Structura si elementele conceptuale ale pietei de capital

Piata de capital reprezinta ansamblul relatiilor si mecanismelor prin care se realizeaza transferul

fondurilor de la cei care au un surplus de capital ( investitorii) catre cei care au nevoie de capital  cu
ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise ) prin intermediul unor operatori specifici .
In principal piata de capital este specializata in realizarea de tranzactii cu active financiare cu
scadente la termene medii si lungi .  Datorita ei capitalurile existente sunt directionate catre agentii
economici de pe piata interna sau chiar internationala , tot acest proces avand loc cu respectarea
anumitor reglementari proprii pietelor doritoare de capital.
Bineinteles aceste definitii nu acopera intreaga sfera a activitatilor derulate prin intermediul
pietelor de capital , deoarece nu exista o delimitare clara intre piata de capital si piata financiara , aceste
notiuni confundandu-se deseori datorita specificitatilor pietelor nationale , in functie de reglementare
putand fi incluse sau completate reciproc .

1. Tipologia pietelor de capital

Pietele de capital pot fi grupate in functie de anumite caracteristici cum sunt: tipul valorilor
mobiliare tranzactionate, procedurile de tranzactionare utilizate, localizarea fizica a pietei s.a.
Piata primara-piata pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima oara.
Piata secundara – piata pe care sunt tranzactionate valori mobiliare aflate deja in circulatie. Piata
secundara furnizeaza lichiditate pentru investitorii care doresc sa-si schimbe portofoliile inainte de data
scadentei.
Piata obligatiunilor – piata pentru instrumente de datorie de orice fel.
Piata actiunilor – piata pentru actiuni comune si preferentiale ale corporatiilor private. Spre
deosebire de obligatiune, care permite plati periodice ale cuponului si rambursarea sumei imprumutate
la scadenta, si care are prioritate asupra veniturilor emitentului. O actiune comuna nu promite nici o
plata periodica, ci confera doar un drept rezidual asupra veniturilor emitentului.
Piata de licitatie – piata in care tranzactionarea este condusa de o parte terta, in functie de
suprapunerea preturilor la ordinele primite de a cumpara sau vinde o anumita valoare mobiliara.
Persoana care tranzactioneaza este un agent de piata.
Cererile si ofertele mentioneaza atat pretul cat si cantitatea. Tranzactiile se realizeaza la acele
preturi  pentru care exista atat cerere, cat si oferta. Cumparatorii si vanzatorii nu tranzactioneaza unul cu
celalalt si in general, nu cunosc identitatea celeilalte parti. Piata este impersonala. New York Stock
Exchange este un exemplu de astfel de piata.
Piata de negocieri – piata in care cumparatorii si vanzatorii negociza intre ei pretul si volumul
valorilor mobiliare, fie direct, fie prin inermediul unui broker sau dealer. Daca tranzactia se realizeaza
printr-un dealer sau broker identitatea uneia dintre parti poate, sau nu poate fi cunoscuta celeilalte parti.
Aceasta piata este utila in cazul valorilor mobiliare inactive si pentru tranzactii foarte mari, care pot
cauza pe o piata de licitatii, fluctuatii de scurta durata, pana in momentul in care suficiente ordine vor
exista in cealalta  parte a pietei. Negocierea furnizeaza timp pentru identificare cumparatorilor si
vanzatorilor si pentru revizuirea pretului sau volumului .
Piata “la ghiseu” (over-the-counter) – piata localizata la birourile brockerilor, dealer-ilor si
emitentilor de valori mobiliare secundare, cum sunt bancile comerciale sau societatile de asigurare.
Deoarece tranzactiile au loc in mai multe locuri, este o piata prin telefon, telex sau computer.
Obligatiunile se vand in general, pe aceasta piata. Aceste piete sunt in principal piete de negociere .
Piata la vedere – piata pe care valorile mobiliare sunt tranzactionate pentru livrare si plata
imediata. “Imediat” este definit de respectiva piata si variza de la o zi la o saptamana, in functie de tipul
valorilor mobiliare. Este uneori numita  piata in numerar .
Piata contractelor la termen (futures) – piata pe care valorile mobiliare se tranzactioneza pentru
livrae si plata viitoare, la un pret convenit. Detine instrumente financiare sau produse oarecare: actiuni,
obligatiuni, devize, materii prime, metale pretioase. Pietele pe care se schimba contractele la termen pot
fi traditionale – preturile, cantitatile si scadentelevariind de la o afacere la alta – sau standardizate. Cea
mai amre parte dintre aceste contracte nu dau nastere la o livrare propriu-zisa, ci se  finalizeaza prin
incheierea unui contract invers.
 Piata optiunilor (options) – piata in care se tranzactioneaza valori mobiliare pentru livrare
viitoare conditionala. Instrumentul tranzactionat este numit contractul de optiuni. Contractul este
executat la optiunea detinatoruilui. Cele mai des intalnite tipuri de contracte de optiuni sunt: optiunile
de cumparare (call ) si optiunile de vanzare (put) . O optiune de cumparare  permite detinatorului sa
cumpere o anumita valoare mobiliara de la vanzatorul sau emitentul optiunii, la un anumit pret, la un
anumit moment. O optiune de vanzare permite detinatorului sa vanda o anumita valoare mobiliara catre
emitentul optiunii, la un anumit pret, la un anumit moment.
2.Componentele pietei de capital
Pentru a realiza o perspectiva exhaustiva asupra conceptelor (piata de  capital si financiara ) , vom
delimita aceste pattern-uri din perspective europeana si anglo-saxona , dupa cum urmeaza :
Perspectiva europeana , avand ca fundament sistemul bancar , in care prezenta bancilor se
manifesta pe ambele tipuri de piete .Prin coroborarea  definitiei acestora  vom regasi urmatoarea
structura pentru piata de capital :
-                  piata monetara –ce are specific atragerea capitalului pe termen scurt si mediu .

