4

Cap. 1.
Potenţialul canalului MIMO
1. Potenţialul canalului MIMO

Înainte de a studia, prezenta şi simula performanţele diverselor scheme de
exploatare a canalului MIMO, o analiză competentă trebuie să plece de la modelarea
matematică elementară a acestuia, urmată de o simulare principială a performanţelor pe
baza unor formule consacrate, care să justifice o modelare şi o analiză amănunţite, în
contextul unor aplicaţii complexe. La acest nivel principial, mărimea care scoate în
evidenţă cel mai bine din punct de vedere obiectiv câştigul adus de către un canal MIMO
este capacitatea canalului.
Acest capitol este structurat după cum urmează. Se pleacă de la expresia unui
canal simplu gaussian de comunicaţie şi se reaminteşte expresia capacităţii pentru acest
canal. Urmează generalizarea acestei formule pentru cazul a mai multe canale privite în
paralel şi se face legătura între acest canal imaginat şi canalul MIMO. Odată stabilită
legătura, se deduce expresia capacităţii pentru canalul MIMO şi mai departe se
particularizează această expresie pentru o gamă largă de algoritmi MIMO concreţi.
Acesta este punctul în care se face o trecere în revistă a metodelor de exploatare a
canalului MIMO, care vizează de regulă creşterea eficienţei spectrale sau creşterea
raportului semnal pe zgomot.
1.1. Capacitatea canalului MIMO
1.1.1. Capacitatea unui canal de comunicaţii uzual
Capacitatea unui canal de comunicaţii este strâns legată de informaţia transmisă

de la o extremă a canalului la cealaltă. În vederea construirii acestui concept, este
necesară o scurtă reamintire a noţiunilor esenţiale care contribuie la definirea noţiunii de
informaţie a unei variabile aleatoare.
Se defineşte entropia unei variabile aleatoare X, care ia valori în alfabetul X,
distribuită după o lege descrisă de densitatea de probabilitate p(x), conform relaţiei (1. 1)
[1].
⎛ 1 ⎞
H ( X ) = ∑ log ⎜⎜ ⎟⎟ p ( x ) (1. 1)
x∈X
⎝ p ( x) ⎠
În teoria informaţiei, logaritmul din formula (1. 1) se consideră a fi în baza 2, iar
entropia se măsoară în consecinţă în biţi.
⎧⎪ ⎛ 1 ⎞ ⎫⎪
H ( X ) = − ∑ p ( x ) log 2 p ( x ) = E X ⎨log 2 ⎜⎜ ⎟⎟ ⎬ (1. 2)
x∈X
⎩⎪ ⎝ p ( x ) ⎠ ⎭⎪
În realitate, entropia unei variabile aleatoare ne dă o indicaţie cu privire la
incertitudinea pe care aceasta o conţine. Vom înţelege în aceste condiţii prin entropie,
informaţia medie pe care o obţinem eliminând întreaga incertitudine legată de o variabilă
aleatoare.
Similar, definim entropia variabilei aleatoare X, legată de evenimentul Y=yi, unde
Y este de asemenea o variabilă aleatoare, iar yi este o valoare pe care aceasta o poate lua.
6
Cap. 1. Potenţialul canalului MIMO
În aplicaţiile dezvoltate mai departe, variabila X este intrarea într-un canal de

comunicaţie, iar Y este ieşirea. Vom mai presupune că alfabetul X este format din
simbolurile { xk }k =1, n , iar Y din { yi }i =1, m şi atunci
H ( X yi ) = −∑ p ( xk yi ) log 2 p ( xk yi ) .
n
(1. 3)
k =1
Entropia condiţionată, care mai poartă numele de echivocaţie, se calculează prin

medierea pe tot alfabetul ieşirii.
H ( X Y ) = H Y ( X yi ) = −∑ p ( yi ) H ( X yi ) .
m
(1. 4)
i =1
Interpretarea acestei mărimi în contextul canalului de comunicaţie pune în

