BILETUL Nr 10

Fracturile deschise .Clasificarea , ajutorul de urgenta ,simtomatologia

,diagnaosticul, priciipiile de tratament
Leziunile ţesuturilor moi, sau plăgile, cuprind o leziune a integrităţii pielii, a muşchilor, cu o posibilă
lezare a diferitor structuri anatomice din regiune
Clasificarea plăgilor În funcţie de caracterul lezării ţesuturilor moi, se disting mai multe feluri de
plăgi: prin înţepare, prin tăiere, prin tăiere–tocare, prin contuzie, prin muşcătură, prin armă de foc.
Plăgile prin înţepare sunt provocate de obiecte foarte ascuţite. Particularitatea anatomică a lor este o
posibilă leziune periculoasă, dar cu o leziune mică a tegumentelor de înveliş. În aceste plăgi există
pericolul lezării structurilor de importanţă vitală, situate mai profund (vase, nervi, organe din cavităţi
Plăgile prin tăiere sunt cauzate de obiecte ascuţite şi se caracterizează printr-un număr redus de
distrugeri ale ţesutului. Ţesuturile adiacente nu sunt lezate
Plăgile prin tăiere-tocare sunt provocate de obiecte grele şi ascuţite (sabie, topor) şi se caracterizează
prin lezarea profundă a ţesuturilor şi contuzia ţesuturilor adiacente
Plăgile prin contuzie se caracterizează printr-o cantitate mare de ţesuturi zdrobite, contuzionate,
imbibate cu sânge
Plăgile produse prin armă de foc se deosebesc esenţial de toate celelalte prin: caracterul obiectului
vulnerabil (glonte, schije, bile, săgeţi etc.), structura si morfologia rănii.. În plăgile prin armă de foc se
formează 3 zone. 1. Zona canalului propriu-zis, care prezintă un defect al ţesuturilor lezate. Cavitatea lui
este completată cu cheaguri de sânge, ţesuturi necrotizate, exsudat, corpi străini (bucăţi de metal, eschile
osoase, bucăţi de muniţie şi altele
2. Zona necrozei primare, care cuprinde peretele canalului de rănire şi ţesuturile neviabile, cu un grad
înalt de contaminare.
3. Zona comoţiei moleculare sau a necrozei traumatice secundare
Clasificarea în funcţie de profunzimea rănii: 1) superficiale, situate deasupra fasciilor de înveliş;

2) profunde: a) la nivelul membrelor:  răni profunde ale ţesuturilor moi cu traumatizarea muşchilor,
vaselor magistrale, tendoanelor, nervilor periferici etc.;  răni profunde prin lezarea oaselor: fracturi
deschise;  răni penetrante articulare cu scurgerea lichidului sinovial şi cu hemoragie;

b) la nivelul cavităţilor naturale (craniană, pleurală, peritoneală);  răni nepenetrante;  răni penetrante
simple sau asociate cu leziuni viscerale, ale vaselor mari din aceste cavităţi.
Clasificarea în funcţie de cât timp a trecut de la accident: a) răni recente, fără semne evidente de
infectare; b) răni vechi, cu semne clinice de declanşare a procesului
simtome
1. Prin plagă, fractura deschisă se contaminează cu diverse forme , fapt ce cauzează complicaţii septice (
2. Microcirculaţia sangvină locală este dereglată
3. Consolidare mai lenta
Asistenta medicala
Prima asistenţă medicală şi-o acordă persoana traumatizată, dacă poate, apoi intervine ajutorul acordat de
persoanele medicale. include:
 aplicarea pansamentului aseptic cu scopul de a evita contaminarea secundară a plăgii, de a o proteja
mecanic de traumatizare pe parcursul evacuării;

 efectuarea hemostazei prin diferite procedee, în funcţie de valoarea ei:

 pansamentul aseptic, dar şi compresiv în hemoragii mici venoase, din capilare;

 aplicarea garoului standard sau improvizat cu respectarea anumitor reguli;  administrarea

analgezicelor, enteral sau parenteral, în func- ţie de etapă şi aprovizionarea ei;

 administrarea preparatelor antibacteriene, enteral sau parenteral, pentru profilaxia proceselor septice din
focarul plăgii;  imobilizarea segmentului traumatizat.
Tratamentul plăgilor este chirurgical – toaleta chirurgicală
Actul chirurgical (toaleta chirurgicală) include următoarele etape:

 pregătirea câmpului operator în jurul plăgii prin spălare de impurităţi (bărbierit) şi prelucrarea cu
antiseptice;

 anestezia infiltrativă a tegumentelor cu plaga, introducân- du-se concomitent cu anestezicul şi un

antibiotic cu spectru larg de acţiune;

 irigarea abundentă cu soluţii de antiseptice, cu înlăturarea mecanică a corpilor străini, cheagurilor etc.; 
hemostaza pe parcurs;

 excizia marginilor devitalizate ale plăgii şi ale ţesuturilor subdermale necrotizate

 suturarea structurilor anatomice lezate şi apoi şi a stratului dermal;  drenarea plăgii şi aplicarea
pansamentului

