Curs 1. Ce este filosofia?

Problema cunoașterii și a adevărului

a. Ce este filosofia. Originile filosofiei.

b. Adevărul aparține judecății. (Aristotel)

Filosofia – de la philia (iubire) și sophia (înțelepciune). După cum putem vedea chiar din etimologia
cuvântului filosofie, actul filosofic presupune o implicare subiectivă, personală căutarea înțelepciunii (pe
care o putem defini ca o cunoaștere globală, totalizatoare, ca pe o înțelegere adevărată a lumii și a
noastră înșine.)

Martin Heidegger spunea că în întrebările filosofice – cel care întreabă este deopotrivă cuprins în
întrebarea sa – obiectul cunoașterii ajunge să se identifice cu subiectul cunoscător. Întrebări precum:
„ce este ființa?”, „ ce este adevărul?”, „ce însemnă binele și răul” îl privesc în modul cel mai direct, cel
mai personal, cel mai autentic subiectiv chiar pe cel care pune aceste întrebări.

Dar subiectivitatea la care ne referim nu este cea a individului particular, definit printr-un
anumit loc, profesie sau situație, ci este o subiectivitate general-umană, o subiectivitate universal-
umană, inter-personală sau chiar transpersonală. Temele filosofice – fiind de o maximă generalitate – îl
vizează pe om în generalitatea umanității sale. Prin filosofie ne ridicăm de la situația noastră individuală,
conjuncturală la „sinele nostru lărgit”, cum spunea Constantin Noica, trecem de la „eu” la „sine”.
Filosofia ne face să ne descoperim umanitatea ca fiind cea mai personală, cea mai autentică și profundă
dimensiune a noastră înșine, ființa noastră intimă. În mod pardoxal, tocmai generalul și universalul le
descoperim, prin filosofie, ca fiind cele mai personale, cele mai „ale noastre”.

De obicei, în anumite situații-limită fiecare om este pus în situația de a-și descoperi această
„subiectivitate universală”. De pildă, atunci când își descoperă mortalitatea – prin pierderea unei
persoane iubite de el sau printr-o boală gravă care-l amenință pe el însuși. Atunci se descoperă ca
purtător al unei legități inexorabile cu care are a se confrunta în modul cel mai personal cu putință. Ceea
ce înainte putea părea ca fiind impersonal, universal-abstract, se transfigurează într-o prezență
personală și universal-concretă. Este universalul trăit în carnea și sângele persoanei respective.

De aceea, Karl Jaspers amintea această experiență în fața situațiilor-limită ca fiind una dintre
originile filosofiei: cutremurarea, o numea el. Alături de aceasta, Jaspers sesiza și alte trei origini ale
actului filosofic: uimirea, îndoiala și comunicarea autentică.

Mirarea sau uimirea a fost indicată încă de marii filosofi, precum Aristotel, ca fiind indisolubil
legată de filosofie. Gândirea se pune în mișcare în momentul în care reușim să ne desprindem de
aspectul obișnuit, banal, previzibil al lumii și să-i sesizăm dimensiunea misterioasă, insolită sau
neprevăzută. Desigur, în mod natural, o asemenea dispoziție o întâlnim la copii și la tineri, iar Lucian
Blaga spunea despre filosofie că este domeniul în care se încearcă a se răspunde cu mijloace super-
mature la întrebări copilărești. Din aceleași motive, s-a crezut, mai ales în perioada clasică a filosofiei că
preocupările filosofice sunt potrivite vârstelor tinere, dar nu și vârstelor mature. Socrate de pildă era
ironizat pentru îndeletnicirile lui filosofice, iar faptul că era înconjurat preponderent de tineri, i-a atras
acuzația de „corupere de tineri” – la procesul încheiat cu condamnarea la moarte a marelui filosof grec.
Așadar, cine și-a pierdut capacitatea de a se mira - își pierde și dispoziția pentru filosofie. Lucurile sunt
luate ca atare, de la sine înțelese, fără a mai fi chestionate prin propria gândire. Cum am văzut anterior,
capacitatea de uimire se poate trezi brutal în ființa umană în situații-limită care-i stârnesc cutremurarea.
Atunci când pierdem pe cineva drag sau suntem amenințați, noi sau cei dragi nouă, de o boală cruntă –
întrebările cele mai des întâlnite sunt: „De ce se întâmplă așa ceva?”, „Care este sensul suferinței?”,
„Unde este dreptatea și binele în toate acestea?” Iată deci că cel originile filosofiei se întrepătrund și
acționează simultan, chiar dacă le distingem în scopuri didactice și pentru că în unele situații, o anume
origine își pune în mod predominant amprenta.