legătură echivocaţia cu incertitudinea la receptor legată de intrarea în canalul de
comunicaţii. Aceasta ne dă o indicaţie cu privire la informaţia medie pe care o poartă un
simbol de la intrare după ce s-a recepţionat un simbol de la ieşire şi arată câţi biţi sunt
necesari pentru descrierea unui eşantion (simbol) de la intrare, după recepţia unui simbol.
O altă exprimare a semnificaţiei mărimii o constituie informaţia medie pierdută pe
canalul de comunicaţii.
Prin urmare, la receptor, din informaţia medie conţinută în variabila X, se pierde o
cantitate egală cu echivocaţia H(X|Y) şi mai ajunge la recepţie transinformaţia I(X;Y).
I ( X ;Y ) = H ( X ) − H ( X | Y ) . (1. 5)
În acest moment, deţinem minimul necesar de noţiuni pentru a defini capacitatea
canalului de comunicaţie.
C = max I ( X ; Y ) (1. 6)
p( x)
Formula (1. 6) defineşte capacitatea canalului ca fiind informaţia mutuală

maximizată după toate distribuţiile posibile ale variabilei aleatoare de la intrare, p(x).
Observaţie
În cele ce urmează restrângem studiul la canalele de bandă îngustă care au banda

de coerenţă mult mai mare decât banda semnalului. Întrucât este prima menţionare a
acestor concepte, se cuvine să dăm câteva explicaţii. Această restrângere este răspândită
în literatura de specialitate [2] şi se bazează pe faptul că orice transmisiune poate fi
descompusă în subcanale de dimensiuni suficient de mici, pentru care presupunerea de
mai sus să fie valabilă. Este momentul să reamintim că aplicaţiile canalelor MIMO în
această lucrare vor fi oricum restrânse doar la comunicaţiile OFDM, pentru care banda de
coerenţă a canalului este mult mai mare decât lărgimea de bandă a unei subpurtătoare, în
caz contrar limitările în rata de eroare fiind puternice.
Înainte de a defini caracteristica intrare-ieşire a canalului de comunicaţii simplu

(SISO), vom presupune că pe canal se transmite un semnal x(t), care este afectat de un
canal invariant în timp (cel puţin pe durata analizei) având răspunsul la impuls h(t) şi
peste care se suprapune un zgomot alb gaussian z(t).
y (t ) = h (t ) ∗ x (t ) + z (t ) (1. 7)
În domeniul frecvenţă
Y (ω ) = H (ω ) X ( ω ) + Z (ω ) (1. 8)
7
unde funcţiile dependente de pulsaţie reprezintă transformatele Fourier ale semnalelor din
(1. 7).
În accepţiunea unui canal de bandă îngustă, (1. 8) devine
Y (ω ) ≈ H ( ω 0 ) X ( ω ) + Z (ω ) , (1. 9)
unde ω0 este frecvenţă centrală a comunicaţiei.
Relaţia (1. 7) se scrie prin urmare
y ( t ) = H (ω 0 ) x ( t ) + z ( t ) . (1. 10)
Considerând modelul corespunzător discret în banda de bază, vom putea scrie sub
formă mult simplificată, eliminând pentru moment dependenţa temporală care nu
interesează în acest paragraf
y = hx + z , (1. 11)
în care
x este eşantionul complex transmis (simbol al unei constelaţii, în general în
cuadratură), în acelaşi timp o realizare a variabilei aleatoare X
h este efectul canalului plat în frecvenţă
z este eşantionul zgomotului care însoţeşte semnalul la recepţie.
Calculele pe care le vom efectua în această lucrare implică o cunoaştere a

statisticii semnalelor care intervin.
Vom presupune că X este distribuită uniform în constelaţia aleasă, X = { xk }k = 0,2 −1 .
b
În aceste condiţii densitatea de probabilitate a variabilei aleatoare X este

