MODULUL 2 – NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN TEHNLOGIA

INFORMAŢIEI.
NTSM ŞI PSI.
Tehnologia informaţiei este tehnologia necesară pentru procesarea informaţiilor, în
particular folosinţa computerelor electronice pentru a converti, procesa şi a transmite
informaţii.

I. CALCULATORUL
Calculatorul este o maşină de prelucrat date şi informaţii conform unei liste de
instrucţiuni numită program. Ştiinţa prelucrării informaţiilor cu ajutorul computerelor se
numeşte informatică. Computerele actuale nu sînt doar maşini de prelucrat informaţii, ci
şi dispozitive care facilitează comunicarea respectivelor informaţii între doi sau mai mulţi
utilizatori, de exemplu sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video.
Sunt prezentate in continuare principalel componente ale unui calculator.

1. PROCESORUL
Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator
(cea care face "calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de
microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din
tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi
diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor
circuite care formează porţi logice (logic gates) ce stau la baza
principiului de funcţionare a microprocesorului.
Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing
Unit). Puterea unui procesor este dată de frecvenţa de
funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura să
internă şi de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului.
Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency")
sau "frecvenţă de tact" şi este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz).
Arhitectura procesorului se referă în principal la tipul de microcircuite şi dispunerea lor
în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se
numeşte memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3.
Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă
folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria
sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale.
Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o
importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent
aceleaşi seturi de date. Frecvenţa ("viteza") de funcţionare a unui procesor este dată de
produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date ("Front Side Bus -
FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De exemplu un procesor cu
frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei
principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11.
Există mai mulţi fabricanţi de procesoare, dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD.
Aceste companii au o ofertă împărţită în trei categorii :
1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă
generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile pe care
le folosesc (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) şi nu se uită la suma de
bani pe care trebuie să o cheltuiască. În această categorie AMD propune procesoarele
Athlon 64 X2 (binucleat) şi Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Intel Core 2 Extreme,
Core 2 Duo, Pentium Extreme Edition (9xx şi 8xx) şi Pentium 4 Extreme Edition.
2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît
pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text,
internet, editare audio-video, etc.). În această categorie AMD propune procesoarele
Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx şi Pentium 4 5xx.
3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc
calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet,
vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru
jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările
jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel
acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi
procesoarele Celeron produse de Intel.
4) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor care
folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică,
internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte
procesoarele VIA C (C7 şi C3) şi VIA Eden produse de VIA. Aceste procesoare au
avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea
ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante,
destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.
Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri şi anume Core, Pentium şi
Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Core 2,
Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz;
etc.) şi de numărul de nuclee [cores]. Între aceste trei tipuri există asemănari şi diferenţe
în ce priveşte arhitectura folosită şi tehnologia de producţie, care se reflectă în
performanţa lor globală.
Procesoarele Core şi Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă
performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură
pentru acest lucru.
Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse
de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în
favoarea unui preţ mai scăzut.
O listă cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Core, Pentium şi Celeron se
găseşte pe situl INTEL sub formă de fişier PDF

2. PLACA VIDEO

Placa Video (PV) este responsabilă cu

afişarea imaginilor pe ecranul monitorului. Ea
este a doua componentă, după procesor, care
determină performanţa unui calculator şi de
aceea şi în cazul ei este recomandat să nu
facem economie atunci cînd dorim să o
cumpărăm.
PV conţine un procesor specializat numit
GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU
(Visual Processing Unit) care face o parte din
calculele necesare pentru afişarea imaginilor,
cealaltă parte a acestor calcule fiind făcută de
procesorul calculatorului (CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusă
pe ea care este folosită de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente
de peisaj, personaje, etc.) întîlnite în jocuri.
Placa video afişează pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în
două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu menţiunea că imaginile 3D sînt
evident tot în două dimensiuni (fiind afişate pe ecran, care este o suprafaţă plată), însă în
cazul lor este creată senzaţia (iluzia) perspectivei, adică a unui spaţiu în trei dimensiuni
aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru
elementele de interfaţă (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D
sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate
începînd cu anul 2000, indiferent de tipul lor).
Puterea unei plăci video, care se reflectă bineînţeles în preţ, constă în capacitatea
ei de a oferi animaţii cît mai fluide (cursive, fără sacadări) în jocurile 3D. Placa video
creează de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă înlănţuirea
acestora la o viteză mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului senzaţia că
elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se află în mişcare, la fel cum
înlănţuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzaţia de mişcare. Acest
proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd încercăm să rulăm un joc 3D
pe o PV mai slabă şi rezultatul este că acţiunea jocului se desfăşoară sacadat, semănînd
uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive [slideshow].
 Compania NVIDIA fabrică un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul
procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2,
GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6, GeForce 7, GeForce 8 şi cea mai nouă
generaţie, GeForce 9.
Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia
GeForce FX (GF FX) a fost compusă din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX
5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rîndul său o familie este alcătuită din modele, de
exemplu familia GF FX 5900 este compusă din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900 şi
5900 Ultra, aşezate în ordinea crescătoare a performanţei.
Compania ATI fabrică un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la
fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7,
Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman însemnînd 10), Radeon X1000 şi
cea mai nouă generaţie, Radeon HD 2000/3000.
Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia
Radeon 9 a fost compusă din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 şi 9800. La
rîndul său o familie este alcătuită din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este
compusă din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro şi 9800 XT, aşezate în ordinea
crescătoare a performanţei.
Compania Intel a produs de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme
Graphics" care era inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium şi Celeron şi
se adresa celor care nu îşi foloseau calculatoarele pentru jocurile mai noi, ci doar pentru
munca de birou sau pentru explorarea internetului.

3. PLACA DE BAZĂ
Placa de bază ("mainboard -
motherboard") este piesa la care se
conecteaza toate celelalte componente ale
calculatorului, atît din interior (procesor,
placă video, hardisc, etc.) cît şi din exterior
(tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita
dintr-o placă pe care sînt gravate circuitele
ce permit comunicarea între componentele
calculatorului. Pe placă se gasesc
dispozitivele care permit montarea
componentelor (soclu pentru procesor, slot
special pentru PV, sloturi pentru modem,
placa de retea, etc.), dispozitivele de
conectare a unor componente (porturi
seriale, paralele, USB, conectori SATA şi PATA, etc.) dar şi componentele care sînt
integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet).
Plăcile de bază se diferenţiază după soclul ("socket") procesorului, care este
denumit în mod obişnuit după numărul existent de contacte pentru pinii procesorului.
Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În
general procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu, acelaşi
lucru putînd fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.
Cipsetul este componenta principală a unei plăci de baza. El este format dintr-un
ansamblu de microcircuite a cărui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de
date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hardisc,
etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveşte performanţa generală a
unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.
Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil cu
transferul de date bidirecţional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi respectiv
SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirecţional cu hardiscul, unitatea optică,
placa de sunet, unitatea de dischetă, piesele aflate în sloturile PCI, componentele
conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt separate fizic dar
comunica între ele printr-o magistrală specială de mare viteză, care are diverse denumiri
în cazul plăcilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru cipseturile VIA, MuTIOL sau
HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport pentru cipseturile Nvidia). Există
însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un singur cip, care integrează
funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi SouthBridge (SB). În cazul PB
pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de date între procesorul central (care
conţine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de bază se face printr-o magistrală de
mare viteză numită "HyperTransport". Compania Intel foloseşte denumirea de "Direct
Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare viteză ce interconecteaza cipurile
NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturile pentru procesoarele Pentium 4.
INTEL : Cipseturile produse de aceasta companie sînt destinate exclusiv echipării
plăcilor de baza pentru platforme Intel.
NVIDIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de
bază pentru platforme AMD şi Intel. Denumirea cipsetului este nForce şi el se găseşte
actualmente la a şaptea generaţie
AMD ATI a intrat pe piata producătorilor de cipseturi în special pentru a-şi promova
platforma CrossFire, bazată pe două plăci grafice Radeon conectate între ele. După
cumpărarea de către AMD, gama de cipseturi s-a diversificat, producătorul propunîndu-şi
să impună pe piaţă platforme competitive formate din placă de bază cu cipset AMD,
placă grafică ATI Radeon şi procesor AMD Athlon/Phenom
VIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de bază
pentru platforme AMD, Intel şi VIA. Tehnologiile proprietare VIA care îmbunătăţesc
performanţa cipseturilor sînt următoarele : RapidFire (controlerul PCI Express este
modificat în aşa fel încît să aibă o latenţă mai mică, o calitate mai bună a semnalului şi un
consum de energie redus)