Îndoiala – este, după Jaspers, o altă origine a filosofiei. Filosoful care a consacrat îndoiala în
istoria filosofiei, ca act fundamental al gândirii, este marele filosof francez Rene Descartes, întemeietorul
filosofiei moderne. Celebra lui maximă „Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist.” este elocventă
pentru discuția de față. Dacă vom compara senzațiile pe care le avem într-un vis cu cele pe care le avem
în stare de veghe, spune Descartes, vom observa că în privința gradului lor de certitudine nu există nici o
deosebire. Avem aceeași senzație de realitate în vis cum avem față de lucrurile pe care le percepem în
stare de veghe. Și atunci, de ce nu am trage concluzia că așa numita realitate nu este decât tot un soi de
vis, o farsă pusă la cale de un „geniu rău”? De ce am crede că senzațiile din timpul stării de veghe sunt
mai adevărate, mai reale decât cele trăite în vis, când în vis am aceeași senzație de realitate (dacă nu aș
avea-o, m-aș trezi). Practic, nu am la îndemână nici un criteriu care să mă facă să le disjung cu fermitate
între cele două. Tot ce pot constata este că ambele domenii sunt la fel de nesigure, cu alte cuvinte nu-mi
rămâne decât îndoiala. Pornind de la îndoială, Descartes reușește să reconstruiască, prin gândire,
întreaga lume – pierdută anterior din cauza nesiguranței senzațiilor. Îndoiala este un act al gândirii,
spune Descartes, dar gândirea nu poate să se desfășoare în absența unui subiect gânditor (res cogitans),
așadar – mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist. Chiar dacă toată lumea ar fi o iluzie, o farsă, în
privința propriei mele existențe nu mă pot înșela – pentru că trebuie să existe ceva / cineva care să se
poată îndoi asupra realității lucrurilor înconjurătoare, așa cum o fac eu acum. Așadar, într-un mod pur
analitic, Descartes ajunge de la îndoială la certitudine: la certitudinea propriei sale existențe, a eului
cugetător.

Ei bine, veți spune, de ce a fost nevoie de tot acest ocol obositor pentru a ajunge la o certitudine
pe care orice om normal, fără a fi filosof, o are? Tocmai pentru că, așa cum spuneam la început, nu este
vorba despre sentimentul eului, al subiectivității noastre individuale, definite prin caracteristici socio-
profesionale sau anatomice, ci despre acea subiectivitate universală despre care vorbeam la început.
Descartes se descoperă ca sine, ca res cogitans, ca eu cugetător – „lucru” care este în egală măsură al lui
și al oricărui om rațional. În măsura în care subiectivitatea aceasta nu se reduce la individualitatea lui
Descartes sau a oricărui altcuiva, ci dimpotrivă, capătă trăsăturile universalului, ea este nepieritoare,
neafectată de schimbările produse la nivelul materialității individualității noastre. De la Parmenide până
la Kant – acest sentiment al imortalității rațiunii sau gândirii, a subiectivității universale (sau, cu un
termen pe care-l vom lămuri mai târziu, transcendentale) rămâne neschimbat. Chiar dacă presupunem
că lumea aceasta ar sfârși definitiv și toți oamenii ar dispărea, ori de câte ori s-ar realiza condițiile
apariției unei ființe raționale, raționalitatea va rămâne aceeași. Ori de câte ori se realizează, rațiunea se
dezvoltă sub semnul unor legi imuabile, eterne.

