Sunteți pe pagina 1din 8

Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr.

3-4 ( 63-64)/ 2007

CONSIDERAłII PRIVIND AGRICULTURA DURABILĂ ÎN


CONTEXTUL PROBLEMELOR GLOBALE ALE OMENIRII

Salontai Al.
Universitatea de ŞtiinŃe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca

Abstract
On its way of multimillenial evolution agriculture has undergone several stages all of
them being organically implied in the natural ecosystems for the agro-ecosystems belongs in the
biosphere.
Following the impressive development of the pesticide and fertilizer industries and the
excessive utilization of chemical substances in cattle raising after World War Two, agriculture
has gained an ever increasing industrial trait and the agro-ecosystems have gradually been
replaced by man-agro-ecosystems.
The impact of the over industrialized agriculture on the ecological balance has reached its
critical point and more often than not overtook the normal man-nature relationship. The
excessive pollution of the soil and plants-of the environment that is-advocates the promotion of
agriculture based on ecological principles, on harmonious combination of biological and
chemical factors.

Key words: systems of agriculture, environment, sustainability

Una dintre problemele globale ale omenirii, acutizată în a doua jumătate a


secolului al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea, o constituie securitatea
alimentaŃiei şi protecŃia mediului ambiant.
În anul 1983, la ConferinŃa Clubului de la Roma, directorul acestuia, Eduard
Saouma, spunea: „În afară de dezarmarea nucleară nu există obiectiv mai vital
decât securitatea alimentară, periclitată tot mai accentuat de poluarea mediului
ambiant” (solul, apa şi aerul).
Încă de atunci s-a discutat problema asigurării alimentaŃiei pentru o
populaŃie a globului de 6 miliarde de oameni, reieşind că prin progresele
ştiinŃifice şi tehnice aceasta este posibilă, dacă însă ar fi sustenabilă, adică dacă
recoltele realizate ar fi performante, fără să distrugă baza biologică a
agriculturii, să protejeze mediul ambiant şi securitatea alimentară a populaŃiei
(SAOUMA, E., 1986).
Din fericire, celebrele „crize de foamete” din anul 2000, prognozate la
mijlocul secolului XX, datorate creşterii rapide a populaŃiei, nu s-au adeverit,
graŃie fenomenului cunoscut de „revoluŃia verde”, ca rezultat al progresului
ştiinŃific şi tehnologic care a condus la mărirea randamentelor în producŃia
vegetală, în special de cereale şi creşterii animalelor pe toate continentele.
5
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

ProducŃia mondială de cereale a crescut de la circa 600 milioane tone în anul


1950, la cca 2000 milioane tone în 2000 şi la aproximativ 2100 milioane tone în
anul 2005 (Production Yeaerbok, 1950-2005, Roma).
Astfel, foametea pe glob a pierdut în amploare, menŃinându-se încă gravă
în unele zone din Africa (Sudan, Tanzania, Mozambic, Nigeria).
La ConferinŃa ONU pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din
1992 s-a ajuns la concluzia că „societatea, întrega civilizaŃie, se află în faŃa unor
probleme complexe privind specia umană, viitorul ei” şi că dezvoltarea în
continuare a speciei umane nu poate fi asigurată decât în condiŃii de protecŃie a
mediului ambiant. Cu acest prilej a fost elaborat conceptul de „Dezvoltare
durabilă”cu consecinŃele cele mai importante pentru viitorul economiei
mondiale. Definirea conceptului aparŃine lui Lester Brown, directorul
institutului „Worldwatch” înfiinŃat în anul 1974. La această conferinŃă au fost
adoptate: convenŃii asupra schimbărilor climatice; convenŃia privind protecŃia
mediulu; hotărârea înfiinŃării Comisiei pentru „Dezvoltare durabilă”, ca
organism al ONU.
În cartea sa „ Planul B”, apărută în două ediŃii, 2003 şi 2006, Lester Brown
subliniază că actuala economie mondială este nesustensibilă din punct de vedere
ambiental, deoarece iroseşte resursele planetare şi deteriorează mediul
înconjurător. Această subliniere a fost întărită la a 12-a conferinŃă asupra
climatului de la Nairobi, (Kenia) din 2006, când s-a apreciat că cel mai
periculos fenomen al activităŃii umane este legat de schimbările climatice, ca
urmare a degajării în atmosferă a unei cantităŃi imense de gaze cu efect de seră
(bioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot şi 3 compuşi ai fluorului), al
cărui efect îl constituie deteriorarea stratului de ozon , protector al atmosferei
terestre faŃă de razele ultraviolete de la soare. Ca urmare, în ultimele decenii au
loc cu o frecvenŃă şi intensitate alarmantă: inundaŃiile, seceta, deşertizarea,
furtunile şi uraganele; perturbările grave în agricultură, resimŃite în diminuarea
cantitativă şi calitatoivă a recoltelor şi în consecinŃă o alimentaŃie precară;
extinderea bolilor tropicale şi subtropicale, cu influenŃă asupra sănătăŃii
oamenilor şi animalelor; periclitarea biodiversităŃii, respectiv duispariŃia
alarmantă a speciilor din flora şi fauna mondială.
Se estimează că limitarea emisiilor de gaze este posibilă numai prin
reducerea combustibililor fosili (ŃiŃei, gaze naturale, cărbune), care reprezintă
cca 75% din factorii poluanŃi şi prin reconsiderarea activităŃilor din industrie,
agricultură şi transporturi, principalii factori poluanŃi ai activităŃii umane.
În ceea ce priveşte agricultura ca factor poluator, în România până după al
II-lea război mondial, aceasta s-a bazat aproape exclusiv pe legătura indisolubilă
dintre cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, cu avantajele reciproce;
îngrăşămintele organice având rolul quasitotal în fertilizarea solului şi creşterea
producŃiei agricole.

