Suveranitatea de stat

Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă,

judiciară sau/și executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor
înșiși.

Evoluția istorică a conceptului de suveranitate

Suveranitatea constituie una din trăsăturile puterii de stat de a fi supremă în raport cu

oricare altă putere socială internă și independența față de puterea oricărui alt stat sau organism
international. Desi este o noțiune unitară în esența ei, suveranitatea implică totuși două elemente
componente:

1) Suveranitate externă;

2) Suveranitate internă.

Ea face o joncțiune intre dreptul constituțional și dreptul internațional.

1. Suveranitatea externă semnifică independența absolută a statului și a fost exprimată ca

principiu pentru prima oară de Juan B. în 1576 în lucrarea “Despre Republică”. Potrivit acestei
concepții, statul este eliberat de orice subordonare față de o putere exterioară lui. Boden arată că
suveranitatea este absolută, perpetuă și individuală.

2. Suveranitatea internă semnifica dreptul statului de a își organiza puterea publică și

anume: dreptul de a legifera, de a înfăptui justiția și poliția. Cu alte cuvinte, este vorba de
supremația de stat care se concretizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli
obligatorii pentru toți cetățenii săi și de a le asigura aplicarea. Constituind una din trăsăturile de
stat, suveranitatea a apărut odată cu statul, și în decursul istoriei a evoluat, modificandu-și
conținutul în raport cu dezvoltarea socială, economică și politică a statelor.

Concepția dominantă până la apariția statelor centralizate absolutiste a fost cea a lui
Toma Dachino care susținea în teoria sa că puterea își are originea în voință divină al cărui
reprezentant pe pământ era Papa și căruia regii trebuiau să i se supună.
 În perioada formării statelor centralizate absolutiste, suveranitatea devine o trăsătură
fundamentală a monarhului absolut, suveranitatea absolutistă a monarhului însemnă și
independența puterii laice față de puterea bisericii.

Abuzurile monarhilor absoluți care în ultima perioadă a feudalismului constituia o

piedică în calea dezvoltării capitalismului, au determinat burghezia să se transforme din
apărătoare a monarhiei absolute în potrivnicul acesteia.

Un rol progresist în pregătirea ideologică a revoluțiilor burgheze l-a avut concepția

despre suveranitatea exprimată de J. Jeac-Rouseau în cartea sa “Contractul social” scrisa în 1756.
J.J. Rouseau susținea că originea suveranității PAUZA căutată în voințele individuale ale
oamenilor care au cedat regelui exercițiul ei printr-un act de supunere exprimat într-un contract.
Conform teoriei lui Rouseau, regele și ceilalți conducători ai statului nu sunt titularii
suveranității, ci sunt funcționari supuși poporului care pot oricând să fie revocați.

Concepția lui J.J. Ruseau, a stat la baza suveranității populare și naționale care și-a găsit
expresia în primele constituții franceze în concepția declarației dreptului omului și ale
cetățeanului și a constituției franceze din 1791, Suveranitatea aparține națiunii.

Laturile suveranității și caracteristicile ei

Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere, sunt
următoarele:

– este o putere politică;

– este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de
constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu
ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;

– are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din
domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;

– este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în

teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de a
fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).
 Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior
şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor în
practica socială - adică realizarea ordinii de drept.

Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile sale

cu celelalte state. Această latură este numită şi independenţa puterii sau neatârnarea acesteia. În
baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un amestec din
exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în considerarea principiilor şi a
normelor general admise în dreptul internaţional.

Suveranitatea puterii nu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu

este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii
suveraneexclusive trebuind să respecte două comandamente:

– toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă cu
nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi
consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;

– respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război,

aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.

În dreptul internațional modern, pe lângă suveranitatea statului, s-a format și conceptul

de suveranitate națională, înțeleasă drept dreptul oricărei națiuni la autodeterminare. Conținutul
suveranității naționale este suveranitatea națiunii și libertatea ei politică de a-și alege organizarea
juridică de stat și forma relațiilor cu alte națiuni. Suveranitatea națiunii este asigurată de structura
socio-economică și politică a societății, adică nu este inerentă nici unei națiuni. În esență,
suveranitatea națională este un principiu democratic, realizarea căruia depinde de conștientizarea
de către națiune a intereselor sale vitale, care rezultă în mod obiectiv din condițiile existenței și
dezvoltării sale.

Elementele suveranității dreptului internațional public

Fiind o colectivitate organizată, suverană şi independentă situată pe un anumit spaţiu,

statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea internaţională.
Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei
puteri, statul are dreptul de a guverna societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state în
exterior, în condiţîi de deplină egalitate. Dacă latura internă a suveranităţii statului priveşte
puterea sa de comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general şi în
urmărirea aplicării acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept), latura externă
priveşte comportamentul statului în societatea internaţională, raporturile sale cu celelalte state.
Astfel, suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţîi statului de subiect de drept
internaţional şi determină aria de manifestare a acestei calităţi.

