« 

Facem tot ce știm ca să fie mai bine ca la început»

Normele si valorile morale (punctualitatea, ordinea, disciplina în muncă, politeţea,

sinceritatea etc.) reprezintă cerinţe externe, ele îi sunt pretinse omului de către o
voinţă exterioară lui.

Morala cuprinde reguli sau norme, şi valori morale, care reprezintă nişte însuşiri
dezirabile sau virtuţi morale, cum ar fi, caracterul moral, în calitatea sa de cea mai
cuprinzătoare valoare de acest fel. Morala circumscrie o pluralitate de valori mai
concrete, ca: dorinţa de a face bine, cultul datoriei, ordinea vieţii şi disciplina muncii,
cultul perfecţiunii proprii (Bârsănescu, Şt., 1935, p.431-432).
Valorile morale decurg şi din confruntarea lor sistematică cu defectele, pentru
că nu este posibilă lupta cu perseverenţă în favoarea binelui moral independent de
lupta împotriva răului. A avea o atitudine morală înseamnă a lua măsuri pentru
săvârşirea şi aprobarea binelui şi pentru combaterea răului, ceea ce înseamnă
depăşirea sinelui prin construirea şi edificarea moralei (Grigoraş, I., 1982, p.225-229).
Conceptul de morală se referă la un anumit cod social, la un ansamblu de
reguli carora trebuie să ne supunem pentru a fi admişi într-o societate dată.
Morala se referă la acele modele, ghiduri de acţiune interiorizate de către
individ care şi le impune nu ca pe o obligaţie ci ca pe o necesitate, prin simplu fapt de
a preveni sau a forma parte din „ceea ce este bun”. Aşa cum spune Kant: „Moralitatea
este, singură, o demnitate, care poate transforma o fiinţă raţională într-un scop în
sine, căci numai prin ea este posibil ca această fiinţă să devină membră legiuitoare
într-un imperiu al scopurilor ”.
Morală – mos, mores (latină) = obicei, datină, obişnuinţă
„Obiceiul” are o valoare colectivă în timp ce „obişnuinţă” are o semnificaţie şi o
valoare individuală (morală colectivă şi morală individuală).
Morala cuprinde, pe lângă reguli sau norme, şi valori morale, care reprezintă nişte
însuşiri dezirabile sau virtuţi morale, cum ar fi, caracterul moral, în calitatea sa de
cea mai cuprinzătoare valoare de acest fel.
Efortul de însuşire a calităţilor morale se impune, pe de o parte, prin faptul că
ele se fixează prin conflict cu însuşirile şi tendinţele biologice sau cu cele egoiste, iar,
pe de altă parte, prin aceea că transformarea lor în obişnuinţe şi deprinderi solicită
perseverenţă, insistenţă, răbdare, încredere în sine. Acestea apar sub forma calităţilor
morale ce exprimă atitudinea omului faţă de munca cu sinele, faţă de virtuţile generale
ale moralei. Naşterea calităţilor morale şi fixarea lor are loc în lupta cu defectele,
pentru că omul se dezvoltă ca fiinţă socială şi ca personalitate morală însuşindu-şi nu
numai calităţi, ci şi defecte.
A avea o atitudine morală înseamnă a lua măsuri pentru săvârşirea şi aprobarea
binelui şi pentru combaterea răului, ceea ce înseamnă depăşirea sinelui prin
construirea şi edificarea moralei (Grigoraş, I., 1982, p.225-229).

Curs, pag 40

Valori care determină o conduită adecvată în societate cât şi în instituţii:

