PREDAREA

Predarea a fost cunoscuta si interpretata in didactica traditionala ca activitate a

profesorului, care consta in transmiterea cunostintelor catre elevi. De aceea in vorbirea
obisnuita se utilizeaza termeni ca : " am predat o lectie depre …" sau "le-am predat elevilor
despre …" In acceptia invatamantului modern predarea este o notiune cu un continut mult mai
bogat, ea cuprizand tot sistemul de actiuni desfasurate de profesor in cadrul lectiei, care-si
extind influentele si dincolo de lectie, prin care acesta organizeaza, conduce si indruma
activitatea de invatare a elevilor. Predarea implica, in esenta, procesul de formare a elevilor in
cadrul instruirii. Profesorul nu este numai o sursa de informare a elevilor el este, in acelasi
timp, specialistul care stie sa trateze aceasta informatie, s-o prelucreze astfel incat s-o
adapteze la sistemul de gandire al celor ce invata, s-o faca asimilata. Mai mult, profesorul este
cel care selectioneaza si ordoneaza informatiile in optica sporirii eficientei lor formative. El
asigura conditiile necesare pentru ca sursele de informatii si modalitatile de difuzare a lor sa
functioneze la modul optim. Profesorul ii indruma si-i conduce pe elevi spre diverse surse de
informare, odata cu achizitionarea noilor cunostinte, invatandu-i si tehnicile de dobandire a
acestora, de investigare si de descoperire a lor. Educatorul elaboreaza o strategie didactica, un
program de actiune cu obiective precise in care prefigureaza comportamentul la care urmeaza
sa ajunga elevul prin parcurgerea unei secvente de instruire. Faptul ca el se ingrijeste in mai
mare masura de activitatea elevului ofera sanse sporite de ridicare a nivelului calitativ al
procesului de invatamant. Problema principala a invatamantului este aceea a invatarii, careia
trebuie sa i se acorde prioritate.

In didactica traditionala, predarea a fost considerata doar ca o activitate de

comunicare, de transmitere a informatiilor, de prezentare a materiei ce trebuie predata de catre
profesor. in prezent, chiar daca termenul de predare se mentine, el are un continut mai bogat.
Predarea include intregul sistem de actiuni desfasurate de profesor prin care el asigura conditii
optime de invatare. Deci, totul este subordonat activitatii de invatare la care participa elevii;
cel care invata este elevul, iar profesorul il conduce, il indruma, il sprijina, il ajuta, il invata
cum sa invete. In acest sens, noile documente ale continutului invatamantului stipuleaza ca
elemente de certa noutate : " plasarea invatarii - ca proces - in cadrul demersurilor
scolii(important este nu ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a invatat )," precum si
"orientarea invatarii spre formarea de capacitati si atitudini, prin dezvoltarea competentelor
proprii rezolvarii de probleme si prin folosirea strategiilor participative in activitatea
didactica."
Functiile predarii se extind de la comunicarea informatiilor, care-si mentine un rol
important, la activitati de organizare, de conducere si dirijare a invatarii, de inovare a
procesului de invatamant si de creatie didactica. La fiecare secventa de instruire profesorul
parcurge trei etape ale unei actiuni eficiente : proiectarea, desfasurarea procesului, evaluarea
rezultatelor. El concepe, proiecteaza programul activitatii instructiv-educative, organizeaza si
indruma activitatea de invatare a elevilor, controleaza si evalueaza rezultatele, iar apoi
proiecteaza noua etapa. Toate aceste atribute confera profesorului rolul conducator al
procesului instructiv-educativ.
 INVATAREA

Invatarea presupune, in general, orice achizitie noua, care se manifesta ca o schimbare

in sfera comportamentala, ca rezultat al exersarii ; ea are menirea de a asigura adaptarea
organismului la mediu. Invatarea este un capitol important al psihologiei. Au fost elaborate
numeroase teorii ale invatarii. Vom retine doar doua, mai semnificative : invatarea simpla, de
tip conditionat, si invatarea complexa, cognitiva, constienta.
Invatarea simpla se realizeaza fie pe baza mecanismelor, fie pe baza "incercarilor si
erorilor". Ea este considerata rezultat al conditionarii si intaririi conexiunilor dintre stimuli ( S
) si raspunsuri ( R). De aceea, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub denumirea de "teorii S -
R". Formarea reflexelor conditionate constitue modelul elementar al invatarii.