6
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

Ca urmare a dezvoltării impresionante a industriei de îngrăşăminte chimice


şi pesticide în a doua jumătate a sec. XX, paralel cu extinderea şi diversificarea
mecanizării lucrărilor, agricultura a primit un tot mai accentuat caracter
industrial, agroecosistemele naturale fiind înlocuite în mod treptat cu
agroecosisteme artificiale. În acest sistem de agricultură investiŃiile devin
deosebit de mari, folosindu-se cantităŃi apreciabile de energie, de carburanŃi
fosili care adeseori depăşsesc cuantumul de energie fixată prin fotosinteză.
Energia carburanŃilor fosili este încorporată în producerea îngrăşămintelor şi
pesticidelor, în mecanzarea integrală a lucrărilor agricole, depozitarea şi
conservarea produselor, fabricării şi ambalării conserveleor etc.
În prezent, pe plan mondial se practică, diferenŃiat pe zone geografice şi
social-economice ale Ńărilor, trei sisteme principale de agricultură
(SALONTAI, Al., 1988; 1993):

1. Agricultura industrială (convenŃională), produs al societăŃii


superindustrializate, cu efecte puternic poluante, greu controlabile şi
imprevizibile asupra echilibrului ecologic, biodiversităŃii şi calităŃii produselor
alimentare; este tipul de agricultură performant dar nesustenabil, aflat într-o
etapă alarmantă, din cauza epuizării resurselor energetice fosile şi multiplelor
efecte negative asupra societăŃii.
Rezultatul benefic al agriculturiii industriale îl constituie doar creşterea
productivităŃii muncii şi sporirii recoltelor, care în ultimele 4-5 decenii s-au
dublat şi chiar triplat în numeroasele Ńări ale lumii. El este sistemul dominant al
agriculturii din zilele noastre, al cărui schimbare în secolul XXI, este iminentă.

2. Agricultura biologică (organică), în care producŃia agricolă se


realizează în exclusivitate pe baza factorilor naturali, fără fertilizanŃi chimici şi
pesticide pentru protecŃia plantelor.
Primele mişcări ale acestui sistem de agricultură apar încă din anul 1920,
în ElveŃia, în sensul eliminării din practicile agricole a îngrăşămintelor chimice
şi substenŃele utilizate în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
(IONESCU, Al., 1982).
Apreciind bunele intenŃii ale adepŃilor agriculturii biologice, considerăm
că acest sistem de agricultură nu se justifică, nu este oportun, în actuala etapă de
dezvoltare ştiinŃifică şi tehnică a societăŃii. Aceasta deoarece:
- nu este în măsură să asigure valorifiacrea potenŃialului maxim de
producŃie a gemotipurilor de plante create în ultimul timp şi mai cu seamă a
celor viitoare;
- nu va putea să rezolve, în sens global, nevoile de hrană îndestulătoare
pentru populaŃia globului în creştere continuă şi tot mai accelerată. După datele
prezentate de canadianul ecologist Hubert Reeves în recenta sa carte „ Mal de
Terre” (Pământul e bolnav), populaŃia Terrei a crescut de la 1,7 miliarde în anul
7
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