-                  piata ipotecara – creata in scopul atragerii capitalului reprezentand constructia de

locuinte  .
-                  piata de capital - are drept scop emisiunea , plasarea si tranzactionarea titlurilor pe
termen lung .

Fig 1.1 Segment
pietei financiare
perspectiva europeana

Perspectiva anglo-saxona are la baza manifestarea libera a cererii si ofertei pe fiecare tip de piata
in parte , prezentand instrumente , operatori si institutii de reglementare si supraveghere specifice , care
cuprinde:
-                  piata de capital – ce se adreseaza capitalurilor pe termen mediu si lung .
-                  piata monetara – care are ca adresabilitate capitalurile pe termen scurt .
 Fig.1.2 Divizarea pietei financiare din perspectiva anglo-saxona
Din figura de mai sus remarcam aparitia unei alte divizari a pietei financiare  segmentul (piata)
primar(a) si segmentul (piata) secundar(a).

Segmentul primar este de altfel indispensabil, caci el asigura emisiunea  si prima vanzare a

tuturor titlurilor noi. Societatile antreprenoare, autorizate sa faca apel la economiile publice, se vor
adresa sectorului primar pentru plasarea noii emisiuni de titluri.
Punerea in calculatie a titlurilor pe piata primara se face la o valoare de emisiune care este
stabilita, in mod administrativ, de catre conducerea societatii emitente. Criteriile de fundamentare a
acestei valori de emisiune sunt atractivitatea titlurilor emise (ceea ce ar justifica o valoare de emisiune
mai mica) si randamentul emisiunii (ceea ce ar presupune o valoare de emisiune ori prima de emisiune
mai mare).
Segmentul primar se organizeaza prin intermediul bancilor sau al societatilor de valori mobiliare,
care s-au specializat pentru acest gen de operatiuni. Ele dispun de personal calificat, retea de subscriere
si de capitaluri prin care realizeaza plasamente operative si garantate.
Segmentul secundar  este un gen de piata de “ocazie” , de revanzare repetata a titlurilor dupa
emisiune si prima lor vanzare (in segmentul primar). Spre deosebire de piata “de mana a doua” a
marfurilor, segmentul secundar (bursier si cel extra bursier) se asimileaza mai degraba cu revanzarea
tablourilor de arta (la o valoare actuala, superioara celei anterioare). Castigul de capital , obtinut prin
cresterea valorii de piata a titlurilor, este expresia unei rentabilitati in timp care a rezultat din gestiunea
constant pozitiva a firmei emitente. In cazuri limita valorii de piata a titlurilor unor firme aflate in
situatii de criza poate fi inferioara valorii initiale de emisiune. Daca firmele respective depasesc situatia
de criza, pretul bursier al titlurilor lor poate fi din nou mai mare decat valoarea lor initiala.
Piata de capital prezinta 2 componente in viziunea majoritatii autorilor care se ocupa de acest
domeniu :
-                  piata primara – este piata care asigura intalnirea cererii cu oferta de titluri ,
permitand finantarea agentilor economici , fiind mijloc de plasament si distribuire de titluri
-                  piata secundara – concentreaza cererea si oferta de titluri derivate . Este deschisa ,
publica ( plasamentul se efectueaza in cadrul unei mase extinse de investitori , iar tranzactiile sunt
publice ) . In practica emisiuni si titluri private dar care nu sunt reglementate si nu sunt supuse
mecanismelor specifice pietei .
 Alti autori au o alta viziune realizand divizarea pietei capitalului in  4 componente in functie de
nivelul de tranzactionare a acestora :
- piata primara – este piata in cadrul careia emisiunile de titluri sunt tranzactionate pentru prima
data; emitentii de titluri obtin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerilor lor;
- piata secundara – este piata in cadrul careia sunt tranzactionate titlurile ce sunt deja in circulatie
. Este piata tranzactionarilor repetate, in functie de cererea si oferta de capital exprimate. Aceasta piata
face obiectul activitatilor bursiere si al mecanismelor acestora. Ea mai este denumita si piata bursiera;
- a treia piata – este piata in cadrul careia are loc comercializarea titlurilor din afara bursei,
printr-o retea specializata de societati mobiliare;
- a patra piata sau piata tranzactiilor directe – este piata in cadrul careia titlurile sunt
comercializate in bloc printr-o retea de institutii financiare la care iau parte cei interesati .
Conform viziunii lor pietele a treia si a patra sunt cele mai noi piete, dar cu dimensiuni deja
notabile si care pot juca,in viitor, un rol de importanta crescanda in tranzactiile cu titluri.

