Nevrozele

Termenul de nevroză a fost introdus în 1769 de către W. Cullen, profesor demedicină

de la Edinburg, pentru a defini ansamblul bolilor nervoase prin afirmarea originii lor organice
şi pentru a oferi un cadru nosologic specific neurologiei care senăştea. Termenul va îngloba
treptat acele afecţiuni mentale ale căror cauzalitate psihogenetică este din ce în ce mai
evidentă: mai întâi, tulburările capacităţii intelectuale, adică întreg domeniul nebuniei,
psihozelor; apoi psihonevrozele, din care se evidenţiază, ca nişte figuri dominante, pe de o
parte isteria, iar de altă parte nevroza obsesională

O contribuţie importantă, adevarata “răsturnare revoluţionară”, a reprezentat o teoria

psihanalitică despre nevroze. Conform psihanalizei, structura personalitaţii cuprinde trei
instanţe psihice: Ego, Idşi Superego. Ego-ul (sau eul) are drept funcţie perceperea
evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor conţinuturi psihice, cât şi o funcţie
executivă. Id-ul se referă la impulsuri inconştiente, persistente de căutare a plăceri şi de
ostilitate, impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform datelor realitaţii. Superego-ul
(supraeul) se compune din conţinuturi psihice de natură social-valorică, idealuri, principii
morale şi elemente de autocritică în raport cu primele, care stimulează ego-ul în acţiunea sa
de combatere a forţelor Id-ului. Ego-ul, entitate psihică de natură conştientă, se află în contact
permanent cu mediul înconjurător şi este capabil de judecată independentă.La adultul normal
Ego-ul are de regulă suficientă forţă pentru a face faţă tendinţelor inconştiente ale Id-ului prin
transformarea şi sublimarea acestora.

La nevrotic, aceste tendinţe sunt reprimate (refulate) şi deci nu sunt accesibile

conştiinţei.Mai mult ego-ul militează împotriva aducerii lor în conştiinţă, punând în acţiune
diferite mecanisme de apărare.Freud situează nevrozele, legându-le mai ales de o fixaţie la un
stadiu libidinal: nevroza obsesională la nivelul cloacal, nevroza fobică şi isteria la nivelul
genital preoedipian. Împreună cu nevrozele numite de “caracter” (organizare de tip nevrotic
acaracterului cu un puternic dezechilibru instinctivo-afectiv) şi nevrozele traumatice
reacţionale la un eveniment traumatic fizic ori psihic (care adesea nu face decât să reactiveze
o structură nevrotică subiacentă până atunci latentă).Spre deosebire de Freud, Adler nu
acceptă etiologia mai ales sexuală a nevrozelor (mai ales importanţa refulării şi traumelor
infantile). Punctul lor de plecare ar fi frecvent, un sentiment de inferioritate (“complexul de
inferioritate”) rezultat poate dintr-o infirmitate organică şi compensat printr-o tendinţa de
afirmare ostentativă sauprin agresivitate. Terapeutica adleriană pleacă şi ea de la analiza
amintirilor, a asociaţilor de idei şi a viselor. Analiza lor serveşte medicului să demonstreze
caracterul imaginar al decepţiilor sale pentru a propune soluţii de mai bună adaptare.

După Freud inventarul complet al unei nevroze constă dintr-o pulsiune erotică şi
o împotrivire contra lui, o dorinţă care nu este obsesivă şi o teamă, cu un caracter deja
obsesiv, care i se opune, un afect penibil şi o presiune către acţiuni de apărare. În definirea
nevrozelor este foarte importantă diferenţierea acestora de psihoze.Pentru Freud, diferenţele
dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele:

Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. Psihoza ia naştere din

conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară.

Nevroticul pierde simţul realitaţii numai parţial, el nu vrea decât un decupaj (bucăţi) a
realităţii, exact cea la care se referă refularea sa personală. Psihoticul neagă întreaga realitate,
îi intoarce spatele şi construieşte o lume nouă (delir). Într-adevar în cazul psihozelor se
produce o ruptură de realitatea exterioară carepoate fi respinsă parţial sau total şi înlocuită de
realitatea proprie, incomprehensibilă pentru ceilalţi. Nevroticul pe de alta parte, împărtăşeşte
experienţele comune cu realitatea celorlalţi. El îşi va comunica suferinţa care nuva fi de
înţeles pentru ceilalţi şi nu îi va rupe de realitate.

Nevroticul ajunge în situaţia paradoxală de frică ca nu cumva decupajul de lumepe

care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. Psihoticul refuză realitateade frica de a-şi
pierde lumea proprie pe care a construit-o sau să nu cumvaaceastă lume să se prăbuşească
(delir de gelozie, de grandoare, melancolie) .

Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată cură

psihanalitică şi niciodată spontan. La psihotic, refularea poate fi recunoscută spontan de
bolnav, ea apare la suprafaţă fără nici un fel de rezistenţă, dar aceasta nu echivalează cu
sănătatea.