În sfârșit, cea de-a patra origine a filosofiei, comunicarea autentică se referă la acea situație
privilegiată în care ființa umană intră într-un dialog autentic cu o altă ființă umană, depășindu-și
propriile opinii, propriile interese, propriile prejudecăți și așteptări pentru ca, împreună cu
interlocutorul, să ajungă la cunoaștere, la adevăr. Fiecare dintre participanții la actul unei asemenea
comunicări se transcende pe el însuși pentru că consideră că există ceva mai înalt, mai important, mai
adevărat și mai real decât propria lui personalitate. De obicei, oamenii reușesc să facă acest lucru atunci
când iubesc, când sunt îndrăgostiți. Când iubim reușim să ne părăsim „carapacea” propriului nostru eu,
să ne de-personalizăm în numele iubirii noastre. Iată deci că vedem din nou cum componenta erotică se
dezvăluie în demersul filosofic. Iubirea reprezintă, în cel mai înalt grad, această posibilitate de a-ți
transcende și deci de a te elibera de propria ta personalitate – care deși pare a te defini cel mai bine, îți
este, în egală măsură, și cel mai străin lucru, căci personalitatea ta este construită din diferite
conjuncturi, situații, împrejurări pe care nu le-ai putut controla, de la locul nașterii și părinții tăi până la
educația primită și întâmplările prin care ai trecut. Suntem deci captivi în ceea ce ne este deopotrivă
intim și străin (vezi Gabriel Liiceanu, Despre limită). Filosoful care ilustrează cel mai bine erotica...
epistemică este Socrate. Socrate – deși de o legendară urâțenie – reușea pe discipolii lui să-i facă să-l
iubească, să renunțe la toate preocupările lor pentru a-l urma și pentru a-l asculta. Felul în care vorbea
Socrate era ceea ce-i fascina, pentru că acest mod era unul încă nemaiauzit. Socrate nu preda nici o
învățătură, susținând că nu știe nimic în afară de faptul că nu știe nimic. În schimb își interoga
interlocutorii cu privire la lucrurile pe care aceștia le considerau știute, de la sine înțelese, absolut sigure.
Prin întrebări și răspunsuri bine conduse (așa numita artă maieutică, arta moșirii adevărului), Socrate
reușea să-i facă să-și piardă încrederea în așa-numita, falsa „știință” pe care pretindeau că o au și să-i
confrunte cu sentimentul totalei, absolute ignoranțe, pentru ca în felul acesta să le trezească, poate
pentru prima oară în viața lor cu adevărat, rațiunea, aflată pentru moment în fața unui deșert întins sau
a unui întuneric absolut. Socrate nu-l ajuta pe interlocutor să nască adevărul, ci dispoziția spre / la
adevăr, capacitatea de a cunoaște, gândirea însăși. Năștea în interlocutorii lui simpla dorință de a
cunoaște. Dar dorința ține deja de domeniul eroticii, al iubirii. Într-unul din faimoasele dialoguri ale lui
Platon, Banchetul, se afirmă că Eros este nu un zeu, ci un daimon (o ființă intermediară, un mesager
între zei și oameni), fiul lui Porus (Belșugul) și al Peniei (Sărăcia). Iubirea este o lipsă care aspiră spre
împlinire, un gol care tinde spre a fi umplut, o sete care se vrea potolită. Așadar, prin arta maieutică (sau
dialectică) Socrate îi făcea pe interlocutori să se părăsească pe ei înșiși pentru ceva mai înalt, mai adânc,
mai adevărat decât ei înșiși – și care este, cum am văzut, adevăratul lor sine. (Sf. Augustin spunea: „este
în noi ceva mai presus decât noi înșine”.) Iubirea de cunoaștere – era ceea ce mulți dintre ei luau drept
iubire față de Socrate și dovadă că este așa e că Socrate a inițiat o pletoră de mari gânditori și școli
filosofice, dacă n-ar fi să-i amintim decât pe doi dintre cei mai mari, aflați într-o linie directă de
descendență: Platon și Aristotel. De altfel, Socrate a împărțit – precum Iisus Hristos istoria universală –
istoria filosofiei antice în două epoci majore, am spune în două ere, dat fiind că filosofia de până la el se
va numi de acum înaine – filosofie presocratică.

