
moderatoare, fasciculul arcuat TESTUT, sau trabecula septomarginală a lui TANDLER
(Trabecula septomarginalis). Marginea liberă, concavă a trabeculei septomarginale, priveşte în
sus, spre dreapta şi înapoi. După unii autori, trabecula septomarginală conţine ramura dreaptă
(Crus dextrum) a fasciculului lui HIS (Fasciculus antrioventricularis).
d) Peretele medial sau septal, puternic convex spre cavitatea ventriculară, este format de
faţa dreaptă a septului interventricular. Neted în porţiunea posterioară, este trabeculat spre vârful
ventriculului.
În porţiunea sa posterioară, vecină orificiului atrioventricular, dă inserţie mai multor
muşchi papilari mici ale căror cordaje tendinoase sunt destinate cuspisului septal.
Unul dintre aceşti muşchi, cu poziţie constantă, îşi trimite cordajele spre cuspisul
anterior: muşchiul lui LANCIST sau muşchiul papilar al conului arterial LUSCHKA.
e) Peretele inferior, corespunde feţei inferioare a inimii, în intervalul dintre şanţul
interventricular posterior și marginea dreaptă. De pe acest perete se desprind doi sau trei muşchi
papilari, scurţi, care ocupă spaţiul dintre peretele inferior (diafragmatic) al ventriculului şi
peretele septal (M. papillaris posterior). Cordajele tendinoase ale acestor muşchi se termină la
porţiunea medială a cuspisului posterior şi la cuspisul septal.
f) Subdiviziunile cavității ventriculului drept. Examinată în ansamblu, cavitatea
ventriculului drept are forma unei piramide triunghiulare. Cuspisul anterior al tricuspidei, care
flotează în ventricul în timpul sistolei atriale subîmparte cavitataa ventriculului drept în două
camere.
- Camera postero-inferioară, subvalvulară, atrială, venoasă, de intrare, sau de recepţie,
ocupă porţiunea postero - inferioară a ventriculului sub cuspisul anterior al tricuspidei. Această
cameră este în raport cu orificiul atrioventricular drept și recepţionează sângele în momentul
sistolei atriale.
Axul longitudinal al acestei camere, se confundă cu axul longitudinal al ventriculului
drept.
- Camera antero-superioară, supravalvulară, arterială, de ieşire sau de evacuare, mai
întinsă decât precedenta, este situată anterior şi superior de cuspisul anterior. În raport cu
orificiul arterei pulmonare, (Ostium trunci pulmonalis), această cameră serveşte pentru
evacuarea sângelui în momentul sistolei ventriculare și se confundă cu conul arterial (Conus
arteriosus, Infundibulum). Axul acestei camere, este oblic orientat în sus, spre stânga şi înapoi.
Între cele două camere se stabileşte o comunicare printr-un larg orificiu delimitat între:
cuspisul anterior, muşchiul papilar anterior, trabecula septomarginală, septul interventricular şi
muşchiul papilar al conului arterial.

7. CONFIGURAȚIA INTERIOARĂ A VENTRICULULUI STÂNG (Ventriculus

sinister). Ventriculul este situat la stânga şi posterior de ventriculul drept. Are forma unui con,
turtit în sens transversal, cu vârful situat la nivelul vârfului inimii şi cu baza orientată spre
orificiul atrioventricular stâng. Capacitatea ventriculului stâng măsoară 40-60 cmc pe inima de
cadavru, congelat, în diastolă. Pereţii ventriculului stâng se caracterizează printr-o grosime mult
mai mare decât a ventriculului drept.
 Fig. 7. Configuraţia interioară a ventriculului stâng.

1. Auriculul drept, 2. Orificiul trunchiului pulmonar, 3. Infundibulul sau conul arterial,

4. Secţiunea peretelui pulmonar al ventriculului stâng, 5. Canalul aortic, 6. Cuspisul anterior al
mitralei, 7. Muşchiul papilar anterior, 8. Muşchiul papilar posterior, 9. Sistemul trabecular al
vârfului ventricular, 10. Aorta ascendentă.

a) Baza ventriculului stâng, orientată posterior și spre dreapta, prezintă orificiul

atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum) şi orificiul aortic (Ostium aortea).
Orificiul atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum) este situat la stânga și
în acelaşi plan cu orificiul atrioventricular drept. De dimensiuni mai mici, circular, îşi anexează
valva atrioventriculară stângă, bicuspidă sau mitrală (Valva atrioventriculară sinistra, Valva
mitralis) descompusă de incizură oblică în jos şi spre dreapta, în doi cuspizi: mare, drept, intern
sau septal (Cuspis anterior) şi mic stâng sau lateral (Cuspis posterior).
Orificiul aortic (Ostium aortae), este situat spre dreapta și mai sus decât orificiul mitral,
în acelaş plan cu cele două orificii atrioventriculare. Nu este separat de orificiul mitral decât prin
inserţia cuspisului anterior al mitralei. Işi anexează o valvă (Valva aortae), formată din trei
valvule semilunare sau sigmoide (Valvulae semilunares).
b) Vârful ventriculului stâng, prezintă un sistem trabecular format din numeroase
trabecule de ordinul II și III. Corespunde vârfului inimii (Apex cordis).
c) Peretele septal, drept sau antero-medial al ventriculului stâng este format din faţa
stângă a septului interventricular. Descrie o concavitate accentuată, orientată spre stânga înapoi
și în jos. Trabeculat spre vârf, peretele septal este foarte neted în spre baza sa unde se continuă cu
peretele aortic.
d) Peretele postero-lateral, stâng, al ventriculului stâng corespunde feţei pulmonare a
inimii. Descrie o concavitate care priveşte spre concavitatea peretelui-septal, cu care se continuă
fără o limită morfologic distinctă.
La unirea treimii anterioare ou cele 2/3 posterioare ale acestui perete, se găsesc inserţiile
muşchilor papilari al ventriculului stâng.
Muşchiul papilar superior (M. papillaris anterior), scurt, voluminos, cu o puternică
convexitate orientată în jos, se inseră pe versantul sternocostal al feţei postero-laterale și îşi
trimite cordajele la jumătatea superioară-stângă a celor doi cuspizi al mitralei.
Muşchiul papilar inferior (M. papillaris posterior), de obicei descompus în mai multe
fascicule, prezintă o concavitate accentuată, orientată spre convexitatea muşchiului papilar
anterior. În această concavitate pătrunde convexitatea muşchiului papilar anterior în timpul
sistolei ventriculare, fapt care reduce cavitatea ventriculului în sistolă, la o simplă cavitate
virtuală. Muşchiul papilar posterior se inseră pe versantul diafragmatic al peretelui postero-
lateral, și îşi trimite cordajele tendinoase la jumătatea inferioară-dreaptă a celor doi cuspizi ai
mitralei.
e) Camerele ventriculului stâng. Muşchii papilari, împreună cu cordajele lor tendinoase,
și cu cuspisul anterior al mitralei, subîmpart cavitatea ventriculului stâng în două camere:
- camera atrială, de recepţie, ocupă porţiunea posterioară şi laterală a ventriculului,
posterior de cuspisul anterior; în acest spaţiu soseşte sângele expulzat prin sistola atriului stâng;
- camera arterială, de evacuare, sau canalul aortic al lui Marc See, este situat între
cuspisul anterior şi septul interventricular. Camera arterială este caracterizată prin pereţii săi
netezi şi prin axul orientat oblic, în sus, spre dreapta şi posterior.

8. ORIFICIILE ATRIOVENTRICULARE asigură comunicarea dintre atrii şi

ventriculul de aceiaş parte. Sunt situate la nivelul bazei ventriculilor (în peretele anterior al
atriului) și prezintă atât caractere generale, cât și particularităţi care deosebesc orificiul drept de
cel stâng.
a) Caracterele generale ale orificiilor atrioventriculare. Cele două orificii au formă
circulară sau ovalară, variabilă cu momentul funcţional al atriulul. Sunt situate în acelaș plan cu
orificiul aortic, plan aproximativ frontal şi aproape paralel cu planul bazei inimii. Orificiul
trunchiulul arterial pulmonar este situat mai sus și într-un plan posterior faţă de precedentul.
Fiecare orificiu atrioventricular îşi anexează o formaţiune membranoasă, suplă, elastică,
de formă conică sau cilindro-conică: valva atrioventriculară (Valva atrioventricularis).
În terminologia anatomică românească, utilizată încă în clinică, ansamblul acestui
dispozitiv, poartă denumirea de valvulă. Valvele atrioventriculare au rolul de a regla sensul de
curgere al sângelui în timpul revoluţiei cardiace. Suprafaţa valvelor este în mod normal mai mare
decât a orificiului pe care trebuie să-l oblitereze.

Fig. 8. Baza inimii după secţiunea atriilor

1. Conul arterei pulmonare (infundibulul), 2. Orificiul arterei pulmonare, 3. Orificiul aortic,

4. Auriculul stâng, 5. Auriculul drept, 6. Artera coronară stângă, 7. Artera coronară dreaptă,
8. Artera infundibulară dreaptă, 9. Orificiul mitral, 10. Orificiul tricuspidian, 11. Septul
interatrial, 12. Sinusul venos coronar inclus în peretele atrial, 13. Valvula lui Thebesius,
14. Valvula lui Vieussens, 15. Marea venă coronară, 16. Vena marginală stângă, 17. Mica venă
coronară, 18. Vena interventriculară posterioară, 19. Vena lui Galien.

- Descriptiv, fiecare valvă (Valva atrioventricularis), prezintă: 1. O margine aderentă,

largă, prin care se fixează pe periferia orificiului atrioventricular. 2. Faţa atrială sau axială,
netedă, continuă în uşoară pantă pereţii atriali; această faţă priveşte spre atriu atunci când valva
este închisă, sau spre jetul de sânge care trece din atriu spre ventricul atunci când valva este
deschisă. 3. Faţa parietală sau ventriculară, în general neregulată, este separată de pereţii
ventriculari spre care priveşte, printr-un şanţ perivalvular. 4. Marginea liberă (sau vârful) valvei,
plisată, festonată, dantelată, este mobilă în cavitatea ventriculară şi delimitează orificiul valvei,
atunci când aceasta este deschisă.
- De pe marginea liberă a valvei, pleacă incizuri mai mult sau mai puţin profunde, care
descompun, decupează, valva în cuspizi (Cuspes). În Nomenclatura anatomică românească,
aceştia poartă denumirea de valve. Cuspizii, mai groşi spre marginea aderentă, sunt mai subţiri
spre marginea liberă.
- Pe marginea liberă a cuspizilor, şi pe faţa lor parietală, se inseră cordajele tendinoase
(Chordae tendineae) care sosesc de la muşchii papilari. Rolul cordajelor tendinoase este de a
menţine închise valvele în timpul sistolei ventriculare, împiedicând "răsturnarea" lor spre atriu,
din cauza presiunii intraventriculare ridicate. Deşi muşchii papilari nu contribuie în mod activ la
închiderea sau deschiderea valvelor, li se atribuie totuşi denumirea de "stâlpi" sau "pilieri” ai
orificiului atrioventricular.
- Valvele atrioventriculare sunt închise în timpul sistolei ventriculare împiedicând
refluxul sângelui spre atriu. Imperfecta lor închidere în sistola ventriculară, constituie
insuficiența valvulară. Valvele se deschid în timpul diastolei ventriculare, permiţând trecerea
sângelui din atriu spre ventricul. Imperfecta lor deschidere în acest moment, constituie stenoza
valvulară.

