Iconografia bizantină este o artă sacră, având rolul de a desăvârși frumusețea unei

biserici cu aleasă măiestrie, prin instruirea în cele ce țin de credința noastră ortodoxă, prin
ascederea la prototpuri, la sfinții reprezentați in icoane, cu trezirea imboldului de a urma
virtuțiile acestora în creșterea duhovnicească, cu scopul de a sluji ca formă de inchinare către
Dumnezeu și natura divină.
Sub forma ei vastă și cuprinzătoare, cuvântul iconografie se referă la arta imaginilor, a
icoanelor in general.
Iconografia se ocupă cu aprofundarea analizei elementelor decorative, precum arta
gravuriilor, ceramica, a picturilor murale, icoanelor, broderiilor. etc.
Iconarii care au dezvoltat arhetipurile iconografice, au avut o viață de trăire produndă,
de nevoință, aceștia prețuind lucrul mâinilor lor cu respect și frică ca pe Dogmele credinței
creștine, preluând tipurile iconografice fără a le schimba, așa cum le primeau de la întâii
iconari din trecut.
Diferența dintre arta religioasă a Renașterii Apusene și iconografia bizantină a constat
mai ales în faptul ca cea din urmă a păstrat cu sfințenie tipurile vechi așa cum s-au păstrat ele
în arhetipuri, continuând ca mai înainte.
Iconografia bizantină a apărut în Imperiul Bizantin, urmând și s-a răspândit la început
în secolul XVII, având o largă amploare în a doua jumătate a secolului XIX până în prezent.
Ca stil răspândit la scară largă își are începuturile în pictura paleocreștină, cuprinzănd-
o pe cea din catacombele din secolele II-III, fiind o artă originală, deosebită, în care regăsim
elemente din arta elenistică a Egiptului și din cea clasică greacă, precum și din alte tradiții
artistice, îndeosebi din cea a Siriei.
Stilul bizantin al picturii de icoane a luat o mare amploare încă din timpul domniei
Împăratului Iustinian, continuând până la începutul perioadei iconoclaste, în anul 726.
Prototipurile principale ale iconografiei bizantine s-au format definitiv, în timpul celei
de-a doua perioade de dezvoltare a iconografiei, urmând să se stabilească apoi un program de
iconografic al bisericilor.
În timpul dominației turcești tradiția iconografiei s-a păstrat vie, astfel apărând o
mulțime de capodopere, atât fresce cât și icoane pe lemn, mai ales în nordul Greciei, la
Sfântul Munte Athos.
Temele iconografiei bizantine sunt redate de reprezentările persoanelor și
evenimentelor sfinte, atât pe suport de lemn, cât și pe pânză și alte materiale diferite.
Astfel întâlnim fresca și mozaicul situate pe peretele lăcașului de cult, persoanele
sfinte înfățișate fiind Dumnezeu-Omul Hristos, Prea Sfănta Fecioară Maria, Sfântul Ioan
Botezătorul, îngerii cu cetele sfinților reprezentați de: apostoli, prooroci, mucenici, ierarhi,
cuvioși și drepți, evenimentele sfinte fiind redate prin creațiile artistice ce sunt inspirate din
viața Mântuitorului, a Maicii Domnului, dar și din viețiile Sfnților.
Adeseori întâlnim în compoziție persoane care nu au dobândit sfințenia, lucru datorat
faptului că prin descrierea anumitor episoade biblice, necesita îndeosebi prezența acestora
prin contribuirea la înțelegerea cât mai profundă a trecutului istoric.
Fiind o artă duhovnicească, ziditoare de suflet, iconografia bizantină dorește să evite a
pune în evidență ceva care este urât sau care nu este sfânt, excepție făcând reprezentăriile în
care uneori întâlnim demonii-îngerii căzuți, care datorită mândriei și răzvrătirii au cazut din
cinstea și slava ce li s-a dat lor de la Bunul Dumnezeu, în mădularele pământului, fiind acum
ființe de natură josnică, sortiți chinurilor veșnice. Aceștia nu sunt scoși în evidență, apărând
în culori întunecate, lipsite de forme clar definite, în întuneric redați în dimensiuni mici.
Prin intermediul iconografiei pictorul restaurator se confruntă în primul rând cu
factorul istoric care se vădește hotărâtor arătându-i anumite limite prin care poate ascede spre
evoluție.
 În iconografia bizantină forma de reprezentare a persoanelor sfinte este mereu aceeași,
desemnând forma prototip, standard a celui înfâțișat în icoană, astfel putând afirma cu
ușurință atunci când privim persoana înfățișată în icoană că este Mântuitorul, Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, etc.
Chipul în iconografie marchează un rol distinctiv în reprezentarea de către iconar a
persoanelor sfinte, astfel pictându-se mereu în întregime sau sub forma a trei pătrimi din el.
