Marin Sorescu La lilieci

Ciclul “Liliecilor”, format din 6 cãrti, din care ultima postumã, a fost definit ca o monografie liricã a
satului românesc, în spetã oltenesc. O atare viziune totalizatoare asupra unui univers rural si o
reconstituire prin filtrul afectiv al memoriei, se înfãptuieste pentru prima oarã în literatura românã,
pe tãrâmul poeziei.
In cãrtile “Liliecilor” Marin Sorescu dã multe referinte cu privire la situarea geograficã a locului sãu
natal – comuna doljanã Bulzesti. “La lilieci” este denumirea dealului pe a cãrui vale opusã asezãrilor
omenensti se aflã spatiul de odihnã a celor dusi de pe aceastã lume: cimitirul. In majoritatea lor,
detaliile geografice sunt furnizate prin gura si deci prin mentalitatea locuitorilor comunei. Abordarea
monograficã vizeazã toposul spatial si spiritual. Constiinta auctorialã este interesatã în principal de
starea de fapt a sferei spirituale a locului.
Asezatã într-o zonã care-i mai apartine încã sesului, dar în care sesul se pierde încet în pulsiunea spre
vertical a primelor dealuri, aceastã comunã are o întindere foarte mare si o corolã nu tocmai
regulatã de mai multe sate.
Manifestãrile de mentalitate umanã sunt determinate de conceptia de “ordine magicã” a alcãtuirii
universale: “Cã toate au dichisul si descântecul lor”. “Dichisul” se referã si la ordinea domesticã, iar
“descântecul” ajutã la repunerea domesticului în legãturã cu sacrul ori de câte ori ceva în ordinea
profanã se accidenteazã.
Timpul profan, cotidian, al bulzestenilor, nu cunoaste actiuni umane prea ades iesite din comun.
Singurele actiuni eroice sunt cele petrecute cândva departe de comunã, în timpul rãzboaielor,
despre care mama îi povesteste copilului, ea cunoscându-le la rândul ei din povestirile bãrbatului sau
ale altor rude, uneori chiar ale fostilor combatanti.
Anecdotica din “La Lilieci” este deci a întâmplãrilor ce li se petrec chiar bulzestenilor, formând
“cronica vie” a comunei pentru un timp oarecare, dupã care “totul se uitã”. Abia cu evenimentele
Colectivizãrii si cu cele ce urmeazã politic acestora, vechea lume a ruralitãtii ancestral-constituite
începe sã-si iasã din tâtâni, iar pe plan uman se observã metamorfoze rapide si alarmante, prin
adoptarea, de cãtre unii, a metodelor osificante, dezumanizante, atâtate de ispita puterii, ale
activismului ideologic.
La decupajul narativ umoristic sau ironic, al autorului, se adaugã sosul general al umorului ironic,
prin grila cãruia mentalitatea tãrãneascã a acestei zone filtreazã întâmplãrile vietii. Acesti oameni nu
sunt lipsiti de perceptia tragicului, atunci când acesta îsi face aparitia pe teritoriul existentei lor, dar
decantarea umoristicã e o atitudine fundamentalã provenitã dintr-o înzestrare nativã.
In cele sase cãrti ale “Liliecilor” existã, de asemeni, si întâmplãri cu animale, sau ale animalelor, în
care acestea sunt înzestrate cu simtire si gândire omeneascã.
De la ironia duioasã, pânã la “ironia soartei”, în cadrul acestor variatii anecdotice pot fi schitate
adeseori atitudini umanitare, egoiste sau ariviste, pitoresti sau întelepte, I se poate pretinde
cititorului chiar simpatie sau antipatie. Autorul este preocupat sãdescopere aura existentialã a
omului mãrunt: batâna care strânge, din prea multã milã, pisicii lepãdati în poarta ei, si care face
economii sã poatã cumpãra un purcel, nu pentru ea, ci pentru hrana oblãduitilor; vãduva Leana, care
i-a descântat de pieire sobolanului care-i mânca furajele din pod, -si care plânge, de atunci, noapte
de noapte, cã “descântecul s-a prins” si a rãmas singurã, fãrã tovarãsul chitcãitor cu care “conversa”
etc. Capra “Marchiza”, uracatã în pat spre a fi mulsã de stãpâna bolnavã, odatã usuratã priveste la
Icoana cu Pruncul de pe perete si chipurile sfinte par sã trãiascã o multumire consunantã cu fericirea
caprei. Faptul banal al unei mulgeri devine un moment privilegiat prin corelarea profanului cu sacrul.
