Perioada interbelică se distinge printr-o intensă efervescenţă spirituală, concretizată în plan

literar printr-o extraordinară diversitate de direcţii şi formule estetice. Apărătorilor fervenţi ai

tradiţionalismului li se opun susţinătorii modernismului sau ai avangardismului. În aceeaşi
epocă, unii prozatori uzează de tehnica balzaciană, în vreme ce alţii adoptă formulele narative
moderne care amintesc de André Gide, Marcel Proust, ori chiar de James Joyce.

În acest climat literar impresionant printr-o varietate de multe ori contradictorie, Camil
Petrescu se afirmă deopotrivă ca poet ( “Ideea. Ciclul morţii”, “Transcendentalia“), prozator
( “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”, “Un om între
oameni” ), dramaturg ( “Jocul ielelor”, “Act veneţian”, “Suflete tari” etc.), nuvelist ( Turnul de
fildeş” ) ori publicist.

Preocupat în permanenţă de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu a scris articole, a

susţinut conferinţe. Acest material a fost ulterior adunat în volumul “Teze şi antiteze”.
Literatura lui poate fi mai bine înţeleasă cunoscându-i concepţia despre artă, principiile sale
estetice. El este unul dintre promotorii înnoirii literaturii care trebuie să fie sincronă cu
filozofia epocii şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. El îi aminteşte pe Bergson şi Husserl care
“pun accentul tocmai pe această privire în noi înşine”, ceea ce înseamnă că cunoaşterea
absolută este posibilă şi e de natură psihologică. De aceea, în romanele sale accentul cade pe
trăirile intime, lumea exterioară este pusă în paranteză şi totul devine răsfrângere, oglindire în
sine. Ca şi la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul este înţeles ca experienţă interioară.
Prezentul nu este decât o “curgere de stări interioare, de reflecţii, de îndoieli”, totul se reduce
la experienţa intimă a protagonistului. De aici şi aspiraţia spre autenticitate, “artistul
povesteşte lumea văzută prin el, existând prin el” şi introspecţie. În “Noua structură şi opera
lui Marcel Proust” el afirmă programatic: “Să nu descriu decât ceea ca văd, ceea ce aud, ceea
ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu […]. Din mine însumi eu nu pot ieşi […]. Eu
nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.

Noului roman i se cer, deci, timpul prezent şi subiectiv şi folosirea persoanei I, ceea ce
actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute, înglobându-le în cele prezente. Astfel, “Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”este un lung monolog interior în care eroul
comunică şi se autoanalizează, alternând sau interferând planul interior (al reflecţiilor, trăirilor
şi sentimentelor), cu planul exterior, al lumii (cu oamenii, relaţiile, faptele şi întâmplările ei ).

Apărut la un interval de timp relativ scurt după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, romanul Patul lui Procust (1933) a stârnit numeroase controverse, unii critici
exprimându-şi rezerva faţă de o formulă narativă cu totul nouă la noi (Octav Şuluţiu, Şerban
Cioculescu0, alţii apreciindu-l şi subliniindu-i originalitatea (Petru Comarnescu, Mihail
Sebastian).

Tematic, romanul Patul lui Procust îl continuă pe precedentul. Regăsim şi aici acelaşi interes
polemic pentru drama intelectualului român inadaptat, care trăieşte într-o societate dominată
de afacerism, politicianism şi mondenitate.

Compoziţional, romanul cuprinde cele trei scrisori ale doamnei T, caietul lui Fred Vasilescu,
epilogul I (în care Fred anchetează pe cont propriu sinuciderea lui Ladima), epilogul al II-lea
(relatat de autor) şi notele de la subsol.

Stilul epistolar şi pretextul romantic al jurnalului dat autorului înainte de sinucidere aparţin
romanului tradiţional. Camil Petrescu le reia şi le argumentează estetic în termeni moderni,
într-o operă originală. Cele cinci texte sunt explicate în subsolul paginii de autorul însuşi, care
i-a cunoscut pe doamna T şi pe Fred şi i-a convins să scrie, expunând o întreagă teorie despre
literatură. Astfel, el devine generator şi organizator al „dosarului de existenţă”, dar şi
protagonist, una dintre vocile care multiplică şi ambiguizează perspectivele. Autor modern, el
nu oferă sentinţe definitive, nu clarifică nici unul dintre semnele de întrebare din existenţa
personajelor, lasă finalul deschis. Cititorul 0nsuşi continuă seria supoziţiilor, devenind una
dintre voci. Acest rpocedeu fusese folosit şi de Andre Gide în romanul Sechestrata din Poitiers,
unde autorul organizează procesele verbale ale unui caz real şi ambiguizează perspectivele în
scopul de a solicita cititorul să participe la căutarea adevărului.