4. HARDISCUL
Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este
componenta pe care sînt stocate datele cu care
lucrează calculatorul, începînd cu sistemul de
operare şi terminînd cu fişierele instalate de
programe sau create de noi. El reprezintă deci
memoria durabila ("nevolatilă") a calculatorului,
pentru că datele sînt păstrate şi după întreruperea
alimentării cu curent electric.
HD este format de obicei din mai multe discuri
de aluminiu (numite platane) suprapuse pe acelaşi
ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanţă de suprafaţa discurilor se mişcă nişte
braţe metalice ale căror capete magnetizează porţiuni din discuri, în acest fel fiind
"scrise" şi "citite" datele. HD este una din puţinele piese dintr-un calculator care are şi o
componentă mecanică (un motor care învîrte discurile şi mişcă braţele metalice), dar asta
nu înseamnă că nu este de obicei o piesă foarte fiabilă, capabilă să funcţioneze mulţi ani
fără a cauza pierderea datelor stocate.
Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date măsurată în Gigabaiţi
[Gigabytes] => GB şi de viteză de rotaţie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotaţii
pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi scrierea datelor este mai
rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentată de companiile
producătoare (cea pe care o vedem în ofertele de vînzare) este diferită de capacitatea
raportată de sistemul de operare, pentru că toţi producătorii consideră că 1 MB =
1.000.000 baiţi [bytes], cînd de fapt echivalenţa corectă este 1 MB = 1.048.576 baiţi
[bytes]. Sistemul de operare raportează deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a
HD, indiferent de numele producătorului acestuia.
Hardiscul se conectează la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixează cu un
capăt într-o priză (conector) de pe HD şi cu celălalt capăt într-o priză (conector) de pe
placa de bază. Pentru majoritatea hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de
date între HD şi sistem se realizează în conformitate cu un standard numit "Parallel ATA"
(Advanced Technology Attachment), scris de obicei PATA sau doar ATA. Există mai
multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-33, ATA-66,
ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentînd o îmbunătăţire (uneori considerabilă)
a versiunii precedente. Acest standard va fi abandonat treptat de către producători dar
încă se mai găsesc pe piaţa hardiscuri conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-
ATA 133.
Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small
Computer System Inteface"), care permite ataşarea la sistem a opt dispozitive (hardiscuri,
unităţi optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA care permite
ataşarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unităţi optice de stocare). Standardul SCSI
permite o rată de transfer de date considerabil mai mare decît cea oferită de standardul
"Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest
standard sînt utilizate în servere, chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu
al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va înlocui standardul SCSI şi
va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu standardul SATA.

5. MEMORIA RAM
Memoria RAM ("Random Access
Memory" - memorie cu acces aleator) este
memoria rapidă folosită de componentele
calculatorului pentru stocarea temporară de date.
Datele sînt scrise, şterse şi iarăşi scrise rezultînd
un ciclu de scriere-ştergere determinat de
necesităţile programelor care rulează într-un
anumit moment. Memoria RAM reprezintă
memoria volatilă a calculatorului, pentru că
datele stocate de ea sînt pierdute în momentul
întreruperii alimentării cu curent electric. Acest lucru nu este un dezavantaj, pentru că
funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt necesare funcţionării
calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a stoca date pe perioade lungi de
timp.
Memoria RAM se prezintă ca o plăcuţă mică ("modul") pe care se află mai multe
cipuri de memorie, plăcuţă care se fixează într-un locaş special (slot de memorie). Cu cît
avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa de
bază se găsesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putînd să
instalăm o plăcuţă. Acestea au capacităţi diferite, începînd cu 128 MB şi terminînd cu 1
GB. Cele mai folosite sînt modulele ("plăcuţele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi
512 MB.
Memoria RAM folosită în prezent în calculatoarele personale este cea de tip SDRAM
("Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincronă cu
Acces Aleator") al cărei nume vine de la faptul că este sincronă cu ciclul de tact al
magistralei principale a calculatorului ("front side bus" - FSB), adică transferul de date se
face o singură dată pe ciclu de tact.

6. UNITĂŢILE OPTICE

Unităţile optice sînt nişte

dispozitive care folosesc medii de
stocare optice pentru citirea şi
scrierea datelor. Stocarea optică
este metoda prin care datele sînt
inscripţionate pe un mediu special
cu ajutorul unei raze laser. Citirea
datelor de pe un mediu optic se
realizează tot cu ajutorul unei raze
laser.
În funcţie de caracteristicile lor
tehnice şi de capacitatea de stocare
mediile optice se împart în două
categorii şi anume CD ("Compact
Disc") şi DVD ("Digital Versatile
Disc"). Atît CD-urile cît şi DVD-urile se prezintă ca nişte discuri din plastic (cu diametrul
de 12 cm) pe a căror suprafaţă datele sînt inscripţionate sub formă de adîncituri (gropiţe -
"pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfăşoară în spirală. Mediile optice se
împart în două categorii după modul de inscripţionare a datelor şi anume: medii produse
prin matriţare (inscripţionare prin presarea unei matriţe) şi medii produse prin ardere
(inscripţionare cu rază laser). Matriţarea este o metodă industrială ce necesită
echipamente speciale şi ca urmare este folosită în cazul producerii unor cantităţi mari de
discuri (de ex. pentru discurile originale cu jocuri, muzică, etc.). Arderea este o metodă
accesibilă oricui şi este folosită în special pentru producerea de discuri în cantităţi
limitate (în general pentru utilizare personală).
Mediile de tip CD au apărut primele, dar capacitatea de stocare a acestora (700 MB) a
fost foarte rapid socotită insuficientă şi ca urmare au fost dezvoltate mediile DVD.
Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri, însă cu o densitate mai mare de stocare a datelor,
realizată prin creşterea lungimii spiralei ce conţine adînciturile şi prin dimensiuni mai
mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de numărul de feţe
şi de straturi pe care sînt inscripţionate datele. Compact discurile (CD) au o singură faţă
("side") inscripţionata cu date, iar aceasta are un singur strat ("layer") în care se afla
stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl întoarcem pe partea cealaltă,
aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea însă una sau două
feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în consecinţă avem patru variante
de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţă-bistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a
căror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai
folosite sînt DVD-urile monofaţă-monostrat ("single-sided, single-layer") pentru că au un
preţ convenabil şi o capacitate suficientă de stocare pentru utilizatorii particulari
(casnici).
Unităţile optice se împart după funcţionalitatea lor în unităţi de citire (Read Only
Memory - ROM, care pot doar să citească datele de pe un mediu optic) şi unităţi de
citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citească cît şi să scrie date pe un mediu
optic). O altă împărţire a unităţilor optice se realizează după mediile optice pe care le pot
folosi, DVD şi/sau CD.

TIPURI DE UNITĂŢI OPTICE

Unitatea CD-ROM
Unitatea CD-ROM este o componentă esenţială a oricărui calculator pentru că ea
permite instalarea programelor (începînd cu sistemul de operare) pe care le folosim. De
asemenea, multe jocuri necesită pentru rulare prezenţa unui CD, de pe care să se încarce
anumite date în timpul desfăşurării acţiunii.
Unitatea CD-ROM citeşte CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze
laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unităţile CD-ROM sînt caracterizate de viteza
maximă de rotaţie a CD-urilor (care este proporţională cu viteza de citire a datelor), care
este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unităţi CD-ROM
fabricate). Există şi unităţi cu viteză mai mare, dar se pare că acestea sînt prea
zgomotoase în timpul funcţionarii la viteză maximă, de aceea ele nu sunt foarte
răspândite.
Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabilă a unui calculator, probabil
din cauza componentelor mecanice (motorul care învîrteşte CD-ul sau cel care mişcă
sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de construcţie relativ fragile. O folosire
intensivă a unei unităţi CD-ROM face ca performanţa acesteia să scadă în timp, uneori
unitatea trebuind înlocuită după un an sau doi.
Unitatea DVD-ROM
Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscripţionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri,
dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă
vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situaţiei în care tot mai mulţi
producători de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai
multe CD-uri.
Unităţile sînt caracterizate de viteza maximă de rotaţie a DVD-urilor şi a CD-urilor (care
este proporţională cu viteza de citire a datelor), scrisă de obicei sub forma 16X/48X, ceea
ce înseamnă că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu viteza 48X.
 Unitatea CD-RW
Dacă dorim să ne creăm propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de rezervă
("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate
CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se
spune că CD-urile sînt "arse"), alături bineînţeles de capacitatea de a citi CD-uri. Există
două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie doar o
singură dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable => CD-R) şi CD-uri pe care putem
scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable => CD-RW). Scrierea unui
CD durează de obicei cîteva minute.
Unităţile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate
52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu
viteza 32X şi citeşte CD-uri cu viteza 52X.
Cea mai ieftină unitate CD-RW costă de obicei de două ori mai mult decît o unitate CD-
ROM, dar este o investiţie foarte bună pentru că ne permite să stocăm în siguranţă pe
CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să
transportăm cantităţi mari de date (un CD are 700MB) între două calculatoare (de ex. cel
de acasă şi cel de la servici).
Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM
Unitatea combo îşi derivă numele de la faptul că ea combină funcţionalitatea unei
unităţi CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citească atît DVD-uri cît şi CD-uri
şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unităţi include vitezele de
citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce înseamnă că ea
scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW) cu
viteza 32X, citeşte CD-uri cu viteza 52X şi citeşte DVD-uri cu viteza 16X.
Unitatea DVDRW
Unitatea DVDRW este cea mai complexă unitate optică în sensul că ea are capacitatea
de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unităţi este indicată
dacă avem nevoie să stocăm cantităţi importante de date şi nu dorim să folosim CD-uri
inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea (un DVD are o
capacitate de stocare mult mai mare decât un CD).
Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem
scrie doar o singură dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable => DVD±R) şi DVD-
uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable =>
DVD±RW). Spre deosebire de situaţia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde
avem de-a face cu un standard de inscripţionare la care au aderat toţi producătorii, în
cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW,
DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această
cauză mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au
fost produse şi anume mediile inscriptibile o singură dată ("recordable") sînt numite
DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite
DVD-RW sau DVD+RW. Unităţile DVDRW moderne citesc şi scriu atît DVD-uri
obişnuite (monostrat => "single-layer") cît şi DVD-uri bistrat (dublu-strat => "dual-layer"
- DL)