Potrivit acestei convenţii, statul ca personalitate internaţională trebuie să întrunească

următoarele condiţii:

- teritoriu determinat;
- populaţie permanentă;
- guvern;
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state

Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care înţelegem cadrul spaţial în
care este stabilită o anumită colectivitate umană.

Astfel, teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre,
acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Împreună cu populaţia şi cu sistemul organelor puterii de stat, teritoriul reprezintă una din
premisele materiale naturale care condiţionează existenţa şi stabilitatea statului ca subiect
originar al dreptului internaţional. Teritoriul defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi
organizării statale suverane constituind astfel o noţiune juridico-politică.

Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, oricât de numeroase ar fi, nu ar putea
con- stitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spaţiului geografic
asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare ca o caracteristică esenţială a
statului.

Suveranitatea teritorială a statului se caracterizează, pe de o parte, prin exclusivitate, în

sensul că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui singur stat. Numai
statul, prin organele sale proprii, poate exercita puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul
de suveranitate.

Suveranitatea princiupiul fundament al dreptului international public

Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625 din octombrie 1970 se
referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state,
în conformitate cu Carta ONU. Textul declaraţiei reprezintă compromisul realizat din
confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de
dezvoltare.

– Egalitatea suverană a statelor.

Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern şi constituie baza

pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale în relaţiile internaţionale.

Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii convenţiilor şi tratatelor

la nivel internaţional. Conform rezoluţiei 2625 statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt
membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social,
politic sau de altă natură”.

– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care au

aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele naţiunilor decât a grupurilor
particulare din cadrul aceluiaşi stat.

– Interdicţia recurgerii la forţă.

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în
relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie
împotriva integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă.
 – Reglementarea paşnică a diferendelor.

Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de asemenea
maniera încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol.

Art. 33 pct. 1 prevede dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare: tratative,

anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la anumite organisme
internaţionale sau acorduri regionale.

– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat

Nici un nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul extern

al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fel de ingerinţă de orice natură exprimată
prin forţa armată sau prin alte mijloace.

Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce ţin în mod direct de

competenţa internă a statelor.

– Principiul respectării drepturilor omului.

Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de drept ale statelor
occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi sistemele unor ţări care se prevalează de
specificul tradiţiilor lor culturale sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau islamice.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă
de constrângere asupra celor cărora li se adresează.

– Principiul cooperării internaţionale.

Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de
a coopera între ele, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului
şi stabilităţii economice internaţionale.

– Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional
intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderaţie.
 Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei internaţionale şi
împotriva principiilor de drept internaţional.

Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici un fel de
ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică.

Evolutia conceptului de suveranitate

Uniunea Europeană reprezintă un parteneriat economic și politic unic în lume, creat după
cel de-al doilea Război Mondial, la propunerea părintelui său, Jean Monnet, care reunește în
prezent 28 de state europene, acoperind astfel o mare parte a continentului. Începând că o uniune
strict economică, aceasta a ajuns să reglementeze probleme din domenii cât mai diverse, de la
ajutor pentru dezvoltarea statelor membre până la protecția mediului.

Uniunea Europeană se identifică precum o formațiune unică și prin aceea că doctrinarii

nu au putut-o defini ca o organizație clasică, asemenea Organizației Națiunilor Unite. Deși la
prima vedere ar putea fi asemănată cu o federație, precum Statele Unite ale Americii, unde
statele membre își exercită independența pe plan intern, în timp ce pe plan extern acestea își
pierd calitatea de state suverane, statele membre ale Uniunii rămân națiuni suverane.

Acestea au ales a-și delega o parte a suveranității în vederea obținerii unei puteri și unei
influențe pe plan extern. În general, alegerea delegării suveranității și conducerea UE cu ajutorul
structurilor comunitare compuse din membrii cetățeni ai statelor membre, poate fi interpretată că
o limitare a suveranității.

Odată cu apariția și integrarea statelor în Uniunea Europeană s-a evidențiat nevoia

introducerii în legile fundamentale ale statelor membre de prevederi suplimentare privind
suveranitatea și posibilitatea transferării unei diviziuni ale acesteia către instituțiile europene.
Sintagme precum “transfer de drepturi”, “delegare de atribuții suverane” pot fi întâlnite în
Constituții precum cea a Franței sau Germaniei. Alte state au înțeles limitarea suveranității ca o
necesitate pentru atingerea condițiilor de integrare. Constituția României consacră „transferul
unor atribuții către instituțiile comunitare”, dar și „exercitarea în comun cu celelalte state
membre a competențelor prevăzute în aceste tratate”. Deși se pot identifica opinii diferite ale
statelor în ceea ce privește suveranitatea, este fără îndoială că toate statele membre au înțeles
necesitatea delegării suveranității pentru activarea acestora în cadrul Uniunii Europene.

Bibliografie:

https://administrare.info/

http://abcjuridic.ro/

https://www.academia.edu/

https://www.wikipedia.org/

https://www.scribd.com/