1 N −1
p X ( x ) = ∑ δ ( x − xk ) , (1. 12)
N k =0
unde δ ( x ) este impulsul Dirac
⎧1, x = 0
δ ( x) = ⎨ . (1. 13)
⎩0, x ≠ 0
Puterea medie transmisă va fi
P=E x { }.2
(1. 14)
Această valoare nu este puterea transmisă în antenă, ci mai degrabă o putere
echivalentă, a cărei semnificaţie o vom vedea ulterior. Într-un sistem de comunicaţii,
puterea transmisă este limitată din considerente de compatibilitate la o valoare a priori
determinată, PT.
P ≤ PT . (1. 15)
Zgomotul este presupus gaussian. Efectul său rezultă din însumarea mai multor
contribuţii ale surselor de zgomot. Dintre acestea, ponderea cea mai mare o au sursele
echivalente de zgomot din circuitelele receptorului, în special din prima parte a lanţului
de prelucrare. În baza teoremei limită centrale, zgomotul echivalent z este o sumă de
multe variabile aleatoare şi tinde spre o distribuţie gaussiană.
Vom presupune în cele ce urmează zgomotul necorelat cu semnalul de la intrare.
În sistemul descris, zgomotul va reprezenta un eşantion complex, în care părţile
σ z2
sale reală şi imaginară sunt distribuite normal, de medie nulă şi varianţă .
2
8
Aşa încât notând cu

z R = Re { z} (1. 16)
z I = Im { z} , (1. 17)
densitatea de probabilitate pentru fiecare din cele două variabile aleatoare
introduse este
2
2u
1 −
pz ( u ) = σ 2
e . n
(1. 18)
I (Q )2
πσ z
unde
σ z2 = E z { }.
2
(1. 19)
Canalul este supus multor modele care aproximează densitatea de probabilitate a
sa. De cele mai multe ori h se supune unor distribuţii de tip Nakagami-q (Hoyt),
Nakagami-n (Rice) şi Nakagami-m (Rayleigh). Pe cele mai uzitate le vom detalia şi
explica în cadrul lucrării la momentul potrivit.
Deoarece în acest studiu nu interesează atenuarea de propagare, aceasta având rol
doar în proiectarea sistemului, vom considera că aceasta este 1. Echivalent, se poate
spune că atenuarea este înglobată în cadrul puterii de transmisie PT. În acest caz, canalul
nu atenuează propriu-zis, ci doar produce variaţii (nedorite) ale puterii semnalului
recepţionat în jurul unei valori, ceea ce poartă numele de fading. Afirmaţiile de mai sus
pot fi puse concis sub forma analitică
{ } = 1.
E h
2
(1. 20)
În consecinţă, relaţia de legătură între variabilele aleatoare care intervin în canalul
de comunicaţie este
Y = hX + Z , (1. 21)
iar relaţia (1. 11) poate fi privită ca o realizare particulară.
Observaţie
Toate cele patru variabile din relaţia (1. 21) sunt variabile aleatoare distribuite
după anumite funcţii de densitate de probabilitate. Însă de cele mai multe ori, atunci când
se calculează o mărime statistică rezultată din analiza sistemului, o parte din aceste
variabile se presupun a fi deja cunoscute, deci ele nu intră sub incidenţa operatorilor
statistici. Un exemplu în acest sens îl consideră canalul h, care de cele mai multe ori se
presupune cunoscut (estimat corect în cadrul receptorului) în calculul probabilităţii de
eroare.
Modelul canalului este reprezentat în Fig. 1. 1.
Fig. 1. 1. Modelul echivalent al canalului SISO
9
Revenind la formula capacităţii (1. 6), ea va fi scrisă