Totdeauna chipul sfinților nu se dorește a se înfățișa din profil, doar pe o singură parte, așa
cum afirmă Sfântul Macarie cel Mare care precizează că sufletul celor drepți este îmbrăcat și
înconjurat de lumină, iar nici o parte din acesta nu rămâne ascuns, întorcându-se cu fața.
Adeseori întâlnim reprezentări din profil ale Sfinților, fapt din care reiese greșeala
făcută din ignoranța iconarului, necesitatea redării în întregime, frontal, având un prim rol de
a păstra principiul de bază al reprezentării iconografice, prin redarea frontală a persoanei
înfățișată în icoană, situând privitorul într-o relație directă cu prototipul.
Un rol deosebit de important în iconografie este dat de aureola din icoane, cea care se
pictează în jurul capului Mântuitorului, și al tuturor Sfinților, trasându-se circular, bine
delimitat de restul fundalului, ea semnificând sfințenia și slava lor dumnezeiască datorată
unor vieți trăite în curăție și dragoste față de Dumnezeu.
Așa cum se amintește în Evaghelia după Matei, Hristos ne spune că cei Drepți bine
plăcuți Lui, mlădițele roditoare ale viei lui Dumnezeu, v-or avea bucuria de a străluci precum
soarele în Împărăția Tatălui Ceresc.
În Limonariu, referitor la viața Părinților pustiei, se povestește că înainte ca Avva
Zosima să moară, fața acestuia era cuprinsă de o puternică strălucire precum lumina, iar în
Vechiul Testament, la Ieșire se vorbește tot de o strălucire, de data acesta a feței lui Moise,
arătată lui Aarin și fiilor lui Israel, după postul de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, în
care îi vorbise Dumnezeu, despre alcătuirea Tablelor Legii, nenumărate multe alte mărturii
stând dovadă rolului reprezentării aureolei în iconografia bizantină.
Detașarea aureolei de fundal se face printr-o linie circulară, bine evidențiata, de obicei
de culoare roșu închis, trasată în jurul acesteia, iar la închipuirea în icoană a mai multor figuri
mai apropiate, din lipsa spațiului prin care s-ar acoperi chipul persoanjelor, aceasta se
trasează doar pe partea superioară a a nimbului sau pe una dintre laturi.
Trebuie precizat faptul că aureola Mântuitorului diferă în comparație cu aureola
sfinților, având o cruce înscrisă, cu trei brațe, cuprinsă de trei litere reliefate grecește, care se
citesc de la sânga la dreapta și semnificând prin traducere, „Cel ce este”, sugerând
atemporalitatea ca mod de existență a lui Dumnezeu. Adeseori aceste trei litere sunt înlocuite
de unii iconari, cu forme decorative, de exemplu cea a unui diamant cu patru sau mai multe
perle în jurul lui, valorificând valoarea pe care o are crucea în conștiința creștinilor ortodocși.
Veșmintele reprezintă o altă trăsătură de referință a icoanelor bizantine, faldurile
acestora neluând formele trupului uman, fiind lipsite de naturalețe, și acoperind trupul în
întregime, excepție făcând reprezentarea Botezului Domnului și cea a Răstignirii, remarca
fiind ca Botezul s-a făcut prin scufundare în apele Iordanului, veșmintele fiind scoase, iar
privind Râstignirea lui Hristos, amintim faptul că s-a înfăptuit după ce soldații romani Îl
dezbracaseră de haine.
Un aspect important în reprezentarea veșmintelor eset dat de faldurile și culorile
folosite, redate pprin forme geometrice, și prin culorile mistice, care transpune privitorul
într-o lume aleasă, mult mai înaltă. Se utilizeză nuanțe ușoare, blânde, tonurile nefiind
niciodată grave, fapt ce exprimă sobrietatea. Cel mai mult se folosește albul, care semnifică
curăția, smerenia, așa cum întâlnim în pasajele din Sfânta Scriptură, la Schimbarea la față, în
care Hristos apare îmbrăcat în veșminte albe, răspândind lumină de jur împrejur.
În scena Învierii Domnului, se remarcă Sfântul Înger îmbrăcat în veșminte albe, ca în
pasajul din Evangelia după Matei, în care se spune ca atunci când un înger s-a pogorât din
cer la mormântul lui Hristos, în fața femeilor purtătoare de mir, înfățișarea lui era ca fulgerul
iar îmbrăcămintea albă ca zăpada. Albul se folosește astfel în icoană, ca simbol al curăției,
dar și ca modalitate de a arăta lumina dumnezeiască ce iradiază de la Hristos și de la înger.
La Sfânta Fecioară Maria se folosește roșul închis, și albastrul pentru tunică, la
Hristos, albastrul pentru veșmântul exterior, iar roșul închis pentru tunică, iar la Sfântul Ioan
Botezătorul întălnim culoarea verde.