Originalitatea lui Camil Petrescu reiese din faptul că devine el însuşi protagonist, e generator
şi teoretician al romanului. Subsolul paginilor devine astfel un al doilea roman, paralel şi
complementar cu primul. Aici sunt expuse câteva din principiile estetice ale autorului.

Anticalofil convins („Stilul frumos, doamnă, e opus artei”), prozatorul refuză ideea romanului
ca prelucrare artificială a faptelor trăite, fie prin stil, fie prin meşteşug. Nu înseamnă însă că
stilul urât e artă. Dimpotrivă, Camil Petrescu a întemeiat un nou stil narativ, spiritual, rafinat şi
natural totodată.

Adept al autenticităţii – noţiune care implică ideea de „trăire” în sensul dat de Bergson, şi
„cunoaştere”, în sensul dat de Husserl – autorul crede că numai oamenii superiori, care „au
ceva de spus” şi „o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii”, trebuie să scrie. Aşa sunt
doamna T, Fred Vasilescu, G. D. Ladima.

Prozatorul român reia şi nuanţează concepţia lui Andre Gide, creatorul „dosarelor de
existenţă”. Aşa îşi numeşte romanul („dosar de existenţă”), iar lui Fred îi sugerează să
povestească „net, la întâmplare, totul, ca într-un proces verbal”.

După cum mărturisea autorul într-un interviu, în sens strict, acţiunea re loc într-un pat. Însă
pe calea amintirii urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa literară, politică
şi financiară.

De după-amiază până noaptea târziu, aflat în vizită la Emilia Răchitaru, actriţă de mâna a doua
şi de o frumuseţe planturoasă, vulgară, Fred Vasilescu (fiul marelui industriaş Vasilescu
Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.) retrăieşte iubirea şi
drama lui Ladima. După ce femeia epuizează toate modalităţile de a-i stârni lui Fred interesul
erotic, aduce un teanc de scrisori ale lui Ladima, care se sinucisese cu câteva luni înainte. Fred
îl cunoscuse pe acesta mai de mult, fără să ştie că e poet şi că îşi făcuse un ideal dintr-o femeie
aşa de plată şi de vulgară. Amintirile chemate de scrisorile deznădăjduite ale lui Ladima aduc
în urzeala narativă şi dragostea lui Fred pentru Doamna T, enigmatica frumuseţe feminină din
scrisorile cu acre se deschide romanul. Deşi e femeia vieţii lui, paradoxal Fred fuge mereu de
ea.

Împletirea acestor două iubiri e proiectată pe un fundal social şi politic pe acre se mişcă
personaje ca Nae Gheorghidiu, devenit ministru, proprietar de gazetă şi „protector” al Emiliei,
Veturia, sora ei, lumea din redacţia unei gazete bucureştene ori din teatru etc.

Pe acest fundal apare drama incompatibilităţii şi a imposibilităţii de complementizare prin

iubire, manifestată în existenţa celor două cupluri (Fred – doamna T, Ladima – Emilia). Ei i se
adaugă drama intelectualului înzestrat cu o conştiinţă superioară, neînţeles de lumea
meschină, comună. Astfel, G. D. ladima, poet talentat, ziarist intransigent, care nu e în stare să
scrie două rânduri dacă nu sunt dictate de o convingere adâncă, e sortit să devin victimă. El nu
piere pentru că e slab, ci pentru că orgoliul său îi impune să trăiască şi să moar1în
conformitate cu principiile pe care şi le-a asumat. Şi celălalt erou, Fred Vasilescu, ilustrează
parţial aceeaşi dramă. În ciuda aparenţelor de mondenitate, el poartă în sine o rană deschisă,
un „cancer” care îl macină şi l doboară. Fred pleacă din lume ducând cu sine taina.
 Destinul eroilor argumentează şi întăreşte semnificaţia titlului. Tâlharul din Atica, după ce-i
jefuia pe călători, îi aşeza pe un pat, retezându-le picioarele ori întinzându-i până le zdrobea
mădularele, pentru a-i aduce la „măsură”. Raportat la legenda antică , titlul devine metaforă şi
simbol. Patul procustian este societatea însăşi care tinde să uniformizeze indivizii. Ea îşi
impune tiparul de existenţă căruia eroii nu-i pot rezista. Un personaj ca G. D. Ladima nu se
încadrează în „măsurile” impuse de un Nae Gheorghidiu ori Emilia Răchitaru şi devine victimă,
trebuie să-şi amputeze spiritul, să cunoască umilinţa şi deznădejdea.

