Revoluția franceză

Revoluţia franceză, un eveniment hotărâtor pentru istoria poporului francez şi chiar pentru istoria
Europei, care a marcat ruptura de vechiul regim, de monarhie, de influenţa Bisericii, şi apariţia
democraţiei, respectiv celebrele “libertate, egalitate, fraternitate”, “Liberté, égalité, fraternité”.
Începutul Revoluţiei
Se consideră că data de 4 mai 1789 marchează începutul Revoluției franceze, atunci când s-a convocat,
la Versailles, Adunarea Statelor Generale.
Dar până la acest moment, trebuie să înțelegem care era contextul social şi politic, atmosfera din
societatea franceză. Era secolul 18, iar francezii erau împărţiţi în ordine sau stări, adevărate caste. Cei
mai puternici aparţineau primei stări – clericii. Urmau nobilii şi apoi restul lumii, respectiv burghezia,
ţăranii şi muncitorii din oraşe. Primele două “caste” se bucurau de privilegii nenumărate, în timp cei
ultima şi cea mai puţin avută suporta taxe şi impozite, pentru a-i susţine pe primii. Deloc surprinzător,
aşadar, a crescut resentimentul celor din a treia categorie, şi pe fondul războaielor anglo-franceze, care
sărăciseră şi mai mult poporul. Apariţia ideilor iluministe a pus, cum se spune, paie pe foc – au apărut
tot mai multe cereri imperative de schimbare şi reforme, pentru redresarea statului şi pentru protejarea
cetăţenilor.
În această atmosferă s-au întrunit pe 4 mai 1789, la Paris, Stările Generale (formate din reprezentanţi ai
aristocraţiei, clerului şi burgheziei). Apoi, lucrurile au degenerat rapid, pentru că întrunirea nu a avut
niciun rezultat concret sau mulţumitor pentru cetăţeni. Reprezentanţii Stării a treia s-au organizat într-o
auto-numită Adunare Naţională şi au pornit revoluţia, pe 17 iunie. La presiunea străzii, regele Ludovic
XVI le-a cerut clericilor şi aristocraţilor să se alăture Adunării Naţionale, care se declarase un organ cu
putere constituţională (Assemblée nationale constituante), pe 9 iulie. În aceeaşi lună au început să apară
primele victime ale furiei străzii, în special din rândul nobililor, dar şi cetăţeni obişnuiţi.
Căderea Bastiliei
Unul dintre punctele culminante ale Revoluţiei a avut loc pe 14 iulie 1789, atunci când cetăţenii din Paris
au luat cu asalt şi au distrus Bastilia, închisoarea de stat care, în ochii lor, era un simbol al vechiului
regim, pe care îl detestau. Acesta este considerat şi momentul începerii adevăratei revoluţii şi este
aniversat ca Zi Naţională a Franţei. Trei zile mai târziu, tricolorul albastru-alb-roşu a devenit emblema
Revoluţiei.
Pe 26 august 1789 a apărut Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, cu 17 articole care proclamau
libertatea şi egalitatea în drepturi, dar şi dreptul la proprietate şi la apărare împotriva oprimării pentru
toţi cetăţenii. Acest document este considerat unul crucial pentru evoluţia către Europa Modernă,
inspirând apoi şi alte state.
Primul an al Revoluţiei mai este clasificat drept “prima etapă” şi a avut, pe scurt, următoarele repere
principale: preluarea controlului de către membri celei de-a treia stări, asaltul asupra Bastiliei, aprobarea
Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului în luna august şi un marş al femeilor către Versailles
care a forţat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost
desfiinţarea feudalismului, taxelor, instanţelor şi privilegiilor feudale, la 4 august 1789.