6. MONITORUL
 Monitorul este componenta care ne
afectează cel mai mult sănătatea atunci
cînd folosim un calculator. Ochii sînt un
organ fragil şi de aceea ei trebuie
protejaţi. Din această cauză este
recomandat să nu facem economie la
bani atunci cînd ne decidem să
cumpărăm un monitor, mai ales dacă vom
sta în faţa acestuia cîteva ore pe zi.
Monitoarele se deosebesc după tipul de
afişare a imaginilor în monitoare cu tub
catodic şi monitoare cu afişare prin
cristale lichide. Dimensiunea diagonalei
ecranului este în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).
CRT
Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componenta
principală un tub de sticlă (vidat de aer) de forma piramidală, unde baza
piramidei este reprezentată de ecranul monitorului. În vîrful "piramidei" (la
interior) se afla un dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un
fascicul de electroni. Acest fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special
şi el ajunge în final într-o porţiune a suprafeţei interne a bazei "piramidei"
interacţionînd cu un strat de fosfor care va emite lumina. Cu ajutorul acestei
lumini (care poate avea diferite intensităţi) se formează imaginea pe care o
vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să se mişte în permanenţă
pe suprafaţa de fosfor pentru ca ecranul să îşi păstreze luminozitatea. Din
această cauză se spune că fasciculul de electroni baleiază ("mătură") ecranul şi
în consecinţă imaginea de pe ecran se "reîmprospătează" periodic.
LCD
Monitoarele cu afişaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD)
folosesc interacţiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide
pentru a produce imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori
reîmprospătarea imaginii are o latenţă sesizabilă şi de aceea nu sînt
recomandate de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD au cîteva
avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît
cea furnizată de monitoarele CRT, sînt extrem de subţiri (plate) fiind ideale pentru
birourile companiilor şi au un consum de energie extrem de redus (ca urmare nici
nu degajă căldură). Ele au însă şi dezavantaje, cum este faptul că imaginea nu
mai este vizibilă dacă ne deplasăm în lateral cu un anumit unghi faţă de centrul
ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît monitoarele CRT.
Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel puţin două ori
mai scumpe decât monitoarele CRT.

7. UNITATEA DE DISCHETĂ
Unitatea de discheta ("floppy drive") şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani o
dată cu apariţia unităţilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor ("pocki-drive").
Ea ramîne încă esenţială pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de
utilizat, iar dischetele sînt ieftine.
Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusă (1,44 MB) dar
reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare, dacă este vorba
de fişiere de dimensiuni mici (de ex. fişiere de tip text).
Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de
dischetă este faptul că o dischetă de start ("startup disk") pe care am instalat
anumite fişiere ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea
calculatorului în cazul în care întîmpinăm probleme la pornirea acestuia folosind
sistemul de operare instalat pe hardisc. De asemenea multe programe de tip
antivirus folosesc dischete ("rescue disks") pentru a restaura sistemul de operare
după infecţia cu un virus.

8. TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

Tastaura şi mausul sînt componente esentiale cu ajutorul cărora comunicam
cu calculatorul şi îi dam instrucţiuni. Ele se conecteaza prin intermediul porturilor
PS/2 sau mai nou USB.La aceste două componente putem să facem economie
în sensul că putem să cumpărăm piese mai ieftine fără ca acest lucru să
afecteze performanţa calculatorului sau sanatatea noastra. Tastatura trebuie
încercata înainte de cumpărare pentru a vedea dacă ne convine gradul de
presiune care trebuie aplicat tastelor şi în acelaşi timp să observam dacă există
elemente care nu ne convin în configuratia tastaturii (de ex. butoane prea mici
sau inscriptionate cu litere inclinate).
În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui
maus cu rotita de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obliga
să cheltuim foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea
unui maus cu dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane
suplimentare pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi
a unei tastaturi cu conexiune prin radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune,
însă care în acelaşi timp ne obliga să scoatem ceva mai multi bani din buzunar.
Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în
simulatoarele de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu
throttle (maneta de gaze), twist handle (miner rotativ), POV Hat (buton de
schimbare rapidă a unghiului de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane
programabile. Joysticul trebuie încercat înainte de cumpărare şi se recomanda
alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru stabilitate). Nu se
recomanda cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei acesta este
greu de configurat cu precizie şi are tendinta să se strice uşor, fiind foarte fragil.

9. PLACA DE SUNET, BOXELE, MICROFONUL

PLACA DE SUNET
Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam
calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de divertisment
sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical ale utilizatorului.
Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai frecvent
este inclusă (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei "interne",
adică se montează într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci "externe" care
se conecteaza la portul USB.
Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit
DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît placa va fi mai
performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului indeplineste
de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai
mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este suprasolicitat, de exemplu
în cazul jocurilor.
Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între
procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul
(codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este
conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai
multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi se găseşte în mai
multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultima varianta fiind cea mai
bună. Alti producători sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985).
Compania Intel a introdus în anul 2004 standardul "Intel High Definition Audio", menit
să inlocuiasca standardul AC'97. Noul standard permite obtinerea unui sunet de calitate
mai bună şi aduce o serie de imbunatatiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux
("multi-stream") care face posibila prelucrarea simultana a sunetului provenit de la mai
multe dispozitive sau aplicaţii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate
urmeaza însă tendinta generală a componentelor de calculator în sensul cresterii
performanţei şi de aceea tot mai multe soluţii integrate apărute recent includ un procesor
audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din
munca procesorului central şi în plus oferă o calitate mai bună a sunetului.
Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de
comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de vîrf (profesionale), plăci cu
performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile
semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2,
Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile
produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare gasindu-se în ofertele a
diversi producători de PS. Plăcile cu performanţă obişnuită sînt de obicei construite în
jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă aceste
plăci se bazează în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin
pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o PS inclusă pe
placa de bază sau aceasta s-a defectat.
Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de
comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu
performanţă obişnuită. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineînţeles cele
care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi solutiile care nu includ un astfel de
procesor sînt satisfacatoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care este suficienta
în marea majoritate a situatiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în anumite cazuri (de
ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).
Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzica
în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm o
placă de sunet separata, cea inclusă face faţă cu succes unor astfel de sarcini în conditiile
în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem chiar să
folosim la nivel de amator programele de creare de muzica şi de editare audio (mixare).
Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de
prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispoziţie o gama larga
de plăci de sunet al căror preţ variază de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR. Cei mai
cunoscuti producători de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips, Terratec,
Hercules şi Yamaha.

BOXELE
Boxele sînt o componenta esenţială a unui calculator folosit pentru aplicaţii
multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Tinind cont de faptul că stam
foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set de
două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea de
muzica sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiti să dam volumul
la maxim. Foarte multi producători de boxe exprima puterea acestora în Waţi PMPO,
aceasta nefiind decît o stratagema folosită în scopuri de marketing. Este bine ca boxele să
aibă şi un reglaj pentru basi şi de asemenea o mufa pentru conectarea castilor.
Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de putere
mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci boxe
(numite "sateliti") şi un dispozitiv special de redare a basilor ("subwoofer"). Aceste
ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1 sau 7.1.
Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să experimenteze
senzatia de "imersiune" în atmosfera sonora generata de o piesă muzicala sau de un joc.
În acest caz trebuie bineînţeles să fie cumparata şi o placă de sunet separata (cu
performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se asculta cu adevărat
un sunet de calitate.

MICROFONUL
Microfonul este o componenta care va fi folosită din ce în ce mai mult în conditiile în
care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-video
chat, videochat), folosit ca un substitut gratuit (dacă nu luam în seama abonamentul lunar
la internet prin cablu sau ADSL) pentru convorbirile telefonice locale, dar mai ales
interurbane sau internationale. Microfonul este însă foarte util şi pentru softurile (de ex.
MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de recunoastere vocala ("voice
recognition") pentru dictarea de documente sau pentru lansarea de comenzi (deschidere
de fisiere, editare, salvare, etc.) prin voce.
Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu format
din casti şi microfon, acesta din urma aflindu-se în virful unui brat mobil montat pe una
din casti. În cazul în care sesiunile de utilizare a castilor sînt lungi (zeci de minute sau
ore) trebuie să cumpărăm casti care să fie dotate cu o protectie (un colac din burete
acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem dureri cauzate de
presiunea castilor pe pavilioanele urechilor. Tinind cont de faptul că ansamblul casti-
microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat să fie luată în calcul
la cumpărare şi soliditatea constructiei lui. În acest sens este bine ca piesele de legatura
dintre "potcoava" (elementul care se sprijina pe cap) şi casti să fie solide, mai ales că
aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate castile în cazul folosirii în mod
succesiv de către mai multe persoane. Firele care intra în casti nu trebuie să fie expuse la
vedere (neprotejate), evitindu-se astfel agatarea lor accidentala, iar firul care se
conecteaza la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient de lung pentru a permite o
poziţie confortabila a utilizatorului în fata calculatorului.

10. MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA

Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin

intermediul liniei telefonice obişnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator) moduleaza
fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica (care
transporta datele în mod analog) şi demoduleaza fluxurile de date primite prin linia
telefonica transformindu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor
vindute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Un astfel de modem nu
este necesar dacă avem o conexiune prin cablu coaxial sau ADSL, acestea folosesc
modemuri speciale.
Modemurile dial-up sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile
hardware au un cip special care se ocupa cu transferul de date şi cu corectia erorilor.
Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operaţiile
descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sînt ceva mai
scumpe.
Modemurile dial-up se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau în
afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se
conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe decît
cele interne.
Placa de retea este componenta care ne permite să ne conectam calculatorul într-o retea
locala ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare în aşa fel încît să impartim
resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să participam la
jocuri în mod multijucator ("multiplayer") fără a ne conecta la internet. Placa de retea este
absolut necesara dacă dorim să avem acces la internet prin cablu TV (coaxial) sau
ADSL.
Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat în custodie de
către furnizorul de internet la care ne abonam. Modemul pentru internet prin ADSL este
şi el oferit gratuit sau dat în custodie, însă în acest caz putem cumpara un model mai
avansat dacă dorim (el trebuie să fie compatibil cu serviciul la care sintem abonati).