Cererea şi oferta de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate aşadar realiza în două modalităţi:

 prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de ătre acestea a resurselor
astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor e fonduri - finanţare indirectă;
 prin emisiune de instrumente financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară -
finanţare directă.

In cazul finanţării directe se pun în circulaţie instrumente financiare şi, o dată

cu ele, se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii respectivelor instrumente, care reprezintă cererea de
fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi comerciale publice şi private, alte categorii
de agenţi economici, instituţii financiar-ban-care şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme
financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital se poate grupa în:
1. a) cerere structurală de capital;
2. b) cerere legată de factori conjuncturali.
1. a) Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în
diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de
dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiareinstituţiilor   şi   organismelor  
financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
2. b) Cererea conjuncturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţresurselor   interne,  
restricţiilor   excesive   în   acordarea   creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar
şi de cel al balanţei de plăţi externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia
preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.
 Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:
a) după activitatea desfăşurată:
 guverne şi colectivităţi publice locale;
 societăţi comerciale publice şi private fără profil financiar;
 bănci comerciale şi alte instituţii bancare;
 autorităţi monetare etc.
b) după scopul urmărit:
 finanţarea industriei şi gospodăriei comunale;
 petrol şi gaze naturale;
 transport şi servicii publice;
 bănci şi finanţe;
 organizaţii internaţionale;
 scopuri generale.
Structura cererii a suferit importante modificări sub influenţa unor factori care au pus la îndoială
soliditatea unor împrumuturi acordate anterior şi solvabilitatea unor debitori.
Ca urmare cererea unor ţări în curs de dezvoltare afectate în mod deosebit de majorarea preţului la resurse
energetice a fost primită cu reticenţă, concomitent cu aprecierea necesităţii împrumuturilor acordate
pentru evitarea riscului de neplată.
în acelaşi timp, nerambursarea unor împrumuturi acordate anumitor companii importante s-a repercutat
asupra pieţei internaţionale de capital, pe care majoritatea băncilor afectate de această nerambursare erau
puternic angajate.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor
de venituri după ce-şi satisfac nevoile de consum.
Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale, bănci, case de
economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare.
Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un
plasament cât mai avantajos.
Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de
capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură
rentabilitatea cerută de investitori.

Investitorii se împart în două mari categorii:

a)individuali;
b)instituţionali.
a) Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe
piaţa titlurilor financiare.
Aceştia pot fi:
 investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi
asigura câştiguri de capital pe termen lung.
 Acest grup de investitori are un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare;
 negociatori activi, care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii unui
profit.
b) Investitorii instituţionali sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Aceştia
cuprind: băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, organismele de plasament colectiv,
instituţiile care gestionează fondurile de pensii.
O astfel de categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi
preţului instrumentelor financiare.
Piaţa de capital este cea care asigură legătura permanentă între cererea de capital – emitenţii şi oferta de
capital – investitorii.

