AAP Teme Finante Publice Si Buget 2021

I
U
GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ
FINANȚE PUBLICE ȘI BUGET
Chişinău 2021
Finanțe publice și buget
TEMA 1. CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

1.1. Conceptul de finanţe publice. Esenţa şi structura lui
1.2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei finanţelor publice
1.3. Legătura finanţelor publice cu alte discipline
1.4. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de finanțe publice;

 Cunoașterea funcțiilor finanțelor publice;
 Prezentarea conţinutului economic al finanţelor publice ca relaţii sociale de natură
economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut;
 Analiza rolului financiar, economic şi social al finanţelor publice;
 Compararea categoriilor de finanțe publice și finanțe private;
 Înţelegerea caracterului istoric al finanţelor publice.
Concepte-cheie: finanțe publice, finanțe private, venituri publice, produsul intern brut,
fonduri financiare publice, mijloace de intervenţie a statului.
1.1. Conceptul de finanţe publice. Esenţa şi structura lui

Istoricul termenului „finanţe”, respectiv „finanţe publice” sau „venituri publice” este
dimensionat de reperele socio-economice ale evoluţiei societăţii.
În procesul dezvoltării sale, societatea omenească a constituit un vast cîmp pentru
cercetarea ştiinţifică, oferind posibilităţi de cercetare atît pentru ştiinţele exacte, cît şi pentru cele
sociale. În cadrul ştiinţelor sociale şi în special a acelor economice un loc deosebit revine ştiinţei
finanţelor.
Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a
formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la
punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagistă şi pînă în
prezent, finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-au
manifestat anumite condiţii şi au evoluat odată cu evoluţia condiţiilor care au stat la baza
apariţiei lor, dovedeşte caracterul istoric al acestora.
Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în [5,
p.6]:
a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea
resurselor statului în formă bănească;
b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de
resurse ce nu puteau fi procurate în cadrul relaţiilor existente anterior.
2
Cuvîntul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII – XIV-lea se foloseau
expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că
aceste expresii derivă de la cuvîntul finis care însemnă adesea „termen în bani”. În Franţa în sec.
al XV-lea se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea arendaşilor
de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finance înseamnă o sumă de bani
sau un venit al statului; iar les finaces – întregul patrimoniu al statului. În secolele al XV – XVII-
lea, în limba germană se folosea noţiunea de finanz – plată în bani. Cu timpul cuvîntul finanţe a
căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi de bursă,
relaţiile cambiale ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.
Referindu-se la finanţele publice, Gaston Jeze afirma că acestea au trei obiective esenţiale,
legate de bani. Este vorba de cheltuieli (determinarea obiectelor şi a cuantumului acestora), de
venturi (determinarea surselor şi a cuantumului acestora) şi de aplicarea veniturilor la cheltuieli.
El susţine punctul său de vedere pornind de la sarcinile care revin statului, provinciilor şi
comunelor, ca forme de organizare în societate şi de la mijloacele materiale şi băneşti de care au
nevoie agenţii publici pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
În acelaş scop, el cercetează şi etimologia cuvîntului finanţe. Cuvîntul finanţe – susţine
profesorul francez – vine de la cuvîntul latin „finis”, care înseamnă sfîrşit, termen. În materie de
drept, cuvîntul „finis” marchează sfîrşitul operaţiunilor juridice, adică efectuarea plăţii. În felul
acesta, cuvîntul „finis” a dat naştere la o serie întreagă de expresii vizînd plata unor sume de
bani. Finanţele publice vizează banii publici, şi prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi
utilizarea banilor publici [8, p.40].
Formele şi metodele de constituire a fondului bănesc bugetar diferă de la un sistem
economic la altul şi de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice
precum şi de sarcinile şi funcţiile statului în societate.
De asemenea, vorbind despre finanţe în economia de piaţă, trebuie să demarcăm, sectorul
privat (agenţi economici) care produce bunuri private de sectorul public (instituţii ale statului)
care produce bunuri publice. În mod corespunzător, trebuie să facem distincţie între finanţele
private de finanţele publice [1, p.16].
Finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor particulare de asigurări.
Finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului,
unităţilor administrativ-teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public.
Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi privat din economia de piaţă, se
impune şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele private:
3
 scopul urmărit de finanţele publice este satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, în
timp ce finanţele private urmăresc obţinerea de profit;
 finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoriile
instituţiilor statului, iar finanţele private sunt asociate cu resursele, cheltuielile, creanţele
de încasat şi obligaţiile de plată, etc. ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor de
asigurări private, etc.;
 gestiunea finanţelor publice este reglementată de dreptul public, iar a celor private
urmează regulile dreptului comercial;
 modul de procurare a resurselor financiare publice se realizează prin constrângere, iar a
celor private se asigură pe baze contractuale, de pe piaţă, prin confruntarea cererii şi
ofertei de capital de împrumut.
Concepţiile despre finanţele publice au evoluat continuu de-a lungul anilor, şi a fost în
strânsă legătură cu evoluţia statului şi a rolului asumat de acesta în diferite etape. În această
evoluţie se conturează două etape distincte:
 prima corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului ascendent (secolele
XVIII-XX);
 iar cea de a doua – dezvoltării monopolurilor (secolul XX, după marea recesiune
economică mondială).
Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice sau liberale, iar cele din etapa
următoare, intervenţioniste, cu numeroase nuanţe intermediare. Concepţiile clasice reflectă, de
fapt, doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii
din partea autorităţii publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea
legilor obiective ale pieţei. Activitatea economică trebuie să rămână apanajul întreprinderilor
privat capitaliste, orice participare a statului la viaţa economică fiind considerată contraindicată.
Statul trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii interne,
apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice să se
restrângă la minimum.
În această concepţie, sarcina finanţelor publice consta în:
– asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a
acestora;
– impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare
trebuiau astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-
economice existente;
4
– păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o

cerinţă fundamentală a bunei gestiuni. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie,
era considerată ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcţionării normale a
mecanismului economic;
– contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, în general acestea fiind
considerate nefaste pentru că pot genera inflaţie şi influenţează generaţiile viitoare.
În această epocă, conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic, drept pentru
care în literatura de specialitate se utilizează şi sintagma epoca statului-jandarm.
Concepţiile moderne sau intervenţioniste, apar spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea şi, mai cu seamă, după marea recesiune economică mondială din
1929-1933. Locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării). În
legătură cu activitatea economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă,
potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să
influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să
le limiteze efectele negative. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti
contemporani prevalează conceptul economic, în timp ce la alţii accentul cade pe conceptul
sociologic.
După al doilea război mondial, cînd necesităţile de reconstrucţie a economiei şi
incapacitatea mecanismelor pieţei de a asigura utilizarea deplină a forţei de muncă, au permis
extinderea şi aplicarea concepţiei, conform căreia statul poate şi trebuie să exercite o acţiune de
relansare a cererii globale, se dezvoltă aşa numitele concepţiile de orientare neoliberală. Astfel
rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică şi socială, ceea
ce s-a reflectat într-o creştere de volum şi schimbare a naturii finanţelor publice care „filtrează”
peste 50% din produsul intern brut în prezent, comparativ cu circa 15% înaintea primului război
mondial.
1.2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei finanţelor publice

La etapa actuală, sunt o multitudine de opinii cu privire la semnificaţia termenului de
finanţe publice, care diferă de la un autor la altul şi de la o etapă istorică la alta. Astfel
economiştii consideră finanţele ca fiind o ramură a științelor economice și au ca obiect de studiu,
după caz:
a) relațiile economice și de natură sociale, care apar în procesul constituirii și repartizării
fondurilor financiare publice care stau la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale, şi în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii;
5
b) metode de gestionare a fondurilor financiare publice;

c) bani şi bunuri utilizate pentru funcţionartea instituţiilor publice;
d) totalitatea resurselor şi a cheltuielilor care se referă la activitatea instituţiilor publice
(venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică, trezorerie publică), precum
şi regulile care determină regimul acestora;
e) gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi regulile şi principiile care
stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
f) modalitățile de stabilire, percepere și urmărire a impozitelor, taxelor și a altor tipuri de
venituri;
g) metodele de dimensionare și repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acțiuni și
benefeciari;
h) metodele de determinare a eficienței sau a eficacității cu care sunt utilizate fondurile
publice;
i) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare,
subvenţii şi alte pîrghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în viaţa
economică);
j) plasarea și rambursarea împrumuturilor de stat, precum şi gestionarea datoriei publice;
k) politica financiară (bugetar-fiscală și monetar-creditară) promovată de stat;
l) modalitățile de organizare și efectuare a controlului financiar, bugetar, fiscal și
economic de către diverse organe ale statului;
m)elaborarea, aprobarea, executarea și încheierea componentelor de venituri și cheltuieli
publice ale bugetului public național;
n) modalitățile de nivelare financiară a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a
eventualelor goluri temporare de casă și de finanțare a deficitelor bugetare.
În aceste interpretări accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care autorul o consideră
mai semnificativă, mai concludentă, mai importantă pentru caracterizarea acestora.
Între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor
sociale, modalitățile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele
prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a resurselor financiare
publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea, există legături strînse. O anumită
legătură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor
financiare.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
6
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoiilor sociale şi al influenţării activităţii economice.

Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întrega economie naţională şi pe
toţi membrii societăţii [8, p.36].
Paul Leroz-Beaulieu afirma, la începutul secolului nostru, că prin ştiinţa finanţelor înţelege
„ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestor venituri”. Veniturile publice sunt însăşi substanţa
finanţelor, regulile de gestionare a banilor, procedeele de împrumut, de amortizare etc.,
constituie ceea ce am putea numi partea exterioară a finanţelor... Cel care scrie despre ştiinţa
finanţelor poate să deplîngă în mod sincer statele care fac cheltuieli prea mari, dar sarcina sa
constă în a arăta cum un stat poate să-şi procure resursele menajând pe cît posibil interesele
particularilor şi respectînd justiţia [8, p.40].
Deci, Paul Leroz-Beaulieu defineşte ştiinţa finanţelor prin aceste cuvinte: „ştiinţa
veniturilor publice şi utilizarea acestor venituri”.
Potrivit opiniei lui Francesco Saverio Nitti, prin ştiinţa financiară înţelege modalităţile
după care statul şi puterile locale procură bogăţiile materiale necesare existenţei şi funcţionării
lor, precum şi modalităţile lor de utilizare. Cu alte cuvinte, ştiinţa financiară studiază activitatea
economică a statului şi a organelor colective – comune, provincii, departamente etc. [8, p.41].
Harold M. Grovers scrie că „finanţele publice formează un domeniu de cercetări care
tratează problemele de venituri şi de cheltuieli ale guvernelor (federal, al statelor şi locale). În
timpurile moderne, aceste probleme se împart în patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala
publică, datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi
administraţia fiscală şi politica fiscală” [8, p.43].
Profesorul francez Maurice Duverger consideră finanţele publice ca fiind o ştiinţă
economică şi politică, o „ştiinţă care studiază activitatea statului în calitatea sa de utilizator al
unor tehnici financiare speciale: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare,
buget etc.” [7, p.43].
Finanţele publice sunt, aşadar, integrate în mecanismele economiei şi adaptate la acestea.
Ele tind să devină astfel, sub un anumit aspect, o ramură a economiei politice – economia
financiară.
Finanţele publice sunt o ramură a ştiinţei politice, deoarece foloseşte tehnici financiare
pentru a interveni nu numai în domeniul economic, ci şi în domeniile social (egalizarea
veniturilor), familial (ajutor pentru natalitate), intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice sau
educative) şi chiar politic. Tehnicile financiare constituie forme particulare ale autorităţii publice,
ale amenajărilor speciale, ale puterii de stat.
7
Finanţele publice se ocupă cu „studiul mijloacelor prin care statul încearcă să realizeze,
concomitent cu acoperirea cheltuielilor publice pe seama resurselor publice, intervenţii în
domeniul economic şi social. De la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice,
obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin
intermediul cheltuielilor şi veniturilor”.
După opinia profesorilor americani R. A. Musgrave şi P. B. Musgrave [8, p.43] „finanţele
publice constituie un termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de probleme politice
care includ utilizarea măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli. Problemele de bază
nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor, distribuirea venitului
şi gradul de ocupare a forţei de muncă”.
În abordările economistului român Gheorghe Manolescu, finanţele publice sunt constituite
din ansamblul încasărilor şi cheltuielilor administraţiilor publice, adică ale autorităţilor publice
[4, p.33].
Definite în acest mod, finanţele publice înglobează ansamblul de fonduri supuse alocării
publice, ceea ce semnifică faptul că aceste alocări nu sunt determinate de preferinţele
consumatorului, ci de preferinţele colectivităţilor exprimate de către autorităţile publice.
Deoarece serviciile pe care autorităţile publice le furnizează nu sunt plătite, administraţiile
publice trebuie să-şi procure prin constrîngere (prelevări obligatorii) resursele financiare de care
ele au nevoie pentru a asigura aceste servicii.
Potrivit opiniei economistului român Iulian Văcărel, pentru statul modern, finanţele
publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci, înainte de
toate, un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine
studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a
modalităţilor de influenţare a proceselor economice, a relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la
studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre
analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi a veniturilor [8,
p.38].
Profesorul rus P. N. Şuliak [10, p.8] afirmă că finanţele constituie o ramură a ştiinţelor
economice şi au ca obiect de studiu relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor de resurse financiare publice centralizate şi descentralizate.
Potrivit opiniei profesorului rus V. V. Kovaliov [3, p.10], finanţele publice includ metodele
de gestionare folosite în cadrul sectorului public, metodele de dimensionare şi repartizare a
cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari.
8
Finanţele publice, în accepţia lor contemporană, studiază fenomenele economice din

considerente raţionale, nu ideologice. Teoriile şi conceptele, raţionamentele şi funcţionalităţile
dezvăluite prin străduinţa savanţilor care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei finanţelor publice
nu au fost elaborate în scopul de a promova o anumită ideologie, adică de a transforma
societatea, ci de a explica logic realităţile economico-sociale existente şi de a ajuta indivizii şi
societatea să le folosească în favoarea lor.
Ştiinţa finanţelor publice este o ramură importantă a ştiinţei economice, care face progrese
permanente, cerute şi generate de mobilitatea mare a fenomenilor economice, sociale şi politice
care au loc în societăţile contemporane.
Ştiinţa finanţelor nu poate să fie înţeleasă în afara politicii, deoarece fără organizare
politică nu ar exista un obiectiv colectiv de satisfăcut, nici cheltuieli publice pentru a asigura
realizarea lui şi, în consecinţă, nici o activitate financiară. Ştiinţa financiară este, deci, politică
prin natura sa.
Statul, prin intermediul şi cu ajutorul veniturilor publice, reprezintă instituţia social-politică
de bază care, prin organismele sale, asigură realizarea nevoilor şi intereselor publice.
În cadrul procesului de repartiţie a produsului social, se crează fondurile băneşti ale
societăţii – ale statului, ale persoanelor juridice cu capital privat, ale asociaţiilor obşteşti, ale
persoanelor fizice – prin care se asigură finanţarea dezvoltării şi a consumului. Dintre aceste
fonduri, ponderea cea mai mare o ocupă fondurile generale de dezvoltare social-economică a
societăţii, care se constituie în fondul bănesc bugetar [2, p.15].
1.3. Legătura finanţelor publice cu alte discipline

Metoda de studiu a științei finanțelor publice este caracterizată, pe de o parte,
prin demersurile gîndirii în cercetarea financiară și, pe de altă parte, prin amploarea raporturilor
sale cu alte discipline complementare.
Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, care se interferează cu: economia
politică, economiile de ramură, managementul, cu alte discipline cu profil financiar și monetar,
dreptul precum şi cu diferite discipline care tratează problemele sociale şi politice.
Economistul american David N. Hyman susține că „finanțele publice constituie un
domeniu al economiei politice care studiază activitățile publice și mijloacele alternative de
finanțare a cheltuielilor publice. Finanțele publice moderne evidențiază raporturile dintre cetățeni
și guverne. Bunurile și serviciile publice sunt furnizate prin instituții politice care au reguli și
proceduri ce au evoluat în timp, în anumite societăți, pentru a ajunge la opțiuni colective” [8,
p.49].
9
Cercetarea financiară presupune parcurgerea a trei etape:
Et
I etapă: o
a) c
b) se
II etapă: analiza feno
studiul științific al fenomenelor fin
obiectivul fundamental al acestei etape îl constituie dete
III etapă: cercetar
cercetarea financiară și confruntarea fenomenelor între ele sau cu alte feno
studiul științific al fenomenelor financiare presupune ca acestea să nu fie considerate abstracte, ci ca fiind situate în
Figura 1.1. Etapele cercetării financiare

Sursa: elaborat de autori în baza [9].
Profesorul francez Maurice Duverger face o sinteză a asemănarilor și deosebirilor dintre

concepțiile clasice și cele moderne privind finanțele publice. El consideră știința finanțelor ca
fiind o știință economică și politică. În concepția modernă finanțele publice constituie [8, p.49]:
a) o ramură a științelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai
cu seamă pentru a intervene în domeniul economic: regularizarea producției și
schimburilor, echilibrul prețurilor, egalitate în distribuire, menținerea puterii de
cumpărare a monedei, etc.. Finanțele publice sunt, așadar, integrate în mecanismele
10
economiei și adaptate la acestea. Ele tind să devină astfel, sub un anumit aspect, o
ramură a economiei politice – economia financiară;
b) o ramură a științei politice, deoarece folosește tehnicile financiare pentru a intervene nu
numai în domeniul economic, ci și în domeniul social și chiar politic.
Finanțele publice au legături strînse cu dreptul administrativ și cu cel constituțional care
rezidă în următoarele:
Prelevările de resurse bănești de la persoanele juridice și fizice la fondurile publice se fac,
în majoritatea cazurilor, prin constrîngere, fără contraprestație și cu titlu nerambursabil. Întrucît
acestea conduc la diminuarea patrimoniului plătitorilor, ele trebuie sa fie stabilite de autoritățile
publice competende și să îmbrace o formă juridică adecvată – lege, decret, etc. – opozabilă
tuturor membrilor societății.
Chiar și atunci cînd fondurile publice se constituie pe seama unui împrumut de stat, care
are caracter nerambursabil și este purtător de dobîndă, condițiile lansării și rambursării acestuia,
înscrise în contractul de împrumut se stabilesc tot de către autoritățile publice, printr-un act
juridic de nivel corespunzător.
Partidele aflate la putere definesc coordonatele politicii financiare a statului în programele
lor de guvernare iar puterea legislativă și cea executivă veghează ca acestea să fie puse în
aplicare. Autoritățile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni nu numai în
domeniul economic dar și în cel social și chiar politic. Acest lucru a determinat pe unii
economiști să afirme că finanțele publice constituie nu numai o ramură a științelor economice
dar și o ramură a științei politice.
1.4. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

Apariţia şi existenţa finanţelor publice au un caracter obiectiv deoarece servesc la
realizarea unor obiective precis determinate necesare desfăşurării activităţii societăţii şi care nu
s-ar putea înfăptui altfel.
Rolul finanţelor publice, se manifestă în plan financiar, economic şi social.
Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile de bază pe care le
exercită, respectiv:
11
Funcţiile de bază ale finanţelor publice
Funcţia de repartiţie Funcţia de control
a) faza I - constituirea fondurilor (veniturilor);
b) faza II - repartizarea (distribuirea) fondurilor. publice.
Figura 1.2. Funcţiile de bază ale finanţelor publice

Sursa: elaborat de autori în baza [1, p.20].
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două faze strâns legate între ele, şi
anume: constituirea fondurilor (veniturilor) publice şi repartizarea (distribuirea) fondurilor
publice.
Constituirea fondurilor publice constă în formarea de resurse financiare publice care se
poate realiza pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi,
penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome, vărsăminte din veniturile instituţiilor
publice, redevenţe, chirii din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului, venituri
din valorificarea unor bunuri proprietate de stat. La constituirea acestora participă cu resurse
toate sectoarele sociale: sectorul cu capital privat, de stat sau mixt, instituţiile publice, populaţia,
etc., în proporţii diferite, în funcţie de capacitatea lor financiară.
Repartizarea (distribuirea) fondurilor publice pe beneficiari (persoane fizice sau juridice)
este precedată de inventarierea şi evaluarea nevoilor sociale. Datorită faptului că cererea de
resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să
ierarhizeze cererile organelor centrale sau locale cu privire la realizarea anumitor obiective şi să
stabilească unele priorităţi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice,
cum sunt: învăţământ, sănătate, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi
locuinţe, apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice, datorie publică. Ambele faze ale
funcţiei de repartiţie (constituirea şi repartizarea fondurilor publice) se realizează în procesul de
distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale, care are loc între diverse persoane fizice sau
12
juridice, prin intermediul statului. Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un proces
unitar şi neîntrerupt, având un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii
funcţiilor şi sarcinilor asumate, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare, ceea
ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv. În schimb, modul de constituire a fondurilor
şi de distribuire a acestora are un caracter subiectiv, deoarece depinde de capacitatea factorilor de
răspundere de a percepe şi răspunde nevoilor sociale la un moment dat, de gradul de dezvoltare
economico-socială a ţării, de concepţiile (orientările doctrinare) forţelor politice aflate la putere.
Funcţia de control a finanţelor publice este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o
sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atît constituirea şi repartizarea fondurilor
publice, cît şi modul de utilizare a acestora. Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că
resursele financiare puse la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi, iar acestea reprezintă o
parte însemnată din produsul intern brut. Organele de control financiar ale statului urmăresc
încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului, instaurarea şi menţinerea
disciplinei financiare, limitarea evaziuni fiscale, consumarea acestora pentru obiectivele cărora
le-au fost destinate, utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă, etc..
Având în vedere cele prezentate, rezultă că prin intermediul finanţelor publice se realizează
o largă redistribuire a veniturilor şi averii între membrii societăţii, în scopul reducerii sărăciei şi
asigurării, pe cât posibil, a mijloacelor de existenţă necesare unui trai decent pentru întreaga
populaţie.
Economia capitalistă este caracterizată de profesorii americani Richard şi Peggy Musgrave
[6] ca fiind „un sistem combinat profund, în care forţele sectorului public şi privat
interacţionează şi sistemul economic nu este nici public, nici privat, dar implică un mix al celor
două sectoare”.
Într-o abordare economică, aceştia disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume:
alocarea resurselor, distribuirea veniturilor şi reglarea vieţii economice.
Funcţia de alocare a resurselor se manifestă prin faptul că statul asigură bunuri publice
care se pun gratuit la dispoziţia membrilor societăţii, acestea fiind finanţate din resurse financiare
prelevate prin metode de constrângere de la persoanele fizice şi juridice existente în societate.
Funcţia de distribuire a veniturilor urmăreşte atenuarea discrepanţelor ce se manifestă în
repartizarea venitului creat în societate între diferitele grupuri sociale, fiind în concordanţă cu
dreptatea sau justiţia socială. Veniturile sunt obţinute, în majoritatea cazurilor, ca remunerare a
factorilor pentru producerea de bunuri şi servicii. Statul, folosind bugetul public ca instrument
aflat la dispoziţia sa, prin sistemul de impozite utilizat pentru prelevarea resurselor financiare
13
necesare şi prin modul de dirijare a cheltuielilor publice modifică repartizarea primară a

veniturilor societăţii.
Funcţia de reglare a vieţii economice, prin măsurile de politică fiscală şi bugetară a
statului, urmăreşte realizarea unor obiective cum sunt: o anumită stabilitate a preţurilor, o mai
mare ocupare a forţei de muncă, un echilibru solid al balanţei de plăţi externe, o rată sporită de
creştere economică. Aceasta pentru că, pe perioade mari de timp, evoluţia economică nu urmează
acelaşi ritm de dezvoltare, existând alternanţe ale ritmurilor înalte de dezvoltare şi a celor de
creştere mai redusă sau chiar de descreştere.
Întrebări de autoverificare:
1) Ce reprezintă finanțele publice?

2) Care este importanța finanțelor publice?
3) Care sunt funcțiile finanțelor publice?
4) Care sunt etapele evoluției finanțelor publice?
5) Care sunt principalele deosebiri dintre finanţele publice şi finanţele private?
6) Prin ce se caracterizează faza de constituire a fondurilor financiare publice?
7) Prin ce se caracterizează faza de distribuire a fondurilor financiare publice?
8) Prin ce se caracterizează funcţia de control a finanţelor publice?
9) Care este conținutul finanţelor publice în perioada liberală („statul jandarm”)?
10 Care este conținutul finanţelor publice în perioada intervenţionistă?
)
11 Care este rolul statului în procesul procurării şi repartizării resurselor financiare pe
) destinaţii?
Bibliografie:
1. Cioponea M. Finanţe publice şi fiscalitate. Curs în tehnologie ID–IFR. Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. 173 p.
2. Hîncu R. şi alţii. Finanţe publice. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 188 p.
3. Ковалев В. Финансы. Москва: Издательство “Проспект”, 2007. 626 p.
4. Manolescu Gh. Buget – abordare economică şi financiară. Bucureşti: Editura
Economica, 1997. 368 p.
5. Matei G. Finanţe generale. Craiova: Editura MONDO – EC, 1994. 299 p.
6. Musgrave Richard A., Musgrave Peggy, Kullmer L. Die öffentlichen Finanzen in
Theorie und Praxis. J.C.B. Mohr (Paul Siebeck) Tubingen 1993, p. 4-5.
7. Secrieru A. Finanţe publice: Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie
guvernamentală. Chişinău: Editura Epigraf, 2004, 424 p.
8. Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Ediția III-a. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică R. A., 2002. 741 p.
9. Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Ediția IV-a. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 2003. 666 p.
10. Шуляк П., Белотелова Н. Финансы. Москва: Издательско-торговая корпорация
“Дашков и Ковалев”, 2007. 592 p.
14
TEMA 2. MECANISMUL ŞI POLITICA FINANCIARĂ

2.1. Conceptul de mecanism financiar. Structura şi funcţionalitatea lui
2.2. Politica financiară
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de mecanism financiar;

 Cunoașterea structurii mecanismului financiar;
 Prezentarea componentelor de politica financiară;
 Determinarea obiectivelor de politică bugetar-fiscală;
 Determinarea instrumentelor de politică bugetar-fiscală;
 Analiza rolului pîrghiilor economico-financiare;
 Înţelegerea funcționalității mecanismului financiar.
Concepte-cheie: mecanism financiar, politică financiară, politică bugetar-fiscală, produsul
intern brut, fonduri financiare publice, pîrghii economico-financiare.
2.1. Conceptul de mecanism financiar. Structura şi funcţionalitatea lui

Fiecare economie națională are mecanismul său de funcționare.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de conducere
și/sau reglare, de către factorii de conducere a societății a funcționării economiei naționale,
împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere și/sau reglare și întregul sistem
organizațional prin intermediul căruia o efectuiază.
Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în care el corespunde nevoilor
obiective de dezvoltare a economiei naționale, ca și de modul în care oamenii acționează pentru
buna funcționare a acestuia, pentru adaptarea lui la condițiile nou apărute.
Statul influențează selectiv activitatea economică prin finanțarea unor obiective sau acțiuni
pe seama resurselor publice, precum și prin utilizarea unor instrumente economico-financiare
(impozite, taxe, transferurile, subvențiile, prețurile, tarifele, etc.).
Mecanismul de funcționare a economiei naționale are o serie de componente de natură
financiară ce formează mecanismul financiar.
Mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de metode şi instrumente de natură
financiară reglementate de dreptul financiar şi aplicate în practică de organe cu funcţii în
domeniul finanţelor pentru influenţarea proceselor social-economice.
Componentele mecanismului financiar sunt:
15
Componentele mecanismului financiar
Sistemul financiar;
Metodele administrative de gestiune financiară;
Pîrghiile economico-financiare;
Cadrul instituțional (instituții și organe cu atribuții în domeniul finanțelor);
Cadrul juridic.
Figura 2.1. Componentele mecanismului financiar

Sistemul financiar cuprinde mai multe categorii de relații financiare care alcătuiesc
componentele sau verigile sale. Relațiile financiare se individualizează în funcție de participanții
la procesul de repartiție a resurselor bănești, locul de constituire și destinația fondurilor,
metodele folosite pentru crearea și repartizarea fondurilor. Relațiile financiare se leagă între ele
formînd un sistem caracterizat prin unitate în diversitate.
Finanțele ca sistem pot fi analizate dintr-un anumit punct de vedere și anume:
FINANȚELE ca sistem:
Sistem de relații economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de r
Sistem de fonduri de resurse financiare ce se constutuie în economie la anumite
Sistem de planuri financiare ce reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
Sistem de instituții și organe ce participă la organizarea relațiilor, la constituirea și distribuirea fo
Figura 2.2. Finanțele ca sistem

