Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Raportul dintre copil şi casa unde a copilărit e comparabil celui pe care îl întreţine cu
părinţii. Pentru unele persoane, care au avut o relaţie deficitară, insuficientă cu
părinţii, casa părintească a însemnat plictiseală şi singurătate; dacă nu chiar
nefericire şi izolare. Sau chiar dacă relaţiile cu părinţii au fost amiabile, aceste
persoane au simţim casa ca o închisoare, lipsită de suflet şi fantezie, izolată de lume.
De aceea, revenirea acasă este considerată o obligaţie, o corvoadă care nu poate fi
ocolită.
Trimite în mod esenţial la mamă. Chiar dacă ea munceşte şi azi la fel de mult, uneori
chiar mai mult decât tatăl, prin calitatea sa de a asculta, de a primi, prin interesul pe
care îl poartă îmbunătăţirii cuibului său, va participa în modul cel mai activ la
climatul casei. În general tatăl se ocupă de ceea ce lumea exterioară poate vedea. El
este mai puţin sensibil la conceptul de cuib, simbolizat de cameră, decât mama, şi
mai preocupat de aparenţa reuşitei sociale. Deci el se va arăta mai ataşat de locuri
ca salonul sau bucătăria.
DA. Chiar în cazul unor mutări repetate există în mod necesar un spaţiu în care
latura afectivă este mai puternică. Ceea ce contează este amintirea de a fi fost acolo
deosebit de fericit, de a fi împărtăşit clipe intense cu cei iubiţi. Nu este neapărat casa
cea mai frumoasă, ci spaţiul cel mai bogat în emoţii şi trăiri. Există case superbe
cărora le lipseşte intimitatea, personalitatea, care nu au suflet şi nu pot lua
dimensiunea unei case părinteşti. Toţi am cunoscut în copilărie locuri în care
obiectele cele mai umile degajă o veritabilă afectivitate, provoacă o stare, unde
domneşte o dezordine plăcută. Indiferent de uzul, grandoarea sau modestia locului,
ceea ce contează este că aici să te simţi ca acasă.