Termenul de "reflex" este folosit in sens de reactie, de raspuns al organismului la

stimuli externi (sau interni ), reactie care se infaptuieste cu participarea sistemului nervos
central. In sens larg, chema aceasta a conditionarii se extinde si in domeniul invatarii umane.
La om intervin si anumite atitudini, se suprapun decizii voluntare, care schimba forma
activitatii, o complica, ea devenind intentionata. Invatarea cognitiva, complexa, constienta
este proprie omului. Invatarea umana este o invatare sociala ; ea reprezinta valorificarea
experientei acumulate de generatiile anterioare. Transmiterea acestei experiente, cum s-a mai
aratat, nu se face pe calea ereditatii, ci prin invatare, iar acumularea ei se face cu ajutorul
limbajului, care este propriu omului. Fiecare individ gaseste in societate un imens tezaur de
experienta, pe care-l preia si-l valorifica individual. Prin urmare, cunostintele pe care le
dobandeste elevul sunt produsul unei bogate experiente, la imbogatirea careia au contribuit
numeroase generatii. Ele, cunostintele, nu se preiau gata elaborate, ci se reconstitue de fiecare
individ care le invata. Ceea ce caracterizeaza, in general, invatarea umana este explorarea vie
si selectiva a situatiilor, cu posibilitatea de a elabora forme noi de adaptare, precum si intentia
deliberata a individului de a invata. Totdeauna invatarea se bazeaza pe o motivatie constienta
si urmareste un scop. In acelasi timp, invatarea umana se caracterizeaza prin cautarea
constienta de a da un raspuns compotamental cat mai adecvat.
Invatarea umana nu se reduce la o absorbtie pasiva de informatii, ci este un proces
activ de reconstructie, prin efort propriu si prin mijloace intelectuale, a ceea ce trebuie
invatat ; ea este un proces de organizare si integrare a noilor achizitii in propriul sistem de
cunostinte si deprinderi. Controlul permanent si autocontrolul constitue alte caracteristici ale
invatarii umane. Invatarea desfasurata de scolari este in esenta un proces de asimilare a
cunostintelor, de prelucrare si interiorizare a lor, de formare a deprinderilor, de insusire a
tehnicilor de invatare, de formare a aptitudinilor. In procesul invatarii, gandirea opereaza cu
informatii condensate in notiuni si categorii de notiuni. De aceea, elementul cel mai
caracteristic al conduitei inteligente a omului este capacitatea lui de a forma notiuni. Notiunea
sau conceptul condenseaza informatia cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene.
Informatiile cu care mai operam mai sunt incluse si in definitii, reguli, principii, legi, teoreme,
care contin, de asemenea, note esentiale, insusiri importante menite sa orienteze activitatea.
 Toate aceste forme de prezentare generalizata a gandirii sunt cuprinse in denumirea de
cunostinte. Ne reamintim ca acestea ( cunostintele ) sunt un sistem de date, fapte, prelucrate si
generalizate sub forma de notiuni, definitii, reguli, teoreme, norme, principii, legi etc. Ele nu
sunt insa simple date, ci sunt generalizari, adica date prelucrate cu ajutorul gandirii, din care a
fost retinut esentialul, generalul. Problema generala a teoriei invatarii a fost si este aceea de a
lamuri esenta si mecanismul formarii notiunilor, a insusirii cunostintelor.
In legatura cu aceasta problema au fost elaborate doua categorii de teorii :
a). teorii care considera ca notiunile se formeaza pe baza imaginilor acestora, a perceptiei ;
b). teorii care sustin ca notiunile se formeaza pe baza actiunii ;