C = max I ( X , Y ) (1. 22)
p ( x ) , P ≤ PT
şi arată că această mărime reprezintă maximul de informaţie (mutuală) ce se poate

transmite de la emiţător la receptor, dacă emiţătorul radiază puterea maximă PT. Maximul
este considerat peste toate distribuţiile posibile ale semnalului de intrare.
Formula (1. 22) poate fi dezvoltată în continuare, urmând o cale similară cu (1. 5).
I ( X , Y ) = hd (Y ) − hd (Y X ) (1. 23)
Diferenţa faţă de (1. 5) constă în notaţia hd(.) în loc de H(.). hd ( X ) reprezintă
entropia unei variabile aleatoare continue şi se defineşte similar cu entropia unei variabile
aleatoare discrete. De pildă, pentru o variabilă aleatoare Z, care are distribuţia pZ(x),
hd ( Z ) = − ∫D pZ ( x ) log 2 ⎡⎣ pZ ( x ) ⎤⎦dx .
Z
(1. 24)
S-a notat cu DZ domeniul de valori pentru Z.
În continuare
I ( X , Y ) = hd (Y ) − hd ( hX + Z X ) . (1. 25)
Presupunând că h este cunoscut perfect la receptor, atunci nu există nici o
incertitudine în hX condiţionat de X şi folosind mai departe condiţia de independenţă între
Z şi X, rezultă că nu există vreo informaţie în X care să reducă incertitudinea în Z. În
aceste condiţii, informaţia mutuală capătă forma (1. 26).
I ( X , Y ) = hd (Y ) − hd ( Z X ) = hd (Y ) − hd ( Z ) (1. 26)
Z este o variabilă aleatoare complexă şi prin convenţie [1], vom scrie densitatea
de probabilitate ca fiind
pZ ( x ) = pZ ( x ) pZ ( x ) .
R
(1. 27)
I
Se obţine aplicând (1. 27) [2]

hd ( Z ) = log 2 (π eσ z2 ) . (1. 28)
Se ajunge la
I ( X , Y ) = hd (Y ) − log 2 (π eσ z2 ) (1. 29)
Entropia unei variabile aleatoare este maximă în condiţiile unei distribuţii normale
[2], deci când
hd (Y ) = log 2 (π eσ y2 ) , (1. 30)
unde am notat
σ y2 = E Y { }. 2
(1. 31)
Aşadar, capacitatea este atinsă când Y este distribuită gaussian şi mai rămâne să
maximizăm după puterea de transmisie.
⎛ σ y2 ⎞
C = max log 2 ⎜ 2 ⎟ . (1. 32)
⎝σz ⎠
P≤ P T
Din (1. 31) şi (1. 21),

{ *
}
σ y2 = E ( hX + Z )( hX + Z ) = h E X
2
{ } + E { Z } + hE { XZ } + h E {( XZ ) } .
2 2 * * * *
(1. 33)
10
În baza teoriei de independenţă, ultimii doi termeni din (1. 33) sunt nuli şi
2
σ y2 = h σ x2 + σ z2 . (1. 34)
Înlocuind în (1. 32), rezultă
⎛ 2 σ ⎞ ⎛ 2 P ⎞
2
C = max log 2 ⎜1 + h x2 ⎟ = max log 2 ⎜ 1 + h 2 ⎟ . (1. 35)

P≤ P
T
⎝ σ z ⎠
P≤ P
T
⎝ σ z ⎠
Sau
⎛ 2 P ⎞
C = log 2 ⎜1 + h T2 ⎟ . (1. 36)
⎝ σz ⎠
În unele lucrări, capacitatea se pune sub forma
C = log 2 (1 + γ r ) , (1. 37)
unde
2
h PT
γr = (1. 38)
σ z2
este raportul semnal pe zgomot la intrarea în receptor.
Observaţie
Întrucât canalul în sine este aleator, γt este o variabilă aleatoare, deci şi capacitatea
este la rândul ei aleatoare, iar distribuţia depinde de distribuţia lui h. Este normală atunci
definirea unei capacităţi medii a canalului,
Cm = Eh {C} . (1. 39)
Căutăm să reprezentăm variaţia capacităţii medii în funcţie de raportul semnal pe