16
Sistemul financiar, privit ca relații economice, este constituit din:

- sistemul financiar public;
- sistemul financiar privat.
Componentele sistemul financiar ca relații economice sunt:
SISTEMUL FINANCIAR ca relații economice:
SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC
Bugetul de stat;
Bugete locale;
Bugetul asigurărilor sociale de stat;
Fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
SISTEMUL FINANCIAR PRIVAT
Creditul bancar;
Asigurările și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă;
Fondurile la dispoziția întreprinderilor.
Figura 2.3. Componentele sistemul financiar ca relații economice

În intenția de a asigura o stare de normalitate economiei naționale, statul printr-un

mecanism de funcționare care se dorește a fi eficient, utilizează anumite metode economice de
conducere. În literatura de specialitate, acestea sunt cunoscute sub denumirea de pîrghii
economico-financiare.
Pîrghiile economico-financiare reprezintă instrumente cu ajutorul cărora statul acționează
pentru stimularea interesului economic al unei colectivități determinate sau al membrilor
acesteia, luați în mod individual, pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Funcționarea normală, eficientă a mecanismului de conducere a economiei naționale
necesită printre altele utilizarea unui ansamblu de instrumente sau pîrghii cu ajutorul cărora pot
fi înfăptuite anumite obiective economico-sociale.
Pîrghiile economico-financiare sunt instrumente folosite de către stat pentru realizarea
anumitor obiective și cuprind:
17
 pîrghiile cu caracter preponderent financiar, legate nemijlocit de funcția de repartiție a

finanțelor: impozite, taxe și contribuții sociale;
 pîrghiile financiar-monetare (bancar-valutare): prețurile și tarifele, masa monetară,
volumul creditelor și rata dobînzii;
 parghiile cu caracter preponderent economic: sistemul de salarizare, etc..
Prin efectele pe care le genereaza, pîrghiile economico-financiare pot acționa în
următoarele direcții:
 pentru stimularea și încurajarea anumitor activități sau categorii sociale;
 pentru descurajarea sau restrîngerea anumitor activități.
Pîrghiile financiare sunt instrumente ale politicii financiare. Diversele instrumente
financiare (impozite, buget, credite) se pot manifesta ca pîrghii financiare în masura în care
favorizeză soluționarea unor probleme de ordin economic și social.
Mecanismul de conducere a economiei naționale încorporează, alături de alte componente,
o multitudine de instrumente financiare, fiecare dintre ele contribuind la atingerea anumitor
scopuri.
Aceste instrumente se concretizeaza, în special, în:
 previziuni, programe și planuri financiare (sub formă de balanțe financiare, bugete de
stat, bugete locale, bugete de venituri și cheltuieli ale întreprinderilor și instituțiilor
etc.);
 metode și tehnici de lucru necesare determinării eficienței economice sau a eficacității
unor cheltuieli, stabilirii opțiunilor unor soluții alternative;
 metode de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri
nefiscale, împrumuturi etc.);
 metode de dirijare a resurselor financiare de la fondurile publice către diverși
beneficiari (alocații, subvenții bugetare, credite etc.);
 instrumente cu dublă funcțiune (de prelevare-dirijare și de influențare a proceselor
economice, sociale și de altă natură).
Metodele de prelevare și de plată capată caracter de pîrghie, în măsura în care, asigurînd
înfăptuirea funcției de repartiție a finanțelor influențează pozitiv anumite laturi ale activității
economice în diverse faze ale procesului reproducției sociale.
Pîrghiile economico-financiare, utilizate în procesul reproducției sociale, constituie
instrumente cu ajutorul cărora statul acționează pentru stimularea interesului economic al unei
anumite colectivități (ramură sau subramură economică, grup social, zonă geografică, etc.) sau al
membrilor aceșteia luați în mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv.
18
Aceste pîrghii sunt utilizate nu numai pentru stimularea interesului economic al

participanților la procesele economice în realizarea anumitor obiective, ci și pentru sancționarea
materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligații legale sau contractuale.
Pîrghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcționare a
economiei și se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu include însă
necesitatea utilizării în completare a unor metode administrative, cum sunt:
 întocmirea de prognoze, programe economice și planuri financiare pentru a cunoaște în
ce direcții, în ce ritm, cu ce eforturi și cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile
economice, sectoarele și unitățile economice;
 conducerea evidenței contabile și întocmirea documentelor de sinteză contabilă după
normele metodologice stabilite de autoritățile publice competente;
 exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de
gestionare a mijloacelor materiale și bănești ale statului;
 reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
 reglementarea regimului valutar ș.a..
La nivelul economiei naționale pot fi identificate atît metode economice de conducere, cît
și metode administrative:
Folosirea pîrghiilor economico-financiare.
Metode economice de conducere
Mecanismul de funcționare a economiei
Metode administrative de conducere
Întocmirea de prognoze, programe și planuri;

Evidența contabilă și bugetară;
Controlul financiar;
Sistemul prețurilor și tarifelor;
Reglementarea împrumuturilor din fondurile publice;
Regimul valutar;
Supravegherea importului și exportului, etc..
Figura 2.4. Metode de conducere a activității economice

19
Planificarea financiară este modalitatea prin care are loc stabilirea, cu caracter orientativ
și cît mai reguros, a nevoilor și resurselor economiei naționale, a cerințelor pieței, etc..
Renunțîndu-se la planificarea obligatorie, sistemul de orientare a dezvoltării economico-
sociale a ţării are la bază un instrument denumit, generic, program de dezvoltare a economiei
naționale.
Acest program are caracter orientativ și urmărește evidenţierea nevoilor și posibilităţile
economiei naţionale, cerinţele pieţei interne, conexiunile economiei naţionale cu economia
mondială.
Odată cu elaborarea programelor de dezvoltare a economiei naționale, se întocmesc balanțe
financiare de sinteză, în care sunt reflectate resursele preconizate a se realiza, precum și
destinația acestora, fiind un instrument cu caracter orientativ ce servește la fundamentarea
echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
Separat de acestea, se întocmesc planuri financiare cu caracter executoriu, cu ajutorul
cărora se stabilește modul de realizare a echilibrului financiar în cursul anului (bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile asigurării obligatorii de asistenţă
medical, bugete de venituri și cheltuieli ale instituțiilor publice, etc.).
Cadrul instituțional este format din organe cu atribuții și răspunderi în domeniul
finanțelor publice, respectiv:
În conformitate cu prevederile Legii nr.181 din 25.07.2014 privind finanţele publice şi
responsabilităţii bugetar-fiscale sunt stabilite următoarele competenţe şi responsabilităţi
în domeniul finanţelor publice:
Rolul Parlamentului
În domeniul finanţelor publice, Parlamentul are următoarele competenţe şi responsabilităţi
de bază:
a) adoptă acte legislative în domeniul finanţelor publice;
b) adoptă legea privind, după caz, modificările şi completările la legislaţie ce rezultă din
politica bugetar-fiscală;
c) adoptă legile bugetare anuale şi legile privind modificarea bugetelor;
d) examinează raportul semianual privind executarea bugetului public naţional şi a
componentelor acestuia;
e) aprobă rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
Rolul Guvernului
20
În domeniul finanţelor publice, Guvernul are următoarele competenţe şi responsabilităţi de

bază:
a) exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul gestionării finanţelor
publice, în conformitate cu principiile şi regulile stabilite de prezenta lege;
b) asigură durabilitatea programului de guvernare şi a altor documente de politici din punct
de vedere bugetar-fiscal;
c) asigură administrarea datoriei de stat şi monitorizarea datoriei sectorului public;
d) aprobă cadrul bugetar pe termen mediu;
e) aprobă şi prezintă Parlamentului proiectele legilor bugetare anuale, precum şi proiectele
de legi privind modificarea bugetelor;
f) adoptă hotărîri privind redistribuirea alocaţiilor în condiţiile art.60 alin. (1) lit. a);
g) asigură gestionarea eficientă şi transparentă a fondului de rezervă şi a fondului de
intervenţie ale Guvernului;
h) prezintă Parlamentului rapoarte privind executarea bugetului public naţional şi a
componentelor acestuia;
i) aprobă regulamentul-cadru de activitate a serviciilor financiare din cadrul autorităţilor
publice;
j) adoptă acte normative în scopul implementării prezentei legi.
Rolul Ministerului Finanţelor
Ministerul Finanţelor este autoritatea publică centrală în domeniul finanţelor publice şi are
următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază:
a) stabileşte activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi monitorizează
implementarea acestuia, precum şi asigură coordonarea generală a procesului bugetar;
b) elaborează şi asigură implementarea politicii bugetar-fiscale în conformitate cu
principiile şi regulile bugetar-fiscale stabilite de prezenta lege;
c) elaborează şi prezintă Guvernului spre aprobare cadrul bugetar pe termen mediu;
d) examinează propunerile de buget ale autorităţilor publice centrale, elaborează şi prezintă
Guvernului proiectul legii bugetului de stat pe anul respectiv şi, în caz de necesitate,
proiectele de legi privind modificarea acestuia;
e) examinează proiectele legilor anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi sintezele consolidate ale proiectelor
bugetelor locale de nivelul întîi și al doilea, precum şi determină transferurile
interbugetare în conformitate cu legislaţia;
21
f) asigură gestionarea mijloacelor financiare ale bugetelor componente ale bugetului

public naţional prin contul unic trezorerial şi prin alte conturi deschise în Banca
Naţională a Moldovei şi în instituţiile financiare, administrează bugetul de stat şi
monitorizează executarea celorlalte bugete componente ale bugetului public naţional;
g) organizează şi asigură funcţionarea sistemului trezorerial;
h) participă în Sistemul automatizat de plăţi interbancare;
i) întocmeşte şi publică rapoarte periodice şi anuale privind executarea bugetului de stat,
precum şi privind executarea bugetului public naţional;
j) administrează datoria de stat şi garanţiile de stat, precum şi monitorizează datoria
sectorului public;
k) efectuează monitoringul financiar al autorităţilor publice la autogestiune, al
întreprinderilor de stat şi al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat;
l) elaborează şi aprobă cadrul metodologic necesar pentru implementarea prezentei legi şi
a altor acte normative în domeniul finanţelor publice, precum şi acordă asistenţă
metodologică autorităţilor publice centrale şi locale în procesul bugetar;
m)asigură procesul de dezvoltare continuă a capacităţilor profesionale ale personalului care
activează în domeniul finanţelor publice;
n) avizează proiectele de acte normative cu implicaţii financiare asupra bugetelor, precum
şi proiectele de acorduri, memorandumuri, protocoale sau alte documente cu caracter
financiar, încheiate cu alte state sau cu organizaţii internaţionale;
o) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
Pentru analiza bugetară şi analiza perspectivelor în domeniul finanţelor publice, Ministerul
Finanţelor poate solicita şi dispune de orice informaţie necesară de la oricare autoritate/instituţie
publică.
Rolul autorităţilor publice centrale
În domeniul finanţelor publice, autorităţile publice centrale au următoarele competenţe şi
responsabilităţi de bază:
a) organizează sistemele de planificare, executare, evidenţă contabilă şi raportare a
bugetului în cadrul autorităţii publice respective şi, după caz, în cadrul instituţiilor
bugetare din subordine;
b) elaborează, aprobă, asigură implementarea şi raportează strategiile sectoriale de
cheltuieli;
22
c) stabileşte priorităţile de politică sectorială şi asigură conformitatea strategiilor sectoriale

de cheltuieli cu documentele de planificare strategică şi cu limitele de cheltuieli
prognozate/aprobate în buget;
d) asigură repartizarea limitei sectoriale de cheltuieli pe bugetele componente ale bugetului
public naţional şi pe autorităţi publice centrale, în cadrul sectorului de care este
responsabil, inclusiv determină transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat
la bugetele locale;
e) prezintă Ministerului Finanţelor propuneri pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen
mediu şi a proiectului legii bugetului de stat, rapoarte financiare, rapoarte de
performanţă, alte rapoarte şi informaţii necesare pentru elaborarea rapoartelor prevăzute
de prezenta lege, fiind responsabile de prezentarea în termen şi corectitudinea
informaţiilor prezentate;
f) participă la argumentarea şi promovarea proiectului cadrului bugetar pe termen mediu şi
a legii anuale a bugetului de stat, precum şi a rapoartelor privind executarea bugetului
de stat, inclusiv privind performanţa în cadrul programelor pe domeniile de competenţă;
g) asigură repartizarea şi aprobă limitele de alocaţii bugetare anuale şi indicatorii de
performanţă pentru instituţiile din subordine şi monitorizează performanţele financiare
şi nefinanciare ale acestora;
h) asigură publicarea strategiilor sectoriale de cheltuieli şi a bugetelor anuale pe domeniile
de competenţă, precum şi a rapoartelor privind implementarea acestora;
i) asigură gestionarea alocaţiilor bugetare şi administrarea patrimoniului public, în
conformitate cu principiile bunei guvernări;
j) asigură supravegherea activităţii şi eficienţa utilizării patrimoniului instituţiilor publice
la autogestiune pentru care au calitatea de fondator, precum şi a întreprinderilor de stat
şi a societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat care activează în
domeniul de competenţă;
k) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
Pentru realizarea atribuţiilor, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice
conlucrează cu alte autorităţi publice centrale şi locale, care, la rîndul lor, sînt obligate să
colaboreze şi să prezinte orice informaţie necesară autorităţii publice de specialitate.
Rolul autorităţii publice centrale şi a instituţiei publice responsabile pentru bugetul
asigurărilor sociale de stat. În domeniul finanţelor publice, autoritatea publică centrală în
domeniul protecţiei sociale are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază:
23
a) elaborează politicile în domeniul asigurărilor sociale de stat şi asistenţei sociale şi

prezintă Ministerului Finanţelor, în baza propunerilor Casei Naţionale de Asigurări
Sociale, prognoze ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi alte informaţii necesare
pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu;
b) prezintă şi promovează, în procesul consultărilor cu Ministerul Finanţelor, Guvernul şi
cu Parlamentul, proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul respectiv şi,
în caz de necesitate, proiecte de legi privind modificarea bugetului în cauză;
c) monitorizează şi analizează executarea bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi
performanţa în cadrul programelor;
d) înaintează Guvernului propuneri în vederea asigurării stabilităţii financiare a sistemului
public de asigurări sociale;
e) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
În domeniul finanţelor publice, Casa Naţională de Asigurări Sociale are următoarele
competenţe şi responsabilităţi de bază:
a) elaborează şi prezintă autorităţii publice centrale în domeniul protecţiei sociale
prognoze ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi alte informaţii necesare pentru
elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu;
b) întocmeşte şi prezintă autorităţii publice centrale în domeniul protecţiei sociale proiectul
legii anuale a bugetului asigurărilor sociale de stat şi, în caz de necesitate, propuneri de
modificare a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi furnizează informaţiile
necesare pentru fundamentarea acestora;
c) participă în procesul de consultare şi promovare a proiectului legii anuale a bugetului
asigurărilor sociale de stat la Ministerul Finanţelor, Guvern şi Parlament;
d) administrează bugetul asigurărilor sociale de stat şi implementează programele în
conformitate cu obiectivele şi indicatorii de performanţă asumaţi;
e) asigură gestionarea mijloacelor bugetului asigurărilor sociale de stat şi administrarea
patrimoniului public aflat în gestiune, în conformitate cu principiile bunei guvernări;
f) prezintă Guvernului, autorităţii publice centrale în domeniul protecţiei sociale şi
Ministerului Finanţelor rapoarte privind executarea bugetului asigurărilor sociale de
stat, inclusiv privind performanţa în cadrul programelor, şi asigură publicarea acestora;
g) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
Rolul autorităţii publice centrale şi a instituţiei publice responsabile pentru fondurile
asigurării obligatorii de asistenţă medicală. În domeniul finanţelor publice, autoritatea publică
centrală în domeniul ocrotirii sănătăţii are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază:
24
a) elaborează politica în domeniul asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi prezintă

Ministerului Finanţelor, în baza propunerilor Companiei Naţionale de Asigurări în
Medicină, prognoze ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi alte
informaţii necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu;
b) prezintă şi promovează, în procesul consultărilor cu Ministerul Finanţelor, Guvernul şi
cu Parlamentul, proiectul legii fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe
anul respectiv şi, în caz de necesitate, proiecte de legi privind modificarea fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
c) monitorizează şi analizează executarea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală, precum şi performanţa în cadrul programelor;
d) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
În domeniul finanţelor publice, Compania Naţională de Asigurări în Medicină are
următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază:
a) elaborează şi prezintă autorităţii publice centrale în domeniul ocrotirii sănătăţii
prognoze ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi alte informaţii
necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu;
b) întocmeşte şi prezintă autorităţii publice centrale în domeniul ocrotirii sănătăţii proiectul
legii anuale a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi, în caz de
necesitate, propuneri de modificare a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală, precum şi furnizează informaţiile necesare pentru fundamentarea acestora;
c) participă în procesul de consultare şi promovare a proiectului legii anuale a fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală la Ministerul Finanţelor, Guvern şi
Parlament;
d) administrează fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi implementează
programele în conformitate cu obiectivele şi indicatorii de performanţă asumaţi;
e) asigură gestionarea mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi
administrarea patrimoniului public aflat în gestiune, în conformitate cu principiile bunei
guvernări;
f) prezintă Guvernului, autorităţii publice centrale în domeniul ocrotirii sănătăţii şi
Ministerului Finanţelor rapoarte privind executarea fondurilor asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, inclusiv privind performanţa în cadrul programelor, şi asigură
publicarea acestora;
g) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
Rolul autorităţilor administraţiei publice locale
25
În domeniul finanţelor publice, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele

a) elaborează, aprobă şi administrează bugetele locale cu respectarea principiilor şi
regulilor stabilite de prezenta lege şi în conformitate cu legislaţia privind finanţele
publice locale;
b) elaborează prognoze bugetare şi întreprind, în limitele competenţelor, măsuri pentru
creşterea bazei fiscale şi asigurarea sustenabilităţii bugetelor locale pe termen mediu şi
lung;
c) înaintează, prin intermediul asociaţiilor reprezentative ale autorităţilor administraţiei
publice locale, propuneri la elaborarea politicii bugetar-fiscale şi a politicilor sectoriale,
precum şi participă la consultările privind relaţiile interbugetare;
d) conlucrează cu autorităţile publice centrale şi implementează la nivel local programele
şi politicile cuprinse în documentele de planificare strategică de nivel naţional;
e) publică bugetele locale şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind
performanţa în cadrul programelor la nivel local;
f) asigură gestionarea resurselor bugetare şi administrarea patrimoniului public, în
g) efectuează monitoringul financiar al instituţiilor publice la autogestiune, al
întreprinderilor municipale şi al societăţilor comerciale în care autorităţile administraţiei
publice locale au calitatea de fondator sau deţin cota majoritară în capital social.
Alte competenţe specifice ale autorităţilor administraţiei publice locale sînt prevăzute de
legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative.
Rolul instituţiilor bugetare
În domeniul finanţelor publice, instituţiile bugetare au următoarele competenţe şi
responsabilităţi de bază:
a) elaborează şi prezintă propuneri de buget;
b) repartizează limitele de alocaţii bugetare conform clasificaţiei bugetare;
c) colectează venituri în condiţiile art.43;
d) îşi asumă angajamente bugetare şi efectuează cheltuieli în scopurile şi în limitele
alocaţiilor bugetare;
e) implementează şi raportează programele în conformitate cu obiectivele şi indicatorii de
performanţă asumaţi;
f) asigură gestionarea alocaţiilor bugetare şi administrarea patrimoniului public, în
26
g) publică bugetele şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanţa

în cadrul programelor;
h) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie.
Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul
financiar, atît în faza de repartiție, cît și în faza de prelevare.
2.2. Politica financiară

Abordată global, politica financiară „exprimă opţiunile privind metodele, mijloacele şi
instituţiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti,
inclusiv modalităţile de folosire a instrumentelor şi tehnicilor financiare pentru influenţarea
activităţilor economico-sociale în sensul dorit” [4, p.48].
Deşi domeniul său de manifestare îl reprezintă activitatea financiară, prin conţinutul său
repercutează asupra întregii activităţi a entităţilor de la care emană. Instrumentele şi tehnicile de
realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la rîndul lor, componente ale acesteia, prin
care se conturează modul concret de înfăptuire a fluxurilor băneşti, în corespondenţă cu scopurile
cărora le sunt subordonate activităţile financiare.
Profesorul Iulian Văcărel consideră că „politica financiară acţionează nemijlocit în sfera
repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor
publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale” [8, p.111].
În viziunea sa, deciziile cu caracter monetar, din domeniul creditului şi din domeniul
asigurărilor dau conţinut unor componente distincte ale politicii economice: politica monetară,
politica de credit şi politica de asigurări. Pe de altă parte, în contrast cu semnificaţia restrictivă
dată politicii financiare în contextul anterior, el precizează că „în politica financiară nu se poate
face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea
dintre sectoarele public şi privat, dintre stat, întreprinderi şi bănci”, iar folosirea cu precădere a
sintagmei „politica financiară a statului” este menită, în opinia noastră, delimitării unei
componente distincte a politicii financiare, şi anume politica financiară a întreprinderii [8,
p.131].
În alte opinii, politica financiară este interpretată într-un sens larg, cu un conţinut mai
cuprinzător. Astfel, în opinia profesorului Gheorghe Filip „acesteia îi corespund, atît conceptul
de politică financiar-monetară, vizînd o problematică care este de competenţa autorităţilor
publice, cît şi cel de politică financiară a entităţilor economico-sociale private referitoare la
activitatea financiară a fiecăreia” [5, p.14].
27
În această ultimă abordare, ca şi componente ale politicii financiare se disting politica

bugetară, politica fiscală, politica monetară, politica valutară, înglobate în conceptul de politică
financiar-monetară, şi politică financiară a întreprinderii, promovată de firme, organizaţii,
instituţii autonome.
O imagine de ansamblu asupra politicii financiare, în accepţiunea largă dată acesteia, şi
componentelor sale rezultă din:
POLITICA MONETARĂ
(ŞI VALUTARĂ)
POLITICA
FINANCIAR-MONETARĂ
(A AUTORITĂŢILOR
PUBLICE)
POLITICA
POLITICA FINANCIARĂ FISCALĂ
PUBLICĂ
(sens restrîns)
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ BUGETARĂ
(sens larg)
POLITICA
DE INVESTIŢII
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ A DE FINANŢARE
ÎNTREPRINDERII
POLITICA
DE DIVIDEND
Figura 2.5. Componentele politicii financiare în sens larg

Sursa: [3, p.265].
O componentă principală a politicii financiare promovată de autorităţile publice o

reprezintă politica fiscală. Conceptul de politică fiscală este definit, la rîndul său, cu precădere
în literatura de specialitate din ţara noastră, cu delimitări şi nuanţe diferite, cel mai adesea
accentuându-se (de către numeroşi economişti) asupra problematicii referitoarea la sistemul de
impozite promovat de stat, fie în mod explicit, fie implicit.
28
Gheorghe Manolescu, consideră că „prin politica fiscală se stabilesc volumul şi

provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a
fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora” [3, p.265].
Comparativ, în opinia lui Petre Brezeanu, „politica fiscală cuprinde metodele şi
mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea
proceselor economice şi relaţiilor sociale” [1, p.151].
La rîndul său, politica bugetară poate fi definită, într-o accepţiune integratoare care are la
bază conţinutul bugetului de stat, ca ansamblul de opţiuni şi decizii privind problematica
formării, alocării şi utilizării eficiente a resurselor bugetare, inclusiv cea a echilibrării bugetului
de stat, atît pentru redistribuirea PIB cît şi în scopul influenţării asupra dezvoltării durabile a
societăţii.
Politica bugetară se axează pe constituirea, distribuirea şi utilizarea celui mai important
fond public: fondul bugetar. În această accepţiune, politica bugetară are o sferă mai largă de
cuprindere decât politica fiscală, incluzând, pe lîngă problemele vizate de politica fiscală,
opţiunile asupra procurării resurselor sub alte forme ale veniturilor ordinare decît cele fiscale
(veniturile nefiscale), ca şi cele privind soldul bugetar, inclusiv derularea procesului bugetar.
Se pot distinge ca şi componente ale politicii bugetare următoarele [5, p.224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opţiunile privind
modalităţile de procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor,
metodelor şi instrumentelor de realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele şi
contribuţiile obligatorii (fiscale), cît şi veniturile cu caracter nefiscal, respectiv
veniturile obţinute de către autorităţile publice din exploatarea întreprinderilor şi
proprietăţilor lor, în ipostaza de proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiţia
primară a produsului creat sau să valorifice diferite bunuri (active);
2. politica alocării şi utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod
direct la opţiunile privind modalităţile de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub
forma generică de cheltuieli bugetare, precum şi la alegerea formelor, metodelor,
instrumentelor şi tehnicilor utilizabile;
3. politica soldului bugetar, care este o componentă esenţială a politicii bugetare,
deoarece numai pe seama bugetului se fundamentează opţiunile sau deciziile
corespunzătoare acestei politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui
buget echilibrat (sold zero), buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold
pozitiv), ca şi la dimensiunile acceptabile ale acestui sold.
29
Deşi politica bugetară integrează, prin conţinutul său, problematica politicii fiscale, aceasta
din urmă nu îşi pierde identitatea, dimpotrivă, conexiunile şi interferenţele politicii fiscale cu
politica bugetară îi sporesc complexitatea şi îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară.
Cele două componente interferează şi se completează reciproc, pînă la a se integra deplin,
acţiunile lor avînd un caracter unitar ce se reflectă în mix-ul instrumentelor şi tehnicilor fiscal-
bugetare. Atît politica fiscală, cît şi politica bugetară urmăresc acelaşi obiectiv, şi anume
realizarea unei utilităţi sociale maxime, respective „maximum de satisfacţie socială la costul cel
mai bun”. În consonanţă cu opţiunea pentru tratarea celor două componente ca părţi ale
întregului reprezentat prin politica fiscal-bugetară, constatăm că realizarea obiectivelor de
politică financiară, impune abordarea lor unitară, coerentă, îndreptată către realizarea
obiectivelor comune ale dezvoltării economice şi bunăstării sociale, după cum reiese din figura
2.6.
I Funcţia bunăstării
II Variabile independente
III Relaţii structurate în modelul economic
IV Variabile dependente
sociale
(1) Obiectivele politicii financiare (i) Instrumente de politică fiscal-bugetară
[ Δ y/y = yr ] Impozite
BUGET
Cheltuieli publice
[ Ix = Sx ] (a) Cheltuieli curente
(b) Cheltuieli de capital
(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente ale politicii financiare

(iii) Variabile endogene
irelevante
Figura 2.6. Rolul politicii fiscal-bugetare

Sursa: [5, p.42].
Potrivit schemei de mai sus, realizarea bunăstării sociale trebuie concepută în funcţie de
două obiective:
30
1. rata dorită de creştere economică, simbolizată cu yr şi definită ca rata de creştere a

venitului real y;
2. stabilitatea economică, reprezentată prin egalitatea dintre investiţiile ex-ante (Ix) şi
economiile ex-ante (Sx), în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aceste obiective respective sunt susţinute prin instrumentele fiscal-bugetare promovate
prin intermediul bugetului; limita punctată indicând faptul că, într-un alt context, alte obiective şi
alte instrumente sunt mai relevante (de exemplu cele de politică monetară). Politica fiscal-
bugetară interferează puternic şi cu politica monetară, generînd astfel o problematica şi mai
complexă, ce constituie domeniul politicii financiar-monetare. Aceste interdependenţe sunt
generate de faptul că, „în practică, acţiunea factorilor financiari de natură fiscal-bugetară şi a
factorului monetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, încît separarea lor devine extrem
de dificilă” [9, p.46].
Politica bugetar-fiscală, în conformitate cu Setul metodologic privind elaborarea,
aprobarea și modificarea bugetului, aprobat prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr.209 din 24
decembrie 2015 (Anexă la ordinul Ministrului Finanţelor nr.209 din 24.12.2015) cuprinde:
a) obiectivele politicii în domeniul veniturilor;
b) obiectivele politicii în domeniul cheltuielilor;
c) obiectivele politicii în domeniul datoriei de stat;
d) analiza riscurilor bugetar-fiscale.
Politica în domeniul veniturilor, de rînd cu prognoza indicatorilor macroeconomici, stă la
baza estimării cadrului general de resurse ale BPN.
Politica în domeniul cheltuielilor determină modul de gestionare şi de repartizare a
resurselor bugetare disponibile pentru programele de cheltuieli publice şi stabileşte priorităţile de
politici pentru alocarea resurselor pe termen mediu.
1) Ce reprezintă mecanismul financiar?