Cu micile lor turnuri de “situatie comicã”, toate acestea se pot integra “faptului divers”.
Ingenuitatea sãtenilor e fibra compensatorie a vietii, în actele lor caracterizate de rutina cotidianã.
Pe acest tãrâm al ingenuitãtii lãuntrice, imaginatia, si mai ales imaginatia misticã, fiorul ocultului,
poate afla teren propice de înaripare. Miraculosul de sorginte subiectivã se poate însuruba usor în
albia faptului profan, pânã la acordarea, acestuia, a alurii de fabulos. Povestea cu “darul lui Trancã”
repetã motivul “plânsului copilului în burta mamei” din basmul “Tinerete fãrã bãtrânete si viatã fãrã
de moarte”. Cum Trancã avusese darul sã plângã continuu în burta mamei sale, toti locuitorii
comunei pun urechea si încearcã sã interpreteze în fel si chip “mesajul” copilului – închipuindu-si cã
au deslusit în plâns cuvinte. Dupã starea de spirit existentã, mesajul închipuit de ei ca real aduce
prevestiri rele pentru sat. Prizonieri ai imaginatiei, oamenii îsi revarsã mânia asupra bietei mame. In
final apare si un Mos, strãin de sat: ascultã si el, spune cã “nu e de bine”, apoi se porneste pe plâns si
dispare în praful drumului. O hiperbolã întãreste prezumtia cã imaginatia oamenilor inflamatã
devine halucinantã: barba Mosului albeste total si îi creste pânã-n pãmânt. ”Mai târziu unii si-au dat
cu pãrerea cã ãla trebuie sã fi fost / Dumnezeu.../Si când plânge chiar Dumnezeu / Nu e bine”.
O altã ramurã anecdoticã ar putea fi aceea a situatiilor hilare, fie involuntare, fie regizate ca glumã.
Din prima categoria face parte, de exemplu, ipostaza acelui Marin Clanaristul, care “...se-ntorsese
din armatã c-o goarnã. Era acum chemat pe la toate înmormântãrile. / Cânta foarte bine
“desteptarea”. / Când mai iute, când mai domol, dupã cum era si mortul mai tânãr ori mai bãtrân”.
(Fanfara) Sau “statul de vorbã” al Anicãi cu gaga Ioana – în care Anica îsi tot confeseazã necazurile,
pentru ca cealaltã sã-i replice doar, din când în când, în mod reflex: “De, fa Anicã!” Si concluzia: “Cã
numai cu dumneata, gagã Ioanã / Nu mã mai satur de vorbã / -De, fa Anicã!” Sau, din ultima
categorie, “Loitra”. Ridicarea pe sus a tatãlui Pãunei, adormit în pridvor pe loitrã si închipuindu-se
“bodygardul” fiicei sale – si ducerea lui, adormit, la baltã.
Schimbarea din viata satului este cauzatã de o instaurare, asa-zis “progresistã”, a “vremurilor noi”,
ale colectivismului socialist. Anecdotica îsi schimbã umorul degajat în ironie corozivã. “Trecerile prin
infern” ale satului si oamenilor sãi, vor cunoaste douã etape: “colectivizarea fortatã” si, mai târziu
demolãrile, adicã încercarea ridicolã a puterii de a da satului caracter citadin. In memoria auctorialã
ele îsi pierd cronologia si imaginile lor fragmentate se amestecã, asa cum se amestecã si cu celelalte
“filme” developate, ale amintirilor – directe, sau fidel reconstituite dupã povestirile altora. In timpul
integrator al memoriei, ele apar ca fragmente evocatoare de mare silnicie: “Cotele erau foarte mari.
Nu producea pãmântul nostru atâtea bucate câte / Trebuia sã dea fiecare. Dar ei tot mai sperau / In
vreo minune, c-o veni altã lege...Cum sã-si dea ei ultima bucãturã de la gurã si / Sã mai rãmânã si
datori, dupã ce s-au spetit muncind?” (Mãciuchita).