Fig. 9. Sistola atrială cu deschiderea valvei atrio-ventriculare. Cordajele tendinoase sunt relaxate.
Valvulele semilunare arteriale sunt închise.

Fig. 10. Sistola ventriculară cu închiderea valvei atrio-ventriculare. Cordajele tendinoase sunt
puse în tensiune. Valvulele semilunare arteriale sunt deschise.

b) Orificiul atrioventricular drept (Ostium atrioventriculare dextrum), este situat la

dreapta orificiului mitral, la dreapta și sub (inferior) orificiul aortic. Prin intermediul său se
realizează comunicaţia dintre atriul drept şi ventriculul drept. Are o formă circulară sau ovalară
cu axul mare orientat transversal. Pe inima în diastolă, circumferinţa sa măsoară 120 mm la
bărbat, şi 105 mm la femeie.
Valva anexată acestui orificiu (Valva atrioventricularis dextra), are o formă conică, cu
înălţimea de 2 cm. Marginea liberă a valvei este decupată prin trei incizuri inegale, în trei cuspizi
(Cuspes), de unde denumirea de valvă tricuspidă sau triglochină (Valva tricuspidalis). Privite din
atriu, cele trei incizuri desenează un "Y" culcat, transversal, cu bifurcaţia orientată spre stânga.
Orientarea spaţială a cuspizilor, coroespunde cu orientarea pereţilor ventriculari.
Cuspisul mare sau anterior (Cuspis anterior), răspunde peretelui anterior al ventriculului
drept. Are o formă neregulat patrulateră, marginea sa aderentă inserându-se pe segmentul
superior al orificiului atrioventricular. Marginea liberă și faţa parietală primesc cordaje
tendinoase de la muşchiul papilar anterior (stâlpul anterior). Extremitatea stângă a cuspisului
anterior primeşte cordajele tendinoase ale muşchiului papilar al conului arterial (Luschka).
 Cuspisul posterior sau mijlociu (Cuspis posterior), răspunde peretelui inferior al
ventriculului. De formă aproximativ triunghiulară, se inseră pe segmentul inferior al orificiului
atrioventricular. Primeşte cordaje tendinoase de la muşchii papilari posteriori. În porţiunea sa
laterală - dreaptă, primeşte și câteva cordaje tendinoase de la muşchiul papilar anterior.
Cuspisul septal sau mic (Cuspis septalis), se inseră pe segmentul stâng al orificiului
atrioventricular, la limita dintre porţiunea membranoasă a septului interventricular şi septul
atrioventricular. Primeşte cordaje tendinoase de la muşchii papilari posteriori şi de la cei septali.
Muşchii papilari au fost descrişi împreună cu ventriculul drept.
c) Orificiul atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum) este situat la stânga
și posterior de orificiul tricuspidian, posterior, inferior și la stânga orificiului aortic. Prin
intermediul său se stabileşte comunicaţia dintre atriul stâng şi ventriculul stâng.
De formă circulară, prezintă dimensiuni mai reduse decât; orificiul atrioventricular drept:
circumferinţa sa măsoară 102-110 mm la bărbat şi 90 mm la femeie. Această condiţie anatomică
explică frecvenţa mai mare a stenozei mitrale la femei.
Valva atrioventriculară stângă sau mitrală (Valva atrioventricularis sinistra; Valva
mitralis), mai scurtă decât cea dreaptă, are forma unui cilindru turtit în sens transversal. O fantă
oblică în jos, spre dreapta şi înainte, subîmparte valva în doi cuspizi (Cuspes), de unde
denumirea da valvula bicuspidă. Prin comparaţia cu o mitră episcopală, a primit încă de la
Vesalius, denumirea de valvula mitrală.
Marginea liberă a valvei, delimitează atunci când este deschisă, un orificiu ovalar, a cărui
suprafaţă variază după sex şi după dimensiunile inimii, între 3-5 cmp.
Cei doi cuspizi al mitralei, nu au dimensiuni egale. Valva mare, dreaptă, septală sau
anterioară (Cuspis anterior), se inseră pe segmentul anterosuperior drept al orificiului
atrioventricular, la nivelul joncţiunii dintre septul interatrial şi septul interventricular. Inserţia sa,
separă orificiul mitral (situat posterior, spre stânga şi în jos) de orificiul aortic (situat anterior,
spre dreapta şi în sus). Faţa axială, netedă, se continuă cu septul interatrial. Faţa parietală, de
asemenea netedă, priveşte înainte, în sus şi spre dreapta, se continuă cu peretele aortic, şi
participă la delimitarea canalului aortic.
Cuspisul mic, stâng sau posterior (Cuspis posterior), se inseră pe segmentul
posteroinferior, stâng, al orificiulul atrioventricular.
Muşchii papilari al ventriculului stâng, trimit cordaje tendinoase spre ambii cuspizi ai
mitralei. Muşchiul papilar anterior îşi trimite cordajele spre jumătatea superioară, stângă, a
marginii libere a cuspizilor, iar muşchiul papilar posterior, îşi trimite cordajele spre jumătatea
inferioară dreaptă a marginii libere. Faţa parietală a cuspisului anterior, care priveşte spre
curentul sanghin al camerei arteriale, nu prezintă inserţii ale cordajelor tendinoase.
Prin poziţia sa în cavitatea ventriculară, cuspisul anterior separă camera atrială, de
recepţie, de camera arterială (canalul aortic).

9. ORIFICIILE ARTERIALE ale inimii, sunt situate ca și orificiile atrioventriculare, la

nivelul bazei ventriculilor.
a) Caracterele generale. Orificiile arteriale au o formă circulară, regulată, dimensiuni
aproximativ egale, dar mai mici decât dimensiunile orificiilor atrioventriculare. Fiecare orificiu
îşi anexează un aparat valvular constituit din trei valvule sigmoide sau semilunare.
Valvulele semilunare au forma unor cuiburi de rândunică, cărora li se descrie: 1. O
margine aderentă, inserată pe circumferinţa orificiului arterial. 2. O faţă convexă, axială, care
priveşte spre lumenul arterial și spre jetul de sânge expulzat din ventricul. 3. O faţă parietală
concavă, care priveşte spre peretele arterial, împreună cu care determină un mic spaţiu denumit
sinusul lui Valsalva. 4. Marginea liberă, subţire, prezintă în mijlocul său un mic nodul valvular,
denumit nodulul lui MORGAGNI pentru trunchiul arterial pulmonar, şi nodulul lui ARANTIUS
pentru aortă (Noduli valvularum semilunarium). De o parte şi de alta a nodulilor valvulari,
marginea liberă este subţire şi de formă semilunară: lunula (Lunulae valvularum semilunarium).
Valvulele semilunare sunt valvule pasive. În momentul sistolei ventriculare, presiunea
sângelui le aplică pe peretele arterial, sinusurile lui Valsalva devenind virtuale: orificiul arterial
se deschide. În diastola ventriculară, sângele arterial umple cu presiune sinusurile lui Valsalva,
valvulele semilunare se destind, marginile lor libere se pun în contact, împiedicând astfel
refluxul sanghin spre ventricul. Nodulii valvulari, prin angrenarea lor reciprocă, ar avea rolul de
a împiedica răsturnarea valvulelor spre ventricul.
Orificiile arteriale pot fi și ele, ca și cele atrioventriculare, sediul unor leziuni care
determină insuficienţa valvulară (pulmonară sau aortică) sau stenoza valvulară.
b) Orificiul arterei pulmonare (Ostium trunci pulmonalis; este situat la baza ventriculului
drept, în partea superioară stângă a conului arterial. De formă circulară, prezintă un diametru
mediu de 2,5 cm cu o circumferinţă de 72 mm la bărbat şi 68 mm la femeie. Se pune în raport
spre dreapta şi în jos, cu orificiul atrioventricular drept, iar în jos şi spre stânga, su orificiul
aortic.
Planul orificiului trunchiului arterial pulmonar este deplasat cu aproximativ 1 cm.
posterior de planul orificiilor atrioventriculare şi aortic. Între aceste două planuri se interpune
Crista supraventriculatis.
Valva orificiului trunchiului arterial pulmonar (Valva trunci pulmonaris) este formată din
trei valvule semilunare sau sigmoide, care se disting în: anterioară (Valvula semilunaris anterior),
posterioară dreaptă (Valvula semilunaris dextra) şi posterioară stângă (Valvula semilunaris
sinistra).
Marginea liberă a valvulelor semilunare prezintă nodulii lui MORGAGNI (Noduli
valvularum semilunarium).
c) Orificiul arterei aorte (Ostium aortae) este situat la baze ventriculului stâng, superior
de orificiile atrioventriculare şi în acelaş plan cu acestea. Orificiul pulmonar este situat superior
şi într-un plan posterior orificiului aortic.
Orificiul aortic are o formă regulat circulară, cu o circumferinţă de 70 mm la bărbat și 65
mm la femeie.
Valva orificiului aortic (Valva aortae) este compusă din trei valvule semilunare:
anterioară dreaptă (Valvula semilunaris dextra), anterioară stângă (Valvula semilunaris sinistra) şi
posterioară (Valvula semilunaris posterior). Marginea liberă a valvulelor semilunare prezintă
nodulii lui ARANTIUS (Noduli valvularum semilunarium).
Sinusurile lui VALSALVA (Sinus aortae) delimitate de valvulele anterioare dreaptă şi
stângă, prezintă orificiile de origine ale arterelor coronare dreaptă respectiv stângă. Spaţiul dintre
marginea liberă şi marginea aderentă a valvulelor semilunare aortice, constituie bulbul aortic
(Bulbus aortae) sau marele sinus aortic.

10. PROIECȚIA ORIFICIILOR INIMII pe plastronul sterno-costal, se realizează aub

forma unor suprafeţe eliptice, alungite transversal și înclinate în jos și spre dreapta.
a) Orificiul arterei pulmonare se proiectează pe o suprafaţă eliptică, a cărei ax transversal,
lung de 22 mm, corespunde marginii superioare a cartilagiului costal III stâng și articulaţiei
condrosternale III din stânga. Extremitatea medială a acestei suprafeţe de proiecţie, corespunde
sternului, în prelungirea cartilagiului coastei a III-a.
b) Orificiul aortic se proiectează pe o suprafaţă ovalară cu axul lung de 21 mm; acest ax
pleacă de la extremitatea sternală a spaţiului III intercostal stâng şi atinge linia mediosternală la
înălţimea articulaţiei IV condrosternale.
c) Orificiul atrioventricular drept (tricuspidian), se proiectează pe stern pe o suprafaţă
eliptică alungită, cu axul da 38 mm; acest ax pleacă de la extremitatea sternală a spaţiului V
intercostal drept, şi se termină puţin în stânga liniei mediane, la înălţimea spaţiului IV intercostal.
d) Orificiul atrioventricular stâng (mitral), se proiectează pe o suprafaţă eliptică largă, cu
axul lung de 34 mm. Acesta pleacă de la marginea inferioară a cartilagiului costal III din stânga,
la un lat de deget de stern, se îndreaptă oblic în jos și spre dreapta şi atinge linia mediană la
înălţimea spaţiului IV intercostal.
e) Orificiul venei cave superioare se proiectează pe marginea superioară a cartilagiului
coastei III din dreapta, pe o distanţă de 1 cm de marginea dreaptă a sternului.
f) Orificiul venei cave inferioare, profund situat (la 10 cm de stern) se proiectează la
nivelul articulaţiei V condrosternale drepte.