2) Care este importanța mecanismului financiar?
3) Care sunt componentele mecanismului financiar?
4) Care sunt instrumentele politicii fiscale?
5) Care sunt instrumentele politicii bugetare?
6) Prin ce se caracterizează politica fiscală?
7) Prin ce se caracterizează politica bugetară?
8) Prin ce se caracterizează politica financiară?
9) Care sunt obiectivele politicii financiare?
10 Care este rolul planificării financiare?
)
31
11 Care sunt metodele de conducere a activității economice a statului?

)
Bibliografie:
1. Brezeanu P. Fiscalitate: Concepte. Metode. Practici. Bucureşti: Editura Economică,
1999. 151 p.
2. Moșteanu T. Finanţe publice. Bucureşti: Editura Universitară, 2004. 352 p.
3. Manolescu Gh. (coord). Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe.
Bucureşti: Editura Economică, 1997. 265 p.
4. Filip Gh. (coord). Finanţe. Iaşi: Editura Junimea, 2002. p. 48
5. Filip Gh., Onofrei M. Politici financiare. Iaşi: Editura Sedcom Libris, 2001. p.14
6. Legea nr.181 din 25.07.2014 finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. În
Monitorul Oficial Nr.223-230 din 08-08-2014.
9. Setul metodologic privind elaborarea, aprobarea și modificarea bugetului, aprobat prin
Ordinul Ministrului Finanțelor nr.209 din 24 decembrie 2015 (Anexă la ordinul
Ministrului Finanţelor nr.209 din 24.12.2015 Setuli metodologic privind elaborarea,
aprobarea și modificarea bugetului).
32
TEMA 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice
3.2. Clasificarea cheltuielilor publice
3.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptelor de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare;

 Cunoașterea criteriilor de casificare a cheltuielilor publice;
 Prezentarea cheltuielilor publice grupate conform criteriului funcţional;
 Determinarea factorilor de influență a cheltuielilor publice;
 Determinarea structurii şi dinamicii cheltuielilor publice;
 Înţelegerea metodelor de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale
programelor de obiective publice.
Concepte-cheie: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, criterii de casificare a cheltuielilor
publice, eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice.
3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică şi ca
actor economic, fiind suportate de către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii diferite.
Prin cheltuielile publice se concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice, şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate
între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Prin
cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice (colective) de bunuri şi servicii,
considerate prioritare în diverse perioade de timp, concretizate în obiectivele cuprinse în
programele de guvernare privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură.
În mod concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-
culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice, etc..
33
În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru ca acestea să poată funcţiona conform
scopului înfiinţării lor. Altele influenţează direct mediul economico-social, constituind
instrumente ale politicii de influenţare în sensul ameliorării lui.
Astfel cheltuielile publice trebuie analizate, nu numai prin prisma domeniului în care sunt
efectuate, ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra repartiţiei sociale.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strîns legat de destinaţia acestora. Astfel,
cheltuielile publice exprimă:
 un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile curente);
 o avansare a produsului intern brut (de exemplu, cheltuielile de investiţii sau cheltuielile
de capital care duc la progresul economico-social).
Este necesar de efectuat distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare.
Tabelul 3.1. Distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare
Cheltuieli publice Cheltuieli bugetare
Sfera de cuprindere:
cheltuieli efectuate în sectorul public prin cheltuieli care se acoperă din resurse
intermediul instituţiilor publice (aparat de financiare constituite la nivelul bugetului de
stat, instituţii social-culturale, armată, stat, din resurse financiare constituite la
întreprinderi autonome), care se acoperă fie nivelul bugetelor locale sau din resurse
de la bugetul statului (central sau local), fie financiare constituite la nivelul bugetului
din bugetele proprii, pe seama veniturilor asigurărilor sociale de stat.
obţinute.
Modul de efectuare a acestor cheltuieli:
în baza fondurilor constituite în afara condiţionate de prevederea din buget şi sunt
bugetului. determinate de îndeplinirea condiţiilor legale,
nu numai de existenţa fondurilor băneşti.
Modul de aprobare:
de către ordonatorii de credite. de către Parlament sau consiliile locale.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi delimitaţi în
următoarele categorii:
34
Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice
Factori demografici;
Factori economici;
Factori sociali;
Urbanizarea;
Factori militari;
Factori de ordin istoric;
Factori politici.
Figura 3.1. Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice

Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe
vîrste şi pe categorii socio-profesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile publice pentru
învățămînt, sănătate, securitatea socială, ordine publică etc., precum și a celor legate de sporirea
numărului de locuri de muncă în sectorul public.
Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe baza
cercetărilor ştiinţifice, a noilor cerințe ale utilizării resurselor și a creării de bunuri materiale și
servicii. Din bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, proiecte
economice legate de risc. Astfel, bugetul joacă rol de filtru și asigură redistribuirea pe principii
mai echilibrate și bazate pe eficiență.
Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea
statului să depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor care necesită asistenţă
socială.
Urbanizarea. Este un factor de creștere a cheltuielilor publice, antrenînd resurse financiare
atît pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi pentru finanţarea unor utilităţi publice
caracteristice mediului respectiv.
Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea cheltuielilor
publice.
Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor
sporite de cheltuieli și de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi
35
publice.
Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a complexității sarcinilor statului
contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru
îndeplinirea cărora este necesară creşterea cheltuielilor publice.
O problemă foarte importantă care se află în centrul atenţiei în majoritatea statelor lumii este
găsirea celei mai bune proporţii dintre atribuţiile şi responsabilităţile diferitelor niveluri ale
autorităţilor ţării în ceea ce priveşte finanţarea şi gestiunea serviciilor publice, şi deci contribuţia la
finanţarea acestora [5, p.225].
Noţiune de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat pe fondul multiplicării şi
diversificării nevoilor generale ale societăţii omeneşti, concomitent cu implicarea tot mai
accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a populaţiei. Astfel, gradual,
atingînd o dezvoltare maximă la mijlocul secolului XX, serviciul public s-a impus drept
fundamentul activităţii sistemului administraţiei publice, raţiune de fapt a organizării şi
funcţionării instituţiilor publice şi a autorităţilor administrative [1, p.143].
În accepţiunea profesorului român Paul Negulescu „serviciul public este un organism
administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri delimitate, cu mijloace
financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei publice creatoare, pus la
dispoziţiunea publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter
general, căreia iniţiativă privată nu ar putea să-i dea decît o satisfacţie incompletă şi
intermitentă” [7, p.217].
Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport
determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele
comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat. În condiţiile în
care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în continuă creştere şi diversificare,
pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de
ritm, care conduce la o stare permanentă de insuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se
petrece în condiţiile în care, în mod conştient, guvernul procedează la ierarhizarea nevoilor sociale
şi, respectiv, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii (prioritate,
oportunutate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice etc.) [9,
p.175].
Aprecierea eficienţei sau eficacităţii cheltuelilor publice este de competenţa factorilor de
decizie politică şi ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe
parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimizare a costurilor, de reducere a cheltuielilor
curente privind serviciile publice fără a ştirbi calitatea lor.
36
În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, ca şi a celor

cuprinşi în programe avînd un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins
trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor.
Optimizarea cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social, atunci cînd
este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al
serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public; modernizarea din
punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării utilităţii la consumator, dată
de satisfacţia performanţelor; maximizarea utilităţii la consumator, comportînd şi latura economică
(cel mai mic preţ plătit şi cel mai mic cost în utilizare) etc..
Aceste aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor obiective de finanţat, ceea ce
permite costuri sociale minime, preţuri accesibile plătite de consumatori, creşterea calităţii
consumului de bunuri publice şi satisfacţia consumatorului public. Toate acestea conduc la
maximizarea bunăstării sociale.
Metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale programelor de
obiective publice sunt diferite.
Cele care se utilizează mai frecvent sunt [9, p.189]:
– analiza costuri-avantaje sau cost-beneficiu;
– analiza cost-eficacitate;
– metodele multicriteriale.
Analiza costuri-avantaje sau cost-beneficiu şi analiza cost-eficacitate
În acestă metodă, beneficiul reprezintă, de fapt, avantajul obţinut pe seama furnizării
serviciului public, pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul metodei se apelează la
raportul cost / beneficiu, al deciziilor publice, în cadrul unui program actualizat.
Condiţia de a nu se respinge un proiect este:
cost / beneficiu = minim sau, invers, beneficiu / cost = maxim
După elaborarea prealabilă a unui indicator de eficacitate, această analiză se aplică în absenţa
unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formalizate, în care obiectivul este
unic, va fi ales programul cel mai puţin costisitor.
Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social-culturale: învăţămînt,
sănătate, asistenţă socială etc..
În schimb utilizează în mod inevitabil două unităţi de măsură diferite:
1) costurile sunt exprimate în u. m.;
2) eficienţa poate fi măsurată în număr de vieţi salvate, număr de copii vaccinaţi etc..
37
Deoarece unităţile de măsură diferite nu pot fi însumate, este imposibil să obţinem o

singură măsură a beneficiului net social. Totuşi, este posibil să calculăm raportul dintre cele
două măsuri, raport care poate fi folosit ca bază pentru ordonarea variantelor de politici. Acest
raport se poate calcula în două moduri [2, p.544]:
1) raportul cost-eficienţă poate fi calculat ca o unitate de eficienţă rezultată (de
exemplu u. m. / viaţa salvată);
Pentru a calcula această rată cost-eficieţă (CE), costul fiecărei variante de program i, notat
Ci, se împarte la eficienţa (sau beneficiu) acestei variante Ei.
CEi = Ci / Ei (3.1)
Această rată CE poate fi percepută ca un cost mediu pe unitatea de eficienţă. Proiectul cel
mai eficient din punct de vedere al costurilor este acel care are cel mai mic cost mediu pe
unitatea de eficienţă. Proiectele trebuie ordonate de la cel mai mare cost-eficient (cu cea mai
mică rată CE) la cel mai puţin cost-eficient (cu cea mai mare rată CE).
2) rata eficienţă-cost (EC), care este raportul dintre eficienţa rezultată din aplicarea
variantei de program i şi costul acesteia.
ECi = Ei / Ci (3.2)
Această rată EC poate fi percepută ca eficienţa medie pe unitatea de cost. Proiectul cu cea
mai mare unitate de cost-eficianţă este proiectul care are eficienţa medie cea mai mare pe
unitatea de cost. Cînd se utilizează această rată, proiectele trebuie ordonate de la cel cu cea mai
mare unitate de cost-eficienţă (cu cea mai mică valoare pentru EC) atîta timp cît ECi ≥ 0 pentru
orice i [2, p.545].
Tehnica analizei cost-eficacitate tinde să explice modalitatea de atingere a unui beneficiu
maxim contra unui cost minim. Economiştii Anthony E. Boardman şi David H. Greenberg
demonstreză, printr-un exemplu clasic, cum un program de servicii publice de sănătate, fiind supus
analizei cost-eficacitate, are sens în unele împrejurări, iar în altele poate să nu aibă sens. În acest
scop se analizează trei variante de proiect de sănătate pentru salvarea de vieţi (vezi tabelul 3.2).
Singurele costuri (măsurate) sunt cele bugetare (exprimate în u. m.), iar indicatorul de eficienţă ales
este numărul de vieţi salvate. Ratele CE arată costul mediu pentru o viaţă salvată.
Tabelul 3.2. Eficacitatea programelor de sănătate
38
Costuri şi eficienţă Programe de sănătate

A B C
Costuri, u. m. 100000 100000 100000
Eficienţă (număr de vieţi salvate) 10 12 15
Rata CE (cost pe viaţă salvată) 10000 8333,33 6666,66
Rata EC (vieţi salvate la 1000 u. m.) 0,1 viaţă 0,12 viaţă 0,15 viaţă
Sursa: calculele autorilor în baza modelului furnizat de sursa [2, p.548].
Din tabelul 3.2 se observă că varianta C salvează cele mai multe vieţi. Nici nu contează dacă
rata este calculată ca şi cost pe viaţa salvată sau ca şi număr de vieţi salvate la 100000 u. m..
Deoarece toate variantele de proiect implică acelaşi nivel al cheltuielilor, ele pot fi percepute ca
diferite modalităţi de cheltuire a unui buget fixat.
În mod similar, grila de mărimi a proiectului este neglijată dacă nivelul eficienţei este constant
la toate variantele de proiect analizate. Acest lucru este ilustrat în tabelul 3.3 care prezintă trei
variante de salvare a aceluiaşi număr de vieţi şi anume 10.
Tabelul 3.3. Eficacitatea programelor de sănătate
Costuri şi eficienţă Programe de sănătate
A B C
Costuri, u. m. 500000 100000 150000
Eficienţă (număr de vieţi salvate) 10 10 10
Rata CE (cost pe viaţă salvată) 50000 10000 15000
Rata EC (vieţi salvate la 1000 u. m.) 0,02 viaţă 0,1 viaţă 0,066 viaţă
Sursa: calculele autorilor în baza modelului furnizat de sursa [2, p.548].
Din tabelul 3.3 se observă că varianta B salvează cele mai multe vieţi. Nu contează dacă rata
este calculată ca şi cost pe viaţa salvată sau ca şi număr de vieţi salvate la 100000 u. m.. Situaţiile în
care nivelul eficienţei este considerat ca fiind acelaşi la toate variantele de programe analizate pot fi
percepute ca moduri diferite de a atinge o eficienţă fixată.
Din cele menţionate putem concluziona că în cazul analizei cost-eficinţă (ACE) cu eficienţă
fixată, ACE corespunde unei simple probleme de minimizare a costurilor, în timp ce în cazul ACE
cu buget fixat ea corespunde unei probleme de maximizare a eficienţei. Ambele tabele conţin
exemple de variante dominante – prin menţinerea unei caracteristici constante se asigură că varianta
care domină în raport cu caracteristica fixată este exact aceeaşi variantă care domină şi în raport cu
cealaltă caracteristică.
Este posibil ca o variantă să o domine pe alta chiar dacă nici una dintre ele nu are acelaşi cost
sau aceeaşi eficienţă, atît timp cît ea este mai bună în raport cu ambele caracteristici. Evident
variantele dominante nu trebuie selectate. Dacă o variantă le domină pe toate celelalte, atunci ea
trebuie selectată [2, p.549].
39
Exemplele de analiză a programelor de cheltuieli publice expuse mai sus se referă la sănătate
unde, este foarte dificil de determinat costul şi impactul acestuia asupra beneficiului obţinut. În acest
caz, rezultatul ar trebui referit la scopul atins în interesul individului şi al comunităţii. Întrucît
serviciile oferite de sectorul public sunt foarte vaste şi diverse, administrarea resurselor financiare
publice rămîne o problemă actuală.
Atît deciziile care privesc sectorul privat, cît şi cele care afectează sectorul public, pot avea
serioase consecinţe pentru perioade mari de timp. Atunci cînd consumatorii investesc în cumpărarea
de case, automobile şi, în special, în educaţie, ei aşteaptă în general să obţină beneficii şi să suporte
costuri într-o perioadă mare de timp, de ordinul anilor. Deseori, sunt realizate comparaţii între
proiecte ale căror beneficii şi costuri apar în perioade diferite de timp. În acest scop, se procedează la
actualizarea valorilor beneficiilor şi costurilor viitoare, urmărindu-se scăderea sau creşterea
preţurilor de-a lungul timpului, astfel încît toate aceste mărimi să fie evaluate în termeni comparabili,
la valoarea actuală. Deci, se pot măsura şi compara beneficiile sociale nete ale fiecărei variante de
politică publică utilizînd regula valorii actuale nete [2, p.148].
Să presupunem că statul va putea investi cele 100000 u. m. pe o perioadă de patru ani, la o
rată anuală a dobînzii de 10%, compusă anual.
În general, valoarea viitoare după un an a unei sume X este dată de formula:
W = X(1 + i) (3.3)
unde i – rata anuală a dobînzii [2, p.151].

Utilizînd formula 3.3 vom calcula valorile obţinute la sfîrşitul fiecărui an: la sfîrşitul primului
an o valoare de 100000 u. m. * 10% = 110000 u. m.. Astfel, valoarea monedei de astăzi valorează
mai mul în viitor.
În general, dacă suma iniţială, notată cu X, este investită pentru un număr de n ani, iar dobînda
este capitalizată anual, la o rată anuală a dobînzii i, valoarea viitoare va fi:
W = X(1 + i)n (3.4)
Termenul (1 + i)n care reprezintă valoarea viitoare ce se va obţine prin investirea unei unităţi
monetare pentru o perioadă de n ani la o rată a dobînzii i, este numit factor de fructificare. De
exemplu, W va fi de 1,4641 u. m., conform formulei:
W = 10 u. m. (1 + 0,10)4 = 11,4641 u. m.
40
Valoarea actuală (VA) a unei sume care urmează a se obţine în n ani – notată Y – cu o dobîndă
anuală capitalizată i este [2, p.155]:
Y
VA= n
(1+i ) (3.5)
Termenul 1/(1+i)n , care semnifică valoarea actuală aferentă valorii de 1 u. m. care se va obţine
în n ani la o rată a dobînzii i, este numit factorul valorii actuale sau factor de actualizare.
Exemplu 1.
Y
100000=
(1+10 %)
1
Y
100000=
1,1 ; Y = 100000 * 1,1 = 110000 u. m.;
Deci, VA = Y sau 100000 (suma curentă) = 110000 u. m. (suma viitoare);
Exemplu 2.
Y
100000=
(1+10 %)
4
Y
100000=
1,4641 ; Y = 100000 * 1,4641 = 146410 u. m.;
Deci, VA = Y sau 100000 (suma curentă) = 146410 u. m. (suma viitoare).

Dacă un proiect prevede obţinerea de beneficii pe mai multe perioade de timp, vom putea
calcula valoarea actuală a beneficiului total al proiectului prin însumarea valorii actuale ale
beneficiilor obţinute în fiecare perioadă. Dacă notăm cu Bt valoarea beneficiului obţinut în perioada
t, pentru t = 0, 1, 2, ..., n, valoarea actuală a beneficiului proiectului, notată VA(B) este egală cu:
VA=
B + B +.. .+ B + B
0 1 n−1 n
0 1 n−1 n
(1+i ) (1+i) (1+i) (1+i) (3.6)
n
VA ( B)=∑
B t
t
t=0
( 1+i) (3.7)
În mod analogic, dacă notăm cu Ct preţurile aferente perioadei t, pentru t = 0, 1, 2, ..., n,

valoarea actuală a costului proiectului, notată VA(C) este egală cu:
41
VA ( C )=∑
n C t
t
t =0
( 1+i ) (3.8)
Valoarea actuală netă a unui proiect se obţine după următoarea relaţie:
VAN =∑
n B −∑ C
t
n
t
t t
t =0
(1+i ) ( 1+i ) t =0
(3.9)
Exemplu 3.
O bibliotecă urmează să achiziţioneze un nou sistem informaţional [2, p.157] care să ofere
utilizatorilor acces la un număr de baze de date on-line pentru o perioadă de cinci ani. Beneficiile
acestui nou sistem sunt estimate la 100.000 u. m. pe an, incluzînd atît beneficiile utilizatorilor, cît şi
economiile care revin bibliotecii. Costul achiziţionării şi instalării acestui sistem este de 325.000 de
u. m., iar cel al funcţionării şi întreţinerii – de 20.000 u. m. pe an. După cei cinci ani de funcţionare,
sistemul va fi scos din funcţiune şi vîndut la un preţ de 20.000 u. m.. Presupunem că rata dobînzii
este de 7% şi că nu există costuri sau beneficii suplimentare.
O metodă alternativă de obţinere a valorii actuale nete a unui proiect este să se calculeze VA a
beneficiilor nete anuale (BN). Notăm cu BNt = Bt - Ct beneficiul net anual obţinut în anul t, unde t =
0, 1, 2, ..., n. Aplicînd formula (3.9), valoarea actuală netă a proiectului apare ca fiind egală cu suma
valorilor actuale a beneficiilor nete anuale ale proiectului:
VAN =∑
n NB t
t
t=0
(1+i ) (3.10)
În tabelul 3.4 sunt prezentate beneficiile anuale, costurile anuale şi beneficiile anuale nete
calculate pentru proiectul de mai sus – achziţionarea unui sistem informatic. Utilizînd formula
(3.10), se obţine valoarea actuală a beneficiilor anuale nete ale proiectului în sumă de 17.276 u. m..
Tabelul 3.4. Valoarea actuală netă a sistemului informatic la bibliotecă, u. m.

Anu Evenimentul Beneficii anuale Costuri anuale Beneficii nete
l anuale
0 Cumpărare şi instalare 0 325.000 - 325.000
1 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
5 Lichidare 20.000 0 20.000
VA 424.280 407.004 17.276
Sursa: [2, p.159].
42
Valoarea actualizată a beneficiilor totale este de 424.280 u. m., valoarea actualizată a costurilor
este de 407.004 u. m.. Avînd în vedere că VAN este pozitivă, se recomandă achiziţionarea sistemului
informatic de către bibliotecă.
Metodele multicriteriale.
În ipoteza în care există pluritatea criteriilor şi imposibilitatea de a le sintetiza într-un indicator
unic, decizia va fi elucidată prin metode multicriteriale. Proiectele independente sunt astfel apreciate
în raport cu fiecare din criteriile reţinute, ceea ce antrenează mai multe clasamente ale proiectelor,
fiind dificilă stabilirea unui clasament general. Diferite metode permit degajarea unei soluţii
empirice, care ţine cont de aceste criterii diferite şi este, astfel, utilizabilă de către decidentul politic.
Odată cu lărgirea sectorului public creşte populaţia pentru servicii publice calitative. Acest
fenomen are o influenţă importantă asupra managementului financiar din sectorul public.
Cheltuirea banilor publici are drept scop prestarea serviciilor calitative, de performanţă.
Actualmente tot mai des se pune problema măsurării performanţei serviciilor publice la nivelul
administraţiilor publice.
Măsurarea performanţei este un proces obiectiv şi sistematic pentru colectarea, analiza şi
folosirea informaţiei pentru a determina cît de eficient sunt prestate serviciile asigurate de
administraţia publică şi sunt atinse obiectivele. Un sistem de măsurare a performanţei este un
etalon a ceea ce organizaţia consideră important şi a gradului de atingere a performanţei. Aşa
cum un bun sistem de măsurare poate conduce o organizaţie într-o direcţie pozitivă, un sistem
slab o poate conduce spre o direcţie diametral opusă. Lipsa măsurării este un obstacol major în
calea perfecţionării [4, p.139].
Un sistem de măsurare a performanţei elaborat şi administrat adecvat poate avea o serie de
avantaje pentru administraţia publică:
– posibilitatea de a formula politicile referitor la necesitatea şi la performanţele serviciilor
publice şi în legătură cu aceasta;
– luarea deciziilor privind alocarea resurselor pentru prestarea serviciilor;
– planificarea, evaluarea şi controlul costurilor;
– să cîştige încrederea cetăţenilor că veniturile bugetare sunt raţional transformate în
servicii utile şi calitative.
Măsurarea performanţelor este o modalitate de a demonstra cît de eficient sunt utilizate
resursele pentru prestarea serviciilor şi atingerea scopurilor. Măsurarea performanţelor [4, p.140]
în domeniul managementului financiar contribuie la îmbunătăţirea procesului bugetar, permiţînd
luarea unor decizii obiective în ceea ce priveşte alocarea şi redistribuirea resurselor financiare
publice, reducerea costurilor şi investirea fondurilor suplimentare.
43
Pentru o furnizare mai eficientă de servicii este important punerea mai bună a cheltuielilor
în concordanţă cu preferinţele colectivităţilor.
3.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de dimensionare a cheltuielilor publice totale
şi repartizarea pe destinaţii şi beneficiari, presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a
cheltuielilor publice pe diferite grupe.
Structura cheltuielilor publice bazată pe diferite criterii de grupare, ilustrează modul cum
sunt orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective (sociale, culturale,
economice, militare, etc.), de la o perioadă la alta. Aceste criterii sunt folosite de către fiecare
stat la elaborarea unei clasificări proprii a indicatorilor bugetari pe baza cărora se întocmeşte şi
se execută bugetul.
Cel mai frecvent în teoria şi practica financiară şi statistica contemporană se utilizează
următoarele criterii de clasificare:
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice în practica financiară
administrativă;
economică;
funcţională;
financiară, după rolul cheltuielilor în procesul reproducţiei sociale;
gruparea utilizată de organismele ONU.
Figura 3.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice în practica financiară

Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor care gestionează cheltuielile

(ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii etc.) şi este utilă deoarece alocaţiile bugetare
sunt stabilite pe beneficiari. Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe
ordonatorii de credite (ministere, autorităţi locale, etc.). Din acest motiv, dezavantajul acestei
clasificări este că nu asigură comparabilitatea în timp, datorită schimbării periodice a structurilor
administrative.
Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor şi le grupează în:
44
 cheltuieli curente, care asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor publice,

reprezintă un consum definitiv din produsul intern brut şi se reînnoiesc anual. La rîndul
lor, acestea se subîmpart în:
– cheltuielile privind serviciile publice sau de funcţionare, compuse, în general, din
remunerarea serviciilor (drepturile salariale), cheltuieli pentru materiale şi servicii, plata
dobânzilor etc.;
– cheltuielile de transfer, către anumite persoane fizice (pensii, ajutoare sociale etc.),
persoane juridice (subvenţii) sau către bugetele administraţiilor locale. Această trecere
este cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi poate avea destinaţii economice (subvenţii
acordate unor persoane juridice, urmărind scopuri bine determinate) sau sociale
(transferuri acordate persoanelor fizice, cum sunt: burse, pensii, ajutoare sociale etc.). În
buget, aceste transferuri sunt considerate neconsolidabile dacă nu au legătură cu un alt
buget şi consolidabile, dacă au legătură cu un alt buget al sistemului de bugete care
constituie bugetul general consolidat;
 cheltuieli de capital, care constau în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată,
destinate sferei producţiei materiale sau nemateriale. Acestea reprezintă o avansare a
produsului intern brut care contribuind direct sau indirect, la dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.
Clasificarea financiară arată modul şi momentul în care cheltuielile publice afectează
resursele financiare ale statului.
Astfel, după acest criteriu, cheltuielile publice pot fi:
 cheltuieli definitive – care cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi formează
partea cea mai mare a cheltuielilor publice;
 cheltuieli temporare (operaţiuni de trezorerie: avansuri, împrumuturi) – care sunt
evidenţiate în conturi speciale de trezorerie şi se soldează la un moment dat;
 cheltuielile virtuale (sau posibile) – sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze
în anumite condiţii, în cazul în care statul intervine ca garant pentru un împrumut care,
din diferite motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt
achitate de stat şi devin o cheltuială a statului.
Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale cuprinde:
 cheltuieli reale (sau negative) – care reprezintă un consum definitiv de produs intern
brut, cum sunt: întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea armatei, plata
dobânzilor etc.;
45
 cheltuieli economice (sau pozitive) – care contribuie la creşterea avuţiei naţionale, cum
sunt: investiţiile efectuate de stat pentru construirea de drumuri, poduri, susţinerea unor
proiecte economice etc..
Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice (educaţie, cultură, sănătate, sectorul
social, apărarea naţională, etc.). Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată repartizarea
resurselor financiare publice pe domenii de activitate care definesc nevoile publice (colective).
Aceste domenii reprezintă principalul obiectiv urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor
bugetare de către Parlament şi reflectă structura cheltuielilor publice conform principalelor
funcţii ale statului asumate la un moment dat.
Clasificarea folosită de organismele ONU are la bază utilizarea concomitentă a două
criterii principale: funcţional şi economic. Clasificarea funcţională ONU cuprinde cheltuielile
publice pentru: servicii publice generale, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe
și servicii comunale, cultură, religie, sport, acţiuni economice, alte scopuri.
Clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor publice în:
− cheltuieli care reprezintă consum final;
− dobânzi aferente datoriei publice;
− subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
− formarea brută de capital;
− achiziţii de terenuri şi active necorporale;
− transferuri de capital.
Pentru soluţionarea cât mai reuşită a problemelor legate de utilizarea mijloacelor publice şi
în scopul unei mai bune înţelegeri a problemelor privind cheltuielile publice, este necesară
clasificarea acestora.
În Republica Moldova se utilizează următoarele criterii de clasificare a cheltuielilor
publice:
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice în Republica Moldova
clasificaţia funcţională;
clasificaţia programelor;
clasificaţia organizaţională;
clasificaţia economică;
clasificaţia surselor.
46
Figura 3.3. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