 Onestitatea – este o atitudine consecventă de angajament în sensul
acţiunii pe baza principiilor şi pe predispoziţia de a comunica adevărul
înainte de interesele proprii, căutând în orice moment binele comun.
 Responsabilitatea – reprezintă voinţa individului de a-şi asuma
consecinţele deciziilor sale, urmărind beneficiul societăţii.
 Respectul – constă în asumarea unei atitudini care să garanteze că
acţiunile proprii şi ale altora se desfăşoară luând în considerare
drepturile celorlalţi.
 Justiţia – este voinţa de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine acordând
acelaşi tratament şi acces fără nici o diferenţiere.
 Transparenţa – presupune predispoziţia unuia şi a tuturor.
 Solidaritatea – acţiunea din partea unui individ asumată pe valori şi
principii etice care să o orienteze în favoarea binelui comun.
Topkineto.ro : Ce calitati ar trebui sa intruneasca un bun kinetoterapeut?
Vergil Aghion(managerul si antrenorul de tenis al CS CFR IASI) : In primul rand trebuie sa fie docil, bun
la suflet, sa fie omenos si sa stie ca el este venit sa aline o durere, sa dea un sfat, sa previna o
imbolnavire. In al doilea rand trebuie sa vina cu foarte multa rabdare si mult tact, curaj, incredere, sa
vada adevaratul segment care il doare pe sportiv, deci sa comunice foarte bine cu sportivul pentru a-l
putea ajuta. Kinetoterapeutul trebuie sa colaboreze cu antrenorul. Aceste caracteristici ar trebui sa le
detina un kinetoterapeut pentru a fi considerat profesionist, desigur inafara de pregatirea profesionala pe
care trebuie sa o aiba.

Dan Bosoiu(arbitru FRT): A fi un bun kinetoterapeut inseamna sa stii foarte

bine anatomie, apoi sa stii foarte bine ce ai de facut in problemele care apar.
Un bun kinetoterapeut are multe de facut. Dar, bineinteles, problemele care
apar nu se pot rezolva in timp scurt si, odata aparute, nu mai esti "ca nou"
niciodata. Misiunea kinetoterapeutului este de a ameliora rezultatele
diferitelor accidentari sau alte situatii aparute in timpul concursului sau la
antrenamente. Pregatirea profesionala este cea mai importanta, pentru ca
altfel n-ar putea sa-si desfasoare activitatea in conditii corespunzatoare. 

Prncipii generale:
1. In primul rand sa nu facem rau.
2. gradarea efortului

În dialogul terapeut-pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj clar şi simplu

reprezintă o regulă de bază. A vorbi simplu, înseamnă să terapeutul trebuie să întrebuinţeze
limbajul obişnuit, să evite termenii de specialitate mai greu de înţeles pentru pacient. A vorbi
clar înseamnă a-i asigura interlocutorului posibilitatea să înţeleagă în orice moment despre ce
se vorbeşte; ca atare, terapeutul trebuie să îşi regleze ritmul vorbirii şi redundanţa mesajelor
după capacitatea de înţelegere a pacientului. Capcana umorului şi a ironiei trebuie evitată, la fel
tonul glumeţ, cumsecade, chiar dacă pacientul discută într-o astfel de manieră despre boala sa
(oricare ar fi aparenţele, acesta priveşte cu deplină seriozitate problemele sale de sănătate şi nu
tolerează să i se vorbească decât pe un ton serios).
În cadrul comunicării terapeut-pacient, de o deosebită importanţă sunt considerate
ascultarea şi disponibilitatea. A asculta, la prima vedere lucrul cel mai simplu şi mai natural,
este de fapt un lucru foarte dificil.
Ascultarea sudează cuplul pacient-terapeut, stabilizând încrederea şi permiţând
continuitatea în timp a dialogului, aspecte deosebit de importante pentru ambii. Ascultarea nu
exclude dreptul de a vorbi, cuvântul terapeutului având o anumită semnificaţie şi putere. Se
întâmplă uneori ca, printr-un simplu cuvânt, un medic să schimbe complet viaţa unui pacient.

4.4.Tipuri de terapeuţi
Din cercetări realizate pe parcursul a 5 (cinci) ani, asupra unor eşantioane mari de terapeuţi,
s-au stabilit următoarele tipuri (Mârza, D., 2005):
 Cu orientare spre sine. În această categorie se înscriu terapeuţii care sunt interesaţi
mai mult de propria persoană, de imaginea de sine, de obţinerea unor avantaje
personale, dominaţi de nesiguranţă. Îşi fac meseria în aşa fel încât să nu poată fi
apreciaţi nefavorabil de cei din jur (superiori, colegi, pacienţi). Trebuie să ştie în
permanenţă părerea celorlalţi despre ei şi îşi reglează comportamentul din acest punct
de vedere; trebuie să evalueze în permanenţă, pentru a-şi da seama de măsura în care au
reuşit să facă impresie bună. În general îşi acceptă şi îşi iau în consideraţie doar
propria subiectivitate.