a). Adeptii psihologiei clasice au formulat teza dupa care procesul de insusire a
conceptelor se produce prin trecerea de la datele perceptiei (furnizate direct pe calea
simturilor ) la prelucrarea acestora, prin care se ajunge la generalizarea lor pentru o intreaga
categorie (clasa )de obiecte sau fenomene.
In sens larg, insusirea cunostintelor presupune trecerea de la examinarea faptelor,
datelor brute la generalizari sau principii, de la datele perceptiei la notiuni, definitii etc.
Potrivit acestor teorii, conceptele se formeaza pornind de la datele perceptiei.
Impresiile achizitionate cu ajutorul simturilor devin fapte de constiinta (senzatii, perceptii,
reprezentari. Prin prelucrarea materialului faptic cu ajutorul operatiilor de gandire se ajunge la
desprinderea notelor comune si esentiale ale unei clase de obiecte, fapte, fenomene si la
generalizarea lor, adica la notiuni. In acest sens apare fireasca recomandare de a se prezenta
elevilor un material concret, intuitiv, bogat si variat pentru ca ei sa poata ajunge la
generalizare. Cercetarile mai noi in acest domeniu, efectuate de reputati psihologi, au aratat
limitele acestor teorii. Observatia lor consta in aceea ca didactica traditionala se bazeaza pe
imprimarea imaginilor in mintea elevului, pe copiile pe care le lasa perceperea obiectelor si
fenomenelor in mintea copiilor. Ei sustin ca o asemenea conceptie asupra cunoasterii, a
formarii notiunilor este simplista, nu corespunde realitatii. ( Hans Aebli, Didactica
psihologica,Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1980). Daca in acceptia psihologiei
clasice cunoasterea se relizeaza, in principal, prin intermediul perceptiei, in viziunea noua
"instrumentul" cunoasterii il constitue, in principal, actiunea.
b). Teorii cu privire la formarea notiunilor pe baza actiunii :
Psihologia moderna, prin reprezentanti de seama ( Jean Piaget, P.I.Galperin, Jerome Brumer
s.a.) fundamenteaza teza dupa care formarea notiunilor are loc nu pe baza imaginii, ci pe baza
actiunii cu ele. Ei considera actiunea drept un izvor al cunostintelor, perceptia fiind asociata,
integrata in contextul activitatii. Operatiile concrete cu obiectele se interiorizeaza si devin
operatii logic abstracte ( mintale ). De aceea, pentru formarea unor asemenea operatii
( mintale )trebuie pornit de la operatiile concrete cu obiectele. Ei deplaseaza bazele formarii
notiunilor de pe obiecte ca atare pe actiunile efectuate cu obiectele.

Conceptia scolii conduse de J.Piaget cu privire la formarea notiunilor poate fi

rezumata la urmatoarele :
- La baza formarii notiunilor sta actiunea si nu imaginea ;
- Imaginea constitue un suport al gandirii ;
- Actiunile concrete se "interiorizeaza", transformandu-se in operatii, abstracte ( mintale ) ;
- Transformarea operatiilor concrete in operatii abstracte constitue un proces care parcurge
mai multe etape, se desfasoara in timp ;
Cum se constata, scoala lui Piaget considera actiunea concreta drept "izvor si mediu al
inteligentei", trasatura esentiala a gandirii logice fiind aceea de a fi operativa, adica de a
prelungi actiunea, interiorizand-o in plan mintal. "Operatiile nu sunt altceva decat produsul
interiorizarii si al coordonarii actiunilor astfel incat fara activitate nu ar putea exista o
intelegere autentica" ( Jean Piaget ). J.Piaget nu neaga importanta imaginii in invatare, dar nu-
i atribue locul central. Imaginea este un suport al gandirii care, simbolizand operatiile , face
posibila evocarea lor interioara. Intre perceptie si notiune exista o stransa legatura ; perceptia
constitue baza de plecare pentru insusirea notiunilor. Dar pe masura ce notiunile isi
imbogatesc continutul prin intermediul actiunii, rolul perceptiei este diminuat. Are loc, dupa
cum se vede, o negare a perceptiei de catre notiune, accentul cazand pe actiune. Procesul de
invatare trebuie sa insemne pentru elev mai intai efectuarea unor actiuni concrete, care se
structureaza si se interiorizeaza, devenind operativ logice, abstracte. Acest proces de
interiorizare a actiunilor se realizeaza printr-o succesiune de transformari, care presupun
trecerea prin anumite stadii ( etape ). Astfel, de exemplu, "schema operatorie" de adunare
( operatie aritmetica ) nu rezulta dintr-o simpla percepere a unor obiecte ; ea nu este inscrisa
in obiecte concrete ca atare ( betisoare, bile etc ), ci in actiunea cu aceste obiecte. Prin urmare
nu fotografierea acestor obiecte furnizeaza operatia adunarii, ci activitatea copilului cu ele.
Ca si J.Piaget, psihologul P.I.Galperin considera notiunile drept rezultat al cristalizarii,
al formarii actiunilor mintale. El a elaborat teoria formarii actiunilor mintale in trei etape:
1. In formarea notiunilor se porneste de la actiunea externa ( materiala), care consta in
operarea cu materiale concrete ( prima etapa);
2. In etapa a doua are loc actiunea verbala, adica transpunerea actiunii materiale in plan
verbal, altfel spus, reproducerea ei cu ajutorul limbajului extern, oral cu voce tare ;
3. In cea de a treia etapa are loc actiunea mintala care este, in esenta, o actiune generalizata,
intelectuala.