Sursa: elaborat de autori în baza Ordinului Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară
nr.208 din 24 decembrie 2015. În Monitorul Oficial Nr.370-376 din 31.12.2015.
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare grupează cheltuielile bugetare ce reflectă

utilizarea mijloacelor financiare în scopul implementării funcţiilor de bază ale statului.
Clasificaţia programelor grupează cheltuielile pe direcţii generale de dezvoltare adoptate
de o autoritate publică pe termen scurt, mediu sau lung.
Clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare sistematizează cheltuielile bugetare pe
tipuri de întreprinderi, instituţii, organizaţii şi măsurile ce reflectă distribuirea alocaţiilor între
beneficiarii direcţi de mijloace din buget.
Clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare grupează şi detaliază cheltuielile bugetare
în conformitate cu destinaţia concretă a acestora.
Clasificaţia surselor este destinată clasificării mijloacelor Bugetului Public Naţional pe
nivele de bugete, componente şi originea sursei de finanţare a cheltuielilor.
3.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
Prin asigurarea unui nivel optim de cheltuieli publice şi prin repartizarea lor raţională pe
destinaţii şi beneficiari statul promovează o politică economico-socială de care vor depinde pe
viitor posibilităţile lui de colectare a resurselor financiare publice necesare.
Pentru aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie este necesar
cunoaşterea, în primul rînd a volumului cheltuielilor publice, efectuate de către organul central şi
local de stat, din fondurile publice de resurse financiare. În fiecare stat, ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut (PIB) este indicatorul care caracterizează într-o anumită
perioadă de timp nivelul cheltuielilor publice şi al dinamicii acestora. Pe baza acestui indicator se
poate de analizat volumul cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi
socială a fiecărui stat şi a fiecărei etape aparte.
Calculul se efectuiază pe baza relaţiei [9, p.159]:
Cp/PIB = (Cpn / PIBn) * 100% (3.11)

în care:
Cp/PIB – reprezintă ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
Cpn – reprezintă cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);
PIBn – produsul intern brut în expresie nominală (în preţuri curente).
47
Un alt indicator important îl constituie cheltuielile publice medii pe cap de locuitor și se

calculează pe baza relaţiei [9, p.159]:
Cp/loc = Cpn , în $ / N = $ / loc (3.12)
în care:
Cp/loc – reprezintă cheltuielile publice medii pe un locuitor;
Cpn, în $ – reprezintă cheltuielile publice, exprimate în preţurile curente ale anului,
recalculate în $, pe baza cursului de schimb (monedă naţională ce revine la un dolar SUA);
N – este numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuiază calcului;
Cpn, în $ = Cpn : numărul de unităţi monetare naţionale / $.
Cheltuielile bugetare sunt o parte componentă foarte semnificativă a cheltuielilor publice şi
se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă din sistemul bugetar.
Analiza cheltuielilor bugetare poate fi efectuată atît din punct de vedere a nivelului total de
cheltuieli bugetare, cît şi din punct de vedere a structurii lor pe diferite categorii în cadrul unui
criteriu de clasificaţie. Cu ajutorul ponderii a fiecărei categorii de cheltuieli bugetare în totalul
acestora se poate da o interpretare a orientării resurselor financiare ale statului spre atingerea
anumitor obiective sociale, economice, administrative etc.. Stabilirea ponderii fiecărei grupe de
cheltuieli bugetare în totalul cheltuielilor bugetare şi în general a cheltuielilor publice are o mare
importanţă. În baza acestui indicator se poate de direcţionat resursele financiare publice pentru
atingerea anumitor obiective, se poate efectua comparaţii între ţări cu niveluri diferite de
dezvoltare etc..
Stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de cheltuielilor publice în
totalul acestora se poate face utilizînd relaţia [3, p.78]:
gsCpi = (Cpi /Cpt)* 100% (3.13)

în care:
gsCpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i (Cp) în totalul
cheltuielilor publice;
Cpi – cheltuielilor publice ale categoriei i;
Cpt – cheltuieli publice totale;
i-1….n categorii de cheltuieli.
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și
structura acestora în decursul unui interval de timp.
Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
48
Modificarea absolută a cheltuielilor publice în expresie nominală exprimă suma cu care se

modifică volumul cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor luate pentru
analiză, și se calculează conform relaţiei:
∆Cnp1-0 = Cnp1 – Cnp0 (3.14)
Modificarea absolută a cheltuielilor publice în expresie reală exprimă volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţuri constante ale unei perioade de bază, și se calculează
conform relaţiei:
r
p1-0 = Crp1 – Crp0 (3.15)
∆C
în care:
∆Cnp1-0 – reprezintă creşterea nominală a cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de
perioada (0);
Cnp1, Cnp0 – cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0),
exprimate în preţuri curente.
∆Crp1-0 – creşterea reală a cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de perioada (0);
Crp1, Crp0 – cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0),
exprimate în preţuri constante.
Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice, exprimă procentul cu care variază
cheltuielile publice de la o perioadă la alta, și poate fi calculată ca:
ΔCp1/0 = ((Cp1 – Cp0) / Cp0) x 100% (3.16)
Coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice (k) –

reflectă corespondenţa dintre evoluţia cheltuielilor publice şi cea a PIB.
Se calculează astfel:
KCp/PIB = ((Cp1 / Cp0) x 100%) / ((PIB1 / PIB0) x 100%) = ICp / IPIB (3.17)
În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice (Cp) şi a PIB, coeficientul (k) poate
lua următoarele valori:
– k > 1 - Cp cresc mai rapid decât PIB;
– k = 1 - Cp cresc în acela şi ritm cu PIB;
– k < 1 - Cp cresc mai lent decât PIB.
Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, denotă mărirea sau micşorarea
49
cheltuielilor publice la modificarea PIB-ului, poate fi calculată ca:
Ecp/PIB = ((ΔCp1/0 / Cp0) x 100%) / (ΔPIB1/0 / PIB0) x 100% (3.18)

în care:
ΔCp1/0 – modificarea cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de (0);
ΔPIB1/0 – modificarea PIB în perioada (1) faţă de (0).
1) Ce reprezintă cheltuielile publice?

2) Care sunt criteriile de clasificare a cheltuielilor publice?
3) Care este sfera de cuprindere a cheltuielilor publice şi a celor bugetare?
4) Cum se clasifică cheltuielile publice conform criteriului funcţional?
5) Cum se clasifică cheltuielile publice conform criteriului economic?
6) Care sunt factorii de influență a cheltuielilor publice?
7) Cum se determină cheltuielile publice medii pe cap de locuitor?
8) Prin ce se caracterizează metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale
programelor de obiective publice?
9) Cum se stabilește ponderea (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de cheltuielilor publice în
totalul acestora?
10 De ce este necesat aprecierea eficienţei sau eficacităţii cheltuelilor publice?
)
11 Ce caracterizează indicatorul ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB)?
)
Bibliografie:
1. Bălan E. Instituţii de drept public. Bucureşti: Editura All Beck, 2003. 143 p.
2. Boardman A. şi alţii. Analiza cost-beneficiu: concepte şi practică. Ed. a II-a. Chişinău:
Arc, Tipografia Centrală, 2004. 680 p.
4. Manole T. Finanţe publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Chişinău: Epigraf, 2003. 240 p.
5. Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova.
Chişinău: Epigraf, 2006. 320 p.
7. Negulescu P. Tratat de Drept Administrativ Român. Bucureşti: Editura Tipografiile
Române Unute, 1924. 217 p.
8. Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr.208 din 24 decembrie
2015. În Monitorul Oficial Nr.370-376 din 31.12.2015.
50
TEMA 4. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

4.1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice
4.2. Componentele resurselor financiare publice
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de resurse financiare publice;

 Cunoașterea factorilor de influenţă a resurselor financiare publice;
 Identificarea modalităţilor de constituire a resurselor financiare publice reflectate în
indicatorii bugetari;
 Prezentarea clasificației resurselor financiare publice şi punctele de vedere din
perspectiva cărora se realizează această clasificare;
 Analiza rolului resurselor financiare publice aflate la dispoziţia autorităţilor publice
necesare realizării obiectivelor economice şi sociale.
Concepte-cheie: resurse financiare publice, produsul intern brut, bunuri şi servicii publice,
mijloace băneşti.
4.1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice
51
În mod obiectiv, autorităţile publice trebuie să furnizeze bunuri şi servicii publice, precum
şi să efectueze transferuri de venituri în cadrul societăţii. Aceasta presupune constituirea unor
resurse financiare la dispoziţia statului.
Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din:
Clasificarea resurselor
resurse financiare;
resurse materiale;
resurse umane;
resurse valutare;
resurse informaţionale.
Figura 4.1. Clasificarea resurselor

Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o

economie, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp
determinat.
Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor
publice într-un interval de timp determinat.
Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii există un raport ca de
la parte la întreg, având în vedere coexistenţa dar şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele
particulare.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel particular determină o anumite proporţie între acestea, considerată ca fiind optimă
dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim prin intermediul celor două
sectoare. Cetăţenii unei ţări, pot manifesta la un moment dat, anumite preferinţe faţă de
procurarea bunurilor private şi a celor publice, preferinţele fiind determinate de o anumită
distribuţie a veniturilor şi a averii. În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a
resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu caracter fiscal. Resursele financiare
publice cuprind resursele administraţiei centrale de stat, resursele asigurărilor sociale de stat şi
resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Aportul cel mai însemnat la constituirea resurselor financiare publice îl au veniturile
curente. În principal, veniturile curente sunt mobilizate din impozite directe şi indirecte, ca surse
de redistribuire. Veniturile din capital sunt resurse ordinare de o importanţă mai mică.
52
Volumul resurselor financiare diferă de la stat la stat şi depinde de mărimea produsului

intern brut, de posibilitatea apelării la resursele financiare externe.
În Republica Moldova, tot mai frecvent se manifestă o cerere sporită de resurse financiare,
generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decît cel al evoluţiei produsului
intern brut.
Problemele fiscale şi bugetare joacă un rol important în economia de piaţă. Impozitul
reprezintă un instrument cu ajutorul căruia statul îşi mobilizează resursele financiare publice
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale specifice. Procesul de descentralizare financiară în
Republica Moldova contribuie esenţial la accentuarea rolului deosebit al mecanismelor de
impozitare. Impozitele şi taxele constituie sursă tradiţională de formare a veniturilor bugetelor,
una dintre cele mai importante surse de finanţare a cheltuielilor publice.
Impozitele sunt cunoscute din antichitate şi se presupune că au apărut în cadrul primelor
formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa
publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau
pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuiază în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.
Principalele trăsături ale impozitelor sunt:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decît dacă
există legea respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
Nerambursarea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de
resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite
făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor
membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă
parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb
în viitor.
53
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social. Rolul cel mai
important al impozitelor este cel financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de
procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În ultimul timp
s-a accentuat rolul impozitelor pe plan economic, caracterizat prin încercările statului de a folosi
impozitele ca un mijloc de intervenţie în activitatea economică. Pe plan social rolul impozitelor
se concretizează în faptul că, prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părţi
importante din PIB între clase şi pături sociale.
În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale impozitelor,
caracterizată ca pondere a acestora în PIB. Limita impozitelor dintr-o anumită ţară este
influenţată atît de factori externi sistemului de impozite, cît şi de factori interni (proprii) ai
acestuia.
Din categoria factorilor externi ce influenţează limita impozitelor se pot menţiona: nivelul
PIB pe locuitor, nivelul mediu al impozitelor pe plan internaţional, condiţii de natură politică,
economică, socială etc..
În cadrul factorilor proprii sistemului de impunere, care influenţează limita impozitelor,
locul cel mai important îl ocupă progresivitatea cotelor de impunere. Astfel în ţările în care
impozitele au o pondere mai ridicată în PIB, cotele de impunere au o progresivitate mai înaltă.
Prin politica fiscală practicată, statul are dreptul de a prelua o parte din veniturile realizate
de subiectele de drept sau de a percepe o parte din costul serviciilor prestate în folosul
solicitanţilor. Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în principiu, trei
funcţii [2, p.10]:
a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau
taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu
caracter general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice,
constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social;
b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de
preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe
acceptate în folosul altora decît posesorii iniţiali ai resurselor;
Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfăptuindu-se pe mai multe
planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale societăţii. Datorită faptului că
redistribuirea exagerată şi nerealistă are consecinţe grave asupra cointeresării şi responsabilităţii,
practicarea acestuia prin metode administrative şi gratuite justificată va fi înlocuită cu
54
redistribuirea prin metode economice sau restituibile. În cazurile cînd redistribuirea se realizează
pe baza principiului mutualităţii, aceasta este nu numai inerentă dar şi echitabilă.
c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit
în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin
impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi
servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc.. La persoanele
fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cît mai productivă a terenurilor
agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea
de venituri exagerate, etc..
Veniturile bugetare se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături individuale
determinate de modul de stabilire, de provenienţă, termene de plată, înlesniri etc.. În acelaşi
timp, aceste trăsături, trebuie să se regăsească în norma juridică fără de care venitul nu s-ar putea
determina, urmări şi realiza. În aceste condiţii, elementele respective ale venitului trebuie să fie
precizate cu claritate în actele normative prin care sunt instituite venituri ale bugetului de stat.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:
1. denumirea venitului bugetar;
2. contribuabilul sau subiectul impunerii;
3. obiectul sau materia impozabilă;
4. unitatea de evaluare;
5. unitatea de impunere;
6. asieta sau modul de aşezare a venitului;
7. perceperea (încasarea) venitului bugetar;
8. termenele de plată;
9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
10. răspunderea contribuabililor;
11. calificarea venitului bugetar [3, p.21].
Cu ajutorul elementelor definitorii ale veniturilor publice, debitorii pot urmări aplicarea
corectă a normelor fiscale, se poate repartiza sarcina fiscală asupra populaţiei etc..
Veniturile publice reprezintă administrarea publică de bani, resursele financiare ale unui
stat.
Factorii de influenţă a resurselor financiare publice
Tendinţa actuală de creştere tot mai mare a nivelului şi evoluţia cheltuielilor publice atrage
după sine o cerere sporită de resurse financiare publice.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse financiare este influenţată de acţiunea conjugată a
55
mai mulţi factori, printre care menţionăm:
Factorii de influenţă a resurselor financiare publice
Factori demografici;
Factori economici;
Factori sociali;
Factori monetari;
Factori politici și militari;
Factori de natură financiară.
Figura 4.2. Factorii de influenţă a resurselor financiare publice

Factori economici – creşterea produsului intern brut are ca efect creşterea bazei de
impozitare şi sporirea veniturilor fiscale;
Factori monetari – creşterea dobînzii are ca efect creşterea preţurilor ceea ce duce la
creşterea nominală a încasărilor fiscale;
Factori sociali – asigurarea nevoilor de educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale,
etc., atrage creşterea fiscalităţii şi astfel rezultă creşterea resurselor financiare publice;
Factori demografici – o anumită structură a populaţiei (creşterea populaţiei active) poate
duce la creşterea veniturilor fiscale;
Factori politici şi militari – creşterea anumitor necesităţi militare sau luarea anumitor
decizii de natură economică (de stimulare) trebuie susţinute de populaţie prin impozite şi taxe;
Factori de natură financiară – sintetizează acţiunea celorlalţi factori prin dimensiunea
(volumul) cheltuielilor publice.
Volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar a cărui acoperire necesită
resurse publice suplimentare.
4.2. Componentele resurselor financiare publice

Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi
realizată, în funcţie de nevoile de analiză, din mai multe puncte de vedere: după conţinutul
56
economic, ritmicitatea încasării, provenienţă, structura administrativă a statelor, sistem de

bugete, respectiv pentru ţara noastră prin prisma bugetului public național.
După conţinutul economic resursele financiare publice se împart în:
 prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii) – care deţin cea mai mare
pondere;
 resurse de trezorerie (au caracter temporar, rambursabil şi presupun un cost
suplimentar, sunt un împrumut pe termen scurt);
 împrumuturi publice (au ca scop, în principal, acoperirea deficitelor bugetare, de aceea
rambursarea acestora se face de regulă, din impozite colectate în perioadele viitoare);
 emisiune monetară (bănească) fără acoperire (deoarece conduce la inflaţie, această
categorie are caracter teoretic) – este un venit extraordinar la care se recurge în situaţii
limită.
După ritmicitatea încasării se disting:
 resurse financiare publice ordinare – sunt de regulă insuficiente (de ex. venituri fiscale,
nefiscale, care se încasează cu o anumită regularitate şi acoperă nevoi curente);
 resurse financiare publice extraordinare (se apelează în situaţii excepţionale pentru a
acoperi integral cheltuielile publice, de exemplu împrumuturile publice).
După provenienţă se disting:
 resurse interne (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi de stat interne, etc.);
 resurse externe (împrumuturi de stat externe, ajutoare nerambursabile, etc.).
După structura administrativă se disting:
 resurse ale bugetului central/federal (în funcţie de tipul de stat unitar sau federal);
 resurse ale bugetelor regiunilor, landurilor (în statele de tip federal);
 resurse ale bugetelor locale.
Prin prisma sistemului de bugete se disting:
 resurse financiare ale bugetului de stat (central);
 resurse financiare ale bugetelor locale;
 resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
 resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale (respectiv: asigurări sociale de
sănătate şi ajutorul de şomaj).
În Republica Moldova, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice,
în conformitate cu structura sistemului bugetar, respectiv cu structura BPN.
Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
57
Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la o

etapă la alta, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice. Analiza resurselor financiare
publice serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de timp.
Deoarece elaborarea unei legislaţii fiscale (cu toate etapele pînă la adoptare), precum şi aplicarea
şi manifestarea rezultatelor ei în practică necesită perioade mari de timp, se recomandă ca analiza
acestora să aibă în vedere perioade de timp mijlocii sau lungi.
Analiza resurselor financiare publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:
– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora;
– structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa resurselor financiare
publice;
– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a resurselor
financiare publice.
Analiza nivelului resurselor financiare publice – se bazează pe următorii indicatori [3,
p.90]:
1) volumul veniturilor publice, aflat la dispoziţia statului pe o perioadă de timp
determinată – poate fi exprimat în mărimi nominale (Vnp) sau reale (Vrp). Valorile nominale se
transformă în valori reale prin împărţirea primei categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din perioada
curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în acest fel comparabilitatea sumelor cu
anul precedent prin eliminarea inflaţiei, astfel:
Vrp = Vnp / Ip1/0 (4.1)

Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional, iar indicatorul se exprimă în monedă
naţională. El nu are putere de comparaţie internaţională.
2) ponderea (Gvp) veniturilor publice (Vp) în produsul intern brut (PIB) – elimină
influenţele distorsionante ale inflaţiei şi permite analiza resurselor financiare publice în raport cu
nivelul de dezvoltare economico-socială. Se utilizează frecvent în comparaţii internaţionale:
Gvp = (Vp / PIB) x 100% (4.2)
3) veniturile publice medii pe un locuitor (Vp, iar N = numărul populaţiei). Pentru

comparaţii internaţionale este necesară transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de
circulaţie internaţională (dolari SUA, euro):
Vploc. = Vp / N (4.3)
58
Structura resurselor financiare publice (gVpi) – vizează calculul ponderii pe care o are
fiecare dintre grupele de venituri publice (Vpi) în total (Vpt). Analiza permite interpretarea
politicii fiscale a statului într-o anumită perioadă de timp. Totodată, pe seama structurii
veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor, avînd în vedere
faptul, că de regulă, o anumită legislaţie fiscală este relativ stabilă pe o perioadă medie sau mai
mare de timp (de regulă, modificarea legislaţiei fiscale este un proces de durată şi mai dificil de
realizat).
gVpi = (Vpi / Vpt) x 100% (4.4)
Dinamica resurselor financiare publice – relevă modificările care intervin în cuantumul

şi structura resurselor financiare publice de la o perioadă la alta. Indicatorii de analiză ai
dinamicii derivă din indicatorii enumeraţi anterior şi se calculează prin diferenţa valorilor
corespunzătoare dintre anul curent (1) şi anul anterior (0), spre exemplu:
1) modificarea absolută a veniturilor publice (în valori nominale, sau reale folosind
valorile nominale raportarea la inflaţie):
ΔVp(1-0) = Vp1 – Vp0 (4.5)
2) modificarea relativă a veniturilor publice – reprezintă indicele de creştere (IVp1/0), şi se

determină prin raportarea veniturilor publice din anul curent (Vp1) la cel din anul de bază (Vp0):
IVp1/0 = (Vp1 / Vp0) x 100% (4.6)
Valoarea indicelui este aceeaşi, chiar dacă se calculează pe baza datelor nominale (Vn) sau
reale (Vr).
3) coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut (k) – se
calculează asemănător coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de
produsul intern brut, astfel:
KVp/PIB = ((Vp1 / Vp0) x 100%) / ((PIB1 / PIB0) x 100%) = IVp1/0 / IPIB1/0 (4.7)
unde:
IVp1/0 – indicele creşterii veniturilor publice;
IPIB1/0 – indicele creşterii PIB.
59
4) elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB – măsoară amploarea reacţiei

veniturilor la modificarea PIB. Se calculează astfel:
eVp/PIB = ((ΔVp(1-0) / Vp0) x 100) / ((ΔPIB(1-0) / PIB0) x 100) (4.8)

unde:
Vp – veniturile publice în perioada de bază (0) şi cea curentă (1);
ΔVp – modificarea veniturile publice în perioada curentă faţă de cea de bază;
ΔPIB – modificarea PIB în perioada curentă faţă de cea de bază.
1) Ce reprezintă resursele financiare publice?

2) Care sunt factorii de influenţă a creşterii resurselor financiare publice?
3) Care sunt componentele resurselor financiare publice?
4) Care sunt indicatorii de analiză a nivelului resurselor financiare publice?
5) Care sunt modalităţile de exprimare a volumului resurselor financiare publice?
6) Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia ponderii resurselor financiare publice în PIB.
7) Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia resurselor financiare publice medii pe un locuitor.
8) Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a structurii resurselor
financiare publice.
9) Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a dinamicii resurselor
financiare publice.
10 Care este raportul între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii?
)
11 Care este rolul statului în procesul procurării şi repartizării resurselor financiare pe
) destinaţii?
Bibliografie:
2. Hîncu R. şi alţii. Metode şi tehnici fiscale. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 261 p.
3. Stratulat O. Impozitele abordare teoretică. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 96 p.
60
TEMA 5. BUGETUL DE STAT ŞI PROCESUL BUGETAR

5.1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii
5.2. Sistemul bugetar în Republica Moldova
5.3. Procesul bugetar. Caracteristica generală
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de buget;

 Cunoașterea structurii sistemului bugetar în Republica Moldova;
 Prezentarea etapelor procesului bugetar în Republica Moldova;
 Descrierea calendarului bugetar;
 Analiza etapelor principale în procesul de elaborare a bugetului în Republica
Moldova.
Concepte-cheie: buget public naţional, buget de stat, bugete locale, buget al asigurărilor
sociale de stat, fonduri ale asigurării obligatorii de asistenţă medicală, proces bugetar,
61
alocaţie bugetară, cadru bugetar pe termen mediu, calendar bugetar, clasificaţie bugetară.
5.1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii

Termenul de „buget” provine din limba franceză veche unde cuvîntul „bougette” înseamnă
un sac mic sau pungă de bani. Această terminologie a fost preluată de ţările anglo-saxone o dată
cu cuceririle normande şi de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificaţía lui financiară [4,
p.518].
Bugetul este instrumentul cheie pentru exprimarea şi punerea în aplicare a politicilor
economice ale guvernului. Bugetele publice au multiple implicaţii asupra economiei naţionale.
Prin intermediul bugetelor, statul îşi exercită funcţiile alocativă, stabilizatoare şi distributivă
(Musgrave, 1959).
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar. Bugetul de stat
este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, legată de existenţa statului şi a mecanismului
pieţei.
Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale statului,
referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care prevede şi autorizează
veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an. Această definire a bugetului de stat
evidenţiază caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării lui în parlament), caracterul
previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor) şi caracterul obligatoriu (ca de altfel al
oricărei legi).
Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile economice care
apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut, dar şi cu
îndeplinirea funcţiilor statului. Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică, socială şi
financiară ale statului referitoare la un interval de un an. Relaţiile economice pe care le exprimă
se manifestă dual, pe de o parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului,
iar pe de altă parte ca relaţii de repartizare a acestor resurse.
Aspectul formal al bugetului de stat rămîne, în economia modernă, o chestiune literalmente
secundară, deoarece conceperea şi utilizarea lui îi conferă poziţia de instrument financiar de
predicţie şi planificare macroeconomică.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente:
62
financiară
economică
Componentele bugetului de stat
alocativă
redistributivă
de reglare
Figura 5.1. Componentele bugetului de stat

Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare statului în

exercitarea funcţiilor sale. În acest sens rolul financiar poate fi nuanţat pe o componentă
alocativă şi pe o componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv la
stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic vădeşte o
pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale. Bugetul de stat deţine o pondere
însemnată în mecanismul de autoreglare a sistemului economiei naţionale, mecanism în care,
împreună cu pârghiile bugetare, se regăsesc şi cele monetare şi cele ale pieţelor muncii,
capitalurilor, bunurilor şi serviciilor, precum şi cele ale pieţei valutare.
Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice, decurgând din funcţiile pe care şi
le asumă statul. Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe
destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin
parţial, şi din postura sa de agent economic.
Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul intern brut mobilizate
prin impozite şi taxe şi distribuite prin intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conţinutul
acestui rol constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare între componentele structurale
ale societăţii în general, respectiv ale economiei în particular. Impozitul pe dividente, de
exemplu, afectează negativ puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment
de populaţie despre care se poate presupune că, făcînd investiţii, şi-a putut asigura consumul pe
care ei înşişi îl consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un moment
trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit generat de investiţie (dividendele) statul
preia o cotă, un anumit cuantum de putere de cumpărare, pe care o transferă către alte segmente
63
de populaţie, în general defavorizate, cărora le amplifică astfel puterea de cumpărare fie prin
alocaţii, indemnizaţii, ajutoare băneşti etc., fie prin complinirea în natură a unora dintre nevoi.
Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a statului, adică la susţinerea
sau promovarea unor acţiuni prin înseşi orientările bugetului sau, dimpotrivă, la descurajarea
unor activităţi. Acest rol se realizează atît prin veniturile sau cheltuielile bugetului, cît şi prin
soldul acestuia.
5.2. Sistemul bugetar în Republica Moldova

Categoriile de bugete ce se întocmesc la nivelul statelor alcătuiesc un sistem care diferă în
funcţie de structura organizatorică a fiecărui stat.
Din acest punct de vedere deosebim [4, p.46]:
 state de tip unitar (ex. Franţa, România, Spania, Italia, Suedia);
 state de tip federal (S.U.A., Canada, Germania, Elveţia).
Organizarea sistemului bugetar în statele de tip unitar
Statele de tip unitar se caracterizează prin:
• legislaţie unică care se aplică pe teritoriul întregii ţări;
• organe centrale ale puterii şi administraţiei de stat cu autoritate asupra întregului
teritoriu al statului;
• teritoriu împărţit în unităţi administrativ-teritoriale condus de autorităţi locale autonome,
cu personalitate juridică şi bugete proprii.
Autorităţile publice locale, cu toate că sunt autonome, trebuie să respecte legislaţia
naţională. Structura bugetară cuprinde bugete centrale, naţionale şi bugete locale.
Organizarea sistemului bugetar în statele de tip federal
Spre deosebire de statele de tip unitar statele de tip federal sunt formate din statele
(provincii) membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale.
Federaţia dispune de organe supreme legislative cu competenţe pe plan intern, în limita
constituţiei, precum şi în relaţiile internaţionale. Statele componente ale federaţiei nu sunt
subiecte ale dreptului internaţional ci au statut de unităţi administrativ-teritoriale cu largă
autonomie, având parlament, guvern şi bugete proprii. Structura bugetelor este formată din
bugete federale, bugete ale statelor şi bugete locale. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare între state se face în mod diferit, în funcţie de gradul de autonomie şi de modul în care
au fost delimitate competenţele între statul federal şi statele membre ale federaţiei. Cele mai
importante resurse financiare se derulează prin intermediul bugetului federal şi prin bugetele
statelor, iar prin bugetele locale se utilizează, de regulă resurse financiare de importanţă redusă.
64
Organizarea sistemului bugetar în Republica Moldova