Cu orientare spre sarcină. Terapeuţii orientaţi spre sarcină îşi focalizează eforturile
spre atingerea obiectivelor urmărite, cu orice preţ. Ei ştiu ca trebuie să îşi facă treaba
bine şi nu precupeţesc nici un efort, gândesc şi acţionează strict tehnic. Autocraţi,
severi, dar corecţi, impersonali, despuiaţi parcă de afectivitate şi generozitate, realişti.
Dirijaţi mai ales spre interese cognitive, tinzând spre sistematizări de cunoştinţe, sunt
orientaţi spre obţinerea şi transmiterea de informaţii. Nu ţin cont de subiectivitatea lor
sau a pacienţilor în cadrul relaţiei.

Cu orientare spre interacţiune. Terapeuţii orientaţi spre interacţiune sunt interesaţi,

în primul rând, de modul de abordare al pacientului, de calitatea relaţiei şi, în al doilea
rând de prestaţia tehnică pe care o oferă. Dirijaţi spre pacienţi, altruişti, pentru ei
deviza este numai împreună vom reuşi, motiv pentru care îşi canalizează eforturile
spre a câştiga încrederea pacientului şi a-şi dezvolta în permanenţă capacităţile
empatice, pentru a avea posibilitatea de a simţi întotdeauna cum să iasă în
întâmpinarea pacienţilor. Sunt convinşi fiind că numai un schimb intens de influenţe
va putea să conducă la o bună cunoaştere şi colaborare. Acceptă şi recunosc
subiectivitatea proprie şi a pacientului.

Cu orientare instabilă. Terapeuţii din această categorie sunt, în general nematurizaţi

profesional, animaţi de dorinţe diverse şi contrarii, pe care nu ştiu cum să şi le satisfacă. Caută
să convingă, chiar să seducă pacienţii; sunt când simpli executanţi determinaţi doar de interese
materiale, când implicaţi în relaţia cu pacientul ajutându-l pe toate planurile. Schimbările se pot
produce de la o şedinţă la alta sau chiar în cadrul aceleiaşi şedinţe. Îşi schimbă atitudinile,
destul de frecvent, în funcţie de starea de moment. Comunică în general bine, uneori pentru a
veni în întâmpinarea pacientului, alteori doar pentru a obţine ceea ce vor. În funcţie de starea
de moment, pot lua sau nu în considerare subiectivitatea pacientului şi chiar cea proprie. În
general, nu le pasă, nu doresc decât să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu şi toate acestea
cât mai mult timp, fără să apară vreo perturbare. Uneori autoritari şi dominanţi, alteori
permisivi (laissez-faire) sau eschivatori, uneori factotumi, oportunişti, instabilitatea lor le
marchează şi rezultatele, acestea fiind mai mult întâmplătoare.

Exercitarea ocupaţiei Kinetoterapeut poate fi realizată cu succes de către persoane care prezintă
abilitatea sau obiceiul de a se comporta politicos. Bunăvoinţă, atitudine amabilă; politeţe, gentileţe. Au
însuşirea de a fi conştiincioase; manifestă corectitudine, seriozitate, scrupulozitate. Comportamentele
sunt orientate spre scopuri clar delimitate, manifestă exigenţă, meticulozitate şi rigurozitate în
realizarea sarcinilor prin conştientizarea regulilor. Prezintă abilitatea de a-şi menţine echilibrul emoţional
şi în situaţii de stres fără a prezenta manifestări extreme şi neconcordante cu situaţia.

Morala este activitatea mintală care se ocupă de categorisirea celorlalte activităţi

omeneşti în „bune” sau „rele”. 

Principiul de bază al moralei este cel al binelui şi răului – restul valorilor morale, sau
virtuţile, decurg din acesta. „Binele” înseamnă aplicarea în practică a regulii: fă-i altuia
ce ţi-ar place să-ţi facă el ţie (sau:ce îţi faci şi ţie). Sau a regulii inverse: ce ţie nu-ţi
place, altuia nu face.

   Aristotel zicea că singurul rău pe lumea asta ar fi excesele: prea mult sau prea puţin
– din orice lucru, acţiune, gând, sau caracteristică: mâncare, plăcere, foame, cald,
avere etc.

   Valorile morale (sau virtuţile) reprezintă aplicarea la orice fel de acţiune

omenească a regulii „binelui” (a acţiunii corecte, corespunzătoare intereselor
colective), respectiv de respingerea şi condamnarea „răului”.