1900, la 2,5 miliarde în 1950, la 4,0 miliarde în 1978 şi la 6,0 miliarde în 2000,
prognozând 8-10 miliarde în anul 2050; la Congresul FAO din 2002 se vorbeşte
de 815 milioane de persoane victime ale malnutriŃiei;
- asistăm la o reducere continuă a suprafeŃelor agricole, pe seama
extinderii construcŃiilor pentru activităŃi social-economice (industrie, comerŃ
etc.). Diminuarea alarmantă a spaŃiilor verzi , consumatoare de bioxid de carbon
şi generatoare de oxigen, necesar vieŃii omului, se răsfrânge asupra echilibrului
mediului ambiant;
- cu privire specială la România, suprafeŃe foarte mari de teren arabil,
cca. 50 % la nivel naŃional şi între 75-90 % în zona colinară sunt necultivate, în
stare de pârloagă, aflate într-o alarmantă situaŃie de invazie a buruienilor, bolilor
şi dăunătorilor.

3. Agricultura ecologică (durabilă) cu diferitele variante şi reguli, pentru


care nu există încă, din păcate o definiŃie clară. Unii o identifică cu agricultura
organică sau cu cea biologică, fiind necesară delimitarea conŃinutului şi
structurile acestora.
NoŃiunea de agricultură durabilă o întâlnim încă de la mijlocul sec. al XX-
lea când a început să se contureze de către oamenii de ştiinŃă agronomi,
economişti şi ecologişti printre care acad. Gh. Ionescu şi Şişeşti şi Ir. Staicu. În
valorosul tratat de Agrotehnică vol. I (1958) autorii menŃionează că „elementul
cel mai caracteristic al sistemului de agricultură durabilă este asolamentul cu
alternarea culturilor”, subliniind că acesta se integrează benefic cu sistemele de
lucrare a solului, de aplicare a îngrăşămintelor şi de combatere a buruienilor
(IONESCU, ŞIŞEŞTI, GH., STAICU, IR., 1958). Agricultura ecologică
reprezintă o îmbinare a sistemului de agricultură industrială cu sistemul
agriculturii biologice, menŃinându-se aspectele pozitive ale fiecăruia dintre ele.
Agricultura ecologică se bazează pe folosirea mijloacelor şi metodelor
ştiinŃifice şi tehnice puse la îndemână de către societate, în scopul realizării de
recolte mari de calitate superioară, în condiŃiile protecŃiei mediului ambiant.Ea
este agricultura viitorului, bazată pe o activitate mai ingenioasă, care să asigure
o abundenŃă de produse alimentare, în condiŃiile reducerii energiei fosile şi
produselor chimice, menŃinerii fertilităŃii naturale a solului ridicată, iar mediul
înconjurător propice vieŃii omului, a ecosistemelor naturale, în ansamblul lor.
Componentele esenŃiale ale sistemului de agricultură ecologică după
opinia noastră, pot fi circumscrise în 10 subsisteme, cu particularităŃile lor
specifice.

1. Asolamentele de lungă durată (4-7 ani) cu structuri de culturi adecvate zonelor


ecologice, inclusiv plante amelioratoare şi succesiuni bazate pe criterii ştiinŃifice
(SALONTAI, AL. şi colab., 1990) (fig. 1-4).