In privinta colectivizãrii, procedeele prin care oamenii erau siliti sã-si dea pãmântul si atelajele dupã
ce încercau tot felul de tertipuri ale amânãrii, deveneau tragi- comice, ori grotesc-burlesti. (Li se
punea hârtia în fatã ca sã semneze, dar oamenii refuzau spunând cã nu stiu carte; cei din comisie îi
puneau cu nasu-n cerere, dupã ce le dãdeau cu tus pe el si asta era iscãlitura.) Angoasa
desproprietãririi devine un stres general. Aluziv sau frontal denuntatã, obsesia “cotelor” apare destul
de des în “Cartea Liliecilor”. In fata abuzurilor si fãrãdelegii, tãranii gãsesc si ei, ca de obicei, antidotul
abil ce le permite sã supravietuiascã.Oamenii preferau sã omoare animalele, punându-le sticlã pisatã
în tãrâte, decât, sã le tinã si sã fie nevoiti sã dea “cote” (de lapte, de carne etc.). Au existat si victime
traumatizate sau atinse de un destin tragic (oameni care s-au spânzurat)
Practicantii anumitor meserii îsi aflã locul printre cei multi care se ocupã de cultivarea pãmântului.
Pitorescul, dar si mândria unei meserii vechi, precum “Negustorul cu cobilita”, devine o relatare la
timpul trecut. Cismãria are în mediu o soartã hilar nefavorabilã. ...”Cã la noi mergeau ãi de-aveau, ori
în opinci, ori desculti / si cu pantofii în mânã, / îi încãltau doar la barierã. / Si o pereche de pantofi îi
tineau toatã viata / si se îngropa cu ei noi”. O “meserie” barbarã, desi exersatã cu constiinta cã e ...
tãmãduitoare, era a acelui “unu care trãgea dinti”.
O retrospectivã într-un trecut al trecutului devine prilej de usturãtoare zeflemea a modului în care
erau “fabricati” preotii sãtesti la cursuri superficiale. (“Pãi, de unde stia Cinã de citea Cirilicele?! /
...si-i dãdea înainte. Nu întelegea nimic ce cetea el. Era slavoneste. Citea cântãrile de speria cucul pe
coastã.”
Institutia familialã are o anecdoticã condimentatã: divorturi, amante, cãsãtorii repetate. Este
capitolul cel mai “modernizat” din viata bulzesteanã, pãstrãtoare – paradoxal – a unei mentalitãti
mitico-magice mult prea putin alterate. Dar aceastã “modernizare” pare sã apartinã doar epocii mai
noi – contemporane timpului real al autorului si începutã, se pare, cam printre cele douã rãzboaie.
Mai demult, nu era deloc asa. Mama lui Marin pare sã apartinã, prin asumarea moralei familiale de
tip traditional, epocii vechi. Constrânsã totusi de neajunsurile materiale, va îndrãzni sã apeleze pânã
la urmã si la acea Ioanã de la Otetelis, care stia sã facã “de oprit copii” – trecând, vrând- nevrând,
peste faptul cã procedeul pãrea pentru traditia satului, o chestiune scandaloasã. Cãsãtoria de-a doua
a Mumei Ioana si a lui Ion Turuc, fusese la vremea ei, un eveniment-unicat: asa ceva nu se mai
întâmplase pânã atunci si faptul fusese acceptat de comunitate numai pentru cã amândoi mirii
rãmãseserã vãduvi de tineri.