Duşmanul comun: Biserica

Cea mai importantă voce în această primă fază şi una dintre figurile centrale ale Revoluţiei a fost Honoré
Gabriel Riqueti de Mirabeau, aristocrat cu un mare talent în oratorie. El a înaintat, la 2 noiembrie 1789,
o moţiune în urma căreia Adunarea a confiscat şi a naţionalizat proprietăţile Bisericii.
În perioada octombrie-noiembrie s-au înfiinţat la Paris cluburile politice, după modelul britanic. Acestea
au fost organizate în jurul personajelor principale ale Revoluţiei, astfel: moderaţii Feuillants (în jurul
marchizului de Lafayette), Cordelierii radicali (în jurul lui Danton, Desmoulins şi Marat) şi iacobinii, cei
mai radicali (în jurul lui Robespierre, Saint-Just şi Couthon). Toate aceste cluburi formau “Sfânta Ligă a
Revoluţiei” şi aveau un duşman comun: Biserica. Franţa era un stat profund religios, iar Biserica acelor
vremuri controla totul. Religia catolică îngloba 95% din populaţie şi controla autoritar celelalte
confesiuni, care abia dacă aveau dreptul să existe. Episcopii catolici deţineau cele mai multe posturi
ministeriale, având cea mai importantă putere politică, sprijiniţi direct de rege. De aici au apărut
nemulţumirile burgheziei, o clasă politică şi socială în continuă dezvoltare, care abia aştepta un moment
prilenic să ajungă la putere.
De asemenea, clerul deţinea şi o putere economică şi socială – între 20 şi 40% din domeniul funciar al
Franţei era ocupat de domeniile clericale. Însă preoţii de rang inferior nu aveau acces la astfel de
privilegii, deci nemulţumiri au apărut şi în interiorul acestei “caste”. În final, aceştia din urmă au primit
salarii, dar asta a dus la un dezechilibru economic, din cauza creşterii inflaţiei.
A doua etapă a Revoluţiei
Următoarea etapă a Revoluţiei franceze a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore,
între diverse grupări liberale şi susţinători de dreapta ai monarhiei.
Începând cu 15 ianuarie 1790, Franţa a fost reîmpărţită în 83 de departamente (départements) cu
graniţe fixe şi capitală proprie. Pe 13 februarie au fost desfiinţate toate mănăstirile şi ordinele religioase,
iar în iunie au fost anulate nobilitatea ereditară, titlurile şi însemnele aristocraţiei. Orice francez
rămânea doar cu numele de familie, ca un cetăţean obişnuit, fără alte titluri. Şi preoţii au fost aduşi “în
rândul lumii”, în noiembrie: s-a instituit Constituţia Civilă a Clerului, care îi punea pe clerici la egalitate cu
civiliii şi îi obliga să depună jurământ de loialitate faţă de Constituţie. Aproape jumătate dintre preoţi au
refuzat să facă asta, mulţi au fugit, alţii au fost persecutaţi sau ucişi.
Pe 17 iulie 1791, însăşi imunitatea regelui a fost contestată, în cadrul unui protest organizat de iacobini
pe Champs de Mars. Maeştri ai manipulării, iacobinii conduşi de Robespierre au transformat protestul
într-un masacru, căruia i-au căzut victime 50 de oameni. Acest moment a dus şi la o scindare în interiorul
grupării, între moderaţi şi radicali.
Maximilien de Robespierre era avocat şi a devenit membru al Adunării Naţionale în 1789. Ascensiunea
sa a fost rapidă, în 1791 fiind ales preşedinte al Clubului Iacobinilor. Programul său radical ataca
monarhia şi pe adversarii girodini. Şi-a consolidat treptat puterea, a ajuns să domine Comitetul Salvării
Publice şi să coordoneze Teroarea iacobină – eliminarea radicală a opoziţiei în Franţa, prin mijloacele
legii marţiale. Simbolul Terorii iacobine este ghilotina, instrumentul morţii în timpul Revoluţiei.
Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a lăsat în urmă
până la 40.000 de morţi în interiorul Franţei; dar, pe de altă parte, a abolit sclavia în colonii şi a asigurat
graniţele noii republici.

Sfârşitul regelui şi al Revoluţiei

Îngrijorat de situaţia instabilă din ţară şi asaltat – chiar şi în palatul său – de către protestatari, regele
Ludovic al XVI-lea a căutat soluţii, cerând ajutor inclusiv din afară. Corespondenţa sa a fost, însă,
descoperită, iar la 11 decembrie 1792 a fost trimis în judecată pentru trădare. După îndelungi discuţii şi
votări, pe 16 ianuarie1793, Ludovic a fost condamnat la moarte, cu o majoritate de 361 la 360. Dacă
propriul său văr a votat pentru execuţie, girondinii s-au opus. Regele a fost ghilotinat pe 21 ianuarie
1793, la Paris. A urmat regina Maria Antoaneta, pe 16 octombrie, în acelaşi an.
În anul următor, pe 10 iunie 1794, s-a ajuns la apogeul Terorii iacobine, prin adoptarea unei legi care
extindea aplicarea pedepsei cu moartea în cazul tuturor crimelor împotriva Republicii. Nu a mai durat
mult până ce au apărut primele revolte împotriva lui Robespierre, care a căzut şi el victimă ghilotinei, pe
28 iulie. Iacobinii moderaţi au preluat puterea, iar legea Regimului Terorii a fost abrogată.
Parisul a intrat în sărbătoare după sfârşitul Terorii iacobine, care a însemnat şi eliberarea din închisoare
a numeroşi deţinuţi. Era deja 1795, iar statul francez era condus de un Directorat, un consiliu executiv
care a rezistat la putere până în 1799, considerat ultimul an al Revoluţiei.
Pe 9 noiembrie 1799 a venit la putere, în urma unei lovituri de stat, Napoleon Bonaparte, care a instituit
apoi Consulatul şi mai târziu Imperiul – scriind un alt capitol marcat de conflicte în istoria Franţei.
Până la acest moment însă, Revoluţia schimbase profund societatea franceză, înlăturând privilegiile
aristocraţilor şi ale liderilor religioşi. În jurul Franţei, transformările au dus la apariţia primelor republici
şi la primele democraţii. Toată lumea adoptase formula sacră: „Liberté, égalité, fraternité”.