Cum se ascunde literatura sub „fustele murdare ale istoriei“

Paul CERNAT | observator cultural 387 din 30 august 2007

http://www.observatorcultural.ro/Cum-se-ascunde-literatura-sub-fustele-murdare-ale-
istoriei*articleID_18220-articles_details.html

accesat 21 sept 2013 17:06

De un deceniu si jumatate, ne lamentam ca nu avem inca „marele roman despre ceausism“ sau „marele
roman al Revolutiei“, ca stam prost la capitolul valorificarii fictionale a trecutului totalitar si ca
scriitorul roman are o relatie precara cu istoria. N-as vrea sa las a intelege ca as pleda, in cele ce
urmeaza, pentru introducerea unor planuri cincinale in materie. Departe de mine o asemenea ineptie.
Consider insa ca problema reactivitatii si permeabilitatii romancierilor nostri la dramele istoriei
recente merita dezbatuta. 

Oricite contraexemple am invoca, romanul nu poate fi conceput in absenta istoriei, fie ea si imaginara.
De aceea, nu cred ca o asemenea preocupare ar fi depasita, vetusta, „de secol XIX“. Dupa cum nu cred
in stihia postmodernismului care ar relativiza si ar bulversa cu totul vechile criterii. O intreaga
dinamica a aparitiilor editoriale din lumea larga, inclusiv a celor „postmoderne“, pledeaza contrariul.
Cum se explica totusi amintita perceptie? Sa fie vorba doar despre o lamentatie conservatoare,
contaminata de obsesia monumentalului? Ma indoiesc. Realitatea postdecembrista confirma,
intrucitva, declinul fictiunii istorice, desi semne ale unui posibil reviriment exista. Explicatii?
Destule… 

Unii autori au parut interesati mai degraba sa intre in viltoarea istoriei sau sa o comenteze la cald decit
sa o exploateze creator la rece. Pe altii, satui de politica si de ideologie sau neinteresati de asa ceva,
subiectul nu i-a interesat si nu-i intereseaza. Foarte multi sunt confiscati de prezent. Cu citeva notabile
exceptii, vechii corifei ai romanului politic – al „obsedantelor decenii“ sau ba – nu au mai tinut pasul
cu vremurile, iar „esopismul“ lor antedecembrist s-a uzat moral. Pe de alta parte, militantii
postmodernismului romanesc s-au grabit aruncind, odata cu apa murdara, si copilul din copaia
istorismului, adica epicul si implicarea morala in istorie. Ca asa stau lucrurile o dovedeste faptul ca toti
sau aproape toti prozatorii optzecisti importanti au incercat, intr-un fel sau altul, sa recupereze in
ultimele lor carti ceea ce inainte au respins. N-ar fi prima oara. Ne aducem, desigur, aminte ca, dupa
ce a contestat „totalitarismul“ romanului, cu deosebire al celui „total“, optzecismul a recuperat genul
intr-o formula modulara, caleidoscopica, relativizanta…

Dimensiunea istorica la Cartarescu: esec exemplar 

Din pacate, memoria ceausismului – cu deosebire a celui din anii ’80 – nu prea s-a concretizat in
romane, ci intr-o puzderie de reconstituiri memorialistice si eseuri publicistice, chiar daca unii
romancieri ai „tranzitiei“ (Daniel Banulescu, Dan Stanca, Petre Barbu, Ion Manolescu s.a.) sau
prozatori cu experienta, precum Gabriela Adamesteanu si Gheorghe Craciun, au facut sondaje
importante in aceasta zona tulbure. Sa fie vorba de o trauma colectiva insuficient exorcizata? De o
distantare istorica insuficienta? De un ritm prea accelerat al actualitatii, care nu ne lasa ragaz sa ne
limpezim? Greu de spus. in orice caz, cu memoria fictionala a lui decembrie 1989 stam inca si mai

1
rau, daca facem abstractie de justitiarul Recviem pentru nebuni si bestii al lui Augustin Buzura sau, la
un nivel mai jos, de scenariile melo ale lui Stelian Turlea. Aici insa gurile rele ar putea spune ca
episodul revolutionar in sine a fost o fictiune – un reality show singeros, o superproductie
diversionista, o inscenare tragica si grotesca. Ei si? Lasa ca nici romanele despre al doilea Razboi
Mondial nu se ridica – din motive binecunoscute – peste nivelul controversatului Delirul. Doar in
privinta Primului Razboi stam bine – onoare interbelicului… Dar ubi sunt Rebreanu, Camil Petrescu,
Sadoveanu, Cezar Petrescu si ceilalti?