După cum vedeți, toate aceste origini au în comun desprinderea de propria individualitate,
restrânsă, limitată, locală – înspre o subiectivitate universală, generală care descoperă în ea ca fiindu-i
intime, consubstanțiale teme și probleme de o maximă generalitate pe care marele filosof german,
Immanuel Kant, le-a formulat ca pe patru întrebări fundamentale ale gândirii umane: 1. Ce pot să știu?
2. Ce trebuie să fac? 3. Ce –mi este îngăduit să sper? 4. Ce este omul?

b. Ajungem acum la problema adevărului. Dacă am vorbit despre cunoaștere, ar trebui să delimităm
conceptul de adevăr. Căci cunoașterea înseamnă tocmai înțelegerea adevărată. În filosofia greacă se
făcea diferența dintre cunoaștere, opinie și fals.

Pentru început trebuie să spunem foarte clar că „adevărul” nu este o substanță, ceva material, ceva pe
care-l putem întâlni în fața ochilor la un moment dat. Adevărul nu poate fi atribuit unor noțiuni separate
– precum casă, masă, cal. Vorbim despre valori de adevăr numai atunci când avem de a face cu legătură
între aceste noțiuni, altfel spus cu o propoziție categorică, cu o judecată. Dacă spunem „acest obiect
este o masă”, abia atunci putem vorbi despre adevăr sau fals. Este foarte important să avem limpede în
minte acest lucru, stabilit cu rigoarea caracteristică de către Aristotel, întrucât altfel riscăm să cădem în
plasa diferitelor sofisme și a sofiștilor care pot afirma răspicat: adevărul absolut nu există (nu l-a văzut
nimeni!) sau – adevărul, nefiind un obiect, nu poate fi măsurat, cântărit și evaluat științific, deci fiecare
poate să credă ce vrea, ce crede fiecare – acela este adevărul.

Nu-i amintesc întâmplător pe sofiști, căci demersul lui Aristotel, iar mai înainte al lui Platon și al
lui Aristotel, viza în principal respingerea sofiștilor și a „doctrinei” lor, agreată de tot mai mulți oameni,
potrivit căreia „nu există nimic; dacă există, atunci nu poate fi cunoscut, dacă poate fi cunoscut, atunci
nu poate fi comunicat.” (Gorgias). În definitiv, învățăturile sofiștilor prindeau atât de bine la public
pentru că pentru atenienii acelor vremuri, ca și pentru noi, cei de astăzi, libertatea devenise valoarea
fundamentală a existenței lor (gândiți-vă doar la prăpastia care se deschidea între „omul liber” și „sclav”;
nimic nu era mai prețuit decât libertatea – atât pentru cetate, cât și pentru individ. Omul liber era omul
care nu era nevoit să muncească pentru a-și câștiga traiul și care-și putea dedica timpul cultivării sau
expunerii însușirilor nobile, preocupărilor legate de arte, politică și filosofie). Dar iată că valoarea
libertății poate să intre în conflict direct cu valoarea adevărului – lucru pe care-l vedem foarte bine
astăzi, când, de dragul libertății (de alegere, de credință etc) mulți dintre semenii noștri refuză o
abordare rațională, o argumentare întemeiată și guvernată de dragostea pentru adevăr. Fiecare azi –
fiind liber – este liber să creadă orice, inclusiv că pământul este plat sau că virușii nu există. La fel , în
acele timpuri, oamenii erau tot mai predispuși să accepte „învățătura” sofiștilor – adevărul nu există –
pentru că erau nu doar foarte atașați de valoarea libertății lor, ci și grație enormei deschideri culturale
(și comerciale) a Atenei: se remarcase că în alte spații geografice oamenii împărtășesc alte credințe,
opinii și valori – și totuși trăiesc la fel de bine ca și atenienii. (De altfel majoritatea sofiștilor veneau din
alte cetăți decât Atena).

Pentru a combate această epocă „post-adevăr” avant la lettre a fost nevoie de „treimea”
Socrate-Platon-Aristotel care, fiecare în felul lui, a încercat să refundamenteze posibilitatea unui adevăr,
să-i spunem așa, „obiectiv”. (Vom discuta în alte cursuri modul în care Platon credea în existența acestui
adevăr).