In procesul de invatamant are loc si o invatare senzoriomotorie, care duce la formarea

deprinderilor. Scrisul, cititul, desenatul s.a. presupun transpunerea unui model perceptiv intr-o
realizare motrica. Exista deprinderi legate de munca intelectuala, ca cele de mai sus s.a.,
precum si deprinderi de munca in general inclusiv practice. Calea generala de formare a
notiunilor se particularizeaza in raport cu specificul fiecarei discipline scolare.

EVALUAREA
 Evaluarea este ultima etapa, activitate fundamentala a procesului de invatamant, care
este un proces de autoreglare. Cu evaluarea se incheie circuitul predare - invatare. Prin
evaluare profesorul obtine informatiile strict necesare privitoare la rezultatele activitatii de
invatare ( cunostinte, priceperi, desprinderi, capacitati s.a.) si ca urmare, regleaza activitatea
urmatoare in vederea obtinerii unor performante superioare. Cunoasterea performantelor
obtinute la un moment dat, a eventualelor lacune, a cauzelor acestora constitue indicatorii care
stau la baza aprecierii profesorului. In acelasi timp, prin evaluare (masurare ) profesorul are
posibilitatea sa cunoasca masura in care elevii si-au insusit materialul predat coform
obiectivelor prestabilite. Atat succesele inregistrate de elevi, cat si eventualele lacune in
pregatirea lor permit profesorului sa-si autoaprecieze propria sa activitate in toate fazele
(etapele) pregatirii si desfasurarii procesului didactic. Toate acestea ii vor permite sa ia masuri
de ameliorare a propriei sale activitati, valoroase, cat si prin remedierea carentelor care au
determinat unele lacune in asimilarea de catre elevi.
Evaluarea, privita in acest sens, este o componenta deosebita, absolut necesara, a
procesului de invatamant. Desi tratata de obicei ca o etapa care incheie procesul de predare -
invatare, ea este prezenta, totusi, in fiecare din momentele acestui proces. In acelasi timp,
rezultatele scolare sunt dependente de celelalte componente ale procesului de invatamant
constituite intr-un sistem unitar. Evaluarea trebuie privita si ca un moment aplicativ al
invatarii. De altfel, cunostintele se insusesc cu adevarat, in mod temeinic, in procesul aplicarii
lor. In acest sens se poate spune ca aplicarea informatiilor constitue un moment important al
invatarii. Instruirea elevilor este in esenta un act de informare. Dar informarea nu constitue un
scop in sine; ea vizeaza formarea personalitatii elevilor, producerea unor modificari valorice
pozitive in personalitatea lor, obiectivul fundamental fiind formarea omului dezvoltat
multilateral integral. In epoca "exploziei" de informatii fundamentale, pe cele cu valente
formative mai bogate, pe formarea capacitatii elevilor de a descoperi si utiliza informatiile in
mod creator.Teza potrivit careia este necesar sa se mute accentul de pe latura informativa pe
cea formativa nu trebuie inteleasa in sensul diminuarii informativului. Informarea si formarea
constitue o unitate dialectica. Nu se poate realiza formarea in mod independent de informare.
Pentru a exersa gandirea, in vederea formarii unor capacitati, ea trebuie sa opereze asupra
unui material. Notiunile deci informatiile , constitue continutul operatoriu al gandirii ; prin
modul in care elevii opereaza cu ele, informatiile dobandesc functionalitate, integrandu-se si
structurandu-se in sistem de cunostinte, conducand la producerea unor modificari
corespunzatoare in comportamentul lor. De aceea, este fireasca grija care trebuie manifestata
pentru sporirea eficientei formative a procesului de invatamant ; investirea si innobilarea
informatiilor cu cat mai bogate valente formative.
Aceasta depinde in cea mai mare masura de nivelul conducerii stiintifice a procesului
de invatamant adica de activitatea profesorului prin asigurarea calitatii cunostintelor si prin
dirijarea activitatii de invatare, astfel incat elevul sa fie angajat cat mai integral in acest
proces.