Limbajul la nevrotic rămâne intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului se

dezorganizează în mod obligatoriu. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale
(decuplaj), în cel al psihoticului relaţiile formal verbale (pur formale,comprimare,
transformare prin similitudine sonoră). Cu timpul psihoticul devine incapabil să comunice, pe
cât în cazul nevrozelor comunicarea poate fi îngreunată de anumite inhibiţii, dar nu este
niciodată întreruptă total.

 Freud afirma că influenţele etiologice, diferite între ele prin demnitatea şi prin felul
lor de relaţie cu efectul pe care-l produc, pot fi grupate în trei clase:

1. Condiţii care sunt indispensabile pentru producerea afecţiunii respective.

2.Cauze concurente care împărtăsesc caracterul de condiţii prin aceea căfuncţionează în

cauzalitatea altor afecţiuni ca şi în aceea a afecţiunii respective, dar care nu sunt
indispensabile pentru ca aceasta din urmă să se producă.

3.Cauze specifice, la fel de indispensabile ca şi condiţiile, care le sunt denatură îngustă şi nu

apar decât în etiologia afecţiunii căreia îi sunt specifice.

Importanţa predispoziţiei ereditare este demonstrată prin faptul că aceleaşi cauze
specifice acţionând asupra unui individ sănatos nu ar produce nici un efect patologicmanifest,
în timp ce la o persoană predispusă acţiunea lor va declanşa nevroza a cărei dezvoltare în
intensitate şi întindere va fi conformă cu gradul acestei condiţii ereditare.

 Omul are nevoie de sentimentul unei mari probabilitaţi, a împlinirii proiectelor sale, a
atingerii şi cuprinderii dorinţelor în dimensiunea realităţii. Discrepanţa dintre ceea cesuntem
(Sinele real) şi ceea ce am vrea să fim (Sinele ideal) se numeşte incongruenţă.Consecinţa
prezenţei incongruenţei este suferinţa psihică de tip nevrotic. Fiinţa umană la un moment
dat poate fi invadată în chip dezordonat de toate temele existenţei, să-si piardă caracterul de
opoziţie a contrariilor, de luptă şi victorie şi să se dezechilibreze înspre polul
eşecului. Fenomenologia eşecului, a neîmplinirii şi frustrării ni se oferă ca cea mai sigură,sen
sibilă şi cuprinzătoare metodă de identificare a suferinţei nevrotice. 

Elementele definitorii ale nevrozei erau considerate a fi: anxietatea, iritabilitatea,tulbu
rări funcţionale şi disconfort somatic. Elementele definitorii ale sindroamelor nevrotice:

•Sindromul astenic: astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă

•Sindromul fobic: fobii, conduite de asigurare/evitare

•Sindromul obsesiv: obsesii, compulsii/ritualuri, anxietate

•Sindromul hipocondriac: cenestopatii, idei hipocondriace

•Sindromul isteric: sugestibilitate/autosugestibilitate, demonstrativitate,hiperemotivitate

 De multe ori cad pradă nevrozelor fiinţele dotate cu o mare sensibilitate cum sunt

pictorii, muzicienii, scriitorii şi toţi cei care depind de latura lor emotivă. Asemenea fiinţe
chinuite, pline de zel şi de înfocare nu sunt întotdeauna uşor de recunoscut, deşi existăceva în
felul lor de a se purta care-I poate trăda. Nevroticii au un aer îngrijit, nu suntsiguri pe ei, par
rigizi şi prea prudenţi, pot trece de la timiditate la o extremă agresivitate, împinşi de o forţă
pe care nici măcar ei nu reuşesc să o înteleagă şi de care se căiescaproape întotdeauna.
Nevroticii au chipul tensionat din cauza angoasei, expresia feţei leeste încapătănată, iar
buzele strănse. Sunt deprimaţi ca şi când ar fi urmariţi de oameninţare necunoscută.

Drama nevroticului rezultă din angajarea conştientă în ceea ce am

puteanumi “devalorizarea situativă” sau “minorizarea existenţială”, adică dintr-o apreciere
decalată a propriei persoane faţă de planul realitaţii, dintr-o afectivitate în acelaş timpcauză şi
efect al situaţiei nevrotice. Nevroticul nu poate face faţă efectului demoralizant şi
sentimentului de disperare, unor relaţii lipsite de întelegere, echitate, armonie. Însinea lui,
nevroticul simte că ceva nu mai funcţionează, totuşi el se fereşte săvorbească despre asta de
teamă să nu fie considerat nebun.

Bibliografie:

Freud, S. (1980). Introducerea in psihanaliza, prelegeri de psihanaliza, psihopatologia vietii

cotidiene. Bucuresti: Ed. Didactica si pedagogica

Freud, S. (2004). Nevroza, psihoza, perversiune. Bucuresti: Ed. Trei

Freud, S. (2005). Studii despre isterie. Bucuresti: Ed. Trei