NoŃiuni generale ale economiei Disciplina de studiu Economiei Politice Formarea economiei politice a

parcurs mai multe etape. Conceptul de economie politică îşi are originea în gândirea filosofului grec
antic Aristotel şi în cuvintele greceşti OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege. OIKONOMIA devine mai
târziu ECONOMOS şi apoi ECONOMICS Pe ansamblu, putem afirma că economia politică trebuie să pună
în evidenŃă factorii care acŃionează asupra proceselor şi fenomenelor date, iar raporturile de
condiŃionare, interdependenŃă şi/sau funcŃionalitate există între procese şi fenomene. În acest sens,
economia politică este ştiinŃa economică şi are drept Ńintă finală explicarea raporturilor de cauzalitate
ale fenomenelor economice, servindu-se pentru aceasta de observaŃii, de descriere, de motivaŃii, de
înscrisuri şi de analiză, reducând la unitate diversitatea aparentă a fenomenelor, formulând legi şi
principii (economice). Economia politică este o ştiinŃă socială, care studiază procesele şi fenomenele
economice, în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină (producŃia, repartiŃia,
schimbul şi consumul), în vederea: • stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiŃionare,
interdependenŃă şi funcŃionalitate; • punerii în evidenŃă a metodelor şi soluŃiilor de utilizare eficientă
a resurselor, • motivării mobilurilor care îi animă pe agenŃii economici către activitatea desfăşurată
(economică). Economia politică - este o ştiinŃă socială care studiază legile economice, care guvernează
producŃia şi repartiŃia bunurilor materiale şi a serviciilor în societatea omenească, pe diversele ei
trepte de dezvoltare. Totodată economia politică este o ştiinŃă istorică, deoarece cercetează
dezvoltarea producŃiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare, precum şi modul prin care
întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la progres tehnico-economic şi la progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care se desfăşoară viaŃa
economică în Ńările cu economie de piaŃă liberă. Ea studiază modul în care oamenii se organizează
pentru a face faŃă problemei insuficienŃei resurselor. În orice tip de societate există mai multe nevoi
decât resurse (factori de producŃie) şi este necesar ca acestea să fie alocate către cele mai eficiente
utilizări. Acest fapt a impus agenŃilor economici practica dezvoltării succesive. În aceste condiŃii, teoria
economică studiază şi analizează modul prin care persoanele individuale, firmele, guvernele şi alte
organizaŃii (sau pe ansamblu, agenŃii economici) iau decizii prin care aleg una dintre multitudinea de
variante ale alocării resurselor necesare realizării procesului economic de producŃie. Concepte şi legi
economice Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaŃia noŃiunilor, conŃinutul
procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin care fiecare dintre acestea se integrează
în sistemul general al ştiinŃei. Pe parcursul dezvoltării conceptului de economie politică în literatura de
specialitate apar segmente (curente) care vin să studieze şi să întărească noŃiunea dezvoltării
producŃiei. Îmbinarea segmentelor economice cu conotaŃie politică ajung la mijlocul secolului trecut să
cunoască unele din cele mai mari discrepanŃe ale conceptelor economice caracteristice fiecărei
noŃiuni. 2 În literatură se menŃionează că dezvoltarea noŃiunii de economie s-a realizat în timp, pe
etape şi pe paliere. Această formulare conduce la ideea subiectivităŃii explicării noŃiunii de economie
politică. Legea economică stabileşte legături de interdependenŃă funcŃională, de durată şi de
profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităŃile socialeconomice.
Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate de forumurile democratice
legiuitoare. Legile urmăresc să pună în evidenŃă rapoarturile şi relaŃiile durabile între procese şi
fenomenele studiate. Până în secolul al XVIII-lea, legile economice nu erau decât constatări formulate pe
baza practicii, care trebuiesc luate în seamă în vederea adoptării unor măsuri de politică economică.
AdepŃii fiziocraŃi şi cei ai şcolii clasice propuneau noŃiunea de „lege naturală” prin impunerea şi
determinarea ordinii naturale în evaluarea conceptelor economice, pe care puterea trebuia să le
respecte. Şcoala germană de economie susŃinea faptul că legile economice nu au acelaşi caracter
imperativ, iar legile care guvernează producŃia pot fi infirmate cu o transformare voluntară a
comportamentelor umane. În acest sens, distingem două orientări economice antagoniste: • cei care
consideră că legile economice derivă dintr