Condiţiile necesare îndeplinirii funcţiilor pieţelor de capital

Numărul şi conţinutul funcţiilor pieţei de capital depind de gradul de îndeplinire a următoarelor
condiţii:
 lichiditatea
 eficienţa
 transparenţa
 corectitudinea
 adaptabilitatea
Lichiditatea constă în existenţa pe piaţa de capital primară a volumului mare de fonduri disponibile
(ofertă) şi a necesităţii de finanţare directă (cererea). Pe piaţa de capital secundară, lichiditatea este dată în
parte de cea existentă pe piaţa primară, dar şi de volumul tranzacţiilor, îndeplinirea acestei condiţii
asigură funcţionarea continuă a pieţei de capital şi recuperarea de către investitori în orice moment a
capitalului investit.
Eficienţa constă în derularea operativă şi la costuri mici a emisiunilor pe piaţa primară şi tranzacţiilor pe
piaţa secundară. Această condiţie influenţează gradul de lichiditate a pieţei.
Transparenţa constă în asigurarea directă şi rapidă a informaţiilor corecte pentru investitori. Ea determină
creşterea ofertei de fonduri pe piaţa primară, a volumului tranzacţiilor şi funcţionării eficiente a pieţei
secundare.
Corectitudinea are la bază reglementarea riguroasă a fluxurilor de capital în economie, a derulării
tranzacţiilor pe piaţă. Această condiţie elimină tendinţele de manipulare a pieţei, reduce riscul
tranzacţiilor şi asigură îndeplinirea celorlalte patru condiţii.
Adaptabilitatea constă în adaptarea elementelor pieţei de capital la condiţiile economico-financiare din
ţara unde îşi are sediul, cât şi la cele internaţionale. Inovaţia pe piaţa de capital este determinată de
diversitatea investitorilor, profesionalismul acestora.
Condiţiile enumerate determină manifestarea funcţiilor pieţei de capital şi rolul acestora în economie, în
finanţarea agenţilor economici, statului şi politici de investire a deţinătorilor de capital.
 Unul din criteriile de grupare a funcţiilor este cel al importanţei în sistemul pieţei unei economii. în acest
context, funcţiile pieţei de capital sunt grupate în funcţii principale şi auxiliare.

Cele mai importante funcţii principale sunt:

 atragerea economiilor populaţiei

 participarea persoanelor juridice şi fizice la capitalul firmelor
 facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital
 reorientarea şi restructurarea sectoarelor economiei naţionale
 barometru al economiilor naţionale şi economiei mondiale
Atragerea economiilor populaţiei este subordonată nevoii de fonduri a agenţilor economici, a instituţiilor
financiar-bancare, a statului şi chiar a persoanelor fizice. Una din posibilităţile saturării acestei nevoi
constă în emisiunea de titluri financiare pe piaţa de capital primară şi vânzarea valorilor mobiliare
deţinute pe piaţa de capital secundară. Decizia populaţiei de a investi excesul de venituri pe piaţa de
capital este rezultatul comparării rentabilităţii acestei investiţii cu alte investiţii financiare, de exemplu:
depuneri la termen în conturi bancare, cumpărarea de valută. Piaţa de capital prin instituţiile specifice
oferă posibilitatea comparării, publicând rezultatele financiare ale emitenţilor de titluri financiare şi
evoluţia preţurilor acestora, inclusiv a indicilor bursieri.

Participarea persoanelor juridice şi fizice Ia capitalul social

al societăţilor pe acţiuni se concretizează în difuzarea capitalului social al acestora din urmă sub formă de
acţiuni şi obligaţiuni pe piaţa de capital. Persoanele care cumpără aceste titluri devin acţionari şi
influenţează rezultatele financiare ale societăţilor pe acţiuni prin participarea la luarea de decizii la
Adunarea Generală a Acţionarilor şi Consiliul de Administraţie.
Facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital este o funcţie care explică folosirea noţiunii de piaţă. Pe
piaţa primară se întâlnesc nevoia de fonduri (formarea, majorarea capitalului social, contractarea de
împrumuturi) a societăţilor economice, financiare, bancare, statului şi disponibilităţile de fonduri
(capitalul disponibil). Nevoia justifică cererea de capital şi disponibilul corespunde ofertei de capital pe
piaţa de capital primară. Piaţa de capital secundară cu cele două componente, bursa de valori şi piaţa
dealerilor, facilitează întâlnirea ofertei de titluri financiare aflate în circulaţie de către deţinătorii care
doresc să-şi lichideze investiţia şi cererii de titluri financiare de către deţinătorii de capital care doresc să
devină investitori sau să câştige din evoluţia preţurilor titlurilor. Prin mecanisme specifice de
tranzacţionare, ambele componente ale pieţei de capital echilibrează cererea şi oferta de capital, cererea şi
oferta de titluri financiare.
Reorientarea şi restructurarea sectoarelor economiei naţionale şi chiar a economiei mondiale se
realizează practic prin următoarele operaţiuni specifice pieţei de capital:

 reflectarea performanţelor emitenţilor de titluri financiare în preţ, care permite

investitorilor să renunţe la titlurile financiare ale emitenţilor neprofitabili şi să investească în cele
ale emitenţilor profitabili, alimentându-i cu fonduri
 subevaluarea întreprinderilor noi ale căror titluri sunt cumpărate în defavoarea altora,
alimentându-le cu fonduri şi aducându-le la valoarea reală prin creşterea preţurilor titlurilor (de
exemplu: companiile de calculatoare în S.U.A.)
 facilitarea cumpărării unei societăţi comerciale de către altă societate comercială care
păstrează obiectul de activitate sau îl modifică
Barometru al economiei naţionale şi mondiale este consecinţa analizei evoluţiei preţurilor titlurilor
financiare, a adoptării şi analizei unui indicator specific - indicele pieţei naţionale sau internaţionale.
Preţul, rezultat al cotării, reflectă imediat situaţia economico-financiară a emitentului, deci piaţa de capital
dă semnalul creşterii sau scăderii presiunii asupra titlului respectiv.
 Indicele pieţei de capital (în special, al bursei de valori)'în evoluţie oferă informaţii privind emitenţii de
titluri financiare, reprezentativi pentru o economie naţională sau economia mondială. Evoluţia indicelui
măsoară parţial trendul economiei.

Funcţiile auxiliare ale pieţei de capital sunt următoarele:

 facilitarea investiţiilor
 reducerea riscului investiţiilor financiare
 obţinerea de câştiguri la capitalul investit din evoluţia preţurilor titlurilor financiare
Facilitarea investiţiilor este un corolar al funcţiei de restructurare a sectoarelor economiilor naţionale prin
transformarea fondurilor deţinute de persoane juridice şi fizice în titluri financiare emise de societăţi
productive care îşi pot realiza programul de investiţii.
Reducerea riscului investiţiilor în titluri financiare este o funcţie relativ recentă a pieţei de capital. Ea se
realizează prin reglementarea şi efectuarea tranzacţiilor cu titluri derivate (contracte futures, opţiuni).
Aceste tranzacţii permit modificarea poziţiei, astfel încât cumpărarea sau vânzarea unei valori mobiliare
primare care poate aduce o pierdere investitorului să fie dublată de cumpărarea sau vânzarea unui derivat
pe acelaşi titlu financiar. Această funcţie specifică pieţei de capital secundare trebuie valorificată cu
prudenţă pentru a nu produce crahuri şi minicrahuri bursiere.
Facilitarea obţinerii de câştiguri este o funcţie care se manifestă la intervale mai mici sau mai mari. Acest
unic scop - obţinerea unui câştig cât mai mare - este consecinţa tranzacţiilor de arbitraj şi speculative.
Participanţii la aceste tranzacţii nu emit şi nu deţin titlurile financiare. Ei sunt acceptaţi pe piaţa de capital
deoarece determină îndeplinirea condiţiei de lichiditate.
Funcţiile pieţei de capital sunt îndeplinite în grad diferit de la o ţară la alta. Realizarea lor depinde de
condiţiile existente pe piaţa respectivă. De exemplu, la Bursa de Valori Bucureşti, reducerea lichidităţii a
determinat renunţarea la şedinţele de bursă din anumite zile ale săptămânii cu consecinţe asupra realizării
tuturor funcţiilor. Cea mai afectată a fost facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei.
Reglementarea pieţelor de capital
Organizarea reglementării şi a supravegherii pieţei de capital diferă de la o ţară la alta în funcţie de
tradiţii, dar şi de gradul de dezvoltare a acesteia şi de legătura dintre piaţa de capital şi piaţa bancară.
În funcţie de modul de organizare, sistemul de supraveghere poate fi conceput cu o structură dispersată
(ca în cazul pieţei americane, al celei englezeşti) sau cu o structură foarte concentrată (cazul pieţei
franceze sau al celei româneşti).
În tot mai multe ţări se poate remarca tendinţa de a reuni toate responsabilităţile de reglementare şi
supraveghere a pieţei naţionale de capital în sarcina unei singure instituţii.
Pentru a înţelege exact cum funcţionează pieţele de capital şi cum sunt ele influenţate de inovaţiile
financiare, trebuie analizăm structurarea instituţiilor reprezentative care asigură reglementarea pieţelor de
capital şi care au servit drept model pentru organizarea pieţelor de capital în ţările emergente. Pentru a
putea realiza toate funcţiile pe care le au, organismele implicate în reglementarea şi supravegherea pieţei
de capital se bucură de următoarele puteri:
 1. puteri de reglementare, având în vedere posibilitatea de a promova regulamente,
instrucţiuni, recomandări, avize etc.
 2. puteri executive, referitoare la activităţile de avizare a ofertelor publice, de supraveghere
a pieţei
 3. puteri judiciare, ţinând cont de posibilităţile de a proceda la anchete în cazul constatării
încălcării legilor în domeniu sau a reglementărilor proprii, putând trimite cazurile spre judecată
 tribunalelor sau sancţiona financiar direct – prin amenzi sau măsuri administrative asupra
societăţilor de valori mobiliare.
Reglementarea pieţelor de capital se poate face atât direct de către stat prin propriile instituţii cât şi
indirect prin intermediul unor instituţii financiare cărora li se delegă puteri regulatoare, devenind astfel
organisme cu autoreglementare.
Printre primele ţări care au dezvoltat un sistem de supraveghere a pieţei de capital şi care a reprezentat un
model pentru alte economii naţionale au fost S.U.A.