Zgomotele normale produse de activitatea contractilă a inimii, ca și zgomotele patologice

care apar în special în valvulopatii, sunt explorate în practica medicală la nivelul FOCARELOR
DE ASCULTATIE ale inimii. Aceste focare nu corespund cu zonele de proiecţie anatomică ale
orificiilor, deoarece zgomotele normale sau patologice, se propagă pe direcţia curentului sanguin
ți se aud cu intensitate maximă la distanţă de locul lor de producere.
- Valva mitrală este ascultată la nivelul vârfului inimii, acolo unde se palpează şocul
apexian.
- Valva tricuspidă este ascultată pe stern, la nivelu cartilagiului costal VI, în zona în care
plămânul drept lasă neacoperit ventriculul drept.
Din cauza încrucişării porţiunilor iniţiale ale arterelor aortă şi pulmonară, orificiile
acestor artere sunt ascultate în partea opusă originii lor:
- Focarul de ascultaţie al aortei este situat în dreapta la nivelul extremităţii sternale a
spaţiului II intercostal;
- Focarul de ascultaţie al pulmonarei este situat în stânga, la nivelul extremităţii sternale
al spaţiului II intercostal stâng.

F. STRUCTURA INIMII
În struotura inimii, din interior spre exterior se găsesc dispuse trei tunici:
1. Endocardul (Endocardium) în continuitate cu tunica intimă a arterelor și venelor care
pleacă sau sosesc de la inimă.
2. Miocardul (Myocardium) sau muşchiul cardiac, formează cea mai mare parte din
grosimea pereţilor inimii. Constituie un perete muscular subţire la nivelul atriilor și gros la
nivelul ventriculilor. Fibrele musculare se grupează în fascicule atriale și ventriculare, care se
inseră pe o serie de inele fibroase (Anuli fibrosi), dispuse în jurul orificiilor atrioventriculare şi
arteriale. Ansamblul acestor inele fibroase (Anuli fibrosi) constituie un schelet fibros al inimii,
care separă complet musculatura atrială de musculatura ventriculară.
O parte dintre fibrele miocardice îşi păstrează caracterele embrionare și prezintă funcţia
de elaborare şi conducere e stimulilor contractili ai inimii: ţesutul cardiac de tip embrionar sau
cardionector (Myocardium).
3. Foiţa viscerală a pericardului seros (Lamina visceralis) sau epicardul (Epicardium),
îmbracă suprafaţa exterioară a miocardului, facilitând alunecarea inimii în timpul contracţiilor.
Va fi studiat împreună cu pericardul.
În cele ce urmează, vor fi prezentate schematic: endocardul, scheletul fibros al inimii,
arhitectura miocardului atrial şi ventrioular, sistemul cardionector.

1. ENDOCARDUL (Endocardium) este o membrană subţire, elastică, netedă, alb-

gălbuie, strălucitoare, care tapetează suprafaţa interioară a tuturor cavităţilor inimii. Se dispune
în mod continuu pe toată suprafaţa cavităţilor inimii, învelind intim toate anfractuozităţile
pereţilor acestor cavităţi. Aderă la miocardul subjacent, iar la nivelul orificiilor arteriale şi
venoase, se continuă cu tunica intima din interiorul acestor vase.
Endocardul participă la formarea valvulelor atrioventriculare şi arteriale. În structura
acestora, găsim o lamă fibroasă care se desprinde de pe inele fibroase: peste aceasta, se dispune
endocardul, care înveleşte ambele feţe ale valvulelor.
Histologic, endocardul prezintă patru straturi suprapuse:
a) stratul endotelial, format dintr-un singur rând de celule de tip pavimentos;
b) stratul subendotelial, subţire conjunctivo-elastic;
c) stratul fibroelastic, format mai ales din fibre elastice şi rare fibre musculare netede;
d) stratul subendocardic, conjunctiv lax. În grosimea acestui strat se găsesc fibrele reţelei
lui PURKINJE, reţeaua limfatică subendocardiacă, plexurile nervoase subendocardice, fine
elemente vasculare sanguine.
Numai stratul subendocardic este vascularizat şi inervat. În condiţii normale, valvulele nu
prezintă vase, prezenţa acestora fiind consecinţa unor procese patologice.

2. SCHELETUL FIBROS AL INIMII este format din patru inele fibroase (Anuli
fibrosi) sau cercurile tendinoase ale lui LOWER, inele care înconjoară orificiile atrioventriculare
și arteriale.
Inele fibroase atrioventriculare au aceiaşi formă și sunt situate în acelaş plan cu orificiile
pe care le circumscriu. Sunt reunite între ele printr-o placă fibroelastică: trigonul fibros (Trigona
fibrosa), sau nodulul fibros drept. Pe aceste inele se inseră posterior musculatura atriilor iar
anterior, musculatura ventriculilor. Se consideră că prezenţa acestor inele, separă complet
musculatura atrială de musculatura ventriculară. Inele fibroase atrioventriculare trimit prelungiri
(lamelele valvulare), care formează scheletul fibros al valvulelor. Pe lamelele valvulare,
îmbrăcate pe ambele feţe de endocard, se inseră cordajele tendinoase.
Inele fibroase arteriale, circulare, se dispun în jurul orificiului aortic și pulmonar. Fiecare
dintre ele este format din trei arcuri fibroase care corespund marginii aderente a valvulelor
semilunare. Inelul aortic este situat deasupra inelelor atrioventriculare şi în acelaş plan cu ele.
Între el și inelul atrioventricular stâng există o nouă îngroşare conjunctivă: trigonul fibros stâng.
Inelul arterei pulmonare este situat mai sus şi într-un plan posterior faţă de planul
celorlalte trei inele.

3. MIOCARDUL (Myocardium) este format din elemente celulare dispuse în reţea, cu

nucleul - unic - situat central (ca și la fibrele musculare netede), dar cu miofibrilele prevăzute cu
alternanţa de discuri clare şi întunecate (ca şi în fibrele musculare striate). Funcţional miocardul
se contractă ritmic, cu forţă, relativ infatigabil, sub controlul sistemului nervos vegetativ.
O parte a miocardului rămâne nediferenţiat, cu caractere de miocard embrionar, formând
sistemul cardionector (Myocardium).
Prezenţa scheletului fibros al inimii, separă musculatura atriilor de musculatura
ventriculilor.
a) La nivelul atriilor, se disting fascicule musculare scurte, proprii atriului drept sau
stâng, şi fascicule lungi, interatriale.
- Fibrele scurte, proprii, se disting în: 1. fibre inelare, dispuse în jurul orificiilor venoase
(cave, sinus coronar, vene pulmonare); 2. fibre ansiforme, fixate prin extremităţi pe inelele
fibroase atrioventriculare. Unele fascicule scurte ale atriului drept, sunt mai bine individualizate:
fasciculul terminal, situat la nivelul crestei terminale; fasciculul lui LOWER, corespunzător
tuberculului intervenos; muşchii pectinaţi; fasciculul limbului fosei ovala.

Fig. 11. Fasciculele musculare ale atriilor

1. Orificiul trunchiului pulmonar, 2. Orificiul aortic, 3. Urechiuşa dreaptă, 4. Urechiuşa stângă,

5. Fibre inelare dispuse în jurul orificiilor venoase, 6. Fasciculul vertical (ansa lui Gerdy),
7. Fasciculul transversal
 - Fibrele lungi, interatriale, formează un fascicul vertical şi unul transversal.
Fasciculul vertical (ansa lui GERDY), pleacă de pe faţa anterioară a atriilor, trece la
stânga venei cave superioare, coboară pe atriul stâng între venele pulmonare drepte şi stângi,
apoi se termină la nivelul şanţului coronar.
Fasciculul transversal, ocupă porţiunea antero-superioară a atriilor, trecând de la un atriu
la celălalt, anterior de vena cavă superioară.
b) La nivelul ventriculilor, graţie grosimii peretelui muscular și dispoziţiei în reţea a
miocardului, arhitectura fibrelor musculare este dificil de elucidat.

Fig. 12. Fasciculele musculare ale septului interatrial.

Atriul drept este deschis prin secționarea peretelui lateral drept. 1. Vena cavă superioară, 2, Vena
cavă inferioară, 3. Fosa ovală, 4. Fasciculul limbului, 5. Fasciculul lui Lower, 6. Fasciculul
terminal, 7. Muşchii pectinaţi, 8. Valvula lui Thebesius.

În linie generală, se disting trei sisteme de fibre ventriculare:

1. Fibrele superficiale sau comune, se desprind de pe inele fibroase de la baza
ventriculilor: apar în şanţul coronar, parcurg pe trasee în ansă feţele ventriculilor (stratul
superficial, subepicardic), şi ajung la vârful inimii unde prezintă o dispoziţie în vârtej, realizând
aşa numitul vortex cordis; pătrund apoi în profunzime și se pierd în septul interventricular, în
muşchii papilari şi în sistemele trabeculare de la vârful ventriculilor.

Fig. 13. Dispoziția fibrelor musculare ventriculare superficiale (fibrele în vârtej)

2. Fibrele proprii fiecărui ventricul, sau fibrele parietale, formează cea mai mare parte din
grosimea peretelui ventricular. Se desprind de pe inelele fibroase, și coboară pe feţele
ventriculilor, profund faţă de fibrele precedente, descriind anse cu atât mai lungi cu cât coboară
mai aproape da vârful inimii. La nivelul şanţurilor interventriculare, pătrund în septul
interventricular.
 Fig. 14. Dispoziția fibrelor musculare ventriculare proprii

3. Fibrele interventriculare pleacă de pe porţiunea membranoasă a septului

interventricular, merg în lungul axului septului, apoi se pierd în sistemul trabecular da la vârful
ventriculilor, sau în muşchii papilari. Alte fibre interventriculare (suturale) au o direcţie
transversală, trecând de la un ventricul la altul.