În Republica Moldova resursele financiare publice se gestionează printr-un sistem unitar
de bugete care formează bugetul general consolidat, ce cumulează la nivel naţional toate
cheltuielile şi veniturile publice.
În sensul Legii nr.181 din 25.07.2014 finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale,
se definesc următoarele noţiuni:
 buget – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate pentru
realizarea funcţiilor autorităţilor publice centrale şi locale;
 buget al asigurărilor sociale de stat – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor
de finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor şi gestionarea sistemului public de
asigurări sociale;
 buget al autorităţii/instituţiei bugetare – totalitate a resurselor şi a cheltuielilor
destinate pentru implementarea activităţilor şi sarcinilor statutare ale
autorităţii/instituţiei bugetare;
 buget de stat – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate
pentru realizarea funcţiilor autorităţilor publice centrale, cu excepţia funcţiilor proprii
sistemului public de asigurări sociale şi sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă
medicală, precum şi pentru stabilirea relaţiilor cu alte bugete;
 buget public naţional – sinteză a bugetelor constituite în cadrul sistemului bugetar, cu
excluderea transferurilor interbugetare;
 bugete locale – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate
pentru realizarea funcţiilor autorităţilor administraţiei publice locale de toate nivelurile.
Sistemul bugetar este o parte integrantă a finanțelor publice, cuprinde ansamblul relaţiilor
şi al formelor organizatorice prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bugetare.
Sistemul bugetar al Republicii Moldova – sistem de bugete reglementate prin lege,
format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală şi bugetele locale.
Bugetul public naţional cuprinde:
65
BUGETUL PUBLIC NAȚIONAL
BUGETUL CONSOLIDAT CENTRAL BUGETUL CONSOLIDAT LOCAL
BUGETUL DE STAT BUGETELE LOCALE DE NIVELUL ÎNTÎI
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Bugetele satelor/comunelor
Bugetele oraşelor/municipiilor (cu excepţia municipiilor Chişinău şi Bălţi)
FONDURILE ASIGURĂRII OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ
BUGETELE LOCALE DE NIVELUL AL DOILEA
Bugetele raionale
Bugetul central al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia
Bugetul municipiului Chișinău
Bugetul municipiului Bălți
Figura 5.2. Bugetul public naţional

Sursa: elaborat de autori în baza Legii nr.181 finanţelor publice şi responsabilităţii
bugetar-fiscale din 25.07.2014.
Bugetele se structurează conform clasificaţiei bugetare (Ordinul Ministrului Finanțelor

privind clasificația bugetară nr.208 din 24 decembrie 2015. În Monitorul Oficial Nr.370-376 din
31.12.2015), care se constituie din:
a) clasificaţia organizaţională;
b) clasificaţia funcţională;
66
c) clasificaţia programelor;
d) clasificaţia economică;
e) clasificaţia surselor.
Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare se aprobă de
către Ministerul Finanţelor şi se publică.
Clasificaţia organizaţională reprezintă sistemul de codificare a beneficiarilor alocaţiilor
din buget - autorităţile publice centrale și locale subordonate, care gestionează resurse bugetare.
Structura clasificaţiei organizaţionale se constituie din 2 nivele:
Org1
Org1i
Org2 Org2
Figura 5.3. Clasificaţia organizaţională

Sursa: Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr.208 din 24
decembrie 2015. În Monitorul Oficial Nr.370-376 din 31.12.2015.
Org1 – autoritate publică centrală sau locală, instituită în baza legii cu funcţii de stat, sau
întru promovarea intereselor și soluționarea problemelor colectivităților locale. La acest nivel
organizaţional se atribuie şi instituţiile intermediare (Org1i), create de către autoritatea publică
centrală sau locală, care au în subordine instituţii bugetare.
Org2 – instituţie bugetară – entitate publică, instituită de către autoritatea publică centrală
sau locală, se află în subordinea directă a autorităţii publice sau a instituţiei intermediare şi
gestionează resurse bugetare.
Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor bugetare după funcţii şi obiective
socio-economice, care se exercită în cadrul sectorului bugetar. Clasificaţia funcţională este în
conformitate cu Clasificaţia Funcţiilor Guvernului COFOG (Classification of Functions of
Government) elaborată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi utilizată în
practica mondială în calitate de standarde.
Funcţiile exercitate în sectorul bugetar sunt clasificate pe 3 nivele ierarhice care formează
un cod unic din patru semne (tabelul 5.1). Primul nivel reprezintă 10 grupe principale (01-10) și
se constituie din 2 semne. Nivelul doi reprezintă detalierea primului nivel în grupe de funcţii. O
67
grupă principală nu poate fi divizată în mai mult de 9 grupe. Grupele la rîndul lor se detaliază în
cel mult 9 subgrupe formînd cel de-al treilea nivel.
Tabelul 5.1.Structura clasificaţiei funcţionale
Nivel Nivelul 1 Nivelul 2 Nivelul 3
Denumire Grupă principală Grupă Subgrupă
Număr de semne XX X X
Sursa: Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr.208 din 24 decembrie
Fiind o structură ierarhică, fiecare nivel al clasificației funcționale se utilizează doar

împreună cu nivelul ierarhic superior. Astfel nivelul 2 se utilizează în exclusivitate împreună cu
nivelul 1, iar nivelul 3 – împreună cu nivelele 2 și 1.
Clasificaţia programelor este un sistem de codificare a direcţiilor de dezvoltare ale
statului. Clasificaţia programelor reprezintă o grupare a cheltuielilor specifică şi nu poate fi
utilizată pentru comparabilitate cu alte ţări. Scopul clasificaţie programelor este de a facilita
planificarea resurselor bugetare pentru politicile statului şi de a servi drept instrument de
responsabilizare a beneficiarilor resurselor bugetare. În acelaşi timp, clasificaţia programelor este
un instrument pentru managementul intern al autorităţilor/instituţiilor care facilitează analiza
performanţei atinse comparativ asumările şi resursele utilizate.
Clasificaţia programelor se constituie din două părţi:
I. Program-subprogram II. Activități
P1 Program
P2 Subprogram P3 Activitate
Figura 5.4. Clasificaţia programelor

Sursa: Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr.208 din 24
decembrie 2015. În Monitorul Oficial Nr.370-376 din 31.12.2015.
Partea 1 a clasificaţiei programelor se constituie din 2 nivele: „Programele” (P1) şi
„Subprogramele” (P2), care sunt ierarhic subordonate, iar partea a doua reprezintă nivelul 3 -
„Activităţile” (P3) şi este independent. Astfel, codul subprogramului poate fi utilizat numai
împreună cu codul programului superior, iar lista activităţilor poate fi atribuită în oricare
combinaţie de program-subprogram, dacă activitatea este relevantă.
68
Clasificaţia economică este elaborată în conformitate cu standardele Statisticii Finanţelor

Guvernamentale (GFS) 2001 formulate de Fondul Monetar Internaţional. Clasificaţia economică
este integrată cu Planul de conturi contabile după conţinutul economic al operaţiunilor, ca sistem
unic de codificare şi este structurată pe 6 nivele: tip, categorie, capitol, articol, alineat, element.
Fiecare nivel al clasificaţiei economice are semnificaţie separată (figura 5.5) reprezentată printr-
un singur semn, constituind un cod format dintr-o totalitate de 6 semne.
Nivelul 1 Nivelul 2 Nivelul 3 Nivelul 4 Nivelul 5 Nivelul 6

X X X X X X
Tip
Categorie
Capitol
Articol
Alineat
Element
Figura 5.5. Structura clasificaţiei economice
Sursa: Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr.208 din 24 decembrie
Nivelele clasificaţiei economice sunt dependente ierarhic şi se utilizează doar în combinaţie

cu nivelele superioare.
Clasificaţia economică conţine şase tipuri:
 venituri;
 cheltuieli;
 active nefinanciare;
 active financiare;
 datorii;
 modificarea soldului de mijloace băneşti.
Clasificaţia surselor este destinată clasificării mijloacelor bugetului public naţional pe
nivele de bugete, componente a surselor şi originea sursei.
5.3. Procesul bugetar. Caracteristica generală

Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin Legea nr.181 din 25.07.2014
finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. În Monitorul Oficial Nr.223-230 din 08-08-
2014.
69
Procesul bugetar reprezintă consecutivitate a activităţilor de elaborare, examinare,

adoptare, executare şi raportare a bugetelor.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ – instituţional,
care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre
ele. Indiferent de particularităţi şi de condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături
comune:
 PB este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor
necesare finanţării obiectivelor vizate, avînd utilitate publică. Decizia ce trebuie luată
este una dintre cele mai grele, întrucît resursele mobilizabile sunt limitate şi se situează,
în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei;
 PB este predominant politic, întrucît deciziile privind alocarea resurselor bugetare
mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază
obiectivele din programul de guvernare, fixate de partidul care deţine majoritatea
parlamentară. În consecinţă, decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală, este
adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.
 PB are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui
mare număr de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile
sale.
 PB este ciclic, realizându-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit cerinţelor
principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
 PB este strict reglementat, astfel în derularea sa concretă se impune respectarea
legislaţiei în domeniu şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de către
Ministerul Finanţelor.
Principiile bugetare sînt reglementate prin Legea nr.181 din 25.07.2014 finanţelor publice
şi responsabilităţii bugetar-fiscale. În Monitorul Oficial Nr.223-230 din 08-08-2014.
Boxa 5.1.
Principiile bugetare
Principiul anualităţii
Bugetele se aprobă pentru o perioadă de un an bugetar.
Principiul unităţii monetare
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi bugetare se exprimă în monedă naţională.
Principiul unităţii
70
Toate resursele şi cheltuielile autorităţilor/instituţiilor bugetare se reflectă şi se

efectuează exclusiv în/din bugetul de la care se finanţează.
Resursele şi cheltuielile bugetelor formate în cadrul sistemului bugetar se consolidează
în bugetul public naţional.
Principiul universalităţii
Toate resursele şi cheltuielile bugetare se reflectă în buget în sume brute.
Resursele bugetelor componente ale bugetului public naţional sînt destinate finanţării
tuturor cheltuielilor prevăzute în bugetele respective, fără a stabili relaţii între anumite tipuri
de resurse şi cheltuieli.
Principiul balansării
Orice buget trebuie să fie balansat. Cheltuielile bugetare trebuie să fie egale cu veniturile
plus sursele de finanţare.
Principiul previzibilităţii şi sustenabilităţii
Politica bugetar-fiscală şi prognozele macrobugetare pe termen mediu, în baza cărora se
fundamentează bugetele anuale, se elaborează în conformitate cu regulile bugetar-fiscale
stabilite de prezenta lege şi se actualizează periodic pentru a asigura stabilitate
macroeconomică şi sustenabilitate finanţelor publice pe termen mediu şi lung.
Principiul performanţei
Resursele bugetare se alocă şi se utilizează în mod econom, eficient şi eficace, în
concordanţă cu principiile bunei guvernări.
Bugetele se elaborează şi se raportează pe programe fundamentate pe performanţă.
Principiul transparenţei
Proiectele de acte normative în domeniul finanţelor publice se supun consultării publice.
Bugetele se elaborează, se aprobă şi se administrează în mod transparent, avînd la bază:
a) procesul bugetar, bazat pe un calendar bugetar şi pe proceduri transparente;
b) roluri şi responsabilităţi bine definite în procesul bugetar;
c) informaţie bugetară cuprinzătoare, elaborată şi prezentată publicului într-o manieră
clară şi accesibilă.
Вugetele aprobate şi rapoartele privind executarea lor se fac publice.
Principiul specializării
Bugetele se elaborează, se execută şi se raportează în baza unui sistem unic de
clasificaţie bugetară.
71
Etapele principale în procesul de elaborare a bugetului sînt reglementate prin

Legea nr.181 din 25.07.2014 finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. În Monitorul
Oficial Nr.223-230 din 08-08-2014.
Elaborarea bugetului anual
1. Aprobarea documentului CBTM
2. Emiterea circularelor anuale privind elaborarea bugetelor

3. Elaborarea şi prezentarea propunerilor/proiectelor de bugete
robugetare pe termen mediu şi a modificărilor la legislaţie ce rezultă din politica bugetar-fiscală
. Organizarea consultărilor privind propunerile/proiectele de bugete
6. Întocmirea proiectelor legilor/deciziilor bugetare anuale
7. Aprobarea proiectelor legilor bugetare anuale de către Guvern
ciziilor bugetare anuale de către Parlament /autoritățile reprezentative și deliberative locale
Figura 5.6. Etapele principale în procesul de elaborare a bugetului

Sursa: elaborat de autori în baza Legii nr.181 finanţelor publice şi responsabilităţii
bugetar-fiscale din 25.07.2014 și Setului metodologic privind elaborarea, aprobarea şi
modificarea bugetului (Anexă la ordinul Ministrului Finanţelor nr.209 din 24.12.2015).
Anul bugetar şi calendarul bugetar

Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
La nivel central, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:
a) Guvernul aprobă cadrul bugetar pe termen mediu şi prezintă Parlamentului, în caz de
necesitate, proiectul legii pentru modificarea unor acte legislative – pînă la 1 iunie;
b) Parlamentul adoptă, după caz, modificări şi completări la legislaţie ce rezultă din
politica bugetar-fiscală pe anul următor – pînă la 15 iulie;
72
c) Guvernul prezintă Parlamentului raportul semianual privind executarea bugetului public

naţional şi a componentelor acestuia pe anul bugetar în curs – pînă la 15 septembrie;
d) Guvernul aprobă şi prezintă Parlamentului proiectele legilor bugetare pe anul următor –
pînă la 15 octombrie;
e) Parlamentul adoptă legile bugetare pe anul următor – pînă la 1 decembrie;
f) Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de
Asigurări în Medicină întocmesc şi prezintă spre auditare Curţii de Conturi rapoartele anuale
privind executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală – pînă la 15 aprilie a anului următor anului bugetar
încheiat;
g) Curtea de Conturi efectuează auditul rapoartelor anuale privind executarea bugetului de
stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală pentru anul bugetar încheiat şi prezintă raportul de audit Guvernului și Parlamentului –
pînă la 1 iunie;
h) Guvernul aprobă și prezintă Parlamentului rapoartele anuale privind executarea
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de
asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat – pînă la 1 iunie;
i) Parlamentul aprobă rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul
bugetar încheiat – pînă la 15 iulie;
j) copia raportului anual privind executarea bugetului de stat, cea a raportului anual privind
executarea bugetului asigurărilor sociale de stat și cea a raportului anual privind executarea
fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală, pentru anul bugetar încheiat, se remit
Președintelui Republicii Moldova pentru informare.
Elaborarea şi aprobarea bugetului
Elemente de prognoză bugetară
Cadrul bugetar pe termen mediu (CBTM) reprezintă un instrument prin care trebuie să se
asigure corelarea alocării resurselor cu prioritățile de politici.
Actualizarea anuală a politicilor sectoriale are loc odată cu elaborarea strategiilor sectoriale
de cheltuieli în contextul CBTM. Astfel, strategiile sectoriale de cheltuieli reprezintă
instrumentul care asigură alocarea resurselor financiare publice către prioritățile de politici ale
statului la nivel de sector.
Anual, în conformitate cu calendarul bugetar, Guvernul aprobă cadrul bugetar pe termen
mediu şi îl prezintă spre informare Parlamentului.
73
Cadrul bugetar pe termen mediu se elaborează de către Ministerul Finanţelor, în comun cu

alte autorităţi publice responsabile, în conformitate cu principiile şi regulile bugetar-fiscale
stabilite de prezenta lege.
Cadrul bugetar pe termen mediu cuprinde:
a) cadrul macroeconomic;
b) politica bugetar-fiscală;
c) cadrul macrobugetar;
d) cadrul de cheltuieli.
Cadrul macroeconomic conţine informaţii privind evoluţia principalilor indicatori
macroeconomici care au implicaţii asupra bugetului.
Politica bugetar-fiscală include:
a) politica de venituri, inclusiv modificări ale impozitelor şi taxelor, precum şi politici
privind administrarea veniturilor;
b) politica de cheltuieli, inclusiv priorităţile stabilite în baza documentelor de planificare
strategică;
c) politica în domeniul datoriei de stat şi al datoriei unităţilor administrativ-teritoriale;
d) analiza riscurilor bugetar-fiscale ce pot avea efect substanţial asupra situaţiei bugetar-
fiscale.
Cadrul macrobugetar, exprimat în valoare nominală şi ca pondere în produsul intern brut,
cuprinde:
a) veniturile şi cheltuielile totale ale bugetului public naţional şi pe componentele acestuia;
b) cheltuielile de personal ale bugetului public naţional şi pe componentele acestuia;
c) soldul primar al bugetului public naţional;
d) soldul bugetului public naţional şi al componentelor acestuia;
e) soldul datoriei de stat și al datoriei unităților administrativ-teritoriale, inclusiv interne și
externe;
f) soldul garanţiilor de stat și al garanțiilor unităților administrativ-teritoriale.
Cadrul de cheltuieli cuprinde limitele sectoriale de cheltuieli ale bugetului public naţional
şi pe componentele acestuia, inclusiv transferurile interbugetare, limitele de cheltuieli ale
bugetului de stat repartizate pe autorităţi publice centrale.
Cadrul bugetar pe termen mediu poate conţine şi alte informaţii pe care Ministerul
Finanţelor le consideră importante pentru reflectare în acest document.
74
Informaţia prezentată în cadrul bugetar pe termen mediu reflectă rezultatele ultimilor doi
ani bugetari, rezultatele estimate pentru anul bugetar curent, precum şi prognozele pentru trei ani
ulterior.
Circulara privind elaborarea bugetelor anuale
Ministerul Finanţelor emite, anual, în termenul prevăzut de calendarul bugetar, circulara
privind elaborarea propunerilor/proiectelor de buget adresată autorităţilor publice centrale şi
locale.
Circulara cuprinde particularităţi specifice privind elaborarea propunerilor/proiectelor de
buget pe anul bugetar respectiv.
În baza circularei emise de Ministerul Finanţelor, autorităţile publice centrale şi autorităţile
executive locale organizează procesul de elaborare a propunerilor/proiectelor de buget şi emit
circularele corespunzătoare adresate instituţiilor bugetare subordonate.
Propunerile/proiectele de buget
Autorităţile publice centrale elaborează şi prezintă Ministerului Finanţelor, în termenul
stabilit de acesta, propuneri pentru elaborarea proiectului bugetului de stat.
Autorităţile publice centrale în domeniul protecţiei sociale şi în domeniul ocrotirii sănătăţii
elaborează, corespunzător, proiectele bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor asigurării
obligatorii de asistenţă medicală şi le prezintă pentru avizare Ministerului Finanţelor, în termenul
stabilit de acesta.
Autorităţile executive locale de toate nivelurile întocmesc proiectele bugetelor locale
corespunzătoare, iar autorităţile executive locale de nivelul al doilea întocmesc sinteza
consolidată a proiectelor bugetelor locale, pe care o prezintă pentru consultare Ministerului
Finanţelor, în termenul stabilit de acesta.
Propunerile/proiectele de buget cuprind indicatorii realizaţi în ultimii doi ani bugetari,
rezultatele estimate pentru anul bugetar curent, propunerile de buget pentru anul bugetar viitor şi
estimările pentru doi ani ulteriori.
Propunerile/proiectele de buget se elaborează şi se prezintă în conformitate cu metodologia
de planificare a bugetului, avînd la bază:
a) cadrul macroeconomic, politica bugetar-fiscală, politicile sectoriale, precum şi limitele
de cheltuieli/transferuri interbugetare, cuprinse în cadrul bugetar pe termen mediu;
b) performanţa realizată/asumată în cadrul programelor autorităţilor publice pe domeniile
de competenţă;
c) particularităţile specifice cuprinse în circulara privind elaborarea bugetelor anuale.
75
Procedura de elaborare a proiectelor bugetelor locale se reglementează prin Legea nr.397

din 16.10.2003 privind finanţele publice locale. În Monitorul Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018.
Examinarea şi consultarea propunerilor proiectelor de bugete
Propunerile de buget ale autorităţilor publice centrale, şi ale autorităţilor bugetare
independente/autonome proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, proiectul fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi sintezele consolidate ale proiectelor bugetelor
locale de nivelul întîi și al doilea se examinează de către Ministerul Finanţelor.
Rezultatele examinării propunerilor/proiectelor de buget se supun consultării cu autorităţile
publice corespunzătoare, în conformitate cu procedura stabilită de Ministerul Finanţelor.
Dacă propunerile de buget nu respectă cerinţele specificate, Ministerul Finanţelor respinge
propunerile de buget şi solicită ajustarea lor în termenul stabilit de acesta.
Dacă autorităţile publice centrale nu aliniază propunerea de buget la cerinţele necesare în
termenul stabilit, Ministerul Finanţelor este în drept să ajusteze unilateral propunerea de buget cu
includerea ulterioară în proiectul legii bugetare anuale.
Divergenţele autorităţilor publice centrale, nesoluţionate în cadrul consultărilor bugetare la
Ministerul Finanţelor se soluţionează în cadrul examinării proiectului legii bugetare anuale la
Guvern, iar în cazul autorităţilor bugetare independente/autonome – în cadrul examinării
proiectului legii bugetare anuale la Parlament.
Procesul de examinare şi consultare a propunerilor la proiectele bugetelor locale se
reglementează prin Legеa privind finanţele publice locale.
Legile bugetare anuale
Ministerul Finanţelor, autorităţile publice centrale în domeniul protecţiei sociale şi în
domeniul ocrotirii sănătăţii elaborează, corespunzător, proiectele legii anuale a bugetului de stat,
a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală
şi le prezintă Guvernului spre examinare în termenul prevăzut de calendarul bugetar.
Legile bugetare anuale conţin prevederi generale privind aprobarea indicatorilor principali
ai bugetelor corespunzătoare şi reglementări specifice anului bugetar respectiv, precum şi anexe.
Anexele la legea bugetului de stat cuprind: indicatorii generali şi sursele de finanţare ale
bugetului de stat, componenţa veniturilor bugetului de stat, bugetele autorităţilor publice
centrale şi bugetele autorităţilor bugetare independente/autonome, transferurile către bugetele
locale, inclusiv investiţiile capital, alte date relevante.
Anexele la legea bugetului asigurărilor sociale de stat cuprind:
a) sinteza bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) programele de cheltuieli ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
76
c) alte date relevante.

Anexele la legea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală cuprind:
a) sinteza fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
b) programele de cheltuieli ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
c) alte date relevante.
Nota informativă la proiectul legii bugetare anuale cuprinde informaţii de fundamentare a
proiectului de buget, inclusiv performanţa în cadrul programelor incluse în buget, factorii care au
influenţat alocarea resurselor, precum şi explicaţii privind eventualele abateri de la limitele de
cheltuieli aprobate în cadrul bugetar pe termen mediu. Informaţia prezentată în nota informativă
la proiectul de buget reflectă rezultatele ultimilor doi ani bugetari, rezultatele estimate pentru
anul bugetar curent, indicatorii planificaţi pentru anul bugetar viitor şi estimările pentru cel puţin
doi ani ulteriori.
Bugetele se prezintă spre aprobare conform clasificaţiei organizaţionale şi clasificaţiei
programelor, precum şi conform clasificaţiei economice pentru asigurarea controlului anumitor
indicatori bugetari din partea Parlamentului.
Guvernul examinează şi aprobă proiectele legilor bugetare anuale şi le prezintă
Parlamentului în termenul prevăzut de calendarul bugetar.
Examinarea şi adoptarea legilor bugetare anuale
Parlamentul examinează şi adoptă legea bugetului de stat, legea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi legea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul respectiv în
termenul prevăzut de calendarul bugetar.
Responsabilă de examinarea proiectelor legilor bugetare anuale în Parlament este comisia
permanentă a Parlamentului în domeniul bugetului şi finanţelor.
Legile bugetare anuale se examinează şi se adoptă în două lecturi:
a) prima lectură: se audiază raportul privind proiectul bugetului, se examinează şi se
aprobă indicatorii generali ai bugetului (veniturile, cheltuielile şi soldul bugetului);
b) a doua lectură: proiectul legii se examinează şi se votează pe articole sau, după caz, în
ansamblu.
Modificările propuse de Parlament la proiectele legilor bugetare anuale trebuie să fie
conforme principiilor şi regulilor bugetar-fiscale stabilite de prezenta lege.
Intrarea în vigoare şi publicarea legilor/deciziilor bugetare anuale
Legile/deciziile bugetare anuale intră în vigoare la 1 ianuarie a anului bugetar sau la data
indicată în text, care nu trebuie să preceadă data publicării.
Repartizarea bugetului adoptat
77
După publicarea legii bugetului de stat pe anul respectiv, Ministerul Finanţelor comunică
autorităţilor publice centrale limitele anuale de alocaţii bugetare, repartizate pe nivele agregate
ale clasificaţiei economice, iar autorităţilor administraţiei publice locale – transferurile de la
bugetul de stat către bugetele locale. În termen de 15 zile de la data publicării legilor/deciziilor
bugetare anuale, autorităţile/instituţiile bugetare, inclusiv Casa Naţională de Asigurări Sociale şi
Compania Naţională de Asigurări în Medicină, asigură repartizarea alocaţiilor bugetare în
conformitate cu metodologia stabilită de Ministerul Finanţelor.
Bugetele repartizate ale autorităţilor/instituţiilor bugetare servesc drept temei pentru
iniţierea executării bugetului.
Prognozele trimestriale şi monitorizarea indicatorilor bugetare
În termen de o lună de la începutul anului bugetar, Ministerul Finanţelor elaborează şi
aprobă prognoze trimestriale ale veniturilor, cheltuielilor şi soldului bugetului public naţional şi
ale componentelor acestuia.
Pe parcursul anului bugetar, Ministerul Finanţelor monitorizează executarea bugetelor în
raport cu prognozele trimestriale şi întreprinde măsuri în vederea respectării nivelului aprobat al
soldului bugetar.
Redistribuirea alocaţiilor bugetare
Pe parcursul anului bugetar, redistribuirea alocaţiilor aprobate prin legea anuală a bugetului
de stat se permite:
a) cu acordul Guvernului – între autorităţile publice centrale (cu excepţia celor
independente) şi între programele unei autorităţi, pînă la 10 la sută din volumul alocaţiilor
bugetare aprobate;
b) cu acordul Ministerului Finanţelor – între categoriile economice în cadrul unei autorităţi
publice centrale, fără majorarea cheltuielilor de personal şi fără modificarea cheltuielilor pentru
investiţii capitale şi a transferurilor interbugetare;
c) autorităţilor publice centrale şi, după caz, instituţiilor bugetare subordonate – în cazul
altor redistribuiri decît cele prevăzute la lit. a) şi b) care nu afectează limitele de alocaţii bugetare
stabilite.
Limita prevăzută nu se aplică în cazul repartizării alocaţiilor fondurilor de urgenţă şi altor
alocaţii centralizate aprobate în buget.
Redistribuirea alocaţiilor bugetare se efectuează pînă la 30 noiembrie a anului bugetar.
Competenţele privind redistribuirea alocaţiilor bugetelor locale în cadrul deciziei bugetare
anuale se stabilesc prin Legea privind finanţele publice locale.
78
Se interzice redistribuirea ulterioară a alocaţiilor repartizate din fondurile de rezervă şi de

intervenţie.
Modificarea legii/deciziei bugetare anuale
Dacă pe parcursul anului se atestă tendinţe de înrăutăţire a soldului bugetului şi/sau apare
necesitatea revizuirii cheltuielilor bugetare, administratorul de buget lansează procedura de
modificare a bugetului corespunzător.
Autorităţile/instituţiile bugetare pot înainta propuneri de modificare a bugetelor în modul şi
în termenul stabilit de administratorii bugetelor de la care acestea se finanţează.
Procedurile de elaborare, prezentare şi adoptare a legilor/deciziilor privind modificarea
bugetelor sînt similare celor pentru legile/deciziile bugetare anuale.
Orice propunere de modificare a legilor/deciziilor bugetare anuale trebuie să fie însoţită de
o notă informativă, care va cuprinde concluziile privind executarea bugetului respectiv în
perioada precedentă şi estimările privind executarea scontată a bugetului pînă la finele anului
bugetar în curs, precum şi impactul financiar al modificărilor pentru următorii trei ani.
În cadrul unui an bugetar pot fi efectuate, de regulă, cel mult două modificari ale bugetelor
componente ale bugetului public naţional, care se adoptă, de regulă, nu mai degrabă de 1 iulie şi
nu mai tîrziu de 15 noiembrie, cu excepţia cazurilor prevăzute în cadru legal.
Executarea bugetului
Încasările la şi plăţile de la bugetele componente ale bugetului public naţional în monedă
naţională se efectuează prin virament prin contul unic trezorerial, iar cele în valută străină – prin
conturi deschise în Banca Naţională a Moldovei şi instituţiile financiare, în conformitate cu
legislaţia valutară.
Administratorii de bugete pot angaja/acorda, în bază contractuală, împrumuturi cu scadenţă
în acelaşi an bugetar de la/la bugetele componente ale bugetului public naţional, gestionate prin
contul unic trezorerial, destinate acoperirii decalajelor temporare de casă.
Administratorii de bugete pot angaja, în bază contractuală, de la instituţii financiare
împrumuturi destinate acoperirii decalajelor temporare de casă cu scadenţă în acelaşi an bugetar.
Soldul mijloacelor bănești temporar libere, gestionate prin contul unic trezorerial, poate fi
plasat sub formă de depozite la Banca Națională a Moldovei și în valori mobiliare de stat.
Se interzice autorităţilor/instituţiilor bugetare:
a) să deschidă conturi bancare pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi prin
instituţiile financiare, cu excepţia cardurilor de plată de afaceri (business), deschise cu autorizaţia
Ministerului Finanţelor pentru acoperirea cheltuielilor ce ţin de delegarea în interes de serviciu
peste hotare a conducătorilor de rang înalt ai autorităţilor publice centrale. Modul de deschidere
79
şi gestionare a cardurilor de plată de afaceri (business) se stabileşte de către Ministerul