În SUA, funcţia de supraveghere a pieţei de capital revine Comisiei pentru

Valori Mobiliare şi Operaţiuni Bursiere (The Securities and Exchange Commission, SEC), instituţie
creată în principal pentru a asigura protecţia investitorilor.
Această instituţie a fost creată prin Securities Exchange Act din 1934, necesitatea sa fiind demonstrată de
criza bursieră din 1929 şi perioada de depresiune marcată de anul 1930 care au afectat puternic economia
americană.
În cadrul sistemului de reglementare şi supraveghere a pieţei financiare din SUA, un rol foarte important
îl are banca centrală Federal Reserve System (FED), nu numai pentru activităţile cu caracter bancar, ci şi
– parţial –pe piaţa de capital. Astfel, FED hotăreşte, în cazul tranzacţiilor cu credit (în marjă), mărimea
marjei iniţiale şi a celei permanente sau este implicată în supravegherea dealerilor primari.
A treia categorie de instituţii care contribuie la activitatea de reglementare şi supraveghere a pieţei, alături
de SEC şi FED sunt organismele cu autoreglementare (OAR): bursele de valori şi NASD, Naţional
Association of Securities Dealers (Asociaţia Naţională a Dealerilor de Valori Mobiliare) care contribuie la
acţiunea de supraveghere a intermediarilor şi a tranzacţiilor.
În domeniul pieţelor futures, autoritatea regulatoare şi de supraveghere este Commodity Futures Trading
Commission (CFTC – Comisia pentru Negocierea Contractelor Futures pe Mărfuri), care în ciuda
denumirii restrictive cu referire directă la categoria mărfuri, se ocupă de toate tranzacţiile cu contracte
futures. Atribuţiile de reglementare în cazul opţiunilor având drept activ suport o acţiune sau un indice
bursier intră în competenţa SEC. Această departajare a generat şi anumite divergenţe între cele două
organisme, în privinţa responsabilităţilor care le revin, mai ales după crahul bursier din octombrie 1987 şi
după ce investigaţiile FBI au descoperit abuzuri majore ale intermediarilor bursieri la două dintre cele mai
mari burse americane de contracte futures.
Piaţa titlurilor derivate din SUA are două organisme de autoreglare şi anume:
 Naţional Futures Association (NFA) pentru contracte futures;
 Options Clearing Corporation (OCC) pentru opţiuni.
În ţările Uniunii Europene reglementarea şi supravegherea pieţor financiare în general şi a celor de capital
în special a evolut diferit în funcţie de tradiţia legislativă din ţara respectivă. Astfel, deşi membră a UE,
Marea Britanie are un sitem de reglementare a pieţei mai apropiat de sistemul american în care activităţile
bancare, de asigurări şi de emitere şi tranzacţionare de valori mobiliare sunt reglementate separat în timp
ce în alte ţări cum este de exemplu Germania funcţionează sistemul băncii universale în care instituţiile
bancare au dreptul să desfăşoare activităţi pe piaţa de capital, oferind clenţilor săi o gamă mai largă de
servicii decât băncile americane.
 În Marea Britanie, atribuţii în domeniul reglementării şi supravegherii pieţei de capital au mai
multe organisme guvernamentale sau profesionale:

 Bank of England (Banca Angliei), în special după 1986, când băncilor li s-a permis
angajarea în operaţiuni pe piaţa de capital prin societăţi special create
 Serious Fraund Office (SFO – Biroul de Fraude Grave)
 Department of Trade and Industry (DTI – Departamentul de Comerţ şi Industrie),
autoritatea supremă în domeniu, care deleagă o parte din sarcini către Securities and Investments
Board
 Securities and Investments Board (SIB – Consiliul de Valori Mobiliare şi Investiţii),
principală autoritate tutelară creată în 1987 pentru protecţia investitorilor, care monitorizează
apelul societăţilor la piaţă pentru mobilizarea capitalurilor, elaborează şi aplică reglementările de
funcţionare a pieţei de capital şi deleagă, la rândul ei, puteri de reglementare către anumite
organizaţii profesionale, considerate organisme cu autoreglementare (prin The Financial Services
Act, legea din 1986, fiecare OAR trebuie să-şi creeze un set de reguli de conduită aplicabile
membrilor dintr-un anumit domeniu)
 

În Marea Britanie funcţionează mai multe organisme cu autoreglare şi anume:

 The Stock Exchange (Bursa de Valori), ca organism cu autoreglementare care, la fel ca alte
OAR, asigură supravegherea operaţiunilor desfăşurate de membrii proprii;
 The Securities and Futures Authority (SFA – Autoritatea în domeniul Valorilor Mobiliare)
înfiinţată în 1991 prin unificarea a 2 alte organisme care aveau atribuţii de reglementare şi anume
The Securities Association (TSA – Asociaţia pentru Valori Mobiliare), organism cu
autoreglementare creat în 1986, care autorizează şi reglementează activitatea intermediarilor şi a
consultanţilor pe piaţa de capital şi The Association of Futures Brokers and Dealers (AFBD –
Asociaţia Brokerilor şi Dealerilor pentru Tranzacţii Futures), organism cu autoreglementare care
supraveghea operaţiunile pe piaţa futures şi a opţiunilor, vizând în special activitatea de la
London Internaţional Financial Futures Exchange, London Metal Exchange şi London
Commodity Exchange. Organismul creat prin unirea celor două este una din cele mai importante
organisme cu autoreglare ce are atribuţii în domeniul valorilor mobiliare primare şi a pieţelor
derivate;
 The Personal Investement Authority (PIA), organism cu autoreglementare care are în
atribuţii şi supravegherea activităţii societăţilor de asigurări de viaţă şi a organismelor de
plasament colectiv în valori mobiliare formată prin unificarea The Life Assurance and Unit Trust
Regulatory Organisation (LAUTRO – Organizaţia de Reglementare pentru Societăţi de Asigurări
de Viaţă şi Fonduri de Investiţii) şi The Financial Intermediaries, Managers and Brokers
Regulatory Association (FIMBRA – Asociaţia de Reglementare a Intermediarilor Financiari,
 Managerilor şi Brokerilor), organism cu autoreglementare care supraveghează activitatea unor
operatori pe piaţă (dealeri şi brokeri) de dimensiuni mai mici;
 The Investment Management Regulatory Organisation (IMRO – Organizaţia de
Reglementare a Managementului Investiţiilor), organism cu autoreglementare care supraveghează
firmele implicate în gestiunea de portofolii şi consultanţă (manageri de fonduri de pensii, de
fonduri de investiţii).
Apariţia organismelor de reglementare în Marea Britanie a avut loc ca şi în SUA după criza financiară din
1986(Big Bang) când a apărut Legea serviciilor financiare(Financial Services Act) deoarece înainte de
această dată reglementarea pieţei valorilor mobiliare era caracterizată de intervenţii ocazionale ale
statului.
În prezent cel mai important organism de reglementare este reprezentat de Financial Services
Authority( FSA- Autoritatea pentru Servicii Financiare) înfiinţată în 2000 prin Legea serviciilor
financiare şi a pieţelor. Acest organism este de fapt o instituţie independentă desemnată să reglementeze
atât activitatea din domeniul valorilor mobiliare cât şi activitatea bancară(depozite) şi de asigurare.
Această enumerare a instituţiilor care au atribuţii de supraveghere şi reglementare în cazul pieţei
americane de capital şi respectiv al celei britanice justifică acel calificativ de piaţă cu o structură de
supraveghere dispersată.
În afară de SUA şi într-o anumită măsură Marea Britanie, între ţările dezvoltate numai Franţa şi Italia mai
susţin ideea unor autorităti separate pentru bănci şi valori mobiliare.
În Franţa reglementarea şi supravegherea activităţilor în domeniul valorilor mobiliare a fost
reformată prin Legea nr. 88-70 din 22 ianuarie 1988 care a permis constituirea societăţilor de
bursă, apoi prin Legea 96-587 din 2 iulie 1996 având ca scop modernizarea activităţilor financiare.