In ultima carte a “Liliecilor”, autorul încearcã alcãtuirea unei cronici genealogice a comunei. Nevoia
de circumscriere a vietii satului prin nominalizarea indivizilor, mai apãruse pe parcurs. Foaia de
zestre a mamei devine prilej pentru nararea evenimentelor începând de la logodna acesteia. “Foile
de zestre” devin documente cu aurã fabuloasã pentru cã au parfumul trecutului, asadar al
“Timpului”. Marele ax al timpului sorescian, exprimat biografic, e mama, Nicolita. Ea vine cu toatã
genealogia ei foratã pânã la a sasea generatie. Ea este, prin traditionalismul ei, garantul legãturii
vietii cu sacrul. Ea este “informatorul” etnologic, vistiernicul învãtãturilor, credintelor ancestrale si
eresurilor. Mama, e în primul rând esentialul agent al Memoriei. Ea va transmite copiilor, nu doar
istoria familiei si, într-o bunã mãsurã a satului, ci un masiv inventar ritualic legat de coordonatele
lumilor viilor si mortilor. Comportamentul ei, dirijat de un instinct al bunului simt, scapã reflexului
ironic de taxare umanã – care – asa precum am vãzut, e generalizat în acest mediu. Ipostazele
asumate de-a lungul vietii: fiicã, sorã, sotie si abia apoi mamã îsi aflã în rezervele ei de trãire,
disponibilitãti regãsite natural. Cu toate cã mentalitatea ei e pur-traditionalã în privinta raporturilor
“femeie-bãrbat” (ce subînteleg o supusenie de caldã-naturã, a femeii) ea e o femeie ce are
certitudini morale si personalitate. Dacã scapã fantei ironice, ea este, în schimb, un ironist spontan
cu mare aplomb si promptã reactie. “Dar foaia noastrã de zestre unde e, mamã?” – o întreabã fiul.
“Pãi, n-a mai fost cã s-a terminat hârtia la voi!” – rãspunde ea. Mama e personajul care scapã
întotdeauna posibilitãtii de a intra “în mascã”. Din acest punct de vedere ea devine o oponentã a
restului multicolorat de personaje. Poate doar tatãl ar fi putut sã o rivalizeze dacã imaginea tãranului
mort dupã rãzboi n-ar fi fost una mediatã, necunoscutã direct si rãmasã precum o fotografie
tremuratã. “Mãstile” celor din sat sunt, de fapt, oameni care se manifestã liber si dezinvolt, dar care
îsi dobândesc o anumitã celebritate a locului printr-o calitate anume, devenitã uneori chiar
proverbialã.
Mos Pãtru de exemplu, e filosoful. Convingerea cu care se recomandã “zodier”, ca o profesie, îi
consolideazã “masca”, în ordine socialã. El are un simt existential profund, cu perspectivã a
umorului. El descifreazã si vremea si întâmplãrile misterioase, curioase, sau absurde.
Nae Banta a fost însurat de cinci ori. E tipul “lamentãrii joviale”. Atacã politica cu ingenuitatea
interpretului de ocazie, se îngrijoreazã cã va fi prãdat de ultima nevastã, mult mai tânãrã, atunci
când va cãdea la pat.
Mitru Tâlmaciu este cunoscut pentru cã împreunã cu neamul lui e socotit “neam bun de limbi”.
Invãtase nemteste pe front. “Dar acum ce te faci cu Cuvintele noi? Sedintã, miting, / O sã ajungem sã
traducem din româneste în româneste”. Fiul lui nu e mai prejos cu stiinta limbilor strãine: “A fãcut 15
ani de puscãrie / si-a învãtat englezeste, frantuzeste, italieneste, / Tot cu profesori universitari si cu
Ministrii.”
Personajele Bulzestiului se autocaracterizeazã prin biografii sau prin comportamente. Biografiile sunt
relatate de cele mai multe ori în expuneri nude, lapidare, esentiale. “S-a însurat / pe la 50 de ani, / A
fãcut un copil cu Ioana si a murit tusind, din cauza igrasiei / cã n-a mai putu sã-si termine casa, din
cauza vremurilor / A stat în ea udã si spartã, / furios pe situatie." Dar unele comportamente devin
uneori ciudate, fãcând din autorii lor “vedete” ale colectivitãtii, cu sens negativ. Când se îmbãta,
Cazacu se încãrca de furie: îsi cãra singur pumnii în cap, înjura, dupã care trecea cu bãtaia asupra
nevestei.
Cimitirul de pe dealul cu lilieci este foarte important pentru oamenii locului, deorece pentru ei
comunicarea cu mortii e o certitudine. Realizatã direct sau în vis, ideea realitãtii ei e o ciudatã
persistentã arhaicã. Dincolo de sãrbãtorile ritualice, cu rezonanta lor crestinã (Paste, Crãciun) si
dincolo de arsenalul ritualic aferent principalelor momente ale vietii omului: nastere (botez),
cununie, moarte-înmormântare – care cunosc si aici cortegiul de obiceiuri – ceea ce fascineazã este
credinta magicã, cu gesturi si demersuri bogate, adaptate în amãnunt la o multime de situatii ale
profanului.