Fig. 15. Fibre interventriculare indirecte (fibre suturale)

4. SISTEMUL CARDIONECTOR (Myocardium) format din fibre care și-au păstrat

caracterele fibrelor cardiace embrionare. Este cunoscut în clinică sub cele mai diferite denumiri:
sistemul excitoconductor, sistemul muscular specific sau de comandă, ţesutul nodal.
Această porţiune a miocardului este responsabilă de elaborarea influxului contractil al
inimii, de conducerea și difuzarea acestui influx în întreaga masă miocardică, constituind astfel
substratul morfologic al automatismului cardiac (funcția cronotropă) și al funcţiei dromotropă.
Anatomic, sistemul cardionector este format dintr-o proţiune condensată sub forma de
noduli sau fascicule și o porţiune dispersată în stratul subendocardio ventricular: reţeaua lui
PURKINJE.
Diferitele porţiuni ale sistemului cardionector sunt:
a) Nodulul sinusal KEITH şi FLACK (nodus sinuatrialis) este o porţiune a ţesutului
nodal, situată în peretele atriului drept, la nivelul orificiului venei cave superioare.
Nodulul sinusal are o formă neregulat fusiformă, cu o lungime de 10-15 mm şi o grosime
de 3-5 mm. Porţiunea sa superioară pătrunde printre fibrele musculare circulare ale peretelui
drept al venei cave superioare. Porţiunea inferioară coboară în peretele posterior al atriului drept,
iniţial subepicardic apoi în profunzimea musculaturii atriale, ocupând extremitatea superioară a
crestei terminale. Nodulul sinusal este centrul ierarhic superior al ţesutului nodal: impulsul
elaborat la acest nivel este cel mai frecvent şi cel mai intens, aşa încât îşi subordonează funcţia
celorlalţi centri cardionectori, şi determină activitatea contractilă normală a întregii inimi (ritmul
sinusal normal).
b) Nodulul atrioventricular ASCHOFF-TAWARA (Nodus atrioventricularis), este situat în
porţiunea antero-inferioară a septului interatrial, unde ocupă aria triunghiului lui KOCH. Faţa sa
stângă corespunde spaţiului dintre valvulele semilunare dreaptă şi posterioară ale aortei.
Extremitatea posterioară a nodulului atrioventricular, este dispersată în evantai printre fibrele
musculare atriale. Extremitatea sa anterioară se continuă cu trunchiul fasciculului lui HIS
(Truncus fasciculi atrioventricularis). Wenckebach, a descris un fascicul de ţesut nodal care leagă
nodul sinusal de nodulul atrioventricular. Contestat de mulţi autori, se consideră că influxul
contractil ajunge de la nodulul sinusal la nodulul atrioventricular prin masa musculară atrială
nespecifică.
Dacă nodulul sinusal este lezat, funcţia de elaborare a influxului contractil al inimii este
preluată de nodulul atrioventricular.
c) Fasciculul lui HIS (Fasciculus atrioventricularis), coutinuă fără limită de demarcaţie
netă nodulul lui Aschoff-Tawara. Cu o lungime de l0-12 mm, trunchiul fasciculului lui HIS
(Truncus fasciculi atrioventricularis) este situat iniţial pe faţa dreaptă a septului interatrial (sub
endocard); merge oblic înainte şi în jos trece în porţiunea membranoasă a septului
interventricular și ajuns pe marginea postero-superioară a porţiunii musculare a septului se
împarte într-o ramură dreaptă (Crus dextrum) şi una stângă (Crus sinistrum).
Ramura dreaptă (Crus dextrum) merge pe faţa dreaptă a septului interventricular, apoi
pătrunde în trabecula septomarginală până la baza muşchiului papilar anterior, de unde se
dispersează în reţeaua subendocardică Purkinje.
Ramura stângă (Crus sinistrum), mai voluminoasă, traversează septul şi ajunge sub
endocardul feţei stângi a septului interventricular. Se ramifică rapid în mici fascicule de fibre,
printre care se disting o ramură anterioară şi una posterioară, care ajung la baza muşchilor
papilari, unde se rezolvă în reţeaua lui Purkinje.
d) Reţeaua subendocardică a lui PURKINJE constituie porţiunea diseminată a ţesutului
nodal. Formează o reţea cu ochiuri neregulate, prin intermediul căreia influxul contractil este
difuzat rapid la miocardul ventricular.
Leziunile fasciculului lui HIS, suprimă conducerea influxului contractil de la atrii spre
ventriculi (blocul atrioventricular complet).
Ca urmare, atriile se contractă după un anumit ritm, determinat de activitatea nodulului
sinusal, în timp ce ventriculii se contractă într-un ritm lent, determinat de activitatea ţesutului
nodal subjacent leziunii.

G. VASCULARIZAȚIA INIMII
1. ARTERELE INIMII, provin din artera, conronară stângă şi din artera coronară
dreaptă, ramuri ale porţiunii iniţiale aortice (Bulbus aortae).
Arterele coronare descriu pe suprafaţa exterioară a inimii (în spaţiul subepicardic), o serie
de sinuozităţi care favorizează modificările de formă şi de volum ale inimii în contracţie. O mare
parte a traiectului acestor vase, sau a ramurilor lor, ocupă şanţurile de pe suprafaţa exterioară a
inimii, unde sunt înconjurate de grăsimea subepicardică şi sunt însoţite de vene, trunchiuri
limfatice și nervi coronarieni.
Anatomic, s-a demonstrat că teritoriile coronarelor prezintă anastomoze în marea
majoritate a cazurilor (97 %), dar aceste anastomoze au un calibru important doar în 25 % din
cazuri. Anastomozele dintre artera coronară dreaptă şi stângă sunt situate mai frecvent în:
şanţurile interventriculare, septul interventricular (unde sunt întotdeauna foarte subţiri), în
segmentul inferior al şanţului coronar, la vârful inimii, şi pe peretele superior al atriilor. Dar
aceste anastomoze nu există niciodată, simultan la acelaş individ. În plus, în toată grosimea
miocardului, există anastomoze fine de tip capilar.
Din punct de vedere funcţional arterele inimii sunt considerate artere terminale,
obliterarea bruscă a lor sau a ramurilor lor, determinând necroza teritoriului ischemiat: infarctul
miocardic. Obliterarea bruscă nu oferă timp suficient pentru dezvoltarea unei circulaţii colaterale
şi pentru reirigarea miocardului.
La nivelul miocardului există şi anastomoze arterio-venoase de tip sinusoid (canalele lui
WEARN), care stabilesc o comunicare directă între ramurile coronariene şi vene. Aceste
anastomoze stabilesc o cale de derivaţie a circulaţiei coronariene.
a) Artera coronară stângă sau anterioară (A. coronaria cordis sinistra) pleacă de pe flancul
stâng al aortei orificiul său de origine fiind situat la nivelul sinusului VALSALVA (Sinus aortae)
anterior stâng. Merge oblic înainte, în jos şi spre stânga, fiind situată iniţial în şanţul dintre
trunchiul arterial pulmonar şi faţa anterioară a atriului stâng: apoi se așează în segmentul anterior
stâng al şanţului coronar, unde este mascată de atriul stâng și urechiuşa stângă. După un traiect
scurt, de 1-2 cm se bifurcă în două ramuri terminale: artera interventriculară anterioară şi artera
atrioventriculară sau circumflexă a inimii.
În scurtul său traiect, artera coronară stângă emite ramuri colaterale: pe faţa anterioară a
aortei, spre plica preaortică și spre atriul stâng.
1. Artera interventriculară anterioară (Ramus interventricularis anterior) coboară pe un
traiect sinuos în lungul şanţului interventricular anterior: atinge marginea dreaptă a inimii la
nivelul incizurii apicis cordis, și sub denumirea de arteră apexiană posterioară sau
interventriculară recurentă posterioară, trece pe un traseu de 1-3 cm în şanţul interventricular
posterior de pe faţa diafragmatică.
Ramurile arterei intarventriculare anterioare se distribuie la fața sternocostală a
ventriculului stâng, la septul interventricular și la faţa sternocostală a ventriculului drept, pe
porţiunea vecină şanţului interventricular anterior.

Fig.16. Vasele feței sterno-costale

1. Trunchiul arterial brahiocefalic, 2. Artera subclaviculară stângă, 3. Arcul aortic, 4. Trunchiul

pulmonar, 5. Artera pulmonară stângă, 6. Urechiuşa stângă, 7. Vena cavă superioară, 8. Artera
interventriculară anterioară, 9. Artera circumflexă, 10. Artera marginală stângă, 11. Artera
diagonală a ventriculului stâng, 12. Artera infundibulară stângă, 13. Vena cordis magna.
14. Artera coronară dreaptă, 15. Artera infundibulară dreaptă, 16. Artera marginală dreaptă,
17. Artera nodulului sino-atrial, 18. Venele mici ale inimii (Vv. cordis anteriores), 19. Vena
cordis parva.

- Ramurile ventriculare stângi, în număr de 5-6, parcurg subepicardic, oblic în jos şi spre
stânga, faţa sterno-costală a ventriculului stâng. Prima dintre aceste ramuri (artora diagonală a
ventriculului stâng) mai lungă şi mai voluminoasă, străbate ventriculul stâng până în apropierea
vârfului său.
- Ramurile septale (arterele septale anterioare), în număr de 8-15, pleacă de pe faţa
posterioară a arterei interventriculare anterioare, pătrund în septul interventricular şi se distribuie
la cele 2/3 anterosuperioare ale septului. Traiectul intraseptal al acestor vase, este caracteristic:
ele par să se îndrepte convergent spre mijlocul septului. Ramurile superioare sunt oblice în jos,
cele mijlocii sunt perpendiculare, iar cele inferioare sunt oblice în sus. Flexuoase, regulat
spaţiate, aceste ramuri dispun de un teritoriu bine determinat.
Prima dintre ramurile septale anterioare, este mai voluminoasă: artera coronară internă a
lui Vieussens.
A doua ramură septală anterioară trimite spre dreapta, prin trabecula septomarginală, o
ramusculă care irigă muşchiul papilar anterior al ventriculului drept, ramura dreaptă a
fasciculului lui HIS şi muşchiul papilar al conului arterial. Arterele septale anterioare irigă numai
fasciculul anterior rezultat din bifurcaţia ramurii stângi a fasciculului lui HIS.
- Ramurile ventriculare drepte, pleacă din artera interventriculară anterioară, oblic în jos
şi spre dreapta, irigând o fâşie îngustă din faţa sternocostală a ventriculului drept. Cea mai
voluminoasă dintre aceste ramuri, irigă jumătatea stângă a conului arterei pulmonare: artera
infundibulară stângă.
- Artera apexiană posterioară sau interventriculară recurentă posterioară emite câteva
ramuri mici spre dreapta şi stânga sa, precum și 2-3 artere septale posterioare.
2. Artera atrioventriculară sau circumflexă a inimii (Ramus circumflexus), urmează
traiectul segmentului anterior stâng al şanţului coronar, trece peste faţa pulmonară și îşi continuă
traiectul în jumătatea stângă a șanțului coronar posterior. De cele mai multe ori (87 % din cazuri)
se termină înainte de a ajunge la nivelul originii şanţului interventricular posterior. În 8 % din
cazuri, este foarte dezvoltată, furnizând artera interventriculară posterioară. În 10 % din cazuri,
artera circumflexă este slab dezvoltată şi nu atinge faţa diafragmatică a ventriculului stâng.
Pe traseu, artera circumflexă emite ramuri descendente, ventriculare și ramuri ascendente,
atriale.