Finanţelor;
b) să acorde/contracteze împrumuturi.
Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de
Asigurări în Medicină pot angaja prestatori de servicii de plată, care activează pe teritoriul
Republicii Moldova, pentru efectuarea unor operaţiuni ce ţin de executarea de casă a bugetelor.
Procedura de selectare a băncilor comerciale, ca prestatori de servicii de plată, pentru efectuarea
operaţiunilor ce ţin de executarea de casă a bugetelor se face o dată la trei ani în conformitate cu
legislaţia privind achiziţiile publice.
Mijloacele financiare primite de la bugetele componente ale bugetului public naţional de
către autorităţile/instituţiile publice la autogestiune, întreprinderile de stat şi societăţile pe acţiuni
ai căror fondatori/acționari sînt autorităţile publice centrale şi locale, în baza listei acestora
aprobate în legea bugetară anuală, se gestionează prin contul unic trezorerial.
Ministerul Finanţelor poate utiliza temporar soldurile de mijloace financiare din conturile
entităţilor, deschise în contul unic trezorerial, pentru acoperirea decalajelor temporare de casă ale
bugetului de stat, cu rambursarea acestora în termen de 180 de zile de la data efectuării
împrumutului şi fără a afecta plăţile entităţilor respective.
Se interzice împrumutul mijloacelor financiare, acordate cu destinaţie conform acordurilor
de finanțare, din resursele aferente proiectelor finanţate din surse externe.
Executarea de casă a bugetului
Încasările bugetelor componente ale bugetului public naţional şi plăţile bugetului de stat şi
ale bugetelor locale se efectuează prin sistemul trezorerial conform metodei de casă.
Evidenţa încasărilor şi plăţilor bugetare prin sistemul trezorerial se asigură prin conturi
trezoreriale bazate pe clasificaţia bugetară şi pe planul de conturi contabile.
Prognoza şi managementul lichidităţilor
În termen de 30 de zile de la data adoptării legilor/deciziilor bugetare anuale, dar nu mai
tîrziu de 1 ianuarie a anului bugetar, administratorii de bugete elaborează, în conformitate cu
metodologia stabilită de Ministerul Finanţelor, prognozele de lichidităţi ale bugetelor
corespunzătoare pe an cu repartizare lunară. Prognozele se actualizează periodic, cu respectarea
nivelului trimestrial al soldului bugetar.
Încasările bugetare
Colectarea veniturilor şi a altor încasări aprobate în bugetele componente ale bugetului
public naţional se asigură de către administratorii de venituri stabiliţi prin actele normative care
instituie aceste venituri.
80
În cazul în care legislaţia nu prevede autoritatea responsabilă de administrarea anumitor

venituri bugetare, Ministerul Finanţelor desemnează administratorii veniturilor bugetare
respective.
Toate plăţile calculate, dar netransferate la bugetele componente ale bugetului public
naţional pînă la data încheierii anului bugetar se încasează în contul bugetelor respective pe anul
viitor.
Plăţile bugetare
În procesul executării bugetelor, autorităţile/instituţiile bugetare efectuează plăţi în limitele
alocaţiilor bugetare aprobate şi în conformitate cu prognozele de lichidităţi ale bugetelor.
Autorităţile/instituţiile bugetare vor efectua plăţi în limitele alocaţiilor bugetare aprobate
după stingerea datoriilor cu termen de achitare expirat.
Finanţarea cheltuielilor se efectuează pe măsura încasării mijloacelor băneşti la conturile b
ugetului, cu respectarea următoarelor priorităţi:
a) onorarea angajamentelor de deservire a datoriei de stat/datoriei unităţilor administrativ-
teritoriale;
b) cheltuielile de personal, de achitare a burselor, a pensiilor, a indemnizaţiilor, a
compensaţiilor, a alocaţiilor şi a ajutoarelor sociale;
b1) cheltuielile pentru asigurarea obligatorie de asistenţă medicală a categoriilor de
persoane pentru care, conform legislaţiei, Guvernul are calitatea de asigurat;
c) cheltuielile pentru resursele termoenergetice;
d) cheltuielile din fondurile de urgenţă.
La efectuarea altor cheltuieli, priorităţile de cheltuieli se stabilesc de către conducătorul
autorităţii/instituţiei bugetare.
Plăţile legate de serviciul datoriei, inclusiv pentru obligaţiunile provenite din acordarea
garanţiilor, se efectuează în termenele şi în condiţiile angajamentelor asumate, indiferent de
suma aprobată în buget pentru acest scop.
Plăţile legate de cumpărarea de către stat, în conformitate cu art.54 1 din Legea nr.121/2007
privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, a acţiunilor emise de băncile de
importanţă sistemică prin decizia organului executiv al băncii ca urmare a anulării acţiunilor
neînstrăinate ale foştilor deţinători asupra cărora au devenit incidente prevederile legislaţiei
aferente activităţii bancare se efectuează indiferent de faptul dacă sînt sau nu prevăzute mijloace
pentru acest scop în legea bugetului de stat pentru anul în curs.
81
Toate plăţile executate pînă la data încheierii anului bugetar, indiferent de perioada pentru
care acestea se efectuează, se înregistrează şi se reflectă în evidenţa contabilă ca plăţi ale anului
bugetar curent.
Datoriile autorităţilor/instituţiilor bugetare din anii precedenţi se achită de către acestea din
contul şi în limita bugetelor autorităţilor/instituţiilor respective aprobate pe anul bugetar curent.
Încheierea anului bugetar
În ultima zi lucrătoare a anului nu se efectuiază operațiuni de încasări şi plăţi bugetare, ci
doar operațiuni interne și de încheiere a anului bugetar. La data încheierii anului bugetar
alocaţiile bugetare nevalorificate, precum şi soldurile de mijloace băneşti din conturile
trezoreriale ale autorităţilor/instituţiilor bugetare se închid, cu excepţia soldurilor proiectelor
finanţate din surse externe.
Soldurile de mijloace băneşti din conturile bugetelor componente ale bugetului public
naţional, înregistrate la data încheierii anului bugetar, sînt tranzitorii pe anul bugetar următor şi
sînt accesibile spre utilizare la acoperirea deficitului în limitele prevăzute de legile/deciziile
bugetare anuale.
Dacă la finele anului bugetar volumul real înregistrat al deficitului bugetului asigurărilor
sociale de stat, cu excepţia transferurilor de la bugetul de stat pentru prestaţii de asistenţă socială,
este mai mic decît volumul transferurilor primite de la bugetul de stat pentru acoperirea
insuficienţei de venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat, Casa Naţională de Asigurări
Sociale va restitui diferenţa la bugetul de stat în primul trimestru al anului bugetar viitor, în baza
raportului anual privind executarea bugetului.
Evidenţa contabilă şi raportarea bugetului
Evidenţa contabilă în sistemul bugetar se organizează în baza Legii contabilităţii şi în
conformitate cu planul de conturi contabile şi cu metodologia elaborată şi aprobată de către
Evidenţa încasărilor şi plăţilor bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală se asigură în baza planurilor de conturi contabile
proprii, cu utilizarea sistemelor informaţionale specifice domeniilor de activitate.
Rapoartele periodice privind executarea bugetelor
Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de
Asigurări în Medicină întocmesc şi publică lunar rapoarte privind executarea bugetelor pe care le
administrează.
82
Autorităţile executive locale întocmesc şi publică rapoarte privind executarea bugetelor

locale, în conformitate cu periodicitatea şi cerinţele stabilite de Legea privind finanţele publice
locale.
Raportul privind executarea bugetului public naţional se întocmeşte şi se publică lunar de
către Ministerul Finanţelor. Guvernul prezintă Parlamentului raportul semianual privind
executarea bugetului public naţional şi a componentelor acestuia în termenul prevăzut de
calendarul bugetar. Modul de întocmire şi de prezentare a rapoartelor privind executarea
bugetelor componente ale bugetului public naţional se stabileşte de Ministerul Finanţelor.
Rapoartele anuale privind executarea bugetelor
Rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de
stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală se întocmesc de administratorii
bugetelor respective şi se prezintă Guvernului, iar ulterior Parlamentului spre aprobare, în
termenele prevăzute de calendarul bugetar.
Rapoartele prezentate de Guvern se examinează de către Parlament şi se aprobă în
termenul prevăzut de calendarul bugetar.
Rapoartele anuale privind executarea bugetelor locale pentru anul bugetar încheiat se
întocmesc de către autorităţile executive locale şi se aprobă de către consiliile locale în termenul
prevăzut de calendarul bugetar.
Rapoartele anuale privind executarea bugetelor se prezintă în format comparabil cu
formatul bugetelor aprobate şi cuprind:
a) caracteristicile cadrului macroeconomic în anul respectiv, dinamica şi tendinţele
indicatorilor în comparaţie cu anii precedenţi;
b) evaluarea implementării măsurilor de politici bugetar-fiscale în raport cu asumările
prevăzute în buget;
c) nivelul de executare a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare în raport cu
indicatorii planificaţi, cu executarea din anul precedent şi cu explicarea cauzelor devierilor;
d) explicaţii la modificările bugetare efectuate pe parcursul anului;
e) nivelul datoriei de stat/datoriei unităţilor administrativ-teritoriale în raport cu limitele
stabilite;
f) nivelul de realizare a performanţei în cadrul programelor;
g) alte informaţii relevante.
La examinarea şi prezentarea în Parlament a rapoartelor anuale privind executarea
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de
83
asistenţă medicală participă autorităţile publice centrale de specialitate, care prezintă rapoarte
privind implementarea programelor şi performanţa realizată în domeniile de competenţă.
După aprobarea de către Parlament/consiliile locale, rapoartele anuale se publică în modul
şi în termenul stabilit de legislaţie.
Rapoartele financiare
Autorităţile/instituţiile bugetare, inclusiv Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania
Naţională de Asigurări în Medicină, întocmesc şi prezintă rapoarte financiare în baza Legii
contabilităţii şi în conformitate cu termenele şi cerinţele stabilite de Ministerul Finanţelor.
1) Ce reprezintă bugetul de stat?

2) Care este importanța clasificaţiei bugetare?
3) Care sunt principiile bugetare?
4) Care sunt etapele procesului bugetar?
5) Care sunt componentele bugetului consolidat central?
6) Care sunt componentele bugetului consolidat local?
7) Care sunt elementele de prognoză bugetară?
8) În câte lecturi este examinat proiectul bugetului de stat?
9) Ce lege reglementează procesul bugetar în Republica Moldova?
10 Care organ al puterii publice este responsabil de elaborarea proiectului bugetului de stat?
)
11 Care organ al puterii publice este responsabil de examinarea şi aprobarea legii bugetare
) anuale?
Bibliografie:
1. Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale. În Monitorul Oficial
Nr.384-395 din 12.10.2018.
4. Şaguna D. D. Drept financiar şi fiscal. Tratat. Bucureşti: Editura Eminescu, 2000. p.
518
5. Şaguna D. D., Rotaru P. Drept financiar şi bugetar. Bucureşti: Editura All Beck, 2003.
p. 46
84
TEMA 6. FINANŢELE PUBLICE LOCALE

6.1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale
6.2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților
publice locale
6.3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale
6.4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul
6.5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților
administrativ-teritoriale
6.6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de buget local;

 Cunoașterea structurii şi funcţiile administraţiei publice locale în Republica Moldova;
 Prezentarea etapelor procesului bugetar la nivelul UAT în Republica Moldova;
 Descrierea calendarului bugetar;
 Analiza resurselor financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale în Republica
Moldova.
Concepte-cheie: bugete locale, proces bugetar, calendar bugetar, clasificaţie bugetară,
descentralizare fiscală, autonomie locală.
6.1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale

Administraţie publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice locale constituite, în
condiţiile legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-
teritoriale.
În cadrul organizării administrative a statului şi în corelare cu structura sistemului bugetar
al Republicii Moldova, deosebim:
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi - autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului
(municipiului) pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor
locale;
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi publice, luate
în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului
Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale
respective.
Autorităţile publice locale îşi desfăşoară activitatea în domeniile stabilite de Legea nr.435
din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă (În Monitorul Oficial Nr.29-31 din
85
02.03.2007), dispunînd în acest scop de competenţe depline care nu pot fi puse în cauză sau
limitate de nici o autoritate publică, decît în condiţiile legii.
Competenţele autorităţilor publice locale sînt delimitate în condiţiile prezentei legi între
competenţele autorităţilor publice deliberative şi executive de nivelurile întîi şi al doilea.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot să stabilească ori să impună competenţe
autorităţilor publice locale fără o evaluare prealabilă a impactului financiar pe care aceste
competenţe l-ar putea genera, fără o consultare a autorităţilor locale de nivelul corespunzător şi
fără ca colectivităţile locale să fie asigurate cu mijloacele financiare necesare.
Domeniile de activitate ale autorităţilor publice locale stabilite în conformitate cu
prevederile Legii nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă (În Monitorul
Oficial Nr.29-31 din 02.03.2007)
Pentru autorităţile publice locale de nivelul întîi se stabilesc următoarele domenii proprii de
activitate:
a) planificarea urbană şi gestionarea spaţiilor verzi de interes local;
b) colectarea, asigurarea etapizată a condițiilor pentru colectare separată și transportarea
deșeurilor, inclusiv salubrizarea şi întreţinerea terenurilor pentru depozitarea acestora;
c) distribuirea apei potabile, construirea şi întreţinerea sistemelor de canalizare şi de
epurare a apelor utilizate şi pluviale;
d) construcţia, întreţinerea şi iluminarea străzilor şi drumurilor publice locale;
e) transportul public local;
f) amenajarea şi întreţinerea cimitirelor;
g) administrarea bunurilor din domeniile public şi privat locale;
h) construcţia, gestionarea, întreţinerea şi echiparea instituţiilor preşcolare şi extraşcolare
(creşe, grădiniţe de copii, şcoli de artă, de muzică);
i) dezvoltarea şi gestionarea reţelelor urbane de distribuire a gazelor şi energiei termice;
j) activităţi culturale, sportive, de recreaţie şi pentru tineret, precum şi planificarea,
dezvoltarea şi gestionarea infrastructurilor necesare acestor tipuri de activităţi;
k) amenajarea pieţelor agricole, a spaţiilor comerciale, realizarea oricăror alte măsuri
necesare pentru dezvoltarea economică a unităţii administrativ-teritoriale;
l) instituirea şi gestionarea întreprinderilor municipale şi organizarea oricărei alte activităţi
necesare dezvoltării economice a unităţii administrativ-teritoriale;
m) construcţia de locuinţe şi acordarea altor tipuri de facilităţi pentru păturile social
vulnerabile, precum şi pentru alte categorii ale populaţiei;
n) organizarea serviciilor (posturilor) teritoriale de salvatori şi pompieri;
86
o) contribuirea, în condiţiile legii, la protejarea patrimoniului cultural şi a monumentelor

de for public de pe teritoriul administrat;
p) asigurarea accesului populației la serviciile de bibliotecă pe teritoriul administrat, în
limita competențelor atribuite de Legea nr. 160/2017 cu privire la biblioteci.
Pentru autorităţile publice locale de nivelul al doilea se stabilesc următoarele domenii
proprii de activitate:
a) administrarea bunurilor din domeniile public şi privat ale raionului;
b) planificarea şi administrarea lucrărilor de construcţie, întreţinere şi gestionare a unor
obiective publice de interes raional;
c) construcţia, administrarea şi repararea drumurilor de interes raional, precum şi a
infrastructurii rutiere;
d) organizarea transportului auto de călători, administrarea autogărilor şi staţiilor auto de
interes raional;
e) stabilirea unui cadru general pentru amenajarea teritoriului la nivel de raion şi protecţia
pădurilor de interes raional;
f) susţinerea şi stimularea iniţiativelor privind dezvoltarea economică a unităţii
administrativ-teritoriale;
g) elaborarea şi implementarea proiectelor de construcţie a gazoductelor interurbane
(inclusiv a gazoductelor de presiune medie), a altor obiective termoenergetice cu
destinaţie locală;
h) întreţinerea şcolilor primare şi şcolilor primare-grădiniţe, gimnaziilor şi liceelor,
instituţiilor de învăţămînt secundar profesional, şcolilor-internat şi gimnaziilor-internat
cu regim special, altor instituţii din domeniul învăţămîntului care deservesc populaţia
raionului respectiv, precum şi activitatea metodică, alte activităţi din domeniu;
i) administrarea instituţiilor de cultură, turism şi sport de interes raional, alte activităţi cu
caracter cultural şi sportiv de interes raional;
j) administrarea întreprinderilor municipale de interes raional;
k) administrarea unităţilor de asistenţă socială de interes raional;
l) dezvoltarea şi gestionarea serviciilor sociale comunitare pentru categoriile social-
vulnerabile, monitorizarea calităţii serviciilor sociale;
m) contribuirea, în condiţiile legii, la protejarea patrimoniului cultural şi a monumentelor
de for public de pe teritoriul administrat;
n) asigurarea accesului populației la serviciile de bibliotecă pe teritoriul administrat, în
limita competențelor atribuite de Legea nr.160/2017 cu privire la biblioteci.
87
Autorităţile publice locale de nivelurile întîi şi al doilea, în limitele legii, dispun de

libertate deplină de acţiune în reglementarea şi gestionarea oricărei chestiuni de interes local care
nu este exclusă din competenţa lor şi nu este atribuită unei alte autorităţi. Alte competenţe
proprii autorităţilor publice locale pot fi atribuite acestora numai prin lege.
Autorităţile publice locale de nivelurile întîi şi al doilea, precum şi cele centrale pot
coopera, pentru a asigura realizarea unor proiecte sau servicii publice care solicită eforturi
comune ale acestor autorităţi.
Activităţile care trebuie desfăşurate prin cooperare sînt fixate în acordurile semnate între
părţi, în condiţiile legii, în strictă conformitate cu resursele bugetare şi cu responsabilităţile
asumate de ele.
Acordurile încheiate vor conţine stabilirea clară a surselor de finanţare şi a limitelor puterii
de decizie pentru fiecare nivel de autoritate publică în parte, precum şi a termenelor de realizare
a acordului.
În scopul realizării cu succes a intereselor publice de nivel local, sporirii eficienţei
patrimoniului public, autorităţile administraţiei publice locale de nivelurile întîi şi al doilea vor
dezvolta cooperarea cu sectorul privat în baza contractelor de parteneriat public-privat.
Competenţele care ţin de autorităţile publice centrale pot fi delegate autorităţilor publice
locale de nivelurile întîi şi al doilea, respectîndu-se criteriile de eficacitate şi de raţionalitate
economică.
Delegarea de competenţe poate fi efectuată de Parlament, la propunerea Guvernului.
Delegarea de competenţe poate viza toate autorităţile publice locale de nivelurile întîi şi al
doilea (delegare generală) ori numai unele autorităţi publice locale.
Delegarea de competenţe este însoţită obligatoriu de asigurarea resurselor financiare
necesare şi suficiente realizării acestora.
Delegarea de competenţe poate fi nelimitată în timp sau determinată în timp.
Delegarea de competenţe este efectivă doar din momentul în care a avut loc transferul
resurselor financiare şi materiale necesare şi suficiente.
6.2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale
În conformitate cu prevederile Legii nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea
administrativă (În Monitorul Oficial Nr.29-31 din 02.03.2007), autonomie locală reprezintă
dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor publice locale de a reglementa şi gestiona, în
condiţiile legii, sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale, o parte
importantă din treburile publice.
88
Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de autonomie decizională,

organizaţională, gestionară şi financiară:
 autonomie decizională - dreptul autorităţilor publice locale de a adopta liber decizii, în
condiţiile legii, fără intervenţii din partea altor autorităţi publice, în scopul realizării
intereselor sale;
 autonomie organizaţională - dreptul autorităţilor publice locale de a aproba, în
condiţiile legii, statutul, structurile administrative interne, modalităţile de funcţionare a
acestora, statele şi organigrama lor, precum şi de a institui persoane juridice de drept
public de interes local;
 autonomie financiară şi bugetară - dreptul autorităţilor publice locale de a dispune de
resurse financiare proprii suficiente şi de a le utiliza liber, în condiţiile legii, prin
adoptarea propriilor bugete locale.
Principiile de bază ale administrării publice locale sunt stabilite în conformitate cu
Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală (În Monitorul Oficial Nr.32-35
din 09.03.2007)
Administrarea publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice locale şi
consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.
Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de autonomie decizională,
organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte
administrarea treburilor publice locale, exercitîndu-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele
teritoriului administrat.
Subiecţii autonomiei locale sunt:
Autorităţile administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia locală în sate
(comune), oraşe (municipii) sînt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca
autorităţi executive.
Autorităţile administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia locală în
raioane sînt consiliile raionale, ca autorităţi deliberative, şi preşedinţii de raioane, ca autorităţi
executive.
Consiliile locale de nivelurile întîi şi al doilea, precum şi primarii sînt aleşi în condiţiile
Codului electoral.
Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice
89
Consiliile locale şi cele raionale, primarii şi preşedinţii de raioane funcţionează ca

autorităţi administrative autonome, soluţionînd treburile publice din sate (comune), oraşe
(municipii) şi raioane în condiţiile legii.
Raporturile dintre autorităţile publice centrale şi cele locale au la bază principiile
autonomiei, legalităţii, transparenţei şi colaborării în rezolvarea problemelor comune.
Între autorităţile centrale şi cele locale, între autorităţile publice de nivelul întîi şi cele de
nivelul al doilea nu există raporturi de subordonare, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Orice control administrativ exercitat asupra activităţii desfăşurate de către autorităţile
publice locale nu trebuie să urmărească alt scop decît asigurarea respectării legalităţii şi a
principiilor constituţionale, iar controlul de oportunitate poate viza doar realizarea competenţelor
care le-au fost delegate, în condiţiile legii.
Autorităţile administraţiei publice centrale consultă asociaţiile reprezentative ale
autorităţilor administraţiei publice locale în problemele ce ţin de administraţia publică locală.
În realizarea competenţelor lor, autorităţile administraţiei publice locale dispun de
autonomie, consfinţită şi garantată prin Constituţia Republicii Moldova, Carta Europeană a
Autonomiei Locale şi prin alte tratate la care Republica Moldova este parte.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează,
aprobă şi gestionează în mod autonom bugetele locale, avînd dreptul să pună în aplicare taxe şi
impozite locale şi să stabilească cuantumul lor în condiţiile legii.
Autorităţile publice locale îşi desfăşoară activitatea în domeniile stabilite de Legea nr.435
din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă (În Monitorul Oficial Nr.29-31 din
02.03.2007), dispunînd în acest scop de competenţe depline care nu pot fi puse în cauză sau
limitate de nici o autoritate publică, decît în condiţiile legii.
Competenţele autorităţilor publice locale sînt delimitate în condiţiile prezentei legi între
competenţele autorităţilor publice deliberative şi executive de nivelurile întîi şi al doilea.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot să stabilească ori să impună competenţe
autorităţilor publice locale fără o evaluare prealabilă a impactului financiar pe care aceste
competenţe l-ar putea genera, fără o consultare a autorităţilor locale de nivelul corespunzător şi
fără ca colectivităţile locale să fie asigurate cu mijloacele financiare necesare.
Principiile descentralizării administrative sunt:
Boxa 6.1.
Descentralizarea administrativă are la bază următoarele principii:
a) principiul autonomiei locale, care presupune garantarea dreptului şi capacităţii
efective a autorităţilor publice locale de a reglementa şi gestiona, conform legii, sub
90
propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă din

treburile publice;
b) principiul subsidiarităţii, care presupune exercitarea responsabilităţilor publice de
către autorităţile care sînt cel mai aproape de cetăţeni, cu excepţia cazurilor în care
intervenţia autorităţilor de nivel superior prezintă avantaje evidente ce rezultă din
volumul şi natura responsabilităţilor şi din necesitatea de a asigura eficacitatea
acţiunii publice;
c) principiul echităţii, care presupune garantarea unor condiţii şi oportunităţi egale
tuturor autorităţilor publice locale pentru a-şi atinge obiectivele în realizarea
competenţelor lor;
d) principiul integrităţii competenţelor, care presupune că orice competenţă atribuită
autorităţilor publice locale trebuie să fie deplină şi exclusivă, exercitarea acesteia nu
poate fi contestată sau limitată de o altă autoritate decît în cazurile prevăzute de lege;
e) principiul corespunderii resurselor cu competenţele, care presupune corespunderea
resurselor financiare şi materiale alocate autorităţilor publice locale cu volumul şi
natura competenţelor ce le sînt atribuite pentru a asigura îndeplinirea eficientă a
acestora;
f) principiul solidarităţii financiare, care presupune susţinerea financiară de către stat a
celor mai slab dezvoltate unităţi administrativ-teritoriale, în special prin aplicarea
unor mecanisme de repartizare financiară echitabilă;
g) principiul dialogului instituţional, care presupune informarea şi consultarea de către
stat, în timp util, a autorităţilor publice locale, în procesul de planificare şi de luare a
deciziilor, prin structurile lor asociative, asupra oricăror chestiuni ce le privesc în mod
direct ori sînt legate de procesul descentralizării administrative;
h) principiul parteneriatului public-privat, public-public, public-civil, care presupune
garantarea unor posibilităţi reale de cooperare între guvern, autorităţile locale,
sectorul privat şi societatea civilă;
i) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, care presupune,
în limitele competenţelor ce le revin, obligativitatea realizării unor standarde minime
de calitate stabilite de lege la prestarea serviciilor publice şi de utilitate publică de
care sînt responsabile.
Dezvoltarea descentralizării administrative. Descentralizarea administrativă reprezintă

un proces continuu, progresiv, care evoluează odată cu extinderea capacităţii administrative a
91
unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea gestionării eficiente a serviciilor publice aflate în

responsabilitatea acestora.
În scopul studierii, promovării şi monitorizării procesului de descentralizare administrativă
şi financiară se constituie o comisie paritară pentru descentralizare, prezidată de către Primul-
ministru, care întruneşte reprezentanţi ai diferitelor ministere şi ai altor autorităţi administrative
centrale, ai autorităţilor publice locale de nivelurile întîi şi al doilea, precum şi ai organizaţiilor
neguvernamentale care activează în domeniu.
Transferul progresiv al competenţelor este fundamentat pe evaluări sectoriale şi analize de
impact, realizate în baza unei metodologii specifice şi a unui set de indicatori elaboraţi de către
ministere şi alte autorităţi administrative centrale în cadrul comisiei paritare pentru
descentralizare.
Ministerele şi alte autorităţi administrative centrale, în colaborare cu Cancelaria de Stat şi
cu structurile asociative ale autorităţilor publice locale, pot lansa diverse proiecte-pilot în vederea
testării şi evaluării impactului soluţiilor propuse privind descentralizarea unor anumite
competenţe.
Nu pot fi descentralizate şi transferate din responsabilitatea statului în cea a autorităţilor
publice locale serviciile publice care se bucură de reglementare constituţională, fiind garantate şi
asigurate direct şi exclusiv de către stat.
Guvernul, ministerele, precum şi alte autorităţi administrative centrale, în baza unor
standarde de cost şi calitate, identifică resursele necesare realizării competenţelor transferate de
ele, precum şi sursele bugetare din care vor fi finanţate aceste competenţe. Resursele astfel
identificate sînt transferate autorităţilor administraţiei publice locale, în condiţiile legii.
Guvernul, ministerele şi alte autorităţi administrative centrale stabilesc standarde de cost şi
de calitate pentru prestarea serviciilor publice descentralizate.
Autorităţile administraţiei publice locale sînt responsabile de respectarea standardelor de
cost şi de calitate în prestarea serviciilor publice.
Standardele de cost şi de calitate se aprobă prin hotărîri de Guvern, la propunerea comisiei
paritare pentru descentralizare sau a ministerelor şi altor autorităţi administrative centrale, cu
avizul Cancelariei de Stat.
Actualizarea periodică a standardelor de cost şi de calitate a serviciilor prestate este
efectuată în colaborare cu structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
O unitate administrativ-teritorială este considerată viabilă din punct de vedere
administrativ dacă ea dispune de resurse materiale, instituţionale şi financiare necesare pentru
gestionarea şi realizarea eficientă a competenţelor ce îi revin.
92
Capacitatea administrativă este recunoscută ca fiind adecvată statutului legal al unei

autorităţi publice locale atunci cînd cheltuielile administrative ale acesteia nu depăşesc 30 la sută
din suma totală a veniturilor proprii.
Constituirea unei unităţi administrativ-teritoriale şi dotarea ei cu ansamblul de competenţe
proprii se vor face doar în conformitate cu prevederile Legii privind organizarea administrativ-
teritorială a Republicii Moldova şi ale Legii privind finanţele publice locale în baza următoarelor
criterii, şi anume:
a) unitatea administrativ-teritorială va dispune de capacitate administrativă;
b) numărul populaţiei unităţii administrativ-teritoriale este mai mare decît numărul minim
necesar stipulat în Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova.
Cheltuielile administrative şi veniturile proprii, pentru fiecare tip de unitate administrativ-
teritorială, vor fi calculate în conformitate cu Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele
publice locale (În Monitorul Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018).
Activitatea unităţilor administrativ-teritoriale care nu corespund criteriilor stabilite la alin.
(3), art.11, Legea nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă (În Monitorul
Oficial Nr.29-31 din 02.03.2007) va fi examinată în şedinţă de Guvern, la
propunerea Cancelariei de Stat, în vederea identificării unor soluţii de eficientizare
administrativă sau de consolidare teritorială.
În cazul în care nu se reuşeşte consolidarea capacităţii administrative a unei unităţi
administrativ-teritoriale, Guvernul poate lua decizia de a propune crearea unei asocieri
administrative cu alte unităţi administrativ-teritoriale învecinate, potrivit legislaţiei în vigoare.
Descentralizarea financiară
Autorităţile publice locale se bucură, în condiţiile legii, de autonomie financiară, adoptă
bugetul lor propriu care este independent şi separat de bugetul de stat.
Unităţile administrativ-teritoriale dispun în mod efectiv de resurse financiare proprii, pe
care le utilizează liber în realizarea competenţelor lor.
Autorităţile publice locale dispun de venituri fiscale proprii, stabilite de Legea nr.397 din
16.10.2003 privind finanţele publice locale (În Monitorul Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018),
care constituie baza fiscală a unităţii administrativ-teritoriale. Ele dispun, de asemenea, şi de alte
venituri proprii stabilite de legea menţionată şi de alte acte normative.
În vederea sporirii capacităţii financiare, autorităţilor publice locale li se acordă transferuri
cu destinaţie generală. Modalităţile de calcul al sumei generale a acestor transferuri sînt stabilite
de Legea privind finanţele publice locale.
93
În vederea lichidării dezechilibrelor dintre capacitatea financiară şi necesităţile de

cheltuieli ale unor autorităţi publice locale, prin Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele
publice locale (În Monitorul Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018), se stabileşte un mecanism de
repartizare financiară echitabilă.
Ministerul Finanţelor şi serviciile publice desconcentrate ale acestuia asigură accesul, fără
restricţii, al autorităţilor publice locale la informaţiile privind determinarea şi distribuirea
resurselor bugetare prevăzute de legislaţie.
Autorităţile publice locale posedă un patrimoniu propriu şi distinct, care include bunuri
mobile şi imobile, şi dispun liber de acesta în condiţiile legii.
Patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale se delimitează şi se separă clar de
patrimoniul statului, în condiţiile legii.
Delimitarea presupune evidenţa patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale,
competenţa decizională exclusivă a autorităţilor publice locale privind administrarea
patrimoniului respectiv şi modul de repartizare a veniturilor obţinute din gestionarea acestuia în
condiţiile legii.
Criteriile principale care stau la baza delimitării patrimoniului unităţilor administrativ-
teritoriale de cel al statului sînt:
a) criteriul interesului (local, raional sau naţional) şi importanţei. Importanţa patrimoniului
se stabileşte în baza unor studii, avize şi expertize specializate;
b) valoarea economică şi importanţa patrimoniului pentru dezvoltarea satului (comunei),
oraşului (municipiului), raionului sau ţării;
c) utilizarea patrimoniului pentru amplasarea sistemelor energetice, de transport şi a altor
sisteme de stat, a obiectivelor de telecomunicaţii şi a serviciilor meteo;
d) valoarea ştiinţifică, socială, istorică, culturală şi naturală a patrimoniului.
6.3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale

Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor și a surselor de finanțare ale
bugetelor respective.
Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute de
legislație și se formează din:
1) venituri generale:
a) venituri proprii;
b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele și taxele de stat;
c) transferuri;
94
d) granturi pentru susținerea bugetului;

2) venituri colectate (codurile clasificației economice 142310, 142320, 144114, 144124,
144214, 144224);
3) granturi pentru proiecte finanțate din surse externe.
Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:
a) operațiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);
b) acțiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210, 415240);
c) alte operațiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;
d) operațiuni cu soldurile în conturile bugetului.
Totodată, în vederea asigurării și extinderii autonomiei locale și asigurării unui cadru fiscal
previzibil și cuprinzător, începînd cu 1 ianuarie 2020 cotele defalcărilor de la impozitul pe
venitul persoanelor fizice se modifică după cum urmează:
 pentru bugetele satelor (comunelor) și ale orașelor (municipiilor), cu excepția orașelor
reședință de raion (municipiilor-reședință de raion) – 100% din volumul total colectat pe
teritoriul unității administrativ-teritoriale respective;
 pentru bugetele orașelor-reședință de raion, bugetele municipiilor-reședință de raion –
50% din volumul total colectat pe teritoriul unității administrativ-teritoriale respective;
 pentru bugetul municipal Bălți – 50% din volumul total colectat pe teritoriul unității
administrativ-teritoriale respective;
 pentru bugetul municipal Chișinău – 50% din volumul total colectat pe teritoriul unității
administrativ-teritoriale respective;
 pentru bugetele raionale – 25% din volumul total colectat pe teritoriul orașelor-reședință
de raion și municipiilor-reședință de raion.
6.4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul

Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se realizează prin:
a) transferuri cu destinaţie generală;
b) transferuri cu destinaţie specială.
Mecanismul, criteriile şi modul de stabilire a transferurilor interbugetare se reglementează
de legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative.
Transferurile cu destinaţie specială utilizate contrar destinaţiei, constatate în urma
controalelor efectuate de către organele abilitate, se restabilesc la bugetul de stat. Concomitent,
Ministerul Finanţelor se autorizează să reducă cu suma respectivă volumul transferurilor cu
destinaţie specială aprobat în legea bugetară anuală.
95
Transferurile cu destinaţie generală se efectuează din fondul de susţinere financiară a

unităţilor administrativ-teritoriale, care se formează din impozitul pe venitul persoanelor fizice,
nealocat sub formă de defalcări la bugetele locale, pe baza datelor din ultimul an pentru care
există execuţie bugetară definitivă.
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale (FSF) se divizează în:
a) fondul de echilibrare a bugetelor locale de nivelul întîi (FEB1);
b) fondul de echilibrare a bugetelor locale de nivelul al doilea (FEB2).
Divizarea în cele două fonduri se face conform parametrului de divizare (Pd) după cum
urmează:
FEB1 = FSF x (100% – Pd) (6.1)
FEB2 = FSF × Pd, (6.2)
unde Pd = 55%.
Repartizarea fondului de echilibrare a bugetelor locale de nivelul întîi se face în funcţie de
capacitatea fiscală pe locuitor, de populaţia şi suprafaţa unităţilor administrativ-teritoriale de
nivelul întîi, iar repartizarea fondului de echilibrare a bugetelor locale de nivelul al doilea se face
în funcţie de populaţia şi suprafaţa unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.
Calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea bugetelor locale de nivelul
întîi, cu excepţia bugetelor locale de nivelul întîi din componenţa unităţii teritoriale autonome cu
statut juridic special, se face invers proporţional cu capacitatea fiscală pe locuitor numai pentru
bugetele locale de nivelul întîi care au o capacitate fiscală pe locuitor mai mică decît pragul
calculat pe baza capacităţii fiscale naţionale medii pe locuitor, multiplicată cu un parametru
supraunitar Pe = 1,3, şi direct proporţional cu populaţia şi suprafaţa unităţilor administrativ-
teritoriale respective, conform formulei:
(6.3)
unde:
TEi – transferul de echilibrare pentru unitatea administrativ-teritorială de nivelul întîi;
FEB1 – fondul de echilibrare a bugetelor locale de nivelul întîi;
CFLi – capacitatea fiscală pe locuitor a unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi,
calculată ca raport între veniturile colectate din impozitul pe venitul persoanelor fizice pe
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective şi numărul de locuitori ai acesteia;
CFLn – capacitatea fiscală naţională medie pe locuitor, calculată ca raport între veniturile
colectate din impozitul pe venitul persoanelor fizice, cumulate din toate unităţile administrativ-
teritoriale de nivelul întîi, şi numărul de locuitori cumulat ai acestor unităţi;
96
Pi – populaţia unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi;

Pn – populaţia totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
Si – suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
Sn – suprafaţa totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
(6.4)
Pe – parametrul supraunitar.
Pe = 1,3.
Calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea bugetelor locale de nivelul
al doilea (cu excepţia bugetului central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, a
bugetelor municipale Bălţi şi Chişinău, care nu se califică pentru echilibrare) se face direct
proporţional cu populaţia şi suprafaţa unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea
calificate pentru echilibrare, conform formulei:
(6.5)
unde:
TEj – transferul de echilibrare pentru unitatea administrativ-teritorială de nivelul al doilea;
FEB2 – fondul de echilibrare a bugetelor locale de nivelul al doilea;
Pj – populaţia unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
Pn – populaţia totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea calificate
pentru echilibrare;
Sj – suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
Sn – suprafaţa totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea calificate
pentru echilibrare;
97
Repartizarea fondurilor de echilibrare a bugetelor locale de nivelul întîi şi al doilea şi

calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea acestora se fac pe baza datelor
din ultimul an pentru care există execuţie bugetară definitivă şi a datelor oficiale privind
populaţia şi suprafaţa.
Transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat se alocă bugetelor locale pentru
finanţarea:
a) învăţămîntului preşcolar, primar, secundar general, special şi complementar
(extraşcolar);
b) infrastructurii drumurilor publice locale;
c) competenţelor delegate autorităţilor administraţiei publice locale de către Parlament la
propunerea Guvernului;
d) investițiilor capitale;
e) altor măsuri speciale.
Transferurile cu destinație specială pentru bugetele locale de nivelul întîi, inclusiv pentru
bugetele municipale Bălți și Chișinău, sînt calculate și distribuite proporțional numărului
populației din teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective, în baza datelor oficiale
existente la momentul calculării acestora, în cuantumul de 50% din volumul total al taxei pentru
folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova, aprobat în
legea anuală a bugetului de stat, și se vor utiliza exclusiv pentru infrastructura drumurilor
comunale și a străzilor. Mijloacele aferente bugetelor satelor (comunelor) şi ale oraşelor
(municipiilor) din componenţa unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special vor fi virate
la bugetul central al unității teritoriale autonome cu statut juridic special.
Pentru bugetele locale de nivelul al doilea și al unității teritoriale autonome cu statut juridic
special, transferurile cu destinație specială pentru finanțarea infrastructurii drumurilor publice
locale sînt calculate și distribuite în funcție de numărul de kilometri echivalenți administrați,
conform legislației privind fondul rutier.
Transferurile cu destinaţie specială, utilizate contrar destinaţiei se virează, pînă la sfîrşitul
anului bugetar, în mărimea sumei respective în bugetul de la care au fost primite. În cazul în care
suma corespunzătoare nu este virată de bugetul respectiv, Ministerul Finanţelor, în baza dării de
98
seamă anuale, este în drept să restabilească forţat la bugetul de stat sumele transferurilor utilizate
contrar destinaţiei prin intermediul relaţiilor interbugetare.
Transferurile cu destinaţie specială de la bugetul unei unităţi administrativ-teritoriale la
bugetul altei unităţi administrativ-teritoriale se alocă pentru finanţarea măsurilor şi activităţilor
de interes comun.
6.5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților administrativ-

teritoriale
Competențele în efectuarea cheltuielilor bugetelor locale pe domenii de activitate sunt
delimitate prin legislația privind administrația publică locală și descentralizarea administrativă.
De asemenea, costurile generate de implementarea Legii nr.270/2018 privind sistemul
unitar de salarizare în sectorul bugetar aferente domeniilor proprii de competență a APL vor fi
acoperite integral din contul bugetelor locale.
Resursele financiare disponibile urmează să fie direcționate la programe de importanță
majoră, care ar permite soluționarea problemelor stringente, fără admiterea de datorii creditoare
și blocaje financiare.
Estimările de cheltuieli ale autorităților APL urmează să fie strict în limita volumului de
resurse disponibile.
Întru asigurarea continuității reformelor din domeniul bugetar-fiscal, se impun următoarele
cerințe față de autorități/instituții - beneficiari de alocații:
 asigurarea calității planificării bugetare prin îmbunătățirea procedurilor de analiză a
impactului politicilor publice și corelarea programelor de cheltuieli cu prioritățile din
documentele strategice (naționale, sectoriale, locale);
 îmbunătăţirea eficienţei şi eficacităţii utilizării resurselor prin focusarea pe rezultate și
sporirea calității serviciilor publice prestate în raport cu obiectivele stabilite;
 asigurarea unui control strict asupra nivelului angajărilor în sectorul bugetar pentru a
evita angajamente viitoare fără acoperire cu resurse;
 implementarea unor procese de planificare și management al investițiilor publice în
vederea ameliorării eficienței cheltuielilor capitale publice.
Dimensionarea şi structurarea cheltuielilor bugetare a încetat de mult să mai reprezinte
doar o operaţiune tehnică prin care se stabileşte necesarul de resurse la dispoziţia statului şi
modalităţile de acoperire a acestora. Felul în care se dimensionează şi, îndeosebi, se structurează
cheltuielile bugetare pe capitole de cheltuieli are o influenţă deosebită asupra agregării
principalilor indicatori ai stabilităţii şi dezvoltării economice în ansamblu. Dimensionarea şi
99
structurarea cheltuielilor publice reprezintă un element cheie al oricărei politici economice ca şi

în cazul abordării politicilor fiscale la nivel macro- şi microeconomic. Aceste elemente ţin de
concepţia şi teoria economică generală promovată de autoritatea publică, ce încearcă să o
transpună în practică prin intermediul programului său de guvernare [2, p.95].
Modul în care se dimensionează şi se structurează cheltuielile publice depinde în mare
măsură şi de starea reală a unei economii date, aceasta avînd posibilitate, de la caz la caz, să
extindă sau să limiteze aria de opţiuni a oricărei decizii guvernamentale de dimensionare şi de
structurare a cheltuielilor publice.
Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea lor pe destinaţii şi beneficiari în
scopul acoperirii necesităţilor publice este întîi de toate o chestiune politică de maximă
importanţă şi apoi una economică, de colectare a resurselor băneşti pentru acoperirea acestor
necesităţi [2, p.96].
Cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă o parte componentă a volumului
integral de cheltuieli publice. Cheltuielile autorităţilor publice locale poartă un conţinut
economic similar cu restul cheltuielilor publice suportate de stat, exprimînd relaţii economico-
sociale în formă bănească care se manifestă, pe de-o parte, între autorităţile publice locale şi
persoanele fizice şi juridice locale, pe de altă parte, în calitate de instrumente utilizate la
repartizarea eficientă a resurselor financiare aflate la dispoziţia acestor autorităţi publice locale
[3, p.124].
În toate statele lumii există o tendinţă de creştere a cheltuielilor publice, avînd la bază
următorii factori:
– dezvoltarea demografică;
– influenţa politicii;
– schimbările tehnologice;
– inflaţia;
– factorii de ordin istoric;
– factorii sociali, etc..
Punctul optim este atins atunci cînd avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este
depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest punct optim poate varia în
funcţie de conjunctura economică. Astfel, în perioada prosperă, cheltuielile publice pot să se
reducă, iar în perioada de depresie pot creşte [2, p.98].
Cheltuielile generale ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se clasifică după
următoarele funcţii:
- cheltuieli de ordin social (cultură şi sport, asistenţă socială, învăţămînt);
100
- cheltuieli de ordin economic (industrie şi construcţii, agricultură, transport şi

gospodăria drumurilor etc.);
- cheltuieli de ordin tutelat (gospodăria comunală);
- servicii cu destinaţie generală (întreţinerea organelor administraţiei publice, etc.) [9,
p.152].
Cheltuielile publice locale se materializează în plăţi efectuate de către autorităţile publice
locale din volumul resurselor mobilizate pe diferite căi [3, p.125]:
- din venituri proprii (impozite şi taxe locale);
- din defalcări de la veniturile generale de stat;
- din transferurile de la bugetul de stat şi alte bugete;
- din împrumuturi de la alte bugete cît şi de la sistemul bancar.
Cheltuielile curente sunt cea mai mare parte a cheltuielilor locale, utilizate în fond pentru
obiective sociale şi doar într-o măsură mică pentru obiective economice. În compartimentul
cheltuielilor curente partea cea mai mare revine cheltuielilor social-culturale.
Specificul finanţelor publice locale poate fi măsurat în moduri diferite. Cu cît este mai
extinsă capacitatea financiară locală şi regională, cu atît mai importante pot fi îndatoririle şi
responsabilităţile încredinţate acestor autorităţi [2, p.99].
Cheltuielile totale locale sunt în strînsă legătură cu cheltuielile generale guvernamentale
ceea ce ajută la structurarea cheltuielilor statului şi la descentralizarea funcţiilor între nivelurile
central şi local. În Republica Moldova acest raport rezultă din ponderea cheltuielilor unităţilor
administrativ-teritoriale şi cheltuielile bugetului de stat în totalul cheltuielilor (cheltuielile
unităţilor administrativ-teritoriale şi cheltuielile bugetului de stat).
Pentru о autonomie locală reală este necesar de consolidat baza fiscală în teritoriu şi este nevoie
de resurse financiare suficiente pentru acoperirea cheltuielilor bugetelor locale, ceea ce va contribui în
direcţia îmbunătăţirii managementului financiar, la crearea posibilităţilor de creştere a cheltuielilor
bugetare.
Elaborarea pronosticului cheltuielilor din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale pentru
menţinerea instituţiilor publice şi finanţarea integrală sau parţială a altor activităţi şi acţiuni se face
pornindu-se de la orientarea strategică a dezvoltării social-economice a ţării, ţinîndu-se cont de actele
normative în vigoare la momentul elaborării proiectului de buget, de prognoza preţurilor şi tarifelor la
principalele mărfuri şi servicii pentru perioada respectivă, de cotele de asigurare socială obligatorie. În
limitele resurselor financiare şi ale dreptului de autonomie financiară, consiliile unităţilor administrativ-
teritoriale sunt responsabile de stabilirea propriilor priorităţi în efectuarea cheltuielilor bugetare [2,
p.103].
101
În bugetele locale se prevăd alocații necesare pentru realizarea funcțiilor autorităților

administrațiilor publice locale, în conformitate cu Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele
publice locale (În Monitorul Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018).
Cheltuielile bugetare se efectuează doar prin intermediul autorităților/instituțiilor bugetare.
Cheltuielile autorităților/instituțiilor bugetare se aprobă, se execută și se raportează fără
divizare pe surse de acoperire.
Cheltuielile bugetelor locale efectuate din contul transferurilor cu destinație specială de la
bugetul de stat pentru finanțarea domeniilor proprii de activitate și/sau a competențelor partajate
pot fi suplimentate de către autoritățile reprezentative și deliberative din contul altor venituri ale
bugetelor respective.
Cheltuielile aprobate (modificate pe parcursul anului bugetar) în bugetele locale reprezintă
limite maxime care nu pot fi depășite. Contractarea de lucrări, servicii, bunuri materiale și
efectuarea de cheltuieli se realizează de către autoritățile/instituțiile bugetare doar cu respectarea
prevederilor legale și în cadrul limitelor aprobate (modificate).
Competenţele în efectuarea cheltuielilor bugetelor locale pe domenii de activitate
specificate prin Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale (În Monitorul
Oficial Nr.384-395 din 12.10.2018) sînt delimitate prin legislaţia privind administraţia publică
locală şi descentralizarea administrativă.
Pentru realizarea autonomiei financiare a colectivităţilor locale este important cunoaşterea
resurselor de care dispune autorităţile locale responsabile şi gestionarea cît mai eficientă a acestor
resurse, care sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor pentru serviciile publice locale. Procesul de
descentralizare şi autonomie financiară pune în evidenţă delimitarea competenţelor de acoperire a
cheltuielilor publice între bugetul unităţilor administrativ-teritoriale şi alte organe publice.
Descentralizarea administraţiei publice implică descentralizarea serviciilor publice şi
consolidarea autonomiei locale din punct de vedere administrativ şi financiar, acţionînd în vederea
conştiintizării, creşterii gradului de participare a colectivităţilor locale la gestionarea problemelor cu
care acestea se confruntă, precum şi a construirii politicii proprii în contextul naţional general al
dezvoltării economice şi sociale, al sporirii performanţelor economice, îmbunătăţirii vieţii sociale a
cetăţenilor şi întregii colectivităţi, prin definirea şi însumarea responsabilităţilor locale referitoare la
serviciile locale şi a performanţelor sociale aferente îndeplinirii acestora [4, p.224].
Prin Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale (În Monitorul Oficial
Nr.384-395 din 12.10.2018) se face о delimitare concretă a competenţelor de acoperire a
cheltuielilor publice între bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. În bugetele unităţilor
102
administrativ-teritoriale se prevăd alocaţii necesare asigurării funcţionării instituţiilor publice şi

serviciilor publice din unitatea administrativ-teritorială respectivă.
6.6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale

În conformitate cu prevederile Legii nr.181 din 25.07.2014 finanţelor publice şi
responsabilităţii bugetar-fiscale (În Monitorul Oficial Nr.223-230 din 08-08-2014) este
determinat rolul autorităţilor administraţiei publice locale.
În domeniul finanţelor publice, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele
a) elaborează, aprobă şi administrează bugetele locale cu respectarea principiilor şi
regulilor stabilite de prezenta lege şi în conformitate cu legislaţia privind finanţele
publice locale;
b) elaborează prognoze bugetare şi întreprind, în limitele competenţelor, măsuri pentru
creşterea bazei fiscale şi asigurarea sustenabilităţii bugetelor locale pe termen mediu şi
lung;
c) înaintează, prin intermediul asociaţiilor reprezentative ale autorităţilor administraţiei
publice locale, propuneri la elaborarea politicii bugetar-fiscale şi a politicilor sectoriale,
precum şi participă la consultările privind relaţiile interbugetare;
d) conlucrează cu autorităţile publice centrale şi implementează la nivel local programele
şi politicile cuprinse în documentele de planificare strategică de nivel naţional;
e) publică bugetele locale şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind
performanţa în cadrul programelor la nivel local;
f) asigură gestionarea resurselor bugetare şi administrarea patrimoniului public, în
g) efectuează monitoringul financiar al instituţiilor publice la autogestiune, al
întreprinderilor municipale şi al societăţilor comerciale în care autorităţile administraţiei
publice locale au calitatea de fondator sau deţin cota majoritară în capital social.
Alte competenţe specifice ale autorităţilor administraţiei publice locale sînt prevăzute de
legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative.
Bugetele locale se administrează de către autorităţile executive locale.
Calendarul bugetar
La nivel local, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:
103
a) autoritatea executivă locală elaborează şi prezintă consiliului local proiectul bugetului

local pe anul următor – pînă la 20 noiembrie;
b) consiliul local adoptă bugetul local pe anul următor – pînă la 10 decembrie;
c) autoritatea executivă locală prezintă consiliului local raportul anual privind executarea
bugetului local pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 martie;
d) consiliul local aprobă raportul anual privind executarea bugetului local pentru anul
bugetar încheiat – pînă la 1 aprilie.
Activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi termenele de realizare ale acestora se
stabilesc de către Ministerul Finanţelor.
Elaborarea şi aprobarea bugetului
Circulara privind elaborarea bugetelor anuale
Ministerul Finanţelor emite, anual, în termenul prevăzut de calendarul bugetar, circulara
privind elaborarea propunerilor/proiectelor de buget adresată autorităţilor publice centrale şi
locale.
Circulara cuprinde particularităţi specifice privind elaborarea propunerilor/proiectelor de
buget pe anul bugetar respectiv.
În baza circularei emise de Ministerul Finanţelor, autorităţile publice centrale şi autorităţile
executive locale organizează procesul de elaborare a propunerilor/proiectelor de buget şi emit
circularele corespunzătoare adresate instituţiilor bugetare subordonate.
Propunerile/proiectele de buget
Autorităţile executive locale de toate nivelurile întocmesc proiectele bugetelor locale
corespunzătoare, iar autorităţile executive locale de nivelul al doilea întocmesc sinteza
consolidată a proiectelor bugetelor locale, pe care o prezintă pentru consultare Ministerului
Finanţelor, în termenul stabilit de acesta.
Propunerile/proiectele de buget cuprind indicatorii realizaţi în ultimii doi ani bugetari,
rezultatele estimate pentru anul bugetar curent, propunerile de buget pentru anul bugetar viitor şi
estimările pentru doi ani ulteriori.
Procedura de elaborare a proiectelor bugetelor locale se reglementează prin Legea privind
finanţele publice locale.
Examinarea şi consultarea propunerilor/proiectelor de bugete
Procesul de examinare şi consultare a propunerilor la proiectele bugetelor locale se
reglementează prin Legеa privind finanţele publice locale.
Deciziile bugetare anuale
104
Autorităţile executive locale elaborează proiectele de decizii bugetare anuale în

conformitate cu reglementările specifice stabilite prin Legea privind finanţele publice locale şi le
prezintă spre aprobare consiliilor locale corespunzătoare în termenul prevăzut de calendarul
bugetar.
Formatul de prezentare a deciziilor bugetare anuale este similar formatului de prezentare a
legii bugetului de stat pe anul respectiv, prevăzut la art.53.
La aprobarea bugetelor locale autorităţile administraţiei publice locale de toate nivelurile
sînt obligate să respecte limitele de transferuri interbugetare.
Consiliile locale examinează şi adoptă deciziile bugetare anuale în termenul prevăzut de
calendarul bugetar.
În termen de 30 de zile de la data publicării legii bugetului de stat pe anul respectiv,
autorităţile administraţiei publice locale de toate nivelurile aduc bugetele aprobate
corespunzătoare în concordanţă cu prevederile legii menţionate.
În caz de nerespectare a prevederilor alin. (5), efectuarea transferurilor cu destinaţie
generală la bugetele locale respective se suspendă pînă la efectuarea ajustărilor corespunzătoare.
Intrarea în vigoare şi publicarea legilor/deciziilor bugetare anuale
Legile/deciziile bugetare anuale intră în vigoare la 1 ianuarie a anului bugetar sau la data
indicată în text, care nu trebuie să preceadă data publicării.
Repartizarea bugetului adoptat
După publicarea legii bugetului de stat pe anul respectiv, Ministerul Finanţelor comunică
autorităţilor administraţiei publice locale – transferurile de la bugetul de stat către bugetele
locale.
În termen de 15 zile de la data publicării legilor/deciziilor bugetare anuale,
autorităţile/instituţiile bugetare, asigură repartizarea alocaţiilor bugetare în conformitate cu
metodologia stabilită de Ministerul Finanţelor.
Bugetele repartizate ale autorităţilor/instituţiilor bugetare servesc drept temei pentru
iniţierea executării bugetului.
Prognozele trimestriale şi monitorizarea indicatorilor bugetari
În termen de o lună de la începutul anului bugetar, Ministerul Finanţelor elaborează şi
aprobă prognoze trimestriale ale veniturilor, cheltuielilor şi soldului bugetului public naţional şi
ale componentelor acestuia.
Pe parcursul anului bugetar, Ministerul Finanţelor monitorizează executarea bugetelor în
raport cu prognozele trimestriale şi întreprinde măsuri în vederea respectării nivelului aprobat al
soldului bugetar.
105
Redistribuirea alocaţiilor bugetare