2 Fracturile –luxatii de antibrat , clasificarea , simtomologia , diagnostic , princiipii

de tratament
1) fractură-luxaţie Monteggia-Stănciulescu;
2) fractură-luxaţie Galleazzi
Fractura-luxaţie Monteggia-Stănciulescu Este o traumă a antebraţului proximal, compusă
din fractura treimii proximale-medii a diafizei cubitale, asociată cu luxaţia capului
radiusului .Prezintă două forme: cu luxaţie anteri- oară şi cu luxaţie posterioară a capului
radiusului. Prima formă se întâlneşte mai frecvent. Mecanismul de producere poate fi:
lovirea suprafeţei cubitale a antebraţului proximal-mediu de (cu) un corp dur sau căderea
cu antebraţul pe o margine ascuţită. Schema fracturii-luxaţii (leziune) Monteggia-
Stănciulescu. Diagnosticul clinic: deformaţie prin angulaţie a diafizei cubitale în treimea
proximală şi luxaţie anterioară sau posterioară a capului radial, deformarea cotului în sens
anteroposterior. Apare durere la palpare, limitarea evidentă a funcţiei pronosuprinatorii.
Examenul radiografic este obligatoriu şi eficace pentru confirmarea diagnosticului
Tratamentul ortopedic este indicat în fracturile-luxaţii reducti- bile şi stabile, cu o
ulterioară aplicare a aparatului ghipsat pe un termen de 1,5 luni.
Tratamentul chirurgical include: reducerea fracturii cubitusului şi osteosinteza cu
placă cu şurub, tijă centromedulară şi aparat extern. Capul osului radial redus în
articulaţie se fixează prin artrosinteza cu broşe Kirshner
Fractura-luxaţie Galleazzi Reprezintă fractura diafizei distale a osului radial cu luxaţia
capului cubital
Clinica este asemănătoare cu cea a leziunii Monteggia-Stăn- ciulescu, dar inversată –
examinare radiografică a treimii distale de antebraţ şi articulaţiei pumnului (fig. 102).
 Tratamentul ortopedic este dificil. Mai accesibil şi mai eficient este cel chirurgical –
reducerea deschisă a fragmentelor osului radial şi osteosinteza cu placă cu şuruburi, iar
capul cubitusului redus – cu broşă prin metafiza radiusului. Imobilizarea ghipsată durează
1,5 luni, cu continuarea tratamentului fizioterapeutic.
3 Fracturile de astragal .Clasificarea ,simtomatologia ,diagnostic , principia de tratament
Clasificare În funcţie de regiunea fracturată:  fracturile capului talusului;  fracturile
colului talusului;  fracturile procesului posterior al talusului;  fracturile corpului
talusului;  fracturi-luxaţii.
Simtomatologia: dureri la nivelul fracturii în caz de mobilizare activă sau pasivă a
halucelui , necroză aseptică lezarea pachetului vasculo-nervos tibial posterior, în plus se
poate produce deschiderea focarului de fractură, fie imediat, fie prin necroza secundară a
tegumentelor întinse şi ischemiate de astragalul dislocat. La examenul clinic: glezna
apare deformată cu dureri vii, exacerbate de mobilizare.
Tratamentul La locul accidentului: imobilizare, analgezice, hipotermie locală prin
aplicarea unei pungi cu lichid rece, transportare la ortoped.
În staţionar: în fracturile fără dislocare – imobilizare ghipsată; în fracturile cu cominuţie –
tracţie scheletică până la diminuarea semnelor inflamatorii acute, apoi bandaj ghipsat.
Dacă se constată o articulaţie distrusă, se va efectua închiderea ei chirurgicală (artrodeză