Fig. 17. Teritoriile ventriculare ale arterelor coronare

Punctat: teritoriul coronarei stângi. Alb: teritoriul coronarei drepte. 1. Ventriculul stâng, 2.
Ventriculul drept, 3. Şanţul interventricular anterior, 4. Șanţul interventricular posterior, 5. Septul
interventricular, 6. Muşchiul papilar anterior al ventriculului stâng, 7. Muşchiul papilar posterior
al ventriculului stâng, 8. Muşchiul papilar anterior al ventriculului drept.

- Dintre muşchii papilari, artera coronară stângă irigă muşchiul papilar anterior al
ventriculului stâng: mușchiul papilar al ventriculului drept; muşchiul conului arterial.
- La nivelul atriilor, coronara stângă irigă: atriul stâng şi urechiuşa stângă; faţa superioară
a atriului drept; cea mai mare parte a septului interatrial.
- La nivelul ţesutului nodal coronara stângă irigă: fasciculul anterior al ramurii stângi a
fasciculului lui HIS; ramura dreaptă a fasciculului lui HIS; în 8 % din cazuri irigă nodulul
atrioventricular şi trunchiul fasciculului lui HIS; în 31-32 % din cazuri, irigă nodulul sinusal.
c) Artera coronară dreaptă sau posterioară (A. coronaria cordis dextra), pleacă de pe
flancul drept al aortei, orificiul său de origine fiind situat la nivelul sinusului lui Valsalva (Sinus
aortae) anterior drept. Merge înainte, în jos şi spre dreapta, se plasează în segmentul anterior
drept al şanţului coronar, între atriul drept și auriculul drept, pe de-o parte, și ventriculul drept pe
de altă parte. Încrucişează marginea dreaptă a inimii, apoi trece în şanţul coronar posterior și
merge până la originea şanţului interventricular posterior, unde se continuă (în 92 % din cazuri),
cu artera interventriculară posterioară. Aceasta din urmă, considerată drept ramura terminală a
coronarei drepte, se termină cu atât mai departe (posterior) de incisura apicis cordis, cu cât artera
apexiană posterioară este mai bine dezvoltată. Pe traseu, artera coronară dreaptă emite sub forma
de colaterale, ramuri descendente ventriculare, și ramuri ascendente atriale.
 Ramurile descendente, ventriculare, se disting după teritoriul lor în ramuri anterioare şi
posterioare.
Ramurile ventriculare anterioare sunt 2-3 ramuri care descind pe faţa sternocostală a
ventriculului drept, paralel cu marginea dreaptă a inimii. Prima dintre aceste ramuri, scurtă şi
relativ subţire, irigă jumătatea dreaptă a infundibulului trunchiului pulmonar (artera
infundibulară dreaptă) şi se anastomozează cu artera infundibulară stângă. Ultima dintre ramurile
ventriculare anterioare, în general mai voluminoasă, merge în lungul marginii drepte a inimii
(artera marginală dreaptă), ramificându-se la porţiunile sternocostală şi diafragmatică a
ventriculului drept, în vecinătatea marginii drepte. Este considerată artera principală a
ventriculului drept.
Ramurile ventriculare posterioare, de mai mică importanţă, irigă faţa diafragmatică a
ventriculului drept. Uneori, una dintre aceste ramuri, mai bine dezvoltată, constituia artera
diagonală posterioară a ventriculului drept.
Ramurile ascendente, atriale, sunt destinate atriului drept, și urechiuşei drepte.
Principalele ramuri, sunt artera atrială dreaptă anterioară şi artera atrială a marginii drepte.
Artera atrială dreaptă anterioară pleacă din segmentul sternocostal al coronarei drepte,
trece pe sub urechiuşa dreaptă, merge oblic în sus şi înapoi pe faţa anterioară a atriului drept,
apoi pe faţa superioară a acestuia, până în apropierea orificiului venei cave superioare. Se
distribuie la urechiuşa dreaptă, la faţa anterioară și superioară a atriulul drept şi la segmentul
anterior al septului interatrial. În majoritatea cazurilor, (68-69 %), acest vas irigă nodulul sinusal.
Artera atrială a marginii drepte, pleacă din coronara dreaptă în apropierea marginii drepte
a inimii, urcă pe faţa dreaptă a atriului, şi se ramifică la urechiuşa dreaptă și la faţa laterală a
atriului drept, în regiunea muşchilor pectinaţi, Dacă este bine dezvoltată, atinge zona intercavă
de pe faţa posterioară a atriului drept.
Artera interventriculară posterioară (Ramus interventricularis posterior), constituie
ramura terminală a arterei coronare drepte. Parcurge şanţul interventricular posterior și se
termină înainte de a atinge incisura apicis, prin anastomoze cu artera apexiană posterioară.
Artera interventriculară posterioară emite ramuri ascendente, drepte, stângi, şi septale
posterioare.
- Ramurile ascendente, sunt 2-3 ramuri subţiri, care pleacă din originea arterei
interventriculare (cotul pe care-l face coronara dreaptă cu a. interventriculară posterioară) și urcă
pe faţa posterioară a atriului drept. Dacă una din aceste ramuri este bine dezvoltată, va purta
numele de artera atrială dreaptă posterioară.
- Ramurile drepte, irigă faţa diafragmatică a ventriculului drept.
- Ramurile stângi, irigă o fâşie din faţa diafragmatică a ventriculului stâng, situată în
vecinătatea şanţului interventricular.
- Ramurile septale posterioare (posteroinferioare), sunt 7-12 ramuri subţiri, care pleacă
din a. interventriculară posterioară şi pătrund oblic în 1/3 inferioară a septului interventricular pe
care-l irigă. Prima dintre arterele septale posterioare, irigă în 92 % din cazuri nodulul
atrioventricular Aschoff-Tawara și trunchiul fasciculului lui HIS. Arterele septale posterioare,
irigă nu numai septul interventricular (1/3 inferioară a septului), ci emit şi ramuri care irigă
muşchiul papilar posterior al ventriculului stâng, și fascicului posterior al ramurii stângi a
fasciculului lui HIS.
Muşchii papilari posteriori şi septali ai ventriculului drept, depind fie de aceste vase, fie
de ramurile ventriculare ale coronarei drepte.
Artera atrială a marginii drepte, pleacă din coronara dreaptă în apropierea marginii drepte
a inimii, urcă pe faţa dreaptă a atriului, şi se ramifică la urechiuşa dreaptă și la faţa laterală a
atriului drept, în regiunea muşchilor pectinaţi. Dacă este bine dezvoltată, atinge zona intercavă
de pe faţa posterioară a atriulul drept.
Artera interventriculară posterioară (Ramus interventricularis posterior), constituie
ramura terminală a arterei coronare drepte. Parcurge şanţul interventricular posterior și se
termină înainte de a atinge incisura apicis, prin anastomoze cu artera apexiană posterioară.
 Artera interventriculară posterioară emite ramuri ascendente, drepte, stângi, şi septale
posterioare.
- Ramurile ascendente, sunt 2-3 ramuri subţiri, care pleacă din originea arterei
interventriculare (cotul pe care-l face coronara dreaptă cu a. interventriculară posterioară) și urcă
pe faţa posterioară a atriului drept. Dacă una din aceste ramuri este bine dezvoltată, va purta
numele de artera atrială dreaptă posterioară.
- Ramurile drepte, irigă faţa diafragmatică a ventriculului drept.
- Ramurile stângi, irigă o fâşie din faţa diafragmatică a ventriculului stâng, situată în
vecinătatea şanţului interventricular.
- Ramurile septale posterioare (posteroinferioare), sunt 7-12 ramuri subţiri, care pleacă
din a. interventriculară posterioară și pătrund oblic în 1/3 inferioară a septului interventricular pe
care-l irigă. Prima dintre arterele septale posterioare, irigă în 92 % din cazuri nodulul
atrioventricular Aschoff-Tawara și trunchiul fasciculului lui HIS. Arterele septale posterioare,
irigă nu numai septul interventricular (1/3 inferioară a septului), ci emit și ramuri care irigă
muşchiul papilar posterior al ventriculului stâng, și fasciculul posterior al ramurii stângi a
fasciculului lui HIS.
Muşchii papilari posteriori şi septali ai ventriculului drept, depind fie de aceste vase, fie
de ramurile ventriculare ale coronarei drepte ale acesteia. Se deschid la nivelul cavităţilor inimii
prin orificii minuscule denumite foraminula.
a) Sinusul coronarian (Sinus coronarius), rost al canalului lui CUVIER din stânga, este
situat în jumătatea stângă a șanțului coronar posterior, între atriul stâng şi artera circumflexă. În
medie, are o lungime de 3 cm şi un calibru de 8 - 10 mm. Spre extremitatea sa dreaptă, este
înglobat în peretele atriului stâng, înconjurat de muşchii circulari ai atriului. La nivelul
extremităţii sale stângi, acolo unde primeşte principalul său afluent (marea venă coronară),
sinusul coronarian este prevăzut cu o valvulă insuficientă: valvula lui Vieussens. Extremitatea
dreaptă a sinusului, se deschide în peretele inferior al atriului drept, printr-un orificiu larg (1 cm),
prevăzut cu valvula lui Thebesius (Valvula sinus coronarii). Între valvula lui Vieussens și valvula
lui Thebesius, se pot găsi valvule supranumerare care ocupă parţial lumenul sinusal.
b) Afluienții sinusului coronarian drenează cea mai mare parte a venelor inimii.
Principalii afluenţi sunt:
1. Marea venă coronară (V. cordis magna), se formează pe faţa sternocostală a inimii, sub
forma venei interventriculare anterioare. Aceasta se anastomozează la nivelul vârfului inimii cu
vena intervantriculară posterioară, apoi urcă în sus şi înapoi prin şanţul interventricular anterior,
la nivelul căruia este situată în stânga arterei interventriculare anterioare: părăseşte şanţul
interventricular înainte de a ajunge la baza ventriculului stâng, încrucişează faţa pulmonară a
inimii, apoi ajunge în extremitatea stângă a şanţului coronar posterior, pe care-l străbate spre
dreapta, pentru ca să se deschisă în extremitatea stângă a sinusului coronarian. Pe traseu, marea
venă a inimii primeşte afluienţi de la septul interatrial și interventricular, de la faţa sternocostală
a ventriculului stâng şi drept, de pe faţa pulmonară a inimii, de la atriul stâng şi urechiuşa stângă.
Dintre afluienţii venei coronare mari, mai bine dezvoltaţi sunt: vena infundibulului arterei
pulmonare, vena marginală stângă, şi unele vene atriale.
2. Vena coronară mică sau coronară dreaptă (Vena cordis parva), este inconstantă: se
întâlneşte doar în 40 % din cazuri.
 Fig. 18. Vasele feței diafragmatice

1. Vena cavă superioară, 2. Vena pulmonară dreaptă superioară, 3. Vena pulmonară stângă
superioară, 4. Vena cavă inferioară, 5. Artera coronară dreaptă, 6. Artera interventriculară
posterioară, 7. Artera marginală stângă, 8. Sinusul coronar, 9. Vena cordis magna, 10. Vena
oblică a atriulul stâng (vena lui Marshall), 11. Vena interventriculară posterioară, 12. Vena cordis
parva, 13. Venele posterioare ale ventriculului stâng.

