SFINTELE ICOANE

ICOANA înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor

bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne
par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte
aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului
imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă
pătrundem sensul ei cel adânc.

Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi

Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după
Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că
icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El
nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-
au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele
Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o
fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.
Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul
de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările
sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a
întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea
esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul,
icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.
Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult decât atât,
icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar
dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte
făcându-ne să avem nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului,
parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana
ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai
presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.
 Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea
cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe
sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele –
nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care
ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica
pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi,
acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică
slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.

În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le

transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea
lui Dumnezeu.
Exista sase feluri de icoane:
 Primul fel este icoana naturală. Fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a
născul. Deci icoană prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în întregime, în
El însuşi pe Tatăl. [„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14,9)]. Că „Fiul
este icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi Născut decât toată făptura”
(Coloseni 1,15) ].
 Al doilea fel de icoană este ideea. În Sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţişat în chip de
icoane toate cele hotărâte de El, în acelasi fel în care un om când dorește să zidească o
casă, îşi face în mintea sa imaginea casei pe care o va zidi şi o transpune apoi în
realitate.
 Al treilea fel de icoană este cea prin poziţie sau prin imitare. Spre exemplu omul:
acesta prin fire este om, dar prin poziţie şi imitare este icoana Dumnezeirii care a zis:
„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie,” (Facere 1,27).
 Al patrulea fel de icoană este acela prin care împărtăşim prin scris sau prin chipuri
cele nevăzute şi necorporale, din cauza neputinţei noastre de a înţelege cele
necorporale. Astfel, pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de icoane
sau, cum am spune azi, de exemple prin analogie. Ca să înţelegem Sfânta Treime ne
servim de imaginea soarelui, luminii şi căldurii sau de minte, cuvânt şi duh, sau de
planta trandafirului, floare şi miros, sau apă, pământ şi foc.
 Al cincilea fel de icoană este cel ce înfățișează și schițează mai dinainte cele
viitoare; pe care azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii
 simbolizează pe Maica Domnului, şarpele ridicat de Moise în pustie simbolizează
crucea pe care S-a răstignit Hristos.
 Al şaselea fel de icoană este cel făcut spre aducere aminte a faptelor întâmplate, a
minunilor, a virtuţilor, a răutăţilor. Toate aceste icoane sunt făcute spre folosul acelora
care, privindu-le, să poată evita răul și să imite virtutea. Acest fel de icoane le putem
înfăţişa prin scris, spre exemplu tablele legii din Vechiul Testament sau prin
zugrăvirea chipurilor bărbaţilor sfinţi.

 Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei
stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng.Aceste trei
stele simbolizează fecioria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
 După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se
zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este
albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur.
Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră
– cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea,
cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
 Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină
şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata
de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în
Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este
reţinut, totul este supus duhului.
 Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate
să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna
acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în
aşa fel, că alungă orice gând trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care
nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta
realitate duhovnicească și frumusețe a sufletului
 Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la
piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe
care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând:”Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău!”. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că
Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul
Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a
durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile
simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se
vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume
pentru Fiul.Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia,
ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi
mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica
Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi
grabnica noastră ajutătoare.
 Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru că nu se poate confunda cu cinstirea pe care
o dăm lui Dumnezeu.Pe Dumnezeu îl cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfinți,
icoanele și moaștele lor prin simpla venerare, cum o numește Sf. Ioan Damaschinul
– cinstirea relativă, pentru că această cinstire stă în relație cu prototipul (originalul),
la care se referă : nu cinstim icoanele pentru ele însele, ci din pricina sfinților care
sunt zugrăviși pe ele, după cum, la rândul lor, pe sfinți îi cinstim, nu pentru ei înșiși,
ci pentru Dumnezeu care i-a încoronat.
 Doctrina ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane e cuprinsă și în cărțile noastre de
slujbă: “Mă închin sfinților și cinstitelor icoane, adică lui Hristos Însuși și
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și tuturor sfinților; nu însă cu închinăciune ca lui
Dumnezeu ci înălțându-mă cu mintea la chipul ce înfățișează; pentru aceea și
cinstea cea către acestea o trec la prototipuri”, se cuprinde in Arhieraticon
mărturisirea la hirotonie, a candidatului la episcopat.
 În rugăciunea principală din Rânduiala pentru binecuvântarea și sfințirea icoanei
Domnului nostru Iisus Hristos, din Molitfelnic, se precizează aceeași idee: “am pus
această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei
se suie la cel zugrăvit pe dânsa”( Sfântul Vasile cel Mare ).
 Sfințirea icoanelor nu duce la transformarea sau transfigurarea materiei; în aceasta
privință icoana se deosebește de Sf. Euharistie în care Hristos se află prezent în mod
real, substanțial în chiar natura pâinii și a vinului prefăcute în Trupul și
Sângele Domnului.
 Prin cinstirea sfintelor icoane afirmăm în primul rând credința noastră puternică în
Dumnezeu, deoarece El i-a învrednicit pe oamenii plăcuți Lui de darul
sfințeniei,totodată știind și faptul că atunci când ne închinăm sființitelor icoane ne
închinăm persoanei reprezentate în ea.În al doilea rând propovăduind tuturor
biruința prin luptă a celor care s-au împotrivit necinstirii sfintelor icoane la cel de-al
VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea,dar și în perioada care a urmat.Găsim și în
vremurile acestea foarte mulți oameni care în diferite forme necinstesc pe
Dumnezeu și închinarea la sfintele icoane.Deci ereziile vechi condamnate de Sfinții
Părințiapar iată și astăzi.Un exemplu actual este chiar retragerea icoanelor din școli.
 Credința puternică în Dumnezeu Cel veșnic nutrește în noi speranța,dar și bucuria
totodată că icoanele vor fi cinstite datorită caracterului sfințitor pe care l-a imprimat
Mântuitorul Iisus Hristos prin Întruparea Sa și că vor fi venerate mereu.

VINTILA DARIA
11 S2