Apoi, „patul” acesta mai poate semnifica şi un tipar de idealitate pe care fiecare personaj şi-l
făureşte şi în ale cărui limite încearcă să fixeze lumea şi pe cei din jur. Fiecare e atunci „tâlhar”
şi „victimă”, întărind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din acre se reface, sub ochii
noştri, drama fiecăruia.

Sensul cel mai profund al simbolului din titlu trebuie însă căutat într-o poezie a lui Ladima,
intitulată chiar Patul lui Procust şi inserată în subsolul paginii. Versurile sugerează caracterul
contradictoriu al fiinţei umane, antinomia ei structurală. Coborât în materialitatea cea mai
sordidă, figurată prin termeni ca „noroi”, „putrezime”, „bale”, „vâscos”, spiritul aspiră spre
transcendent, spre „înfruptarea”, alături de soare, din esenţele originare, pure, imuabile.

Tehnica narativă camilpetresciană modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai e un tip
definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care este reflectat în
simţirea celorlalţi.

George Demetru Ladima – eroul absent, reconstituit din scrisori şi amintiri – e intelectualul
intransigent, aflat într-o permanentă luptă cu ordinea ostilă din jur. Personalitatea lui
complexă şi contradictorie este conturată rpin tehnica modernă a oglinzilor exterioare,
subiective. Chiar punând unele lângă altele mărturiile celorlalţi, obţinem doar o imagine
trunchiată, ambiguă, a eroului. Fred Vasilescu îl simte aproape, ca pe un „frate de suferinţă”,
alcătuit din acelaşi aluat interior. În schimb, pentru Emilia Răchitaru, care spera să-i fie de
folos pentru obţinerea unui rol, el era „puţin cam haloimăs”, cam „aiurea”, de unde şi
atitudinea ei compătimitoare („vai de capul lui…”). Pentru politicianul Nae Gheorghidiu,
Ladima e un om care poate fi manevrat, dar când nu se mai supune şi devine primejdios este
înlăturat. Cibănoiu îl consideră un om de o rară inteligenţă, pe când Penciulescu îl crede un
„dobitoc”. Procurorul însărcinat să elucideze cauzele morţii lui Ladima îl socoteşte unul dintre
„cei mai talentaţi poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace” Într-un necrolog e deplânsă soarta
unuia dintre „cei ami amri poeţi ai timpului”, pe care societatea l-a hrănit doar cu „fiere I
dezgust”

Portretul fizic se realizează tot din puncte de vedere diferite (pluriperspectivism), tehnica
narativă având la bază principiul estetic al relativismului. Eroul e caracterizat direct de Fred
care îşi aminteşte că, la început, Ladima i se păruse „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu
mustaţa de plutonier, cu manşete scrobite ca două burlane”. Mai târziu, viziunea se modifică
puţin, în amintirile lui Fred Imaginea prietenului spiritualizându-se prin suferinţă. „Înalt, slab,
cu ochi rotunzi şi orbitele adâncite”, Ladima „era grav ca un profesor universitar, de o politeţă
de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat”. Totodată, Fred îşi dă seama că în ochii
celorlalţi Ladima apare „prea puţin prezentabil”, pentru că se îmbrăca prost, avea ‚ceva ridicol
în silueta demodată” şi „aerul înăcrit” al unui profesor de provincie.

Ladima este intelectualul superior, lucid şi intransigent, incapabil să adere la falsele valori ale
unei lumi ordinare, conduse de politicieni şi afacerişti veroşi. Drama lui este, pe de o parte,
una socială. Ca şi alţi eroi ai lui Camil Petrescu el „a văzut idei”, e un halucinat incompatibil cu
ordinea coruptă, cu lumea imorală. El nu se poate realiza pe acest plan, deoarece articolele lui
justiţiare i necruţătoare sunt incomode în contextul politic respectiv.
 Pe de altă parte, Ladima trăieşte o dramă de ordin personal, afectiv. Pe vulgara, plata Emilia
Răchitaru o idealizează, o înconjoară de o dragoste oarbă. El are o permanentă nevoie de
autoiluzionare pentru a-şi construi universul imaginar de calm, afecţiune şi curăţenie
sufletească.