În general, este de calibru mic, și se formează în partea dreaptă a şanţului coronar

posterior, unde primeşte uneori ca afluient, o venă marginală dreaptă. Străbate de la dreapta spre
stânga segmentul drept al şanţului coronar posterior, și se deschide în porţiunea terminală
(dreaptă) a sinusului coronarian. Se poate vărsa în vena interventriculară posterioară, sau, direct
în atriul drept, la dreapta valvulei lui Thabesius.
3. Vena oblică a atriului stâng sau vena lui Marshall (V. obliqua atrii sinistri), soseşte
oblic în jos şi spre dreapta de pe faţa posterioară a atriului stâng, pentru ca să se deschidă pe faţa
superioară a extremităţii stângi a sinusului coronar. Acest vas, reprezintă un rest din vena cavă
superioară stângă, existentă în viaţa embrionară (canalul Cuvier stâng).
4. Vena posterioară a ventriculului stâng (V. posterior ventriculi sinistri) urcă de pe faţa
diafragmatică a ventriculului stâng spre faţa inferioară a extremităţii stângi a sinusului
coronarian.
5. Vena interventriculară posterioară (V. cordis media), voluminoasă, se formează la
vârful inimii, drenează sângele venos al feţei diafragmatice, parcurge posterior şi în sus şanţul
interventricular posterior şi se deschide pe faţa inferioară a extremităţii drepte a sinusului
coronar.
c) Venele mici ale inimii (Vv. cordis anteriores), sunt 4-5 vene mici care drenează faţa
sternocostală a ventriculului drept, în lungul marginii drepte, şi faţa laterală a atriului drept.
Aceste vene se deschid direct în atriul drept, prin mici orificii denumite foramina. Principalele
vene mici sunt: vena infundibulului pulmonar, vena marginală dreaptă a lui Galien, (poate fi
tributară venei coronare mici), venele atriului drept, şi vena lui Zuckerkandl, care drenează
porţiunea iniţială a aortei.
d) Venele cardiace minime (Vv. cordis minimae) sau venele lui Thebesius, îşi au originea
în grosimea miocardului, pe care-l străbat pe un traiect în întregime intraparietal, pentru ca să se
deschidă prin minuscule orificii (foraminula lui Lannelongue) pe suprafaţa interioară a tuturor
cavităţilor inimii. Sunt mai numeroase la nivelul atriilor şi a muşchilor papilari.
Acestor vene li se atribuie un rol in revascularizaţia miocardului ischemiat.

3. LIMFATICELE INIMII sunt drenate într-o reţea subendocardică, o reţea

subepicardică și o probabilă reţea miocardică.
Reţeaua subendocardică, slab dezvoltată la nivelul atriilor, mai bine dezvoltată la nivelul
ventriculilor, ocupă stratul subendocardic al inimii.
Reţeaua subepicardică, mai bine dezvoltată decât precedenta, se organizează într-un
teritoriu atrial și un teritoriu ventricular.
 Reţeaua subepicardică atrială, cu dezvoltare relativ redusă, este drenată de trunchiurile
colectoare limfatice ale inimii, sau în reţeaua teritoriului ventricular.
Reţeaua subepicardică ventriculară, este subdivizată într-un teritoriu ventricular drept şi
unul stâng, teritorii care corespund cu teritoriile de ramescenţă ale arterelor coronare.
Trunchiurile colectoare atriale drenează parţial limfaticele atriilor, descendent spre
ganglionul juxtafrenic drept de pe flancul drept al venei cave inferioare, şi, ascendent, spre
limfonodulii intertraheobronşici, spre limfonodulii pediculului pulmonar stâng şi spre
limfonodulul mediastinal anterior drept situat pe faţa dreaptă a cavei superioare.
Trunchiurile colectoare ventriculare, se diferenţiază în trunchiul drept şi stâng, drenând
teritoriile ventriculare respective, precum şi o parte din limfaticele reţelei atriale.
Trunchiul colector stâng se formează pe flancul stâng al arterei pulmonare, prin
confluenţa a două trunchiuri colectoare care urmează traiectul şanţului interventricular anterior,
cu un trunchi colector care soseşte prin şanţul coronar, de la faţa diafragmatică a inimii. Odată
format, truchiul colector stâng trece posterior de artera pulmonară, perforează pericardul şi se
varsă într-unul dintre limfonodulii grupului intertraheobronşic.
Trunchiul colector drept, se formează în şanţul interventricular posterior, urmează în sens
invers traiectul arterei coronare drepte: trece pe faţa anterioară a aortei, urcă oblic în sus şi spre
stânga, perforează pericardul şi se varsă într-un ganglion pretraheal, situat deasupra crosei
aortice, în unghiul dintre carotida comună stângă şi trunchiul arterial brahiocefalic.
Frecvent, trunchiurile colectoare ale inimii, se întrerup în ganglionii subepicardici a lui
RAINER, situaţi: preaortic, lateropulmonar stâng, şi retropulmonar.

H. INERVAȚIA INIMII
Deşi dispune de un sistem automat de generare a impulsurilor contractile, totuşi,
activitatea acestui sistem este controlată şi adaptată prin intermediul sistemului nervos organo-
vegetativ, simpatic şi parasimpatic. Asupra inimii, parasimpaticul exercită o acţiune cardio-
inhibitoare, iar sinpaticul o acţiune cardio-acceleratoare.

1. NERVII CARDIACI PARASIMPATICI, grupaţi în nervi cardiaci superiori, mijlocii

şi inferiori, sunt ramuri ale nervilor vagi.
a) Nervii cardiaci superiori, (Rami cardiaci superiores) sunt 1-3 ramuri ale vagului
cervical: coboară în lungul arterelor carotide comune, şi în dreapta - a trunchiului arterial
brahiocefalic, şi se rezolvă la plexul cardiac.
b) Nervii cardiaci mijlocii sunt 2-3 filete care pleacă din nervii vagi la baza gâtului, sau în
torace, sub originea nervilor recurenți.
c) Nervii cardiaci inferiori (Rami cardiaci inferiores) pleacă din porţiunea toracală a
nervilor vagi, sau au aspectul de ramuri ale nervului laringeu recurent. Cei din dreapta, ajung la
faţa posterioară a atriilor, în timp ce în stânga, ajung pe faţa anterioară a bifurcaţiei arterei
pulmonare.

2. NERVII CARDIACI SIMPATICI se grupează de asemenea în: superior, mijlociu și

inferior.
a) Nervul cardiac superior (N. cardiacus corvicalis superior), pleacă din ganglionul
cervical superior al simpaticului. În dreapta, coboară în lungul feţei posterioare a arterei carotide,
posterior şi medial de trunchiul arterial brahiocefalic, ca să ajungă la plexul cardiac, după ce
încrucişează traheea. În stânga, nervul cardiac superior simpatic, coboară spre plexul cardiac,
trecând între carotida comună și trahee.
b) Nervul cardiac mijlociu (Nervus cardiacus cervicalis medius), pleacă din ganglionul
cervical mijlociu, sau din trunchiul simpatic cervical, şi ajunge la plexul cardiac după ce trece
retroaortic (faţa postero-medială a crosei aortice).
c) Nervul cardiac inferior (Nervus cardiacus cervicalis inferior), scurt, pleacă din
ganglionul stelat, coboară pe versantul medial al domului pleural, şi ajunge la plexul cardiac
după ce încrucişează versantul posteromedial al crosei aortice.

3. PLEXUL CARDIAC. Nervii oardiaoi simpatici şi pare— aimpatloi (vagali), converg

spre arterele mari de la baza inimii, la nivelul cărora se ramifică, se anastomozează, și se
interpătrund pentru a forma plexul cardiac (Plexus cardiacus).
Nervii cardiaci și ramurile lor, sunt destul de greu de urmărit, fapt care explică
concepţiile diferite privind organizarea plexului cardiac.
După PERMAN și HOVELAOQUE, se disting: plexul cardiac arterial, organizat în
raport cu arterele mari de la baza inimii, şi plexul pediculului venos, situat în special la nivelul
feţei posterioare a atriulul drept.
a) Plexul arterial, se consideră - schematic - că este format din nervii cardiaci superiori ai
vagului şi ai simpaticului. Dintre aceştia, nervii cardiaci stângi se ramifică și se anastomozează
pe faţa anterolaterală stângă a crosei aortei, unde formează un plex preaortic. Nervii cardiaci
drepţi, trec posterior de crosa aortei (pe faţa sa posteromedială), formând între crosă şi trahee, un
plex retroaortic.
Plexurile pre şi retroaortic, sunt reunite printr-o reţea de fibre nervoase, care trec între
crosa aortei și bifurcaţia arterei pulmonare formând aşa numitul plex subaortic sau
interaorticopulmonar.
Plexul proaortic, ceva mai bine dezvoltat, îşi extinde fibrele și pe faţa anterioară a
bifurcaţiei trunchiului pulmonar.
În patrulaterul delimitat între faţa inferioară a crosei, ligamentul arterial, bifurcaţia
trunchiului pulmonar și aorta ascendentă, plexul arterial își anexează un ganglion: ganglionul lui
WRISBERG (Ganglia cardiacă), considerat drept ganglion de stație simpatică între fibrele pre şi
postganglionare ale parasimpaticului.
Plexul arterial, îşi trimite aferenţele descendent, pe feţele anterioară şi posterioară ale
arterelor aortă şi pulmonară. Pe traseu, din această reţea de fibre nervoase se desprind filete
vasculare aortice şi pulmonare.
În cele din urmă, eferențele plexului arterial, se rezolvă prin formarea plexurilor
coronariene: stâng sau anterior, și drept aau posterior. Plexurile coronariene, însoţesc artera
coronară stângă respectiv dreaptă, şi emit pe traseu, ramuri vasculare, ramuri atriale şi ramuri
ventriculare. Ambele plexuri coronariene, ca și vasele pe care le însoţesc, sunt situate în aşa zisul
spaţiu subepicardic.
b) Plexul pediculului venos sau plexul lui PERMAN, este format din filetele nervoase
care trec posterior de bifurcaţia trunchiului arterial pulmonar şi posterior de vena cavă
superioară. Majoritatea acestor filete, provin din nervii cardiaci mijlocii şi inferiori ai vagului
drept şi din nervii cardiaci mijlocii şi inferiori ai simpaticului drept.
Acesta filete ajung la faţa posterioară a atriilor (în special pe faţa posterioară a atriulul
drept), în zona acestora lipsită da pericard (între foile mezocardului posterior). În continuare, se
ramifică subepicardic, în special pe faţa posterioară a atriului drept. Plexul nervos astfel format,
este presărat cu microganglioni vegetativi (ganglioni intramurali) al căror ansamblu formează
centrul ganglionar al lui PERMAN.
Majoritatea ganglionilor lui Perman sunt situaţi subepicardic: unii dintre ei, pătrund mai
profund, printre straturile superficiale ale miocardului. După topografie, ganglionii lui Perman
sunt sistematizaţi în: grupul şanţului coronar; grupul şanţului terminal; grupul venei cave
inferioare; grupul septului interatrial; grupul venelor pulmonare.
Din punct de vedere FUNCŢIONAL fibrele nervoase din constituţia nervilor cardiaci,
sunt:
- cardio-moderatoare, cu origine vagală;
- cardio-acceleratoare, cu origine simpatică;
- senzitive, grupate mai ales la nivelul plexului preaortic;
- vasomotorii, destinate musculaturii netede din pereţii vaselor inimii.
 PERICARDUL
(Pericardium)

