Surse de finanţare internă

Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a

acesteia. Finanţarea investiţiilor are un conţinut unitar, dar complex, care
reflectă utilizarea resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare  a lor.
Resursele generate în cadrul finanţării  interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se
regăsesc sau se mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor.
Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică
specifică de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor.

Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul

căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul
investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului.

În fapt, prin decizia de “a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia
externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii  şi  resursele
împrumutate  sau  atrase de finanţare.

Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:

 determinarea necesarului de finanţare;

 stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului;
 evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de

balanţă programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a
fi înfăptuite, şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial
este dacă  investitorul  poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau
din finanţare externă. Astfel, problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub
două aspecte interdependente: după sursele şi metodele de finanţare.

Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă  şi pe finanţarea

externă.

Finanţarea internă  se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi

anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării
profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi
cesiunea unor imobilizări.

Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate din
următoarele surse:
Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul
autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii,
adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de
rezerve:

 rezerve prevăzute de legislaţie;

 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor. Amortizarea este

epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora. Amortismentul este
suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din încasările
rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu normele
uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea serveşte ca modalitate
de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor
necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel,
amortizarea este în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât
şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales

atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor
vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric
din cesiunea activelor se supune impozitării.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare din
care se finanţează investiţiile. Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la
aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad
din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea sunt alocate

dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.

Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe

venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor
obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de
obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru
alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc.

Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje

şi dezavantaje.

Avantajele sunt:
  conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece
acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
 reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
 menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii
suplimentare (dobânzi, garanţii);
 fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:

 volumul limitat al resurselor financiare;

 lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură
favorabilă a pieţei investiţionale;
 restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
 posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de
resurse financiare la momentul potrivit;
 acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În

condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea
susţinerii unui proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie volumul
minim al resurselor proprii.  Investiţia  întreprinzătorului şi a partenerilor  săi este cea mai
importantă  şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi
eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale
personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut.

În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3 din

totalul finanţării. Această regulă este justificată din următoarele aspecte:

1. dacă proprietarul nu va contribui, în mod substanţial, cu capitalul său propriu în

proiect, potenţialii investitori nu vor putea fi convinşi să-şi rişte banii. Un
întreprinzător puţin angajat financiar într-o afacere nu prezintă garanţia că este
suficient de motivat să lupte pentru succesul acesteia;
2. cu cât investiţia întreprinzătorului acoperă o parte mai mare din capitalul necesar
afacerii, cu atât mai mari vor fi şi drepturile sale de control şi de proprietate asupra
firmei; de asemenea, un număr mai mic de investitori va conduce la o parte mai
mare, din profiturile realizate, ce va reveni proprietarului;
3. furnizarea de către întreprinzător a unui capital cu volum mic poate însemna că
întregirea resurselor financiare, necesare pentru realizarea proiectului se va face prin
credite şi împrumuturi cu sume mari; acest lucru va avea drept consecinţă directă -
un calendar intens al rambursărilor cu efect nefavorabil asupra fluxului de trezorerie
al proiectului.