11. IMPRIMANTA
Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte,
scheme, desene sau poze) de pe calculator pe hîrtie. De exemplu, o imprimanta
ne permite să transferam pe hîrtie diverse texte descarcate de pe internet
(articole, carti, etc.) şi în acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii.

REŢELE DE CALCULATOARE

Reţeaua de calculatoare (engl.: computer network) leagă între ele o mulţime mai
mică sau mai mare de calculatoare, astfel încât un calculator poate accesa datele,
programele şi facilităţile unui alt calculator din aceeaşi reţea. De obicei e nevoie desigur
şi de măsuri de restricţie/siguranţă a accesului.
Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, începând
cu tot felul de cabluri metalice şi de fibră de sticlă, cabluri submarine, şi terminând cu
legături prin radio cum ar fi WLAN, Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroşii ca de ex.
IrDA sau chiar prin intermediul sateliţilor. Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen
care se referă la natura fizică a cablului folosit şi la tensiunile electrice ale semnalului.
Cel mai răspândit protocol de comunicare în reţelele Ethernet se numeşte CSMA/CD
("Carrier Sense Multiple Access / Collision Detection"). Dacă drept mediu fizic sunt
utilizate undele radio, atunci reţeaua se numeşte reţea fără fir (wireless).
Reţelele de calculatoare se împart după extinderea lor în următoarele tipuri: LAN,
MAN, WAN şi, ceva mai nou, PAN. Reţelele relativ mici, de exemplu cu cel mult câteva
sute de calculatoare în aceeaşi clădire legate între ele direct, se numesc Local Area
Network (LAN). O reţea de tip LAN dar fără fir (prin unde radio) se numeşte WLAN
(Wireless LAN). Reţele de mare întindere geografică, de exemplu între 2 oraşe, pe o ţară,
un continent sau chiar pe întreaga lume, se numesc Wide Area Network (WAN). Reţelele
particulare de tip WAN au fost iniţial foarte costisitoare. La ora actuală însă, cele mai
multe conexiuni de tip WAN folosesc ca mijloc de comunicaţie Internetul - acesta este
universal şi public, deci nu foarte controlabil de către un utilizator, dar foarte convenabil
ca preţ. În sfârşit, PAN înseamnă Personal Area Network - o reţea de foarte mică
întindere, de cel mult câţiva metri, constând din aparatele interconectabile pe care o
persoană le poartă cu sine, ca de exemplu telefon mobil, player MP3 sau aparat de
navigație portabil.
Topologia (structura) unei reţele rezultă din
modul de conectare a elementelor reţelei între ele. Ea
determină şi traseul concret pe care circulă informaţia
în reţea "de la A la B". Principalele tipuri de topologii
pentru reţelele LAN sunt:
topologia Bus (se citeşte "bas" şi înseamnă
magistrală) - are o fiabilitate sporită şi o viteză mare de
transmisie;
topologia Ring (inel) - permite ca toate staţiile
conectate să aibă drepturi şi funcţiuni egale;
topologia Star (stea) - oferă o viteză mare de
comunicaţie, fiind destinată aplicaţiilor în timp real.

Reţelele de calculatoare pot fi clasificate şi după tehnlogia care este folosită

pentru a conecta dispozitive individuale în reţea cum ar fi Fibră Optică, Ethernet,
Wireless LAN, HomePNA sau Power line communication. Metodele de conectare sunt în
continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice şi de
fibră de sticlă, cabluri submarine, şi terminând cu legături prin radio cum ar fi WLAN,
Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroşii ca de ex. IrDA sau chiar prin intermediul
sateliţilor. Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a
cablului folosit şi la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai răspândit protocol de
comunicare în reţelele Ethernet se numeşte CSMA/CD ("Carrier Sense Multiple Access /
Collision Detection"). Dacă drept mediu fizic sunt utilizate undele radio, atunci reţeaua se
numeşte reţea fără fir (wireless). Reţelele de calculatoare se împart după extinderea lor în
următoarele tipuri: LAN, MAN, WAN şi, ceva mai nou, PAN. Reţelele relativ mici, de
exemplu cu cel mult câteva sute de calculatoare în aceeaşi clădire legate între ele direct,
se numesc Local Area Network (LAN). O reţea de tip LAN dar fără fir (prin unde radio)
se numeşte WLAN (Wireless LAN). Reţele de mare întindere geografică, de exemplu
între 2 oraşe, pe o ţară, un continent sau chiar pe întreaga lume, se numesc Wide Area
Network (WAN). Reţelele particulare de tip WAN au fost iniţial foarte costisitoare. La ora
actuală însă, cele mai multe conexiuni de tip WAN folosesc ca mijloc de comunicaţie
Internetul - acesta este universal şi public, deci nu foarte controlabil de către un utilizator,
dar foarte convenabil ca preţ. În sfârşit, PAN înseamnă Personal Area Network - o reţea
de foarte mică întindere, de cel mult câţiva metri, constând din aparatele interconectabile
pe care o persoană le poartă cu sine, ca de exemplu telefon mobil, player MP3 sau aparat
de navigație portabil.
Tipuri de reţele
Reţele personale (Personal Area Network)
Personal Area Network – este o reţea de calculatoare folosită pentru comunicarea
dintre perifericile a unui calculator aflat in nemijlocită apropiere de altul. Unele exemple
de disozitive care sunt folosite in reţeaua de tip PAN sunt imprimante, aparate de fax,
telefoane fixe, PDA(Personal Digital Assistant) sau scanere. Raza de acţiune a reţelelor
PAN este aproximativ de la 6-9 metri. Reţelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB şi
FireWire. O reţea Wireless PAN se poate de creat cu urmatoarele tipuri de tehnologii aşa
cum sunt IRDA şi Bluetooth.
Reţele locale (Local Area Network)
Este o reţea care acoperă o zonă geografică mică, cum ar fi la domiciliu, oficiu,
sau o cladire. Reţelele LAN curente , sunt bazate pe tehnologia Ethernet. De exemplu, o
bibliotecă va avea o conexiune prin fir sau de tip wireless LAN pentru utilizatori pentru a
interconecta dispozitive locale (ex: imprimante, servere) şi de a accesa internetul. Toate
calculatoarele din bibliotecă sunt conectate prin fir de reţea de categoria 5 UTP CAT5
cable, si rulînd protocolul IEEE 802.3 printr-o sistemă de dispozitive interconectate care
eventual se conectează la reţeaua internet. Cablurile care duc spre server sunt de tipul
UTP CAT5e enhanced cable, care suportă protocolul IEEE 802.3 la o viteză de 1Gbit/s.
Calculatoarele a angajaţilor bibliotecii care sunt reprezentate în partea dreptă a imaginii
pot accesa imprimanta color, iregistrările despre ieşire, reţeaua academică şi internet. Toţi
utilizatorii pot accesa internetul, şi catalogul bibliotecii. Fiecare grup de reţea poate
accesa imprimanta locală. De menţionat că imprimantele nu sunt accesibile in afara
grupului de reţea. Toate dispozitivele interconectate trebuie să perceapă sistema network
layer (layer 3), fiindcă ele mînuie cu mai multe subreţele (culori diferite). Acelea din
interiorul bibliotecii, au viteza numai de 10/100 Mb/s conexiune Ethernet pina la
utilizatorul final şi Gigabit Ethernet catre router-ul principal, care se poate de mai numit
şi layer „3 switches” fiindcă el are numai interfaţă Ethernet şi trebuie să înţeleagă IP. Ar fi
mai corect dacă îi vom numi router de acces, unde routerul de deasupra (fig.2) este un
router de distribuire care conectează la internet, şi reţeaua academică – router accesat de
client. În prezent tehnologia Ethernet sau alte IEEE 802.3 tehnologii LAN operează la
viteza de peste 10 Mb/s. Aceasta este rata de transfer. IEEE are proiecte de investigare a
standardelor de 100Gbit/s, şi posibil 40Gb/s.
Reţea Metropolitană (Metropolitan area network)
Reţelele metropolitane MAN, sunt reţele imense care de obicei împînzesc oraşe
întregi. Aceste reţele folosesc cel mai des folosesc tehhologia fară fir (wireless) sau fibră
optică pentru a crea conexiuni.
Echipament pentru crearea reţelelor de calculatoare
Placă de reţea, adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea este piesă care a fost
proiectată petru a permite calculatoarelor de a comunica printr-o reţea de calculatoare. Ea
pemite acces fizic la resursele reţelei. Reţeaua permite utilizatorilor de a crea conexiuni
cu alţi utilizatori pe două căi prin cablu sau prin tehnologia fară fir(wireless).
II. SISTEMUL DE OPERARE
Un sistem de operare este software-ul care se ocupă de gestionarea resurselor
unui computer şi oferă o interfaţă prin care să acceseze acele resurse.
Sistemele de operare cele mai cunoscute sunt cele din familia Windows şi sunt
sisteme de operare bazate pe o interfaţă grafică în care fiecare aplicaţie (program) care
este deschisă primeşte drept zonă de lucru o fereastră. Dintre toate ferestrele deschise la
un moment dat, doar una poate fi activă şi ea corespunde aplicaţiei care primeşte date de
la tastatură.
Fiecărui tip se fişier i se asociază un program şi fişierul poate fi deschis doar o
dată cu acest program.
Caracteristic familiei Windows este faptul că permite utilizarea mai multor
aplicaţii simultan proprietate numită multiprogamare (multitasking). O altă caracteristică
este faptul că se permite transferul de date intre diferite aplicaţii folosind ca intermediar o
zonă de memorie numită Clipboard.
Spre deosebire de celelalte variante ale Windows care sunt mai „rigide”,
Windows XP respectiv VISTA se caracterizează printr-o gamă mai variată de posibilităţi
de vizualizare a ferestrelor, pictogramelor, meniului Start, a barei de aplicaţii, etc
După încărcarea în memorie a sistemului de operare, in cazul nostru Windows
XP acesta afişează pe ecran o casetă de dialog în care ne cere introducerea unui nume de
utilizator sau a unei parole pentru a putea utiliza sistemul şi pentru a ne putea conecta la
reţea. Dacă pe calculator există doar un utilizator înregistrat şi nu a fost indicată nici o
parolă pentru acesta, atunci această etapă este omisă de Windows.
Apoi Windows afişează interfaţa Explorer numită şi Desktop. Aceasta este
formată din pictograme, bara de aplicaţii (Taskbar) şi fundal (Background).
 1. Pictogramele
Pictogramele sunt reprezentări grafice sugestive ale conceptelor folosite de
sistemul de operare Windows. Acestea pot să apară pe Desktop sau în diferite ferestre ale
programelor.
Cele mai importante pictograme de pe Desktop sunt:
a) My Computer – reprezintă întregul calculator şi conţine toate componentele
acestuia grupate astfel:
- unităţi de disc – A:, C:, D:, etc
- Control Panel (panoul de control) – conţine celelalte componente ale
calculatorului cu setările acestora (mouse, tastatură, etc) şi proprietăţile diferitelor
elemente ale Windows-ului (data şi ora, setările reţelei, sunetele, etc).
b) Recycle Bin – este un container pentru fişierele şterse. Atunci când ştergem
un fişier, acesta nu este şters definitiv de pe disc, ci doar mutat în Recycle Bin de unde
poate fi şters definitiv sau restaurat pentru refolosire. Aceasta este o măsură de protecţie a
fişierelor la ştergere.
c) My Documents – conţine în principal documente ale programelor firmei
Microsoft (Word, Excel, etc). De asemenea mai conţine două directoare (foldere) pentru
muzică şi imagini (My Music şi My Pictures). În cazul în care există mai mulţi utilizatori
ai aceluiaşi calculator cu conturi diferite, My Documents va fi diferit de la un utilizator la
altul.
d) My Network Places – conţine directoarele partajate în reţeaua de
calculatoare. Există posibilitatea vizualizării întregii reţele cu View Workgroup
Computers sau cu Microsoft Windows Network. În variantele mai vechi de Windows My
Network Places era înlocuit cu Network Neighborhood.
e) Pictograme scurtături pentru programele sau fişierele mai des utilizate
(Winamp, Word, Media Player, etc).