Inima şi originea vaselor mari, sunt înconjurate de dublul sac fibros şi seros al
pericardului. Pericardul este format: 1) dintr-un strat exterior, fibros, gros, rezistent: pericardul
fibros (Pericardium fibrosum); pericardul fibros are rol de organ de fixare şi de protecţiei; 2)
dintr-un strat interior, seros: pericardul seros (Pericardium serosum).
Pericardul seros este format dintr-o foiţă parietală (Lamina parietalis) şi o foiţă viscerală
(Lamina visceralis; Epicardium). Între cele două foi se delimitează o cavitate pericardică
virtuală, care conţine o mică cantitate de lichid pericardic, cu rolul de a facilita alunecarea în
cursul activităţii contractile a inimii. Lama parietală a pericardulul seros, se fuzionează intim cu
pericardul fibros, constituind pericardul extern.

A. PERICARDUL FIBROS (PERICARDIUM FIBROSUM)

Este format din ţesut conjunctiv fibros, rezistent, inextensibil, lipsit de elasticitate. Are
rolul mecanic de a menţine inima în anumite poziţii, foarte puţin variabile în condiţii normale, şi
rolul de protecţie prevenind distensia excesivă a cavităţilor inimii. Perivardului fibros i se
atribuie şi un rol în hemodinamică.
Prin raporturile cu organele înconjurătoare, sacul fibros al pericardului, este menţinut în
permanenţă destins.

1. SITUAŢIA. Ca şi inima pe care o înveleşte, pericardul este situat în mediastinul

mijlociu (etajul inferior al mediastinului anterior), între cei doi plămâni şi pleurele mediastinale;
posterior de plastronul sterno-coatal; anterior de esofag, aorta toracică şi coloana vertebrală; sub
vasele mari care sosesc sau pleacă de la inimă; deasupra diafragmei, la care este intim fixat.

2. FORMA ȘI CONFIGURAŢIA EXTERIOARĂ. Pericardul are forma unui trunchi

de con, cu baza orientată în jos, spre diafragma la care aderă, şi cu vârful trunchiat, orientat în
sus, confundându-se cu adventiţia vaselor mari. Uşor turtit în sens anteroposterior, din punct de
vedere descriptiv prezintă:
- baza, orientată spre diafragma; - vârful, continuat cu adventiţia vaselor mari; - feţele:
anterioară, posterioară şi feţele laterale.
În sus, pericardul depăşeşte inima, îmbrăcând pe o mică distanţă, vasele mari. Ca urmare,
vasele mari vor prezenta o porţiune intrapericardică şi o porţiune extrapericardică.

3. RAPORTURILE PERICARDULUI sunt aceleaşi ca şi ale inimii pe care o înveleşte,

raporturile inimii efectuându-se prin intermediul pericardului. Pot fi semnalate diferenţe: la
nivelul vârfului, unde pericardul urcă pe vasele mari; la nivelul bazei, prin care pericardul se
fixează la diafragma; la nivelul ariei de proiecţie pe plastronul sternocostal.
a) Vârful trunchiat al pericardului răspunde arterelor mari care pleacă de la baza inimii.
La acest nivel pericardul se confundă cu adventiţia acestor vase. Pericardul urcă deasupra
bifurcaţiel trunchiului pulmonar până la crosa aortei. Punctul culminant pe care-l atinge,
corespunde emergenţei trunchiului arterial brahiocefalic şi planului de bifurcaţie al traheei.
b) Baza pericardului, aderă la faţa superioară a diafragmei. Zona de aderenţă dintre
pericard şi diafragmă, corespunde centrului frenic (Centrum tendineum), în special foliolei
anterioare. Zona de aderenţă are forma unui triunghi, cu baza orientată înainte, şi cu vârful
posterior, situat la flancul stâng al orificiului diafragmatic al cavei inferioare. Marginea
anterioară a zonei de aderenţă are o lungime medie de 10 cm dintre care 7 cm sunt situaţi în
stânga planului median. Aderenţa este maximă la nivelul marginii anterioare a acestei zone, şi în
jumătatea anterioară a marginii drepte. Spre vârful posterior al zonei, aderenţa dintre diafragma
și pericard se reduce, prin interpunerea unei mase de ţesut conjunctiv lax şi adipos care umple
spaţiul unghiular deschis posterior dintre pericard şi diafragma (spaţiul lui Portal).
Prin intermediul diafragmei, pericardul poate fi puncţionat, pe o cale subxifoidiană
extraperitoneală (puncţia subxifoidiană Marfan).
c) Proiecţia pericardului pe plastronul sternocostal.
Aria de proiecţie a pericardului depăşeşte în sus aria de proiecţie a inimii. Spre dreapta,
spre stânga și în jos, aria pericardică depăşeşte cu puţin, sau se confundă cu proiecţia inimii.
Aria de proiecţie are forma unui patrulater cu marginile curbate, cu concavitatea orientată
spre centrul ariei.
Marginile patrulaterului, sunt:
- în sus: o linie oblică în jos și spre dreapta, care pleacă de la prima articulaţie
condrosternală stângă, și ajunge pe marginea superioară a cartilagiului costal II din dreapta, la 2
cm de marginea sternului;
- spre dreapta: o linie curbă, cu convexitatea spre dreapta, care plecată de la cartilagiul
costal II din dreapta (la 2 cm de stern), ajunge la cartilagiul costal VI din dreapta, de asemenea la
2 cm de marginea sternului;
- spre stânga: o linie oblică în jos și spre stânga, curbă cu concavitatea inferioară și spre
dreapta, întinsă de la prima articulaţie condrosternală stângă, până la vârful inimii (spaţiul V
interocstal stâng, la 8-10 cm de linia mediană);
- în jos: o linie curbă cu concavitatea superioară, care trece de la cartilagiul costal VI din
dreapta, prin baza procesului xifoid, până la vârful inimii.

4. MIJLOACELE DE FIXARE. Pericardul fibros (şi prin intermediul său, inima), este
menţinută în poziţie prin: situaţia sa supradiafragmatică, prin continuitatea cu adventiţia vaselor
mari, și prin condensări de ţesut conjunctiv mediastinal, care formează ligamentele pericardului.
Ligamentele, fixează pericardul la pereţii cutiei toracice. După inserţii, se disting: ligamentele
sterno-pericardice, vertebropericardice și frenopericardice.
a) Ligamentele sternopericardice (Ligg. sternopericardiaca), se deosebesc după așezare
în: superior şi inferior.
- Ligamentul sternopericardic superior, pleacă de pe faţa posterioară a manubriului
sternal, de pe faţa posterioară a articulaţiei sternocostoclaviculare și de pe cartilagiul coastei II
din dreapta şi stânga. Coboară vertical, într-un plan frontal și se fixează pe faţa sternocostală a
pericardului, la nivelul aortei ascendente. Suspendă pericardul.
- Ligamentul sternopericardic inferior, pleacă de pe procesul xifoid, oblic în sus și înapoi,
ajunge la pericard şi se termină pe faţa sa anterioară, până la înălţimea coastei VI. Are rolul de a
suspenda pericardul în poziţia de decubit dorsal.
b) Ligamentele vertebropericardice sunt două formaţiuni fibroase (una dreaptă şi una
stângă), care pleacă din fascia cervicală profundă (prevertebrală) în intervalul dintre vertebrele
C-4 şi C-5. Coboară oblic în jos şi înainte, de o parte şi de alta a traheei și esofagului, pentru ca
să se termine la vârful pericardului, anterior de crosa aortei.
c) Ligamentele frenopericardice, se diferenţiază în: anterior, drept şi stâng.
- Ligamentul frenopericardic anterior, scurt, solid, pleacă de la flancul stâng al venei cave
inferioare, merge înainte, apoi spre stânga, formând marginea dreaptă și marginea anterioară a
zonei de aderenţă dintre diafragm şi pericard.
- Ligamentul frenopericardic lateral drept a lui Lancisi, pleacă de la centrul tendinos şi
urcă posterior și lateral de vena cavă inferioară până pe faţa laterală a pericardului. O parte a
fibrelor sale, trec mai sus, spre pediculul pulmonar.
- Ligamentul frenopericardic lateral stâng, diferă de precedentul prin situaţia sa pe flancul
stâng al venei cave inferioare.
La aceste formaţiuni, se mai adaugă tracturi fibroase care reunesc traheea, bronhiile,
esofagul, cu vasele mari. Se mai descrie și o lamă fibroasă-vasculară, dependinţă a fasciei
cervicale mijlocii (lama pretraheală), care raliază pericardul cu teaca viscerală peritiroidiană.
Conţine în grosimea sa venele tiroidiene subistmice.
 5. STRUCTURA PERICARDULUI FIBROS. Pericardul fibros este format din
fascicule de ţesut conjunctiv fibros, cu orientare verticală, oblică sau orizontală. Orientarea
fasciculelor fibroase ele pericardului, corespunde unei necesităţi mecanice, având rolul de a
preveni distensia bruscă a cavităţilor inimii sau a cavităţii paricardice. Datorită rezistenţei opuse
de pericardul fibros, cavitatea pericardică nu admite - prin distensia bruscă - o cantitate mai mare
de 200-250 cmc. Dacă distensia se desfăşoară lent, în timp, sacul pericardic poate fi mult distins,
capacitatea sa putând atinge 2 litri (pericardite exudative).
Structura funcţională (mecanostructura) pericardului, a fost elucidată de GR. T. POPA şi
E. LUCINESCU (1933).