4.Tumorile osoase .Clasificarea ,simtomatologia,diagnostic ,principia de

tratament
Clasificarea histologică a tumorilor osoase (O.M.S., 2009) I. Tumorile producătoare
de cartilaj: 1) osteocondromul; 2) condromul; 3) encondromul; 4) condromul periostal;
5) condromatoza multiplă; 6) condroblastomul; 7) fibromul condromixoid; 8)
condrosarcomul: – central (primar, secundar); – periferic; – diferenţiat; – mezenchimal; –
clar-celular. II. Tumorile producătoare de os: 1)osteomul; 2)osteomul osteoid;
3)osteoblastomul; 4)osteosarcomul: – simplu: a) condroblastic; b) fobroblastic; c)
osteoblastic; – telangiectazic; – cu celule mici; – cu grad scăzut de malignizare, central; –
secundar: a) parosteal; b) periosteal; – cu grad înalt de malignizare, superficial. III.
Tumorile producătoare de ţesut fibros: 1)fibromul desmoplastic; 2)fibrosarcomul. IV.
Tumorile fibrohistiocitare: 1) histiocitomul fibros benign; 2) histiocitomul fibros
malign. VI. Tumorile hematopoietice: 1) mielomul plasmocelular; 2) limfomul malign,
NOS: VII. Tumorile gigantocelulară: 1) benignă; 2) malignă. VIII. Tumoarea cordală:
cordomul. IX. Tumorile vasculare: 1) hemangiomul; 2) angiosarcomul. X. Tumori ale
musculaturii netede: 1) leiomiomul; 2) leiomiosarcomul. XI. Tumorile lipogene: 1)
lipomul; 2) liposarcomul. XII. Tumori din ţesut nervos: neurilemomul. XIII. Alte
tumori: 1) adamantinomul; 2) metastaze în oase. XIV. Afecţiunile pseudotumorale: 1)
Chistul osos anevrismal; 2) chistul osos simplu; 3) displazia fibroasă;

Simtomatologia
Procesele tumorale benigne progresează lent, deseori cu o simptomatică ştearsă ori
chiar asimptomatic (cu excepţia condroblasto- mului şi osteomului osteoid). Au
delimitări bine determinate şi conturate. Apariţia şi intensificarea durerilor, evoluţia
tumefacţiei, fracturile patologice sunt semne de avansare pronunţată a tumorii, nu rareori
şi a malignizării.
Majoritatea tumorilor maligne primare (cu puţine excepţii) se dezvoltă accelerat, au
creştere infiltrativă fără contururi bine deter- minate. Durerile devin permanente, se
intensifică noaptea; apar în faza iniţială a procesului patologic, anticipând schimbările
radio- grafice imagistice din osul afectat cu o lună de zile şi mai mult. Tumefacţia,
fractura patologică, metastazele tumorii, preponderent în ganglionii limfatici regionali şi
plămâni (fig. 297), reflectă o stare avansată a patologiei în cauză şi răspândirea
extracomparti- mentală a tumorii
PRINCIPIILE DE TRATAMENT
Tratamentul tumorilor osoase benigne este chirurgical: rezec- ţie marginală, rezecţie
parietală intracavitară, rezecţie segmentară, rezecţia extremităţii articulare cu extirparea
focarului patologic în limitele ţesuturilor intacte ori extirparea osului în întregime, în ca-
zurile de distrucţie totală. Defectele de os rămase după înlăturarea tumorii, conform
indicaţiilor standard, în principiu se substituie cu alogrefe osoase corticale scindate; în
unele cazuri – cu grefe faso- nate, iar defectele extremităţilor articulare – cu alogrefe
similare, conservate în soluţie de formaldehidă 0,5%
Tratamentul tumorilor maligne este complex şi se realizează de o echipă multidisciplinară
(oncolog, ortoped, radiolog explora- ţionist, chimioterapeut, radioterapeut, specialist în
termoterapie, specialist în embolizare, anesteziolog-reanimatolog, recuperator, psiholog,
medic de familie, membru de familie). O mare importanţă terapeutică are medicaţia
citostatică, care poate fi administrată la indicaţie, sub formă de chimioterapie
neoadjuvantă, chimioterapie adjuvantă postoperatorie (în cazurile curabile) şi
chimioterapie paliativă în stadiile avansate (incurabile) ale tumorii. Sche- mele de
tratament chimioterapeutic modern al tumorilor maligne includ preparate citostatice de
diferite generaţii: Methotrexat, Car- boplatinum
Tratamentul chimioterapeutic se efectuează preoperator (uneori şi intraoperator) şi se
prelungeşte după operaţie (amputare, dezarticulaţie, rezecţie largă) în termenele indicate
în schemele de tratament. Radioterapia se aplică în tratamentul postoperator