8
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

9
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

10
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

2. Folosirea cu precădere a fertilizanŃilor naturali şi suplimentarea cu


macro şi microelemente chimice, în doze echilibrate pe principiul „dozelor
optime economic” (D.O.E.), aplicate în sol şi foliar.
3. Pregătirea terenului în sistemul „lucrări minime” pentru creşterea
productivităŃii muncii, economiei de energie şi de apă în sol.
4. Suplinirea necesarului de apă prin metode economicoase.
5. Combaterea integrală a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor (mecanică,
fizică, chimică şi biologică); excluderea pesticidelor cu grad ridicat de
toxicitate şi limitarea celor cu toxicitate redusă.
6. Cultivarea genotipurilor de plante şi creşterea raselor de animale cu
însuşiri de productivitate, calitate şi fiziologice superioare.
7. Generalizarea sistemului de cultivare a plantelor şi creşterea
animalelor în unităŃi complexe, în acelaşi agroecosistem, cu beneficiile lor
reciproce, inclusiv procesarea şi valorificarea produselor.
8. Aplicarea de tehnologii specifice pe terenurile în pantă, pentru
combaterea eroziunii solului şi de eliminare a excesului de apă pe terenurile
plane. Fondul funciar se află într-o stare accentuată de degradare complexă,
fizică, chimică şi biologică.
9. Comasarea terenurilor şi generalizarea fermelor de dimensiuni mari
şi mijlocii, în funcŃie de condiŃiile ecologice (climă, sol, orografie) şi de
specificul formelor culturale (cultura mare, legumicultură, floricultură, în
câmp sau în staŃii protejate). Ecologizarea este imposibil de realizat pe
proprietăŃi cu parcele mici, orânduite haotic, cu culturi diferite.
10. Acordarea rolului cuvenit învăŃământului şi cercetării ştiinŃifice,
factori determinanŃi în aplicarea şi generalizarea pârghiilor agriculturii
ecologice din România.
Rolul hotărâtor în preluarea şi generalizarea rapidă şi continuă a
rezultatelor cercetării îl au specialiştii din fermele agricole (ingineri agronomi,
horticultori, zootehnişti, medici veterinari, mecanici şi economişti), din toate
instituŃiile de la nivel naŃional şi teritorial cu profil agricol, nivelul de pregătire
profesională a tuturor lucrătorilor din agricultură.
Este condamnabilă înŃelegerea eronată a rolului specialistului din
agricultură în condiŃiile actuale ale societăŃii, fiind dureros să constatăm că şi
astăzi sunt actuale sublinierile prof. Marin ChiriŃescu Arva, făcute la Congresul
Agronomilor din februarie 1924 cu privire cu rolul inginerilor agronomi:
„Nelămurirea care domneşte la rostul agronomilor într-o Ńară agricolă este
paradoxală fiindcă nu se poate imagina justiŃie fără o magistratură bine pregătită
şi medicină fără cadre doftoriceşti, desigur că tot aşa nu se poate închipui
agricultură fără agronomi”.
Avem însă deplina convingere că în condiŃiile actuale ale agriculturii
româneşti – România situându-se printre Ńările europene cu cel mai mare
potenŃial agricol – cu o altă bază tehnico-materială, specialiştii îşi vor regăsi
11
Agricultura – ŞtiinŃă şi practică nr. 3-4 ( 63-64)/ 2007

motivaŃia muncii şi vor ocupa locul ce le revine pentru punerea în valoare a


terenului, pe principiile agriculturii durabile, agricultura ecologică, pentru o
hrană îndestulătoare şi sănătoasă, eliminând starea de jenă prin care trecem cu
toŃii, de importatori a două treimi din produsele alimentare.
Să sperăm într-o politică agrară mai înŃeleaptă, promovată de factorii
responsabili de la nivel de stat pentru transformarea cuceririlor ştiinŃifice şi
tehnice într-o puternică forŃă de progres şi demnitate naşională, că România va
redeveni o Ńară exportatoare de produse alimentare, ocupând un loc meritoriu în
cadrul Ńărilor din Uniunea Europeană.
Împărtăşesc credinŃa că agricultura viitorului ORI VA FI ECOLOGICĂ,
ORI ÎŞI VA PIERDE ROLUL MULTIMILENAR DE PRINCIPAL
FURNIZOR DE HRANĂ PENTRU OMENIRE.

BIBLIOGRAFIE

1. CHIRIłESCU, ARVA, M., 1924, Rolul agronomilor în agricultura Ńării, Comunicare la


Congresul agronomilor, 6 febr. 1924, Bucureşti
2. HUBERT REEVES, FREDERIC LENOIR, 2005, Pământul e bolnav, Trad. Ed. Humanitas,
Bucureşti
3. IONESCU ŞIŞEŞTI, GH., STAICU, IR, 1958, Agrotehnică, vol. I, E.A.S. Bucureşti
4. SALONTAI, AL., 1988, Agricultura ecologică – actualitate şi perspectivă, Rev. Ocrotirea
naturii şi a mediului înconjurător, 32, Nr. 1, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti
5. SALONTAI, AL., 1993, Ecologizarea – imperativ al agriculturii româneşti, Lucrări
ştiinŃifice, vol. 36, Seria Agronomie, Univ. Agronomică “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
6. SALONTAI, AL. Şi colab., 1990, Cercetări privind influenŃa asolamentelor asupra unor
însuşiri fizice şi chimice ale solului, protecŃiei şi producŃiei la principalele culturi din zona
centrală a Transilvaniei, Buletinul Inst. Agronomic Cluj-Napoca, Seria Agricultură-
Horticultură, vol. 44/2
7. SAOUMA, E., 1986, prefaŃă la lucrarea “Hrană pentru şase miliarde”, Idei contemporane,
Bucureşti
8. X X X Production Yeaerbook, 1950-2005, Roma

12