2. Bara de aplicaţii (Taskbar)

Bara de aplicaţii este sitiată în partea de jos a ecranului şi conţine următoarele :
- Butonul Start care deschide meniul Start.
- Butoane de lansare rapidă (Quick Launch) cu scurtături pentru programe
des accesate.
- Butoane de aplicaţie pentru fiecare aplicaţie lansată în execuţie. Cu
ajutorul acestor butoane aplicaţiile pot fi comutate, iar ferestrele acestora pot fi
manipulate.
- Zona de configurare – se află în partea dreaptă şi conţine setări ale
calculatorului (ora sistemului, tastatura, volumul sunetului) şi ale unor programe
(antiviruşi).

3. Fundalul (Background)
Poate fi o imagine aleasă de noi sau un
fond de o anumită culoare. Cu ajutorul lui, cu click
dreapta deschidem proprietăţile fundalului , ale
monitorului şi plăcii video şi ale modului de
vizualizare a ferestrelor. Tot aici putem alege şi
configura Screen Saver-ul (programul de protecţie
a ecranului). Caseta de dialog deschisă se numeşte
Display Properties.
Toate acestea pot fi modificare după
dorinţă, dar cu mare atenţie la setările video
(Settings) pentru că nu toate rezoluţiile, numărul
de culori sau rata de refresh pot fi afişate monitor
şi se poate ajunge la dispariţia imaginii dau chiar
defectarea monitorului.

Folosirea mouse-ului în windows XP

Mouse-ul este folosit pentru deplasarea cursorului pe ecran, introducerea de
comenzi, alegerea opţiunilor din meniuri şi pentru lansarea în execuţie a programelor.
Deplasarea mouse-ului pe pad conduce la deplasarea pe ecran a cursorul săgeată
(cursorul de mouse). Cu butonul stâng se deschid pictograme (cu dublu click) se
selectează obiecte, se explorează meniuri şi se aleg opţiuni din ele sau se face „drag and
drop” cu pictograme sau ferestre. Cu butonul drept de deschide meniul de context sau se
face „drag and drop” cu meniu.
Pe scurt, butonul stâng este pentru acţiuni, iar cel drept pentru meniul de context
sau „drag and drop” cu meniu.

Meniul Start
 Numim meniu o listă de operaţii (comenzi, acţiuni) numite opţiuni de meniu
posibil de efectuat într-o fereastră sau într-o zonă de lucru.
Meniul Start se deschide cu click stânga pe butonul Start din bara de aplicaţii sau
cu combinaţia de taste Ctrl+Esc.
Principalele opţiuni din meniul Start sunt
 Turn Off Computer (Shut Down în
variantele mai vechi) care permite oprirea sau
repornirea calculatorului.
 Run – permite introducerea unei comenzi de
la tastatură.
 Help and Support – deschide manualul de
ajutor la Windows
 Search – este un submeniu (conţine opţiuni)
care permit căutarea unui fişier pe disc sau a unui
calculator într-o reţea de calculatoare.
 Settings – submeniu cu scurtături către
Control Panel, Printers and Faxes, Network
Connections şi Taskbar and Start Menu.
 Documents – este un submeniu cu scurtături
către ultimele 15 documente accesate şi către My
Documents.
 Programs – este un submeniu cu scurtături şi
grupuri de scurtături către programele instalate pe
calculator (pachetul Office, Games, etc) şi accesorii
(Paint, Calculator, Notebook, System Tools, etc).

Pornirea şi oprirea calculatorului

Punerea în funcţiune a
calculatorului se face acţionând un buton de
pe carcasa calculatorului (de multe ori este
însoţit de cuvântul Power).
Oprirea calculatorului se face din
caseta de dialog deschisă cu opţiunea Turn
Off Computer din meniul Start. Dacă
întreruperea alimentării cu curent electric nu
se face automat, atunci trebuie acţionat
acelaşi buton ca şi la pornire, dar numai
după afişarea unui mesaj ce spune că oprirea calculatorului poate fi făcută.

4. FERESTRE ŞI OPERAŢII CU FERESTRE

 Fereastra este o zonă de lucru de formă dreptunghiulară proprie fiecărei aplicaţii.
Ea este una dintre cele mai importante tehnici folosite de Windows şi îi dă şi
numele.
Ferestrele pot fi de aplicaţii sau de documente, caz în care ele sunt conţinute în
ferestre de aplicaţie (Ex: ferestrele document din Word).
Dintre toate ferestrele deschise la un moment dat, doar una poate fi activă şi ea
corespunde aplicaţiei care primeşte date de la tastatură. Ea este ieşită în faţa celorlalte şi
are bara de titlu colorată diferit de barele de titlu ale celorlalte ferestre.

În general ferestrele din Windows sunt formate din:

1. Bara de titlu
Bara de titlu se află în partea de sus a ferestrei şi are culoare diferită de restul
ferestrei (în general albastră, dar poate fi schimbată din secţiunea Appearance a casetei de
dialog Display Properties).
Bara de titlu conţine:
- butonul meniului de control care deschide meniul de control
- titlul ferestrei care cuprinde numele aplicaţiei din fereastră şi
eventual numele documentului din ea
- butonul de minimizare, care minimizează fereastra, adică o reduce
la butonul corespunzător din bara de aplicaţii
- butonul de maximizare / restaurare care are două forme:
butonul de maximizare – maximizează fereastra, adică o măreşte cât tot
 ecranul, după care se transformă în buton de restaurare.
butonul de restaurare – reface fereastra la dimensiunile anterioare
maximizării şi apoi se transformă în buton de maximizare.
- butonul de închidere, care termină execuţia aplicaţiei şi închide
fereastra
2. Bara de meniuri – conţine o serie de meniuri cu opţiuni de meniu în
care se regăsesc toate operaţiile posibile în fereastră.
3. Bara de instrumente – conţine o serie de butoane pentru cele mai
utilizare operaţii din fereastră pentru a creşte viteza de lucru (nu se mai intră aşa de des în
meniuri). În cazul aplicaţiilor complexe, cu multe operaţii por fi mai multe bare de
instrumente şi e permisă selectarea acestora precum şi adăugarea / eliminarea de butoane.
4. Bara de stare – afişează informaţii privitoare la operaţiile şi obiectele
din fereastră (ce efectuează opţiunea pe care ne aflăm cu cursorul mouse-ului, cât s-a
efectuat dintr-o operaţie, dimensiunea fişierului selectat, spaţiul liber de pe disc, pagina şi
numărul de pagini, poziţia cursorului, etc ).
5. Barele de derulare – orizontală şi verticală apar atunci când conţinutul
ferestrei nu încape în zona de lucru şi e necesară derularea acesteia. Ele conţin butoane
săgeţi la capete şi cursoare mobile, care acţionate cu mouse-ul (click stânga) derulează
conţinutul ferestrei.
6. Zona de lucru – conţine obiecte reprezentate prin pictograme sau
conţinutul unor documente. Zona de lucru poate fi împărţită în mai multe secţiuni.
7. Colţurile şi marginile (bordurile) – sunt folosite pentru
redimensionarea ferestrei folosind metoda „drag and drop” cu butonul stâng. Când trece
peste colţurile sau marginile ferestrei cursorul săgeată se transformă în cursor de
redimensionare.