Competenţele privind redistribuirea alocaţiilor bugetelor locale în cadrul deciziei bugetare
anuale se stabilesc prin Legea privind finanţele publice locale.
Modificarea legii/deciziei bugetare anuale
Dacă pe parcursul anului se atestă tendinţe de înrăutăţire a soldului bugetului şi/sau apare
necesitatea revizuirii cheltuielilor bugetare, administratorul de buget lansează procedura de
modificare a bugetului corespunzător.
Autorităţile/instituţiile bugetare pot înainta propuneri de modificare a bugetelor în modul şi
în termenul stabilit de administratorii bugetelor de la care acestea se finanţează.
Procedurile de elaborare, prezentare şi adoptare a legilor/deciziilor privind modificarea bugetelor
sînt similare celor pentru legile/deciziile bugetare anuale.
Orice propunere de modificare a legilor/deciziilor bugetare anuale trebuie să fie însoţită de
o notă informativă, care va cuprinde concluziile privind executarea bugetului respectiv în
perioada precedentă şi estimările privind executarea scontată a bugetului pînă la finele anului
bugetar în curs, precum şi impactul financiar al modificărilor pentru următorii trei ani.
În cadrul unui an bugetar pot fi efectuate, de regulă, cel mult două modificari ale bugetelor
componente ale bugetului public naţional, care se adoptă nu mai degrabă de 1 iulie şi nu mai
tîrziu de 15 noiembrie, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.69 alin. (4).
Executarea bugetului
Contul unic trezorerial
Încasările la şi plăţile de la bugetele componente ale bugetului public naţional în monedă
naţională se efectuează prin virament prin contul unic trezorerial, iar cele în valută străină – prin
conturi deschise în Banca Naţională a Moldovei şi instituţiile financiare, în conformitate cu
legislaţia valutară.
Procedura de selectare a băncilor comerciale pentru efectuarea operaţiunilor ce ţin de
executarea de casă a bugetelor se face o dată la trei ani în conformitate cu legislaţia privind
achiziţiile publice.
Executarea de casă a bugetului
Încasările bugetelor locale se efectuează prin sistemul trezorerial conform metodei de casă.
Evidenţa încasărilor şi plăţilor bugetare prin sistemul trezorerial se asigură prin conturi
trezoreriale bazate pe clasificaţia bugetară şi pe planul de conturi contabile.
Prognoza şi managementul lichidităţilor
În termen de 30 de zile de la data adoptării legilor/deciziilor bugetare anuale, dar nu mai
tîrziu de 1 ianuarie a anului bugetar, administratorii de bugete elaborează, în conformitate cu
106
metodologia stabilită de Ministerul Finanţelor, prognozele de lichidităţi ale bugetelor

corespunzătoare pe an cu repartizare lunară.
Prognozele menţionate la alin. (1) al prezentului articol se actualizează periodic, cu
respectarea nivelului trimestrial al soldului bugetar, stabilit în condiţiile art.59.
Încasările bugetare
Colectarea veniturilor şi a altor încasări aprobate în bugetele componente ale bugetului
public naţional se asigură de către administratorii de venituri stabiliţi prin actele normative care
instituie aceste venituri.
În cazul în care legislaţia nu prevede autoritatea responsabilă de administrarea anumitor
venituri bugetare, Ministerul Finanţelor desemnează administratorii veniturilor bugetare
respective.
Toate plăţile calculate, dar netransferate la bugetele componente ale bugetului public
naţional pînă la data încheierii anului bugetar se încasează în contul bugetelor respective pe anul
viitor.
Plăţile bugetare
În procesul executării bugetelor, autorităţile/instituţiile bugetare efectuează plăţi în limitele
alocaţiilor bugetare aprobate şi în conformitate cu prognozele de lichidităţi ale bugetelor.
Toate plăţile executate pînă la data încheierii anului bugetar, indiferent de perioada pentru care
acestea se efectuează, se înregistrează şi se reflectă în evidenţa contabilă ca plăţi ale anului
bugetar curent.
Datoriile autorităţilor/instituţiilor bugetare din anii precedenţi se achită de către acestea din
contul şi în limita bugetelor autorităţilor/instituţiilor respective aprobate pe anul bugetar curent.
Încheierea anului bugetar
În ultima zi lucrătoare a anului bugetar nu se efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi
bugetare, ci doar operaţiuni interne şi de încheiere a anului bugetar.
La data încheierii anului bugetar alocaţiile bugetare nevalorificate, precum şi soldurile de
mijloace băneşti din conturile trezoreriale ale autorităţilor/instituţiilor bugetare se închid, cu
excepţia soldurilor proiectelor finanţate din surse externe.
Soldurile de mijloace băneşti din conturile bugetelor componente ale bugetului public
naţional, înregistrate la data încheierii anului bugetar, sînt tranzitorii pe anul bugetar următor şi
sînt accesibile spre utilizare la acoperirea deficitului în limitele prevăzute de legile/deciziile
bugetare anuale.
Evidenţa contabilă şi raportarea bugetului
Evidenţa contabilă în sistemul bugetar
107
Evidenţa contabilă în sistemul bugetar se organizează în baza Legii contabilităţii şi în

conformitate cu planul de conturi contabile şi cu metodologia elaborată şi aprobată de către
Rapoartele periodice privind executarea bugetelor
Autorităţile executive locale întocmesc şi publică rapoarte privind executarea bugetelor
locale, în conformitate cu periodicitatea şi cerinţele stabilite de Legea privind finanţele publice
locale.
Rapoartele anuale privind executarea bugetelor
Rapoartele anuale privind executarea bugetelor locale pentru anul bugetar încheiat se întocmesc
de către autorităţile executive locale şi se aprobă de către consiliile locale în termenul prevăzut
de calendarul bugetar.
După aprobarea de către Parlament/consiliile locale, rapoartele anuale se publică în modul
şi în termenul stabilit de legislaţie.
1) Ce reprezintă bugetul local?

2) Care este importanța transferurilor?
3) Care este structura şi funcţiile administraţiei publice locale?
4) Ce reprezintă descentralizarea financiară?
5) Ce tipuri de transferuri sunt prevăzute de legislaţia Republicii Moldova?
6) Care sunt componentele bugetului consolidat local?
7) Care sunt principiile de bază ale activității autorităților publice locale?
8) Ce reprezintă autonomia locală?
9) Ce lege reglementează procesul bugetar local în Republica Moldova?
10 Care sunt criteriile principale care stau la baza delimitării patrimoniului unităţilor
) administrativ-teritoriale de cel al statului?
11 Care sunt resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale?
)
Bibliografie:
1. Anexa nr.1 la circulara MF nr.06/2-07 din 4 noiembrie 2019. Particularitățile privind
elaborarea de către autoritățile administrației publice locale a proiectelor bugetelor
locale pentru anul 2020 și a estimărilor pe anii 2021-2022.
2. Manole T. Finanţe publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Chişinău: Editura Epigraf, 2003. 240 p.
3. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: Editura Cartier, 2000. p. 124-
125
4. Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova.
Chişinău: Epigraf, 2006. 320 p.
5. Legea nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă. În Monitorul
Oficial Nr.29-31 din 02.03.2007.
108
6. Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În Monitorul Oficial

Nr.32-35 din 09.03.2007.
8. Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale. În Monitorul Oficial
Nr.384-395 din 12.10.2018.
TEMA 7. DEFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ

7.1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului
7.2. Conceptul de datorie publică
Obiective generale:
 Cunoașterea conceptului de deficit bugetar;

 Explicarea cauzelor şi efectelor deficitelor bugetare;
 Prezentarea caracteristicilor şi formelor creditului public;
 Descrierea modalităţilor de finanţare a deficitelor bugetare;
 Analiza structurii şi dinamicii datoriei publice a Republicii Moldova.
Concepte-cheie: deficit bugetar, datorie publică, datorie publică internă, datorie publică
externă, buget de stat.
7.1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului

Fixarea unui sold bugetar revelator al bugetului de stat, ca principal plan financiar al ţării,
este extrem de importantă şi indispensabilă pentru formarea unei judecăţi ample şi coerente
asupra calităţii gestiunii acelui plan şi asupra tendinţei de viitor a politicii economico-financiare
a guvernanţilor din perioada la care se referă analiza.
Problema alegerii unui raport optim între volumul veniturilor bugetare şi cel al cheltuielilor
publice (şi, implicit, a diferenţei între cei doi importanţi indicatori) a preocupat de-a lungul
vremii mulţi specialişti în domeniu, teoreticieni sau guverne. Astfel, teoreticienii clasici şi chiar
postkeynesieni au în vedere judecarea impactului financiar al bugetului asupra economiei, în
funcţie de realizarea echilibrului acestuia, respectiv venituri mai mari decât cheltuielile sau, în
cel mai rău caz, egale cu acestea.
Mulţi teoreticieni şi specialişti în domeniu sunt de părere că numai un buget echilibrat (sau
practic în echilibru) garantează o bună gestiune a principalelor resurse publice ale naţiunii. După
criza economică din 1929-1930 majoritatea ţărilor cu o economie concurenţială de piaţă au
început să-şi construiască bugetele naţionale cu deficit. În nenumărate situaţii, pentru a trece mai
uşor examenul parlamentar în demersul lor pentru aprobarea bugetelor, guvernele camuflează
cuantumul real al deficitului prin practici de genul debugetizării sau al artificiilor contabile, prin
109
conturile speciale de trezorerie publică etc., care permit finanţarea unor acţiuni şi cheltuieli mai
puţin publice şi determină în final goluri temporare de casă. Din această cauză, trebuie
menţionată importanţa deosebită pe care o au instituirea şi aplicarea unor reguli riguroase, care
să fie respectate în construcţia bugetelor publice, în special a bugetului de stat. Bugetele trebuie
să reflecte posibilităţile reale şi corecte ale economiei acelei ţări, în ceea ce priveşte volumul
cheltuielilor publice care pot fi finanţate la un moment dat.
Deficitul bugetar este o expresie a dezechilibrului financiar public proiectat sau în
execuţie, care se referă la insuficienţa veniturilor pentru a finanţa cheltuielile bugetare într-o
perioadă de timp determinată, de regulă un an.
Acest dezechilibru se produce datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie,
dar şi din nerespectarea disciplinei financiare, care reprezintă un factor important în nerealizarea
nivelului proiectat al veniturilor publice.
Asigurarea echilibrului financiar public la nivel macroeconomic constituie o necesitate,
devenind o problemă de primă importanţă, dacă se are în vedere determinarea nivelului optim la
care se construieşte echilibrul financiar, definit prin mărimea resurselor financiare publice care
se pot mobiliza în perioada considerată, atât de pe piaţa internă cât şi cele de provenienţă externă.
În accepţiunea clasică, rolul principal al bugetului public este de realizare a evidenţei de tip
contabil a veniturilor estimate şi a cheltuielilor autorizate, rol subordonat aspectului juridic al
finanţelor publice, iar echilibrul bugetar anual era considerat drept regula de aur. Echilibrul
bugetar se referă la păstrarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, atît la întocmirea
cît şi la execuţia bugetului public.
Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferenţa dintre valoarea totală a veniturilor
bugetare şi valoarea totală a cheltuielior bugetare:
DB = VB – CB (-) (7.1)
În acest caz, deficitul bugetar reprezintă mărimea necesarului de resurse financiare

suplimentare pe care guvernul trebuie să le atragă prin diverse metode. În situaţia în care
veniturile bugetare sunt mai mari decît cheltuielile bugetare se înregistrează excedent bugetar
(EB), care reprezintă mărimea resurselor financiare suplimentare ale statului.
Deficitul bugetar prezintă, într-o manieră globală, situaţia financiară de ansamblu a statului
şi incidenţa acestuia asupra cererii interne, balanţei de plăţi externe şi situaţiei monetare a ţării.
Ponderea deficitului bugetar în PIB. Acest indicator este un adevărat ghid al politicii
bugetare.
110
gDB = DB / PIB * 100% (7.2)
Sub influenţa factorilor care au dus la creşterea cheltuielilor bugetare în timp, bugetele
publice se întocmesc tot mai frecvent cu deficit. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a
bugetului se prevede un deficit, acesta se numeşte deficit de bugetare.
Aceste deficite se subîmpart, în principal, corespunzător a două criterii:
a) în funcţie de sursa de formare a acestuia, deficitul bugetar total (DBT) se analizează şi
se programează pe două componente,
DBT = DBP + ChD (7.3)
• deficit bugetar primar (DBP) care rezultă ca diferenţă dinte cheltuielile bugetare şi
veniturile bugetare;
• cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor (ChD), deoarece aceste împrumuturi
trebuie finanţate din alte surse decît resursele financiare proprii.
b) în funcţie de situaţia macroeconomică al ciclului economic care ia în considerare
folosirea deplină a forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, distingem:
 deficit structural, calculat în condiţiile în care economia ar funcţiona la întreaga ei
capacitate;
 deficit ciclic, calculat ca diferenţă dintre deficitul total (numit şi actual) care ia în
considerare folosirea reală a capacităţilor de producţie (mai mică sau mai mare) şi
deficitul structural.
Printre cauzele şi factorii care generează deficitul bugetar, se numără:
– nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut;
– gradul de redistribuire a produsului intern brut (de exemplu, creşterea nevoilor de
ajutoare de şomaj sau pensii);
– creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare;
– influenţa fenomenelor conjuncturale internaţionale.
Efectele pe plan economic şi social sunt multiple. Între acestea sunt:
– creşterea datoriei publice, respectiv a cheltuielilor cu serviciul datoriei publice (dobînzi,
comisioane);
– creşterea ratei dobînzii pe piaţă, care influenţează investiţiile în sensul reducerii lor, şi
prin aceasta reduce creşterea economică;
– distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor datoriei publice, în condiţiile în
care o altă generaţie achită costurile unui împrumut anterior. Acest împrumut se
111
justifică dacă finanţează bunuri de investiţii de lungă durată de care vor beneficia şi
generaţiile următoare.
Finanţarea deficitului bugetar. Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi:
a) emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care constă în vînzarea de
active lichide (titluri de stat) băncilor comerciale, prin intermediul Băncii Naţionale.
Banca Naţională care acordă pe această cale un împrumut statului, sporeşte masa
monetară în economie, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.
Această modalitate de finanţare are un caracter inflaţionist;
b) prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitului
bugetar. Împrumuturile de stat pe termen scurt finanţează cheltuieli publice fără să
crească fiscalitatea, dar presupun cheltuieli suplimentare cu serviciul datoriei (dobînzi,
comisioane).
Capitalul aflat disponibil la un moment dat în economie poate fi oferit sub formă de credit
solicitanţilor din sectorul privat sau cel public. Distingem astfel, diferenţa dintre creditul public
de cel comercial:
• creditul comercial este cel la care apelează societăţile comerciale pentru susţinerea
activităţii curente (prin credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii (prin
credite pe termen mediu sau lung);
• creditul public reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă de capital,
în vederea acoperiri deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie.
Creditul public reprezintă, de fapt, o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte, şi o
persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul
se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobînda cuvenită.
Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are caracter contractual;
b) are caracter rambursabil;
c) presupune şi o contraprestaţie, şi anume, dobânda, cîştigul sau ambele forme.
Destinaţia creditului public – se referă la scopul pentru care a fost contractat, şi este
următoarea:
 necesităţile de trezorerie. Urmărirea în permanenţă a situaţiilor încasărilor şi plăţilor
(adică execuţia de casă a bugetului) revine trezoreriei statului, prin direcţia de
specialitate din Ministerul Finanţelor. Acest organ specializat trebuie să prevadă apariţia
eventualelor goluri de casă, în vederea procurării din timp a resurselor de acoperire.
112
Împrumuturile la care apelează trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare, sunt

împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci
reprezintă doar o redistribuire.
 echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de
capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor
bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau
externă. Aceste credite se încheie, în general, pe termen mediu şi lung. Achitarea ratelor
scadente, a dobînzilor aferente, a eventualelor comisioane etc., respectiv serviciul
datoriei publice, se realizează din veniturile curente ale bugetului de stat.
Dacă mărimea veniturilor curente este insuficientă pentru acoperirea serviciului datoriei
publice, statul are următoarele posibilităţi:
 sporirea veniturilor de stat prin creşterea prelevărilor obligatorii (mărirea impozitelor
existente sau introducerea altora noi), măsură nepopulară, care conduce la accentuarea
presiunii fiscale;
 contractarea de împrumuturi noi, care aduc avantaje în viitorul imediat (procurarea de
fonduri pentru stat, posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital), dar au şi
dezavantaje:
– antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobînzi, comisioane, prime de rambursare
etc.);
– împovărează sarcina fiscală a generaţiilor viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea
ratelor scadente şi plata dobînzilor).
Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
 folosirea lor ca instrument de politică economică;
 redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB;
 reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor.
7.2. Conceptul de datorie publică

Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat centrală,
locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau
externă, rămase de rambursat, la un moment dat.
Scopul contractării datoriei publice:
 finanțarea deficitului bugetar;
 finanțarea unor obiective de investiții de interes național;
 refinanțarea datoriei publice interne, etc..
113
Datoria publică dă posibilitatea de a înţelege situaţia financiară a unei ţări, a gradului său
de îndatorare. Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între
volumul datoriei publice şi PIB.
Gî = (Dpt / PIB) x 100% (7.4)
în care:
Gî – gradul de îndatorare al ţării;
Dpt – datoria publică totală;
PIB – produsul intern brut.
Dimensiunile datoriei publice sunt date de suma absolută a împrumutului unei ţări, de
mărimea datoriei publice medii ce revine pe cap de locuitor, de raportul datoriei publice faţă de
PIB. Îndeosebi ultimul indicator ne arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este
împovărată de datoria publică.
Datoria publică, în funcţie de categoriile de creditori, are două forme:
– datoria publică internă (faţă de creditori interni);
– datoria publică externă (faţă de creditori externi).
Datoria publică internă – este parte integrantă a datoriei publice reprezentînd totalul
sumelor principale ale tuturor obligaţiunilor directe neonorate contractate de Ministerul
Finanţelor în numele Republicii Moldova în monedă naţională.
Instrumentele generatoare de datorie de stat internă. Ministerul Finanţelor utilizează în
calitate de instrumente generatoare de datorie de stat internă instrumentele financiare
reglementate de legislaţia Republicii Moldova, inclusiv valorile mobiliare de stat emise pentru
plasarea pe piaţa internă şi împrumuturile de stat interne [3].
Datoria externă constituie una din principalele probleme ale politicii macroeconomice.
Soluţionarea acesteia are o mare importanţă pentru economia ţării şi pentru securitatea ei.
Datoria externă este o parte integrantă a sistemului economic, care influenţează şi asupra
bugetului de stat, şi asupra ratei inflaţiei, şi asupra investiţiilor externe etc..
Instrumentele generatoare de datorie de stat externă. Ministerul Finanţelor utilizează în
calitate de instrumente generatoare de datorie de stat externă instrumentele financiare aplicabile
pe pieţele financiare externe:
a) împrumuturi de stat externe;
b) valori mobiliare de stat emise pentru plasare pe pieţele financiare externe;
c) alocări de Drepturi Speciale de Tragere;
d) garanţii de stat externe – în cazul prevăzut la art.39 [3].
114
Datoria publică a ţărilor dezvoltate provine în proporţie covîrşitoare din sursele interne şi
numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, ţările în curs de dezvoltare apelează
pe o scară mult mai largă la resurse străine. Opţiunea ţărilor industrializate pentru resurse interne
se explică prin faptul că avînd o economie dezvoltată şi diversificată, dispun de o largă piaţă
internă a capitalului de împrumut, de unde îşi pot procura cea mai mare parte a resurselor
financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă naţională; resursele valutare necesare
şi le procură mai cu seamă pe calea exportului de mărfuri şi servicii. Ţările în curs de dezvoltare
sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la resurse externe nu numai din cauza slabei dezvoltări
a pieţei interne a capitalului de împrumut, dar şi a insuficienţei resurselor valutare obţinute din
comerţul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate, aceste ţări îşi completează, practic,
resursele financiar-valutare de care au nevoie.
În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturile, datoria publică poate fi:
– datoria publică pe termen scurt (flotantă);
– datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
– datoria publică brută – valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate
acestea;
– datoria publică netă – în care nu este inclusă valoarea împrumuturilor plasate în
instituţiile statului.
Serviciul datoriei publice – cheltuielile anuale care reprezintă plăţile exigibile (adică
suma de bani care poate fi cerută sau asupra căreia se pot ridica pretenţii) în contul datoriei
publice.
Pentru aprecierea datoriei publice interne pot fi utilizați următorii indicatori:
- ponderea datoriei publice interne în PIB:
DPI/PIB = (DPI / PIB) x 100% (7.5)
- ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB:
SDPI/PIB = (SDPI / PIB) x 100% (7.6)
- ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat:
SDPI/ChBS = (SDPI / ChBS) x 100% (7.7)
- serviciul datoriei publice interne:
SDPI = RDPI + DobDPI (7.8)
în care:
RDPI – plățile datorate rambursării datoriei publice interne, reprezentînd ratele scadente
într-o perioadă de un an;
115
DobDPI – dobînzile și comisioanele aferente, precum și cheltuielile ocazionate de emisiunea

și plasarea valorilor mobiliare.
Pentru aprecierea datoriei publice externe pot fi utilizați următorii indicatori:
- ponderea datoriei publice externe în PIB:
DPE/PIB = (DPE / PIB) x 100% (7.9)
- ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB:
SDPE/PIB = (SDPE / PIB) x 100% (7.10)
- ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat:
SDPE/ChBS = (SDPE / ChBS) x 100% (7.11)
- serviciul datoriei publice externe:
SDPE = RDPE + DobDPE (7.12)
în care:
RDPE – plățile datorate rambursării datoriei publice externe, reprezentînd ratele scadente
într-o perioadă de un an;
DobDPE – dobînzile și comisioanele aferente, precum și cheltuielile ocazionate de
emisiunea și plasarea valorilor mobiliare.
1) Ce reprezintă deficitul bugetar?

2) Ce reprezintă datoria publică?
3) Ce reprezintă datoria publică internă?
4) Ce reprezintă datoria publică externă?
5) Care sunt modalităţile de finanţare a deficitelor bugetare?
6) Care este diferenţa dintre creditul comercial şi creditul public?
7) Care sunt instrumentele datoriei publice interne în Republica Moldova?
8) Care sunt instrumentele datoriei publice externe în Republica Moldova?
9) Ce reprezintă serviciului datoriei publice interne?
10 Ce reprezintă serviciului datoriei publice externe?
)
11 Care este importanța asigurării echilibrului financiar public la nivel macroeconomic?
)
Bibliografie:
3. Legea nr. LP419/2006 din 22.12.2006 cu privire la datoria sectorului public, garanţiile
de stat şi recreditarea de stat. În Monitorul Oficial Nr.32-35 din 09.03.2007.
116
guvernamentală. Chişinău: Editura Epigraf, 2004, 424 p.
Bibliografie:
1. Anexa nr.1 la circulara MF nr.06/2-07 din 4 noiembrie 2019. Particularitățile privind
elaborarea de către autoritățile administrației publice locale a proiectelor bugetelor locale
pentru anul 2020 și a estimărilor pe anii 2021-2022.
2. Bălan E. Instituţii de drept public. Bucureşti: Editura All Beck, 2003. 143 p.
3. Boardman A. şi alţii. Analiza cost-beneficiu: concepte şi practică. Ed. a II-a. Chişinău:
Arc, Tipografia Centrală, 2004. 680 p.
4. Brezeanu P. Fiscalitate: Concepte. Metode. Practici. Bucureşti: Editura Economică, 1999.
151 p.
5. Cioponea M. Finanţe publice şi fiscalitate. Curs în tehnologie ID–IFR. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2014. 173 p.
6. Filip Gh. (coord). Finanţe. Iaşi: Editura Junimea, 2002. p. 48
7. Filip Gh., Onofrei M. Politici financiare. Editura Sedcom Libris, Iaşi: Editura Sedcom
Libris, 2001. p. 14
8. Hîncu R. şi alţii. Finanţe publice. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 188 p.
9. Hîncu R. şi alţii. Metode şi tehnici fiscale. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 261 p.
10. Ковалев В. Финансы. Москва: Издательство “Проспект”, 2007. 626 p.
11. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: Editura Cartier, 2000. p. 124-125
12. Manole T. Finanţe publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale. Chişinău: Epigraf, 2003. 240 p.
13. Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova. Chişinău:
Epigraf, 2006. 320 p.
14. Manolescu Gh. Buget – abordare economică şi financiară. Bucureşti: Editura Economica,
1997. 368 p.
15. Manolescu Gh. (coord). Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe. Bucureşti:
Editura Economică, 1997. 265 p.
16. Matei G. Finanţe generale. Craiova: Editura MONDO – EC, 1994. 299 p.
18. Musgrave Richard A., Musgrave Peggy, Kullmer L. Die öffentlichen Finanzen in Theorie
und Praxis. J.C.B. Mohr (Paul Siebeck) Tubingen 1993. p. 4-5
19. Negulescu P. Tratat de Drept Administrativ Român. Bucureşti: Editura Tipografiile
Române Unute, 1924. 217 p.
20. Legea nr.LP419/2006 din 22.12.2006 cu privire la datoria sectorului public, garanţiile de
stat şi recreditarea de stat. În Monitorul Oficial Nr.32-35 din 09.03.2007.
21. Legea nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă. În Monitorul Oficial
Nr.29-31 din 02.03.2007.
22. Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În Monitorul Oficial
Nr.32-35 din 09.03.2007.
117
23. Legea nr.397 din 16.10.2003 privind finanţele publice locale. În Monitorul Oficial Nr.384-
395 din 12.10.2018.
26. Setul metodologic privind elaborarea, aprobarea și modificarea bugetului, aprobat prin
Ordinul Ministrului Finanțelor nr.209 din 24 decembrie 2015 (Anexă la ordinul Ministrului
Finanţelor nr.209 din 24.12.2015 Setul metodologic privind elaborarea, aprobarea și
modificarea bugetului).
guvernamentală. Chişinău: Editura Epigraf, 2004. 424 p.
28. Stratulat O. Impozitele abordare teoretică. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 96 p.
29. Şaguna D. D. Drept financiar şi fiscal. Tratat. Bucureşti: Editura Eminescu, 2000. p. 518
30. Şaguna D. D., Rotaru P. Drept financiar şi bugetar. Bucureşti: Editura All Beck, 2003. p.
46
31. Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Ediția III-a. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
R. A., 2002. 741 p.
33. Шуляк П., Белотелова Н. Финансы. Москва: Издательско-торговая корпорация
“Дашков и Ковалев”, 2007. 592 p.
118

AAP Teme Finante Publice Si Buget 2021

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AAP Teme Finante Publice Si Buget 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I

FINANȚE PUBLICE ȘI BUGET

TEMA 1. CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

 Cunoașterea conceptului de finanțe publice;

1.1. Conceptul de finanţe publice. Esenţa şi structura lui

expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că

– păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o

1.2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei finanţelor publice

b) metode de gestionare a fondurilor financiare publice;

juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoiilor sociale şi al influenţării activităţii economice.

Finanţele publice, în accepţia lor contemporană, studiază fenomenele economice din

1.3. Legătura finanţelor publice cu alte discipline

Cercetarea financiară presupune parcurgerea a trei etape:

II etapă: analiza feno

studiul științific al fenomenelor fin

obiectivul fundamental al acestei etape îl constituie dete

III etapă: cercetar

cercetarea financiară și confruntarea fenomenelor între ele sau cu alte feno

Figura 1.1. Etapele cercetării financiare

Profesorul francez Maurice Duverger face o sinteză a asemănarilor și deosebirilor dintre

1.4. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

Funcţiile de bază ale finanţelor publice

Funcţia de repartiţie Funcţia de control

a) faza I - constituirea fondurilor (veniturilor);

b) faza II - repartizarea (distribuirea) fondurilor. publice.

Figura 1.2. Funcţiile de bază ale finanţelor publice

necesare şi prin modul de dirijare a cheltuielilor publice modifică repartizarea primară a

1) Ce reprezintă finanțele publice?

TEMA 2. MECANISMUL ŞI POLITICA FINANCIARĂ

 Cunoașterea conceptului de mecanism financiar;

2.1. Conceptul de mecanism financiar. Structura şi funcţionalitatea lui

Componentele mecanismului financiar

Metodele administrative de gestiune financiară;

Cadrul instituțional (instituții și organe cu atribuții în domeniul finanțelor);

Figura 2.1. Componentele mecanismului financiar

Sistem de relații economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de r

Sistem de fonduri de resurse financiare ce se constutuie în economie la anumite

Sistem de planuri financiare ce reflectă anumite procese prevăzute a se produce în

Sistem de instituții și organe ce participă la organizarea relațiilor, la constituirea și distribuirea fo

Figura 2.2. Finanțele ca sistem

Sistemul financiar, privit ca relații economice, este constituit din:

SISTEMUL FINANCIAR ca relații economice:

SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC

SISTEMUL FINANCIAR PRIVAT

Figura 2.3. Componentele sistemul financiar ca relații economice

În intenția de a asigura o stare de normalitate economiei naționale, statul printr-un

 pîrghiile cu caracter preponderent financiar, legate nemijlocit de funcția de repartiție a

Aceste pîrghii sunt utilizate nu numai pentru stimularea interesului economic al

Folosirea pîrghiilor economico-financiare.

Metode economice de conducere

Mecanismul de funcționare a economiei

Metode administrative de conducere

Întocmirea de prognoze, programe și planuri;

Figura 2.4. Metode de conducere a activității economice

În domeniul finanţelor publice, Guvernul are următoarele competenţe şi responsabilităţi de

f) asigură gestionarea mijloacelor financiare ale bugetelor componente ale bugetului

c) stabileşte priorităţile de politică sectorială şi asigură conformitatea strategiilor sectoriale

a) elaborează politicile în domeniul asigurărilor sociale de stat şi asistenţei sociale şi

a) elaborează politica în domeniul asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi prezintă

În domeniul finanţelor publice, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele

g) publică bugetele şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanţa

2.2. Politica financiară

În această ultimă abordare, ca şi componente ale politicii financiare se disting politica

Figura 2.5. Componentele politicii financiare în sens larg