in ultimii ani, „noul val“ din cinematografia romaneasca (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Catalin
Mitulescu s.a.) a dat lovitura peste hotare cu filme desprinse chiar din aceasta „realitate istorica“. Mai
mult: prozatori tineri precum Dan Lungu, Filip Florian si Florin Lazarescu au atras atentia publicului
si editorilor occidentali prin capacitatea de a-si valorifica fictional „bucatica lor de istorie Sud-Est
europeana“ si prin coincidenta cu un orizont de asteptare favorabil. Iarasi, n-as vrea sa fiu gresit
inteles. Nu cred ca legitimarea prin traduceri sau premii, fie ele si obtinute la festivaluri de prestigiu,
reprezinta un certificat infailibil de valoare. Ma gindesc de fapt la ceva mult mai lesne cuantificabil: la
competitivitatea internationala autentica. 
S-ar putea sa fie vorba de o simpla impresie, dar noile filme romanesti par sa mearga mai bine la
export decit proza. Lasind la o parte accesibilitatea sporita pe care suportul cinematografic o asigura,
ne putem totusi intreba de ce. in ce masura scriitorii nostri sint capabili sa isi asume si sa valorifice
competitiv un asemenea filon?

Multi au sperat ca volumul trei din Orbitorul lui Mircea Cartarescu a reusit, in fine, sa umple golurile
istorice sus-amintite: memoria comunismului autohton si a revolutiei din decembrie. Chiar daca Aripa
dreapta nu e decit aparent si in subsidiar un asemenea roman, paginile despre „reflectarea“ istoriei
politice recente ocupa aproximativ jumatate din carte. Cu ocazia lansarii, Gabriel Liiceanu vedea in
Cartarescu nici mai mult, nici mai putin decit „primul roman, probabil, alaturi de Marin Preda care s-a
hotarit sa recupereze dimensiunea istoricului in literatura“(!), iar Vladimir Tismaneanu scria, intr-un
comentariu din Evenimentul zilei, despre un triumf estetic dublat de o analiza istorica definitiva a
comunismului autohton. Cu regret trebuie sa spun ca, in pofida gloriei si a succesului mediatic ce
inconjoara deja volumul, dimensiunea cu pricina constituie un esec al cartii. Un esec exemplar, din
care pot fi trase destule invataminte…

„intr-o discutie pe care am avut-o acum citiva ani, la Tirgul de carte de la Frankfurt, cu un editor
german, acesta mi-a spus ca e interesat de autorii din Europa de Est. I-am raspuns imediat ca eu,
personal, nu ma consider unul dintre ei. «Aveti dreptate», mi-a raspuns editorul, «dumneavoastra, ca
roman, sinteti din Europa de Sud-Est»… Minunata precizare. Superba subimpartire a unei
subimpartiri. Ramii la locul tau, imi spunea, de fapt, prin aceasta, editorul. Ramii in ghetoul tau.
Exprima-ti bucatica ta de istorie (Sud-) Est-europeana. Scrie despre Securitatea ta, despre Ceausescu
al tau, despre Casa ta a Poporului. Despre ciinii tai, copiii tai de pe strazi, tiganii tai. Mindreste-te cu
disidenta ta din perioada comunista. Lasa-ne pe noi sa facem avangarda, sa inovam, sa respiram
normalitate culturala. Singura ta sansa e sa exprimi mica ta lume exotica la o mica editura care,
eventual, te-ar putea, aici, la noi, accepta. Fiindca, in definitiv, cui ii pasa? Pe cine intereseaza? Ai de
ales: intareste cliseele noastre dragi sau dispari“. (Mircea Cartarescu, Europa are forma creierului meu,
Humanitas, Bucuresti, 2003)