Dimensiunile toposului spiritual bulzestean pot fi urmãrite în aspecte diferentiate, ce includ: datini si
sãrbãtori religioase, datini si sãrbãtori laice, obiceiuri diverse, medicinã popularã, o multitudine de
eresuri.
In spatiul de complementaritate al Unitãtii ontologice “Viatã-Moarte”, spatiul “Mortii” echivaleazã
cu un plan metafizic al lumii. Ca urmare a acestui fapt, în foarte multe din actele lor, bulzestenii nu
iau decizii pânã nu se consultã cu mortii, în vis. Credinta în realitatea acestei comunicãri e atât de
mare, încât ei confirmã cã tot ce le-au deslusit “dusii” s-a adeverit.
Obiceiul ca atunci când moare un om, tot satul sã-i punã în mâini lumânãri, cu adresã precisã pentru
cei din lumea cealaltã, provine din aceeasi veche si nestrãmutatã credintã cã mesajele între cele
douã lumi sunt posibile si chiar obligatorii. Dar, de spaimã cã va avea prea mult de umblat pe lumea
cealaltã, “Nea Miai” aflat pe patul mortii, încearcã sã se eschiveze. In privinta tãmâierii, povestitorul
ne spune cã “Tãmâierea era un fel de dezinfectant. / Pânã sã ajungã la cimitir ea speria duhurile
rele / Si dezinfecta toatã valea Bulzestiului.”
Printre poemele cele mai impresionante ale Ciclului, “Sãrindarul tãrânii” – prin faptul de a fi
reconstituit obiceiul ritualic al înmormântãrii, cum si pe cele ale pomenirilor ciclice obligatorii, - este
un adevãrat testament moral al Mamei. “Sãrindarul tãrânii” e o piesã antologicã în eternitate, cu
relatarea unui ceremonial extrem de minutios, din care atât de multe elemente au fost uitate pânã
acum.
Rituri ancestrale sunt documentar-reconstituite si în ce priveste momentele nasterii, botezului sau
cununiei. In aceastã zonã s-a mentinut multã vreme chiar unul din cele mai stranii ritualuri
conjugate: “nuntã-înmormântare”, cunoscut aici sub denumirea “nunta pe Nãsãlie”. Ratiunea
acestui obicei este re-intrarea în ordinea sacrã prestabilitã, a unui cuplu care a convietuit necununat
– atunci când unul din membrii cuplului se aflã pe moarte. Intâlnim acest ritual în poeziile “Cununia”
si “Mireasa bãtrânã”. Simbolurile nuptiale sunt asociate, în acest caz, cu cele mortuare. Moartea nu
era, pentru cei bãtrâni, o notiune terifiantã. “Pregãtirea pentru moarte” intra în actul asumãrii cu
seninãtate a “legitãtii omenesti”.
Din credinta magicã derivã – cu rol vindecãtor – un tezaur magico-folcloric al descântecelor. Intre
acestea, de exemplu, descântecul pentru schimbarea de nume. (Pe un îmbolnãvit de râie îl chema
Vasile. Ca sã scape de râie, el îsi schimbã numele.) Existaumulte descântece de sãnãtate, ex.
descântecul de trecere de durere de cap. Leacurile ce folosesc simbolisticã magicã sunt administrate
sau experimentate si pe animale. (Pentru ca gâsca closcã sã nu mai pãrãseascã ouãle, i se pune în
nãri o panã.
Comuna avea si o specialistã în aplicarea descântecelor, Baba Cismãroaia. In terapeutica medicalã
popularã îsi fac deopotrivã loc “magia albã” (cu virtutile curative ale plantelor) dar si “magia neagrã”,
aceasta orientatã în special pentru legãturi si performante erotice.
In lumea Eresurilor, legendele moroilor (strigoilor) ocupã un spatiu privilegiat prin întindere si
varietate a cazurilor.
Limbajul folosit de poet se suprapune peste limba neaosã a locului, cu zeci de cuvinte dialectale, dar
nu lipsesc comparatiile si metaforele. Autorul preia topica popularã a oralitãtii, ce încorporeazã în ea
germenul umoristic. Ingenuitatea limbajului rural nu poate deveni “limbã de lemn”, pentru cã e o
limbã “nãscutã” si nu mimetic- adoptatã.