Meniul de control

Meniul de control conţine comenzi pentru manipularea

ferestrelor.

Meniul de control poate fi deschis cu click stânga pe butonul

meniului de context din bara de titlu a ferestrei sau cu
clic dreapta pe bara de titlu sau pe butonul de aplicaţie
corespunzător din bara de aplicaţii.

Opţiunile din meniul de control sunt:

 Restore – reface fereastra la dimensiunile anterioare maximizării sau
minimizării
 Move – permite deplasarea ferestrei pe ecran folosind tastele săgeţi şi
acceptând poziţia dorită prin apăsarea tastei Enter.
 Size – permite redimensionarea ferestrei folosind tastele săgeţi şi acceptând
dimensiunile dorite prin apăsarea tastei Enter.
 Minimize – minimizează fereastra, adică o reduce la butonul corespunzător
din bara de aplicaţii.
 Maximize – maximizează fereastra, adică o măreşte cât tot ecranul.
  Close – închide fereastra şi termină execuţia aplicaţiei.

Operaţii cu ferestre – manipularea ferestrelor

1. Deschiderea unei ferestre

Lansarea în execuţie a oricărei aplicaţii conduce la deschiderea unei ferestre.
Acest lucru este posibil în unul dintre următoarele moduri:
- dublu chick pe o pictogramă
- selectăm o pictogramă cu chick stânga şi apoi apăsăm tasta Enter
- click dreapta pe o pictogramă şi apoi alegem opţiunea Open
- alegerea unei opţiuni dintr-un meniu (de exemplu din meniul Start)

2. Închiderea unei ferestre

Se poate face în unul dintre următoarele moduri:
- click pe butonul de închidere din bara de titlu
- alegând opţiune Close din meniul de control
- alegând opţiunea Exit din meniul File
- cu combinaţia de taste Alt+F4 (fereastra trebuie să fie activă)

3. Deplasarea ferestrelor pe ecran

Deplasarea ferestrelor pe ecran se face cel mai simplu cu „drag and drop” pe
bara de titlu a acesteia. O altă metodă este folosind opţiunea Move din meniul de control.
Se deplasează fereastra folosind tastele săgeţi şi apoi se apasă tasta Enter.

4. Redimensionarea ferestrelor
Există mai multe tipuri de redimensionare:
a) Minimizarea
- click pe butonul de minimizare din bara de titlu
- opţiunea Minimize din meniul de control
b) Maximizarea
- click pe butonul de maximizare din bara de titlu
- opţiunea Maximize din meniul de control
c) Restaurarea
- click pe butonul de restaurare din bara de titlu
- opţiunea Restore din meniul de control
d) „Drag and drop” cu butonul stâng pe marginile sau colţurile ferestrei.
e) Cu opţiunea Size din meniul de control şi apoi cu săgeţile de pe tastatură şi cu
tasta enter pentru acceptarea poziţiei.

5. Aranjarea ferestrelor pe ecran

Aranjarea ferestrelor pe ecran se poate face după dorinţă folosind
redimensionarea şi deplasarea acestora pe ecran.
Alte moduri de aranjare pot fi alese din meniul deschis cu click dreapta pe bara
de aplicaţii
 alegând una din opţiunile:
 Cascade Windows => aranjarea în cascadă,
adică ferestrele se aşează una peste cealaltă ca nişte foi
de hârtie, astfel încât din fiecare să se vadă cel puţin bara
de titlu.
 Tile Windows Horizontally – aranjarea în
mozaic orizontal.
 Tile Windows Vertically – aranjarea în
mozaic vertical.
În cazul aranjării în mozaic ferestrele se
aranjează una lângă alta astfel încât să nu de suprapună şi să acopere tot ecranul.
În funcţie de operaţiile pe care le avem de făcut putem alege una din modalităţile de
aranjare de mai sus.

6. Activarea unei ferestre

Fereastra activă este cea în care introducem date de la tastatură. O fereastră se
poate activa astfel:
- click pe butonul corespunzător din bara de aplicaţii
- click într-o zonă a ei, dacă nu e complet acoperită de celelalte ferestre sau
dacă nu e minimizată
- ţinând tasta Alt apăsată şi cu tasta Tab parcurgând aplicaţiile până la cea
dorită.

CASETA DE DIALOG

Alături de fereastră, caseta de dialog este una dintre cele mai importante tehnici
ale Windows. Ea este o zonă de afişare care se suprapune peste imaginea curentă.
Caseta de dialog este folosită de Windows pentru următoarele:
- Afişarea de informaţii despre un obiect sau operaţie, eventual permiţând
modificarea caracteristicilor, parametrilor (setarea).
- Semnalarea de evenimente deosebite sau erori.
- Cererea de informaţii în cazul în care nu ştie cum să execute o operaţie
sau cum să trateze un eveniment.
- Afişarea şi modificarea proprietăţilor tuturor entităţilor folosite de
Windows (fişiere, dispozitive fizice, programe, etc)
Spre deosebire de fereastră, care are o formă şi un conţinut „standardizat”,
casetele de dialog sunt foarte diferite între ele în funcţie de rolul fiecăreia. Casetele de
dialog nu pot fi minimizate, restaurate sau maximizate ca ferestrele. Astfel, într-o casetă
de dialog pot să apară următoarele componente, fără a fi obligatorii ca în cazul
ferestrelor:
- Textul explicativ care informează utilizatorul despre un obiect sau
operaţie sau despre dialogul din fereastră şi ce are el de făcut pentru a comunica cu
calculatorul.
- Zona de editare în care putem introduce de la tastatură un text sau o
valoare(nume de fişier, număr, etc). Unele zone de editate prezintă în partea dreaptă două
butoane săgeţi pentru mărirea sau micşorarea valorii introduse.
- Lista care poate fi deschisă sau ascunsă (închisă). Ea permite alegerea
unei valori din mai multe posibile.
- Comutatorul – apare în casetele cu mai multe secţiuni şi permite alegerea
(comutarea) acestora. Tot un comutator permite stabilirea unei valori din două posibile.
- Selectorul permite selectarea unor opţiuni precedate de un pătrăţel care
de bifează.
- Butoanele radio – sunt grupuri de opţiuni precedate de un cerculeţ din
care (spre deosebire de selector) doar una poate fi aleasă.
- Declanşatorul – permite lansarea (declanşarea) sau anularea unei operaţii.
Declanşatorul este format din 2 – 5 butoane. Cele mai întâlnite tipuri de declanşatoare
sunt:

- Pictograma – furnizează informaţii grafice sau permite lansarea unei

oeraţii.

Exemple:
Comutator
Listă ascunsă

Zone de editare

Listă dechisă

Pictogramă

Text explicativ

Declanşator
 Meniul de context

Meniul de context sau meniul contextual se deschide cu click dreapta şi opţiunile

din el depind de locul în care se dă acest click. De exemplu, meniul contextual deschis cu
click dreapta pe bara de titlu a unei ferestre sau pe butonul de aplicaţie are aceleaşi
opţiuni cu meniul de control.
Meniul de context depinde şi de aplicaţia în care este deschis.

OPERAŢII CU FIŞIERE ŞI DIRECTOARE (FOLDERE)

1. Crearea
Crearea unui director (folder) se poate face cu opţiunea Folder din submeniul
New al meniului deschis cu click dreapta pe o zonă liberă a unei ferestre sau cu opţiunea
Folder din submeniul New al meniului File dintr-o fereastră de explorare.
 O scurtătură se creează cel mai simplu cu „drag and drop” cu
butonul drept cu pictograma la care vrem să creăm scurtătura şi alegând
opţiunea Create Shortcut(s) Here din meniul ce se deschide în momentul
eliberării butonului drept al mouse-ului.
Aproape toate programele care lucrează cu fişiere pot crea
fişiere noi se tipul asociat lor cu opţiunea New din meniul File.
Pe lângă acestea, din submeniul New al meniului de context se pot crea fişiere
de diferite tipuri, cum se poate vedea din imaginea de mai sus.
Imediat după crearea unei pictograme (fişier, director, scurtătură) se tastează
numele dorit pentru ea şi apoi se apasă tasta Enter.

2. Ştergerea
Ştergerea unei pictograme (fişier, folder, scurtătură, etc) se poate face în unul
dintre următoarele moduri:
- selectăm pictograma cu click stânga după care apăsăm taste Delete
- alegem opţiunea Delete din meniul contextual deschis cu click
dreapta pe pictogramă
- selectăm pictograma cu click stânga după care acţionăm cu click
stânga butonul
din bara de instrumente a ferestrei în care se află obiectul.
După oricare din aceste operaţii Windows afişează o casetă se dialog prin care
ne cere confirmarea sau anularea operaţiei de ştergere solicitate.
 Dacă alegem butonul No, atunci ştergerea nu se va realiza, iar dacă dam click pe
Yes pictograma va fi ştearsă (adică mutată în Recycle Bin). Apariţia acestei casete de
dialog are rol de protecţie. În plus programele, fişierele Read Only şi cele sistem se
bucură de o dublă astfel de protecţie.
Dacă dorim ca ştergerea să fie definitivă (nu se mai mută fişierul în Recycle Bin)
atunci ţinem tasta Shift apăsată în momentul în care dăm Delete.