2
Comertul deficitar cu istoria
Legitime pina la un punct, afirmatiile din acest eseu deja faimos (reluate si in alte articole incluse
ulterior in volumul Pururi tinar, infasurat in pixeli) ofera un bun material didactic pentru ceea ce am
putea numi „complexul periferiei la romani“: un complex al nerecunoasterii, al universalitatii refuzate.
Dupa un secol de eforturi de a fi in rind cu lumea civilizata, cu Occidentul avansat, dupa ce scriitorii
romani s-au straduit din rasputeri sa dea lumii capodopere de sofisticare tehnica dupa mari modele
euro-americane („proustieni“, „joyceeni“, „kafkieni“, „faulknerieni“, „pynchonieni“ s.a.), a-i trimite,
din ratiuni mercantile, „inapoi la realitatile istorice locale“ suna, sa recunoastem, frustrant. Dar nici
sud-americanii invocati de Cartarescu, nici Rushdie, nici Kundera, nici… nu s-au impus pe harta lumii
doar prin excelenta estetica, in absenta unei problematici cu radacini „locale“. Se prea poate ca una
dintre marile noastre probleme, inclusiv pe aceasta linie, sa fie comertul deficitar cu istoria. Care, nu-i
asa, ne cheama la fapte…
Si totusi autorul „intraductibilului“ Levant avea dreptate. Nu in general, ci in ceea ce-l priveste, ca
autor de elita si de exceptie. Revolta lui era, in fond, revolta artistului autentic, nedispus la
compromisuri conjuncturale, la tradarea propriei vocatii si a propriilor obsesii de dragul unor meschine
considerente de piata. Scrii despre „ceva“ pentru ca nu poti altfel, pentru ca despre asta iti doresti sa
scrii, nu doar pentru ca „se cere“ si nu poti sa-ti impui altfel I.D.-ul pe piata occidentala. Adevarul e
ca, si fara a fi pedalat pe tematici localiste sau est-etice, Cartarescu nu a dus lipsa de traduceri. Au
lipsit, e drept, audienta larga si premiile la virf. Dar… amintitele sale opinii au fost emise acum citiva
ani buni. intre timp, lucrurile s-au mai schimbat, iar scriitorul pare sa fi ajuns la vorba pragmaticului
editor german... Oricum, nu succesul fulminant – si neasteptat – cu De ce iubim femeile, o carte fara
pretentii, dar cinstita, emotionanta si umana, a marcat compromisul sau cu „cererea pietei“ (ce sens ar
fi avut?), ci Orbitor. Aripa dreapta. 
Nu vreau sa afirm, cu nici un chip, ca optiunea lui Cartarescu pentru integrarea masiva a unor
„ingrediente“ repudiate anterior (Ceausescu, comunismul, Casa Poporului sau revolutia din decembrie
1989) in cel mai ambitios proiect creativ al literaturii romane postdecembriste ar fi avut la baza ambitii
meschine. La urma urmei, istoria „comunista“ isi facuse aparitia inca din Aripa stinga, prin biografia
din anii ’50 a parintilor si a cuplului securisto-activist Stanila, amplificata in volumul doi prin mai
putin inspiratele pagini despre copilaria de pionier a lui Mircisor, cu folclorul ei comunist si
fantasmele aferente. Dar si prin deschiderile sumbre catre atmosfera ceausismului crepuscular. Era,
asadar, de prevazut ca in volumul Apocalipsei si al maturizarii sa asistam la prabusirea lumii
comuniste si, de ce nu, la intrarea brutala a Istoriei in biografia halucinanta a lui Mircea. Era de
prevazut, apoi, ca un artist care a reusit sa creeze o mitologie (personala) a Bucurestiului si o fabuloasa
geografie estetica – delimitata de casele vechi din Colentina, moara Dimbovita si blocurile gri din
Stefan cel Mare – avea sa integreze in arhitectura grandioasa a Orbitorului si simbolistica maligna a
Casei Poporului, acest simbol megalomanic al „demonismului“ unui oras devastat…

Conventionalism facil
Adevarul e ca paginile „despre anii ’50“ si cele despre „pionierie“ deranjau, si in precedentele volume,
prin conventionalism facil. Numai ca ponderea lor redusa, functionala in economia ansamblului,
amortizau disonanta. Nu la fel stau lucrurile in Aripa dreapta. Multe secvente – indeosebi cele care
incearca sa rezume istoria comunismului autohton si falimentul acestuia, mizeria cotidiana s.a.m.d. –
sint plate si pline de locuri comune, scrise parca pentru uzul unui public occidental sau foarte tinar.
Daca nu cumva mult invocata „oferta de participare multipla“ a literaturii postmoderne tocmai asta va
sa insemne: de toate pentru toti si cite ceva pentru fiecare. Nu reprosez acestor pagini proza neizbutita.