Circumstanţele morţii sale sunt neclare, aşa cum le-a dorit el însuşi. Avea bani în buzunar
(deci nu s-a sinucis de sărăcie) şi o scrisoare de dragoste către o femeie superioară, pe acre o
cunoştea foarte puţin (deci nu Emilia ar fi fost motivul). Există vreo legătură între Ladima
(Gedem) şi acel D din scrisorile doamnei T? toate rămân întrebări fără răspuns.

Deşi Ladima ilustrează eşecul şi inadaptarea, iar Fred succesul şi perfecta integrare în „lumea
bună”, cei doi fac parte din aceeaşi familie spirituală şi moartea sau sinuciderea ultimului nu e
mai puţin misterioasă.

Ca şi Ladima, Fred e prins în jocul oglinzilor paralele şi se întrupează din imagini subiective.
Pentru „bandă” e copilul de bani gata, boem, snob şi cam prost. Pentru Emilia e un ‚client”
care trebuie cultivat pentru că are multe relaţii. Tânăr, frumos, cu alură sportivă, „are femeile
cele mai bune din Bucureşti:. Enigmatica doamnă T îl iubeşte sincer şi deznăd1jduit pentru
sensibilitatea superioară. Autorul, devenit el 0nsuşi personaj, îi surprinde loialitatea,
delicateţea.

Aparent, este omul monden căruia nimic nu i se refuză, însă în esenţă e lucid, inteligent şi
intransigent. Deşi pare dăruit cu însuşirile veşnicului câştigător, nu face parte din familia
învingătorilor. Unica împlinire în care crede şi pe care o caută halucinant este dragostea. O
dragoste ireală, demonică, devastatoare, de negăsit în concretul imediat, ci esenţializată,
nebunească. Atitudinea lui faţă de doamna T, fiinţă sensibilă, superioară, pe care o iubeşte
fără îndoială e totuşi bizară, scapă înţelegerii comune. Sfârşitul lui rămâne o taină, nimeni
neştiind cu certitudine dacă a fost accident sau sinucidere.

Doamna T. (numele ei din catalog, Maria T. Mănescu) este singurul personaj feminin din
opera lui Camil Petrescu al cărui parfum enigmatic îl înalţă deasupra realităţii plate, comune.
Este „nu frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului” (caracterizare directă). Unui prieten al lui
Fred i se pare chiar urâtă, dar privirea este, evident, exterioară.

De o feminitate tulburătoare, emotivă, sensibilă, „alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi

tăceri melancolice:, eroina i se pare autorului cea mai indicată pentru a interpreta pe scenă
rolurile de „femeie adevărată” şi chiar îi propune să joace în „Act veneţian”.

Doamnei T. i se realizează un portret ideal în care intră deopotrivă inteligenţă, sensibilitate,

feminitate, graţie, naturaleţe, orgoliu şi modestie, farmec. Lui Fred i se pare că ‚nu e niciodată
la fel, cum desigur nu e la fel capriciul ciocârliei în zbor”. Ea însăşi se autodefineşte simplu şi cu
eleganţă: „îmi place lumina…apoi pământul….cartea…rochia…fructele….zăpada….tot ce e
neprefăcut, net.”

Confesiunile ei, acre deschid romanul, sugerează un permanent proces de autocenzurare.

Deşi marea ei dragoste e pentru b1rbatul identificat mai târziu în persoana lui Fred Vasilescu,
scrisorile nu dezvăluie drama ei adâncă, ocrotesc această taină. Doamna T. vorbeşte mai mult
despre iubirea disperată pe care i-o poartă insignifiantul D.

Enigma dragostei zbuciumate dintre ea şi Fred Rămâne nedezlegată, ca şi altele în roman,

fiind doar sursă inepuizabilă de presupuneri. Epilogul autorului oferă imaginea femeii care a
pus în dragostea ei pentru Fred întreaga raţiune de a fi.
 La celălalt pol se situează Emilia Răchitaru, al cărei portret se realizează din viziunile
subiective ale lui Ladima şi Fred. În vreme ce primul o divinizează (cel puţin aşa lasă să se
înţeleagă scrisorile), cel de al doilea o vede pasivă, imobilă spiritual. Lui Fred, Emilia îi dă
impresia de „carte poştală ilustrată pe care scrie într-un colţ souvenir”, din cauza aspectului ei
(blondă, spălăcită, grăsuţă, vulgară, săracă cu duhul). Din replicile ei reiese cât e de suficientă
(„Pe mine m-a iubit mulţi…”), de interesată, căci s-a folosit de Ladima şi e incapabilă să vadă
r1ul pe care i l-a făcut.