3. Redenumirea
Schimbarea numelui unui fişier se face imediat cupă crearea acestuia.
Mai târziu, această operaţie poate şi făcută cu opţiunea Rename din meniul de
context sau cu două click-uri stânga lente pe numele lui (nu pe pictogramă).
După introducerea noului nume se apasă tasta Enter.

4. Copierea şi mutarea
Copierea sau mutarea unui fişier sau director se poate face cu „drag and drop”
sau cu o succesiune de comenzi Copy / Cut şi Paste. Aceste operaţii se fac printr-o zonă
de memorie numită Clipboard.
Se preferă metoda „drag and drop” cu butonul drept urmată de alegerea opţiunii
Copy Here pentru copiere şi respectiv Move Here pentru mutare.
Altfel, copierea se poate face parcurgând următorii 4 paşi:
1. – selectăm pictograma dorită
2. – alegem opţiunea Copy din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+C
3. – selectăm cu click stânga locul unde vrem să copiem obiectul
4. – alegem opţiunea Paste din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+V
Pentru mutare pacul 2 se modifică astfel:
2. – alegem opţiunea Cut din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+X
Există astfel multe combinaţii pentru copiere şi mutare, ele putând fi alese după
dorinţă sau după context.

De asemenea, la paşii 2 şi respectiv 4, se pot utiliza butoanele:

Paste

Cut Copy
Pe lângă aceste metode mai există şi una specială pentru copierea în locuri
prestabilite folosind opţiunile submeniului Send To din meniul de context. Astfel se poate
copia mai uşor pe dischetă sau în My Documents sau se poate crea o scurtătură pe
Desktop.
 5. Aranjarea pictogramelor
Aranjarea pictogramelor se face din submeniului Arrange Icons By al meniului
de context sau al meniului View.
alfabetic după nume

crescător după mărime

alfabetic după extensie

Crescător după data ultimei modificări

6. Vizualizarea pictogramelor
Sper deosebire de celelalte variante ale Windows, varianta XP are mai multe
moduri de afişare a pictogramelor.
Acest lucru se poate face din submeniul View al meniului da context, din meniul
View din bara de meniuri sau cu butonul
Există în Windows XP următoarele moduri de vizualizare a pictogramelor:
Pictograme mari ce conţin ca imagine chiar conţinutul fişierului

Pictograme mari cu numele scris în partea stângă aranjate pe coloane

Pictograme mari cu numele scris sub ele aranjate pe linii

Pictograme mici aranjate pe coloane

Pictograme mici aranjate pe coloane cu informaţii (mărime, dată, etc)

7. Afişarea de informaţii despre fişiere şi directoare

Informaţiile privitoare la fişiere şi directoare se găsesc în caseta de dialog
Properties deschisă cu opţiunea Properties din meniul de context. Această casetă se
dialog poate avea mai multe secţiuni, dar nu lipseşte secţiunea General ce conţine
informaţiile memorare în intrarea de director:
 numele şi tipul fişierului sau directorului
 dimensiunea în octeţi a fişierului sau directorului
 data şi ora creării şi a ultimei modificări a fişierului sau directorului
 adresa sa pe disc, adică calea de director
 atributele fişierului sau directorului
 8. Setarea atributelor şi ascunderea fişierelor
Setarea atributelor unui fişier se face
din caseta de dialog Properties de mai sus.
Selectarea atributului Hidden duce la
ascunderea fişierului (nu mai este afişat).
Windows XP permite administrarea fişierelor
sistem şi a celor ascunse prin intermediul
casetei de dialog Folder Options, secţiune View
deschisă cu opţiunea Folder Options a meniului
Tools.

Actualizarea conţinutului unei ferestre

(dacă de exemplu nu dispare un fişier ascuns)
se face cu tasta F5 (Refresh) care citeşte noile
informaţii din intrarea de director.
În această casetă de dialog se poate
opta pentru afişarea sau ascunderea fişierelor
sistem şi ale celor marcate ca ascunse.
În secţiunea File Types sunt prezentate
asocierile program – tip fişier şi pictogramele
asociate fiecărui tip. Toate acestea pot fi
modificate, dar cu mare atenţie pentru că se
poate ajunge la imposibilitatea deschiderii unor
documente în cazul unor asocieri nepotrivite.
9. Selectarea mai multor pictograme
 În Windows operaţiile cu fişiere amintite mai sus pot fi efectuate cu un singur
fişier sau cu un grup de fişiere. Pentru a se putea lucra cu un grup de fişiere acestea
trebuie selectate. Acest lucru poate fi făcut în unul dintre următoarele moduri:
 un singur fişier se selectează cu click stânga pe el.
 un grup de fişiere de formă dreptunghiulară se poate selecta cu „drag and
drop” peste el de la un colţ la cel opus (pe o zonă liberă pentru că altfel se prinde un
singur fişier).
 după ce s-a selectat un fişier cele din jurul lui se pot selecta cu Shift şi tastele
de deplasare (săgeţile, Home, End, Page Up şi Page Down).
 cu Shift şi click se selectează toate pictogramele se la cea curentă (selectată)
până unde s-a dat click
 alegerea pictogramelor se face cu Ctrl şi click sau cu Ctrl şi una dintre
metodele de mai sus.
 toate pictogramele dintr-o fereastră se selectează cu Ctrl+A.
Exemplu:

10. Căutarea fişierelor

Căutarea unui fişier pe disc sau a unor fişiere care respectă nişte reguli (tipare)
se face cu opţiunea For Files or Folders din meniul Search din meniul Start. Aceasta
deschide o fereastră în care precizăm ce căutăm şi unde căutăm.
 Numele fişierului căutat

Discurile sau directoarele în

care se caută

Alte opţiuni

Rezultatele căutării se vor afişa în partea dreaptă a zonei de lucru a ferestrei

Search.
Există patru moduri principale de căutare:
1. căutarea fişierelor ale căror nume conţin un text (care se scrie în prima
zonă de editare)
2. căutarea fişierelor care conţin un cuvânt sau o frază (care se scrie în a
doua zonă de editare)
3. căutarea exactă, atunci când se dau numele întreg şi extensia fişierului
separate prin „.”
4. căutarea folosind caracterele de înlocuire * şi ?, * înlocuind orice şir de
caractere, iar ? un singur caracter.
Exemple:
Abc.* – toate fişierele cu numele Abc
A*.txt – toate fişierele cu numele începând cu A şi cu extensia txt
A?.txt – toate fişierele cu numele începând cu Aşi format din două caractere şi
cu extensia txt
*.exe – toate programele (au extensia exe)

WINDOWS EXPLORER

Programul Windows Explorer este un program destinat manipulării şi

administrării facile a fişierelor şi dosarelor (foldere). Fereastra sa conţine o zonă de lucru
împărţită în două. În partea stângă este permisă explorarea uşoară a arborilor de
directoare ai unităţilor de disc, iar partea dreaptă afişează conţinutul unui director selectat
în partea stângă.
Simbolurile + din faţa directoarelor se acţionează cu click stânga şi duc la
deschiderea directorului, iar semnele – la închiderea acestora. Copierea şi mutarea
fişierelor şi a directoarelor este mai uşoară, dar se indică executarea lor din partea dreaptă
spre cea stângă. Copierea şi mutarea se poate face şi doar în zona stângă, dar cu atenţie la
 mutare că necesită o mai mare precizie (ca să nu mutăm din greşeală un director în altă
parte).

În general lucrul cu fişiere se face ca în două ferestre independente.

Un utilitar alternativ programului Windows Explorer este Windows
Commander, cu unele părţi preluate şi adaptate din cel mai important utilitar din MS-
DOS, şi anume Norton Commander (NC).

CONTROL PANEL

Componenta Control Panel a sistemului de operare Windows WP este destinată

administrării calculatorului, componentelor şi setărilor sale. Aici există pictograme pentru
toate dispozitivele fizice şi pentru toate conceptele folosite de Windows. Cea mai mare
importanţă o au:
 Add Hardware – pentru adăugarea sau înlocuirea în calculator a unui
dispozitiv fizic şi configurarea acestuia pentru o bună funcţionare.
 Add or Remove Programs – este gestionatul programelor instalate pe
calculator permiţând o uşoară dezinstalare a celor existente şi o uşoară instalare de noi
programe.
 Date and Time – păstrează data şi ora sistemului şi setările legare de fusul
orar.
 Display – setările monitorului şi ale plăcii video, fundalul, Screen Saver-ul,
etc.
 Fonts – un gestionar al fonturilor (seturi de caractere de diferite forme)
instalate.
 Internet Options – setările legate de modul de conectare la Internet (server
proxy, securitate).
 Network Connections - setările reţelei (protocoale, placa de reţea,
securitate).
 Regional and Language Settings – limbajele instalate şi caracteristicile
regionale (modul de scriere a numerelor, moneda folosită, modul de scriere a datei şi a
orei, etc).
 System – proprietăţile calculatorului – detalii tehnice (sumar şi detaliu),
sistemul de operare folosit, nume în reţea, caracteristici de performanţă, etc.
 System Information – toate informaţiile legate de partea fizică a
calculatorului şi de sistemul de operare.
 Taskbar and Start Menu – setările barei de aplicaţii şi a meniului Start, ca
mod de afişare şi conţinut.
 User Accounts – administratorul conturilor utilizatorilor înregistraţi
(crearea, modificarea sau ştergerea conturilor).