3
Din relatarile „politice“ privind biografia parintilor in comunism se desprind, totusi, si citeva momente
memorabile (partitura emotionanta a mamei Maria, arderea carnetului de partid al tatalui Costel s.a.). 
Ceea ce le reprosez, dincolo de dezamagirea pe care mi-au provocat-o denivelarile, este faptul ca, in
pofida experientei, a profesionalismului recunoscut si a marelui talent literar, autorul pare sa ignore
instrumentele prozatorului exact acolo unde n-ar fi trebuit s-o faca. Rezultatul – o neverosimila cadere
pe spatii largi in publicistica ieftina, in pamfletul gros dar fundamental inautentic, fara implicarea si
umoarea neagra a unor Arghezi sau N.D. Cocea. Conformism pe dos, tezism caricatural, incondeieri
„satirice“. Totul – agrementat din belsug cu bancuri ieftine, porcarele, umor de tabloid cu scene
vulgarizatoare „de efect“ (v., intre altele, „noaptea limbilor lungi“, cu lingaii lui Ceausescu in prim-
plan). Nume „cu cheie“ pe cit de transparente, pe atit de neinspirate (Aviar Gaunescu alias Adrian
Paunescu, „japonezul“ Yegura Kakuru, L. Coproiu, W.C. Teodosie s.a. – dintre culturnici, Omul-cu-
doua-mame, Omul-fara-git, maestru prezentator Carbuneanu, turcul Danyiel Yusuf – dintre liderii
„revolutiei decembriste“) sint incapabile sa se transforme in personaje. 
Episoadele cu pricina pot face – eventual – deliciul galeriei („bine le-a zis-o, mama lor de dinozauri,
asa le trebuie!“), dar singurul lor „merit“ real e acela ca sint semnate de Mircea Cartarescu. Oricit mi-
ar fi de antipatice modelele lor, nu pot sa exult in fata unei asemenea reprezentatii. Mai ales ca am
epuizat, cu totii, stocul de bancuri scatologice despre Epoca Ceausescu… 

Figuranti episodici de banc

in fapt, cu exceptia parintilor lui Mircisor, personajele Orbitorului nu au fost niciodata propriu-zis
umane. Ele sint fie monstri sau fiinte fantastice, himerice, fie artefacte. in asta sta forta lor de
fascinatie transmundana – sa ne gindim la saga Badislavilor, la infernul scopitilor sau la ireala poveste
de iubire dintre Herman si Soile. in schimb, personajele „istoriei politice“ romanesti nu reusesc sa fie
nici macar niste „demoni marunti“. Cel mult figuranti episodici de banc.
Acum aproape doua decenii, comedia literaturii – cu vesela ei apocalipsa – a produs o capodopera
poetica: Levantul. De data asta, comedia istoriei comuniste – cu bilciul desertaciunilor sale – risca sa
produca efecte contrare celor scontate, aducind sectoare intregi ale cartii sub limita de avarie. Am mai
spus-o: spre deosebire de poezie, proza prin excelenta „nocturna“ a lui Mircea Cartarescu este funciar
inapta pentru acest registru. Dorita „valorificare a kitsch-ului epocii“ esueaza intr-o regretabila
superficialitate vulgara, flagrant disonanta in raport cu solemnitatea si somptuozitatea metafizica a
secventelor invecinate. Nici un alibi teoretic postmodern sau de alta natura („coplanaritate a lumilor
fictionale“, „metafictiune istoriografica“, „realitate cuantica, multidimensionala“, „schizofrenie
narativa“, „obiect imposibil“) nu poate legitima un asemenea clivaj intre dimensiunile cartii, oricare ar
fi ideea generala sau filozofia avuta in vedere. Si asta nu pentru ca sublimul tragic al conditiei omului
in univers nu poate coexista cu ridicolul istoriei politice, iar escatologicul nu poate coabita cu
scatologicul. Nu. Ci pentru ca multe dintre paginile de political fiction par scrise de un incepator. Tare
mi-as dori sa gresesc.
Episodul enorm si burlesc al „futerii Revolutiei romane“, unde liderii FSN-ului, beti si excitati de
putere, intra cu totul in vaginul nedesteptatei Romanii revolutionare – o Mary Grant-Rosetti gigantica
si lasciva, proaspat descinsa din tabloul lui Rosenthal! – nu are, dincolo de amuzamentul pe care ni-l
provoaca, nici un fel de noima in Orbitor. Mai acceptabila, in pofida demonstrativismului, este sumbra
coborire in strada, recte in istoria „muritorilor de rind“ a personajului Mircea (era sa scriu „coborirea
poeziei in strada“ si nu greseam, pentru ca autorul manuscrisului-Babel e un visator insingurat si
himeric…). insa incursiunea revolutionara „sub fustele murdare ale Istoriei“ cu transformarea
corespunzatoare a Manuscrisului in jurnal, nu convinge: deambularile tinarului solitar in multimea
revolutionarilor, fraternizarea cu scriitorii optzecisti de la „Cenaclul Lunii“ (printre ei – „unul