Competenţa de reglementare în materie a fost astfel atribuită unor organisme specializate:

 Commite des OperatEURs en Bourse (C.O.B.) o autoritate administrativă independentă, în

compunerea căreia intră reprezentanţi ai celor mai importante organisme judiciare, un
reprezentant al Băncii Centrale, unul al C.M.F. şi experti. Acest comitet are atributii de protecţie
a investitorilor, informarea adecvată a acestora, ofertele publice de valori mobiliare şi
administrarea investitiilor;
 Conseil des Marches Financiers (C.M.F),un organism având caracterul unei autorităţi
profesionale, cu personalitate juridică, ai cărei membri sunt desemnati prin hotărâre de guvern.
C.M.F. reglementează şi supraveghează pieţele organizate şi actorii pe aceste pieţe şi stabileşte
regulile referitoare la sistemul de compensare şi depozitare.
 Alte organisme ce intervin pe piaţa de capital pentru a asigura reglementarea,
supravegherea şi controlul acesteia sunt: Le Commite de la Reglementation Bancaire (C.R.B.F.),
le Commite des Establissments de Credit et des Entreprises d’Investissement (C.E.C.E.I.), La
Commission Bancaire.
 În ultimii ani s-a constatat o tendinţă de unificare a responsabilităţilor
diferitelor organisme cu rol în reglementarea pieţelor de capital care are în primul rând un efect de
responsabilizare mai mare decât în situaţia existenţei mai multor instituţii dar cu responsabilităţi limitate
la un segment strict din piaţa de capital. În acest sens un exemplu este procesul de unificare care a avut
loc în Marea Britanie la nivelul organismelor cu autoreglare care şi-au mărit astfel aria de cuprindere a
pieţelor pe care le reglementează.
Modelul britanic de reglementare de după 2000 a fost agreat şi de ţări ca Suedia, Irlanda sau Olanda şi
chiar Australia care au instituit o singură autoritate de reglementare pentru intreaga industrie a serviciilor
financiare. De altfel şi Japonia este o ţară care are un organism de reglementare asimilar FSA – ului
britanic dar care nu este totuşi complet independent deoarece preşedintele acestuia este un membru al
guvernului.
Exemplul celor două ţări prezentate anterior(SUA şi Marea Britanie) reprezintă situaţia în care deşi
dispersată structura de reglementare a pieţei de capital este bine conturată.
Există însă ţări în care activitatea pieţei de capital nu este reglementată clar de instituţii separate ci de
aceleaşi instituţii care sunt implicate şi în reglementarea activităţilor bancare, de cele mai multe ori
băncile centrale ale acelor ţări.

Astfel, în Germania rolul central în reglementarea pieţei de capital îl

are Bundesbank în timp ce în Belgia, de exemplu, funcţionează o instituţie numită La Commission
Bancaire.
În ultimii ani, în contextul noilor tendinţe de integrare a pieţelor financiare naţionale din UE, s-a ridicat
tot mai insistent problema creării unei autorităţi unice de supraveghere şi reglementare pentru toate
segmentele pieţei financiare prin prisma suportului pe care îl are modelul băncii universale la nivelul
Uniunii.

În România autoritatea pieţei este reprezentată de Comisia Naţională

a Valorilor Mobiliare care ca atribuţie principală propunerea proiectelor legislative ce
reglementează piaţa de capital pentru a fi validate de Parlamentul României emiterea de
regulamente ce reglementează activitatea participanţilor la piaţă şi desfăşurarea operaţiunilor de
piaţă .
Organismele cu autoreglementare de pe piaţa românească de capital sunt Bursa de Valori Bucureşti,
Bursa Electronică RASDAQ şi Bursa Monetară şi Financiară de la Sibiu care au regulamente proprii
privind admiterea la tranzacţionare a instrumentelor financiare, desfăşurarea tranzacţiilor bursiere etc.