UTILIZAREA DISCHETELOR ŞI CD-URILOR

Dischetele şi CD-urile reprezintă suporturi de memorare portabile. Ambele

necesită o unitate specială în care să fie introduse pentru a putea fi folosite. Ele se
introduc cu partea etichetată (scrisă) în sus. La dischetă colţul tăiat se introduce în partea
dreaptă.
Unităţile de dischetă şi CD apar în fereastra My Computer alături de unităţile de
hard disk-uri. Discheta are asociată litera A, iar CD-ul litera următoare ultimei litere
asociate unui hard disk(sau ultimei partiţii a acestuia), de exemplu E. Numele acestor
unităţi reprezintă şi numele directorului rădăcină a acestor discuri şi de scriu urmate de :
(două puncte).
 discheta discuri compacte (CD)

Explorarea (deschiderea) acestor unităţi se face la fel cu orice pictogramă (dublu

chick de exemplu). De asemenea toate operaţiile
cu fişiere se efectuează în modurile precizate
anterior. Există şi câteva diferenţe:
 Pe dischetă se poate copia un fişier cu
opţiunea 3.5 Floppy (A:) şi submeniul Send To al
meniului de context.
 Pentru CD-uri există două tipuri de
unităţi – Read Only (ROM) şi Read / Write (RW).
Prima categorie permite doar citirea datelor de pe
CD şi prin urmare doar copierea de pe CD
altundeva (nu se pot muta, şterge, redenumi). În
general pentru scrierea de fişiere pe CD-uri
(copiere, mutare, creare, etc) sunt necesare
programe speciale de scriere, cum sunt Nero,
WinOnCD, Easy CD Creator, etc.
 În momentul introducerii unui CD
într-o unitate, Windows XP deschide automat o
casetă de dialog cu operaţii posibile cu fişierele de
pe disc (pentru deschidere în general).
 CD-urile sunt de două tipuri – Read Only şi Rewritable, primele putând fi
scrise o sigură dată, iar celelalte permiţând rescrierea.
Dischetele 3.5 inch folosite astăzi sunt suporturi de memorare magnetice şi au
capacitatea de 1.44 Mb, iar CD-urile sunt optice şi pot fi de mai multe capacităţi – 650
Mb, 700 Mb, 800 Mb, 870 Mb. Acestora li se adaugă MiniCD-urile cu diametrul de 8 cm
şi capacităţi cuprinse între 185 şi 220 MB. Acestea se comportă identic cu CD-urile
 normale. Tot suporturi optice sunt şi DVD-urile care necesită unităţi speciale de DVD şi
au capacităţi între 4.7 şi 5.4 GB.

SIGURANŢA DATELOR ÎN WINDOWS XP

Siguranţa datelor se pune mai ales în următoarele cazuri:

1. calculatorul este utilizat de mai multe persoane
2. calculatorul este conectat la o reţea de calculatoare
3. calculatorul este conectat la Internet
4. se încearcă ştergerea unor date
5. calculatorul conţine viruşi
În primul caz siguranţa este realizată prin crearea de conturi fiecărui utilizator.
Fiecare utilizator primeşte un nume şi o parolă în lipsa cărora nu se va putea acea acces la
Windows XP. Fiecărui utilizator i se stabilesc nişte drepturi care îi restricţionează accesul
la date (în special la modificare şi ştergere). Va exista în mod obligatoriu un utilizator
administrator cu drepturi depline care, printre altele, se va ocupa şi de administrarea
conturilor utilizatorilor. Acest lucru se face din fereastra User Accounts din Control
Panel.
Astfel, fiecare utilizator va administra în special datele proprii şi nu va putea
pune în pericol datele celorlalţi.
În cel de-al doilea caz siguranţa se
realizează prin limitarea accesului doar la datele
(fişiere sau dosare) partajate. Partajarea unui
director se face din caseta de dialog Properties a
acestuia din secţiunea Sharing activând selectorul.
Restul datelor rămân inaccesibile de pe
alte calculatoare. De asemenea accesul într-o reţea
nu poate fi făcut fără o parolă.
În cel de-al treilea caz securitatea datelor
este precizată în secţiunea Security a casetei de
dialog Internet Properties.
Protecţia la ştergerea unor date se face
prin casete de dialog care cer confirmarea acţiunii
de ştergere. În plus programele, fişierele Read
Only şi cele sistem se bucură de o dublă astfel de
protecţie, ineficientă dacă tratăm cu superficialitate
această importantă operaţie. Ca ultimă şansă,
fişierele pot fi recuperate din Recycle Bin (dacă nu
a trecut prea mult timp de la ştergere).
În cazul viruşilor problema e mai
complicată din mai multe motive cum ar fi: de
multe ori descoperim virusarea când e prea târziu,
considerarea virusului ca nepericulos pentru că nu stricat nimic (ÎNCĂ), capacitatea
virusului de a se multiplica şi răspândi în calculator sau într-o reţea de calculatoare, etc.
Virusul este un program potenţial distructiv care atacă în special sistemul de operare şi
fişierele dar poate acţiona şi la nivel fizic (umplerea memoriei RAM, creşterea voltajului,
ştergerea partiţiilor discurilor, etc)
Remedierea stricăciunilor e dificilă şi de multe ori imposibilă. Există viruşi
celebri în acest sens (familia WinCIH).
Nici eliminarea unui virus nu e uşoară necesitând un program special numit
antivirus care poate elimina doar viruşii cunoscuţi în momentul apariţiei lui. Cum lunar
apar sute sau chiar mii de viruşi... nici un antivirus nu e destul. După ce virusul a acţionat
această operaţie e şi mai dificilă datorită funcţionării deficiente a calculatorului şi a
sistemului de operare sau chiar nefuncţionării acestora.
Viruşii pot pătrunde în calculator prin mai multe surse: dischete, CD-uri, reţea,
Internet.
Pe lângă antivirusi există şi programe avansate de protecţie a reţelelor şi a
datelor transmise prin Internet (firewall).

SETĂRI PERSONALIZATE

Am spus la începutul capitolului Windows

XP că acesta se caracterizează prin o mare
diversitate de moduri de afişare a pictogramelor,
ferestrelor, a fundalului, culorilor, etc.
Fiecare utilizator poate modifica aceste
moduri de afişare, sunetele Windows-ului,
cursoarele mouse-ului şi altele şi aceste setări se vor
păstra pentru contul lui la fiecare utilizare a
calculatorului. Astfel se realizează o particularizare a
sistemului de operare în funcţie de dorinţele
utilizatorilor.
Pe lângă aceste moduri există şi unele
standard numite teme (Themes) care pot fi alese din
meniul Programs sau aduse de pe Internet. În general
e bine să ne familiarizăm cu o anumită interfaţă
(stare) şi să nu o schimbăm prea des. Există teme
care de cele mai multe ori fac dificilă utilizarea
calculatorului scăzând astfel eficienţa.
Cele mai dese modificări se fac în casetele
de dialog alăturate:
 PROGRAME UTILITARE DE ARHIVARE

Programele de arhivare (comprimare) sunt unele dintre cele mai utilizate

programe utilitate, alături de editoarele de texte, antiviruşi şi programele de navigare pe
Internet.
Cele mai importante motive care obligă utilizarea lor sunt:
Dimensiunea prea mare a unor fişiere care îngreunează sau fac imposibile unele operaţii cum
ar fi copierea pe o dischetă sau CD, transmiterea prin E-mail sau în reţea
Necesitarea divizării unui fişier mare în bucăţi mai mici care să încapă pe dischete, de
exemplu.
Scăderea dimensiunii unor fişiere fără o utilizare imediată pentru a elibera spaţiu pe discuri.
Există multe utilitare de acest gen pentru Windows, cele mai importante fiind
Winzip, Winrar şi Winace. Toate au mai multe variante cu diverse interfeţe şi opţiune,
dar toate pun la dispoziţie cele mai importante facilităţi ale unui utilitar de arhivare /
dezarhivare: crearea de volume de o anumită mărime pentru împărţirea fişierelor mari,
alegerea calităţii compresiei, crearea de arhive care să se extragă singure (Self-extract),
etc.
Arhivatorul prezentat în continuare este Winrar 3.0, dar reamintesc că toate au o
utilizare asemănătoare.
 Extragerea fişierelor
dintr-o arhivă Testarea integrităţii unei arhive
Crearea unei arhive

Dacă alegem opţiunea de

creare a unei arhive noi avem la
dispoziţie caseta de dialog de mai
jos. Putem alege numele şi tipul
arhivei (rar sau zip), calitatea
compresiei (Store, Fastest, Fast,
Normal Good, Best) şi dimensiunea
volumelor dacă dorim împărţirea
arhivei (1.44Mb, 650Mb, 700Mb
sau alta)

Numele
arhivei
 Tipul
arhivei

Calitatea
comprimării

Dimensiunea
volumelor

De asemenea meniul de context este completat cu comenzi pentru crearea rapidă

a arhivelor iar meniul de la „drag and drop” cu butonul drept cu comenzi pentru
extragerea imediată a fişierelor.

III. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ŞI P.S.I.

ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ ACTIVITATEA DE

PROTECŢIE A MUNCII ŞI PREVENIREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR

 Legea nr. 90/1996 a protecţiei muncii, republicată

 Normele generale de protecţie a muncii ed. 2002
 NSSM* nr. 37 pentru prelucrarea automată a datelor
 NSSM nr. 36 pentru laboratoare de analize fizico-chimice şi mecanice
 NSSM nr. 57 pentru manipularea, transportul prin purtare şi cu mijloace mecanizate şi
depozitarea materialelor
 NSSM nr. 111 pentru utilizarea energiei în medii normale
 ORDIN nr. 599/1998 privind prescripţiile minime pentru semnalizarea de securitate
şi/sau de sănătate la locul de muncă
 NSSM pentru diverse activităţi specifice din agricultură, construcţii, transporturi,
sectorul sanitar etc.
 NORME GENERALE de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate cu OMI nr.
775/22.07.98

* NSSM = Norme specifice de securitate a muncii