4
Cartarescu“, inalt, roscat si tuns perie) sint conventionale. Diluata, reconstituirea „de la nivelul strazii“
pare sa se alcatuiasca din auzite si din ceea ce am vazut cu totii la televizor, plus obisnuitele
amplificari analogice in cascada. Trebuie sa asteptam episodul psihedelic al intilnirii de la metrou cu
victima Mendebilului, Silvia, pentru a-l regasi pe adevaratul Cartarescu. inca si mai naive sint paginile
care-i au drept protagonisti pe securistul Ionel Stanila si pe „futesa“ sa sotie, activista Emilia-Estera.
Departe de a fi prezentati, ca in Aripa stinga, in ipostaze cit de cit „epice“, ei apar mai degraba ca niste
figuranti pusi sa debiteze „oralitati“ specifice meseriei, rezumind cliseizat profilul Securistului
mitocan si al Activistei nimfomane. Arghezian in intentie, episodul coboririi de pe socluri a statuilor
bucurestene – brusc umanizate de apropierea nasterii mistice – ar fi fost o gaselnita umoristica
fabuloasa. insa sarjatul lor mars nocturn in cautarea „liderului“ Ionel (securistul care le curata,
periodic, de mizerie) e cam pueril. 

Simulacru naiv-populist al revolutiei 

Ramine de discutat daca si in ce masura derapajul romanului inspre zona „plebee“ a istoriei ceausiste
afecteaza ansamblul trilogiei si episoadele „inalte“ ale volumului trei. in principiu, intoarcerea unui
mare scriitor biografist, vizionar si oniric spre dramele istoriei recente, incorporate la scara intr-un
cosmoid ca Orbitor, trebuie salutata si elogiata. Cu o conditie: sa convinga. Din pacate, ea nu-i
convinge decit pe cei dinainte convinsi. Roman al revolutiei si al recuperarii dimensiunii istorice? Mai
degraba un simulacru naiv-populist al lor, inserat intr-o somptuoasa superproductie metafizica scrisa
parca in graba, contra cronometru. Fara indoiala, megaproiectul Orbitor se doreste a fi – si chiar este –
o Carte, o harta totala a mintii autorului ei, nu un „roman“. El contine insa si ceva care seamana cu un
roman al istoriei recente... Ceva care nu pare sa-l fi implicat prea mult nici pe autorul lui caci,
independent de bunele sale intentii, rezultatul ramine inautentic... 
Fara a generaliza, cred ca esecul Orbitorului in acest plan ilustreaza un fenomen mai larg... Cit de
pregatiti sint prozatorii si, mai ales, romancierii nostri pentru o confruntare cu demonii si dramele
trecutului imediat? Nu prin bascalie si bancuri, nu prin satira si umori, nu prin senzational ieftin si
conventionale caricaturizari pamfletare. Nu prin grija obsesiva de a nu se abate, cumva, de la
canoanele postmoderne, nu prin hiperoferte de divertisment metafictional sau prin efecte speciale
epatante. Astfel de atitudini arata, in general, nu atit „relaxare“, cit superficialitate. Nu cred ca
realizam ce boom ar fi un roman reusit despre Ceausescu. S-ar incumeta cineva sa-l scrie fara a esua in
viziune de banc, in parodie ieftina sau mistocareala polemica? Ori, dimpotriva, in apologii delirante
gen Pavel Corut sau Ion Coja? Preda, sint sigur, ar fi incercat daca ii supravietuia. 

Cum sa reinveti sa fii prozator

Ar fi, oricum, timpul ca romancierii autohtoni sa (re)invete a fi in primul rind prozatori. Prozatori in
toata puterea cuvintului, nu poeti, gazetari, eseisti, sociologi sau filozofi. Tinerii cineasti amintiti au
incercat sa fie in primul rind ei insisi. Si au reusit spunind povesti simple, umane, memorabile si
percutante, lipsite de tezisme polemice, de moralizari kitsch si literaturizari discursive, punind
„cinstit“, fara menajamente degetul pe rani deschise, pe traume individuale si, implicit, colective. De
ce n-ar fi valabil acest lucru si pentru romancieri? Redescoperirea mult hulitului, dispretuitului simt al
umanului e, oricum, indispensabila. Nu vreau sa spun ca toate aceste nobile ingrediente lipsesc din
literatura noastra „vie“. Dimpotriva, ele reincep sa prinda cheag. Constat asta la tot mai multi scriitori,
din toate generatiile. Conteaza mai putin faptul ca unii se opresc la jumatatea drumului, ca altii sint
lipsiti de curaj, de rabdare, de suflu narativ, de motivatie interioara sau pur si simplu de timp.
Fenomenul este in curs. Sa nu ne pierdem, asadar, speranta.