B. PERICARDUL SEROS (PERICARDIUM SEROSUM)

Este format din două foiţe, în continuitate una cu cealaltă: foiţa parietală (Lamina
parietalis) şi foiţa viscerală (Lamina visceralis) sau epicardul (Epicardium).
Lama parietală îmbracă suprafaţa interioară a pericardului fibros, împreună cu care
formează paricardul extern. Fuzionarea acestor două foi este atât de strânsă, încât nu pot fi
separate prin disecţie.
La nivelul vârfulul pericardului, acolo unde pericardul fibros se continuă cu adventiţia
veselor mari, lama parietală a pericardului seros se reflectă peste aceste vase (linia de reflexie
parietală), cărora le constituie o teacă seroasă, în general scurtă (porţiunea intrapericardică a
vaselor mari). Ajunsă la nivelul bazei inimii, lama parietală întâlneşte pediculii arteriali şi venoşi
ai inimii, la nivelul cărora se continuă cu lama viscerală sau epicardul. La nivelul bazei inimii, se
descrie (în raport cu pediculii vasculari) o a doua linie de reflexie, aşa numita linie de reflexie
viscerală. Între aceste două linii de reflexia, deşi există un oarecare decalaj (egal cu înălţimea
tecilor seroase ale vaselor), practic, cele două linii de reflexie pot fi considerate drept confundate
într-o singură linie de reflexie a perioardului seros.
Între cele două foi (lame) ale pericardului seros, se delimitează o cavitate pericardică. În
mod normal, această cavitate conţine câţiva centrimetri cubi de lichid pericardic, serocitrin, cu
rolul de a lubrifica suprafeţele seroase, facilitând astfel activitatea contractilă a inimii. Aşa cum
am văzut, prin umplere rapidă, cavitatea pericardică poate fi destinsă până la un volum da 200-
250 cmc, după care, rezistenţă pericardului fibros se opune distensiei. Dacă umplerea se face
lent, capacitatea cavităţii pericardice poate atinge 2 litri.
Din cauza dispoziţiei relativ complicate a elementelor de la nivelul bazei inimii, prin
reflexia pericardului seros şi prin dispunerea acestuia pe vasele mari şi pe suprafaţa exterioară a
inimii, apar o serie de funduri de sac şi diverticuli ai cavităţii pericardice.
În cele ce urmează, vor fi descrise: linia de reflexie a pericardului seros; mezoul inimii
(mezocardul posterior); fundurile de sac şi diverticulii cavităţii pericardice.

1. LINIA DE REFLEXIE A PERICARDULUI SEROS, aşa cum se prezintă la adult,

este consecinţa evoluţiei embrionare a inimii.
În faza embrionară a tubului cardiac, linia de reflexie este simplă: apare ca o linie
circulară, situată cranial în jurul bulbului arterial (din care derivă aorta şi pulmonara) şi de
asemenea, ca o linie simplă, circulară, situată caudal în jurul sinusului venos, în care se deschid
venele cave şi pulmonare. Prin evoluţia ulterioară a tubului cardiac, modificarea raporturilor
dintre cavităţi, dezvoltarea unor pediculi venoşi şi involuţia altora, cele două linii de reflexie se
apropie între ele. Astfel, linia de reflexie venoasă ajunge posterior şi inferior faţă de linia de
reflexie arterială; între cele două linii de reflexie, se interpune sinusul transvers a lui THEILE
(Sinus transversus pericardii).
a) Linia de reflexie arterială, dispusă în jurul pediculului arterial al inimii (aorta şi
pulmonarea), se modifică foarte puţin în raport cu perioada embrionară; păstrează aspectul unei
linii circulare care înconjoară cele două vase.
 Fig. 19. Linia de reflexie a pericardului seros

1. Arcul aortic, 2. Vena cavă superioară, 3. Vena cavă inferioară, 4. Vena pulmonară dreaptă
superioară, 5. Vena pulmonară dreaptă inferioară, 6. Vena pulmonară stângă superioară, 7. Vena
pulmonară stângă inferioară, 8. Artera pulmonară (bifurcaţia). 9. Sinusul venos coronar,
10. Fundul de sac Haller, 11. Planşeul sinusului transvers Theile. 12. Mezocardul posterior,
13. Plica vestigială Marshall, 14. Vena oblică a atriului stâng, 15. Foseta retrocavă Allison.

Urmărită de la nivelul emergenţei trunchiulul arterial brahiocefalic, linia de reflexie

arterială descrie următorul traiect: de pe flancul drept al trunchiului arterial brahiocefalic,
coboară oblic în jos şi spre stânga, încrucişând faţa anterioară a aortei ascendente: încrucişează
oblic în jos și spre stânga faţa anterioară a trunchiului pulmonar; ajunge pe faţa inferioară a
arterei pulmonare stângi, nivel la care ocoleşte flancul stâng al trunchiului pulmonar şi trece pe
faţa sa posterioară; urcă oblic în sus și spre dreapta pe faţa posterioară a trunchiului pulmonar;
urcă în continuare oblic în sus şi spre dreapta - aproape vertical - pe faţa posterioară a aortei,
până la flancul drept al emergenţei trunchiului arterial brahiocefalic.
La acest nivel se realizează punctul culminant al pericardului: cornul superior al lui
Haller.
b) Linia de reflexie venoasă apare la adult profund modificată faţă de situaţia embrionară.
Pe măsura dezvoltării atriilor și a definitivării venelor, la nivelul bazei inimii se formează doi
pediculi venoşi: pediculul venos drept, format din venele cave şi venele pulmonare drepte, și
pedliculul venos stâng, format din venele pulmonare stângi.
Linia de reflexie venoasă, pleacă de pe faţa anterioară a venei cave superioare, ocoleşte
flancul drept al acesteia şi ajunge pe faţa sa posterioară; coboară vertical pe faţa posterioară a
atriului drept, încrucişează faţa anterioară a venelor pulmonare drepte, ajungând pe faţa
posterioară a venei cave inferioare; în continuare, ocoleşte flancul drept, faţa anterioară şi flancul
stâng al cavei inferioare, ajungând din nou pe faţa sa posterioară; urcă vertical încrucişând faţa
posterioară a venelor pulmonare drepte, apoi se reflectă de la dreapta spre stânga în lungul feţei
superioare a atriului stâng, până la vena pulmonară stângă superioară; coboară încrucişând faţa
posterioară a venelor pulmonare stângi, trece pe sub faţa inferioară a venei pulmonare stângi
inferioare, apoi urcă încrucişând faţa anterioară a venelor pulmonare stângi; se reflectă de la
stânga spre dreapta și ajunge pe faţa posterioară a venei cave superioare; ocoleşte flancul stâng al
cavei superioare şi ajunge pe faţa sa anterioară la nivelul punctului de plecare.

2. MEZOCARDUL POSTERIOR. Prin reflexia pericardului seros de pe peretele

posterior al pericardului fibros spre baza inimii (la înălţimea venelor pulmonare superioare şi a
marginii superioare a atriulul stâng), se formează o plică pericardică, care fixează baza inimii la
pericardul fibros; mezoul inimii sau mezocardul posterior.
Mezocardul posterior este constituit din două foi pericardice: una inferioară şi a doua,
superioară.
Foiţa inferioară, se întinde simplu, de la vena pulmonară dreaptă superioară, la vena
pulmonară stângă superioară.
Foiţa superioară, se întinde de la vena pulmonară stângă superioară, la mică distanţă de
cea superioară, în spre flancul stâng al venei cave superioare. În intervalul dintre artera
pulmonară stângă şi versantul anterosuperior al venei pulmonare stângi, foiţa superioară a
mezocardului, prezintă o plică: plica vestigială a lui MARSHALL, rest al învelişului seros pe
care-l prezenta canalul lui Cuvier stâng. În grosimea plicii lui Marshall, se găseşte vena oblică a
atriului stâng, (Vena obliqua atrii sinistra) sau vena lui Marshall, rest al canalului Cuvier stâng
(vena cavă superioară stângă existentă în viaţa embrionară).
Între cele două foi ale mezocardului posterior, inima nu este îmbrăcată în pericard. La
acest nivel, nervii plexului pediculului venos (plexul lui Perman), abordează inima.

3. FUNDURI DE SAC ȘI DIVERTICULI PERICARDICI.

Rezultă prin reflexia seroasei pericardice în raport cu pediculii arteriali, venoşi, și cu
pereţii inimii. Principalele formaţiuni de acest gen sunt:
a) Foseta retrocavă a lui ALLISON, rezultă prin reflexia seroasei la nivelul pediculului
venos drept, între vena cavă superioară şi vena pulmonară dreaptă superioară. Această fosetă este
delimitată anterior, de flancul drept al cavei superioare: în jos, de vena pulmonară dreaptă
superioară; în sus, de ramura dreaptă a arterei pulmonare (extrapericardică). La nivelul fosetei
Allison, se poate practica ligatura transpericardică a vaselor pulmonare drepte.
b) Sinusul transvers a lui THEILE (Sinus transversus pericardii), are aspectul unui canal
prismatic triunchiular, delimitat prin reflexia seroasei între pediculul arterial pe de o parte, şi
atrii, pe de altă parte. Acest canal este delimitat: 1. anterosuperior, de seroasa de pe faţa
posteroinferioară a aortei şi pulmonară; 2. inferior, de porţiunea anteroinferioară a feţei
superioare a atriilor, de asemenea învelită în seroasă; 3. posterosuperior, de seroasa care îmbracă
faţa anteroinferioară a arterei pulmonare drepte.
Sinusul transvers al pericardului comunică cu cavitatea pericardică prin două orificii:
stâng şi drept.
Orificiul stâng este delimitat între trunchiul pulmonar, urechiuşa stângă și artera
pulmonară stângă.
Orificul drept este delimitat între aortă, vena cavă superioară şi urechiuşa dreaptă.
c) Fundul de sac a lui HALLER (Sinus obliquus pericardii), este delimitat între faţa
posterioară a atriulul stâng și peretele posterior al pericardului: între pediculii venoşi drept și
stâng ai inimii: sub foiţa inferioară a mezoulul inimii.
Posterior, prin intermediul pericardului extern, acest diverticul se pune în raport cu
esofagul.

O. VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA PERICARDULUI

1. EPICARDUL
a) Arterele și venele epicardului sunt aceleaşi ca şi cele ale miocardului;
b) Limfaticele sunt drenate în reţeaua subepicardică, apoi sunt drenate de colectoarele
limfatice ale inimii;
c) Inervația este dată de plexul cardiac. În mod normal insensibil, epicardul devine
sensibil în condiţii patologice (pericardite).

2. PERICARDUL EXTERN
a) Arterele, provin din artera toracală medială, din arterele diafragmatice superioare
(pericardiacofrenice) şi inferioare, şi accesoriu din arterele bronşice, esofagiene, timice.
b) Venele sunt drenate spre marea venă azygos, spre trunchiurile venoase brahiocefalice,
venele diafragmatice superioare şi venele toracale mediale.
c) Limfaticele pericardului extern sunt drenate în limfonodulii mediastinali, frenici şi
intertraheobronşici.
d) Inervația este asigurată de: 1) ramuri vagale directe sau ramuri vagale care sosesc prin
intermediul nervilor recurenţi şi a plexurilor bronhopulmonare, 2) ramuri pericardice din lanţul
simpatic toracal; 3) ramuri din nervul frenic drept, pentru ligamentele frenopericerdice și pentru
faţa inferioară a pericardului.
În general, se consideră că pericardul are o funcţie senzitivă-reflexă, cu consecinţe
respiratorii şi cardiovasculare, determinate de distensia bruscă a pericardului.