zgomot al canalului, exprimat în dB. Este necesară definirea raportului semnal pe zgomot
al unui canal de comunicaţii.
Prin convenţie vom accepta că raportul semnal pe zgomot al canalului de
transmisiune este
P
RSZ = T2 . (1. 40)
σz
Această formulă este valabilă în condiţiile în care canalul nu atenuează semnalul,
ceea ce este la prima vedere fals. Dar în acest paragraf dorim să punem în evidenţă
exclusiv efectele fading-ului de pe canal şi atunci este suficient să înglobăm pierderile
deterministe de pe canal (atenuarea de propagare în spaţiul liber, dependentă de distanţă
şi frecvenţă) în valoarea PT. Efectul distanţei şi al frecvenţei purtătoare se va face simţit
în momentul proiectării legăturii radio şi al calculului bugetului de putere.
În accepţiunea de mai sus, PT este puterea transmisă şi atenuată în funcţie de
distanţă, în care de asemenea au fost incluse efectele tuturor amplificărilor şi atenuăruilor
de pe lanţul de transmisie.
Capacitatea medie se calculează folosind
{ (
Cm = Eh log 2 1 + h RSZ
2
)} . (1. 41)
11
Aşa cum am remarcat deja, nu acelaşi raport semnal pe zgomot se obţine şi la

intrarea în receptor, în principal din cauza efectului fading-ului. Rezultă o primă
concluzie importantă:
Fading-ul canalului limitează capacitatea canalului de comunicaţie uzual,
aceasta fiind mai mică decât capacitatea Shannon.
Capacitatea Shannon este o măsură o informaţiei de pe canalul de comunicaţie
elementar, în care apare doar zgomot aditiv. Prin urmare
CS = log 2 (1 + RSZ ) . (1. 42)
Vom considera două tipuri distincte de fading şi vom reprezenta curba C(RSZ)
pentru fiecare din acestea în vederea verificării pierderii de rată cauzată de fading.
De multe ori, între antena emiţătorului şi cea a receptorului, nu există vizibilitate
directă. În aceste cazuri, se consideră că fading-ul este distribuit Rayleigh. Dacă h este o
variabilă aleatoare complexă, cu părţile reală şi imaginară distribuite gaussian cu medie
nulă şi varianţă 0.5, atunci h este distribuit Rayleigh,
x2
p h ( x ) = xe
−
2
2
. (1. 43)
Însă, în multe cazuri, legătura este proiectată astfel încât să ofere o cale directă de
propagare între emiţător şi receptor, iar atunci modelarea anterioară nu mai este corectă.
Acest tip de fading poartă numele de fading Rice şi pleacă de la premisa că variabilele
aleatoare h nu mai au componentă medie nulă. Cu alte cuvinte, coeficienţii h pot fi priviţi
ca o suprapunere dintre o constantă (calea directă de propagare) şi o variabilă aleatoare de
tip Rayleigh.
K 1
h= h0 + hRAY (1. 44)
K +1 K +1
Se arată că distribuţia Rice are funcţia de densitate de probabilitate de forma
2
x+ K
p h ( x ) = xe I0 ( x K )
−
2
2
(1. 45)
unde K se numeşte factor Rice şi reprezintă raportul între puterea undei directe şi restul
puterii radiate în spaţiu. Se remarcă faptul că distribuţia Rayleigh este un caz particular
de distribuţie Rice, cu K=0, iar I0 este funcţia Bessel modificată, de speţa 1, ordin 0.
Se realizează o simulare de tip Monte Carlo cu 10000 de medieri, în care
elementele h sunt generate independent, folosind programul Matlab.
În Fig. 1. 2 sunt prezentate comparativ patru curbe de variaţie: capacitatea
Shannon (cazul fără fading), cazul fading-ului Rayleigh şi cazul fading-ului Rice, cu
[K]=-10dB şi [K]=0dB. Se remarcă o pierdere de rată atunci când fading-ul are un efect
preponderent în faţa căii directe. Pentru a putea măsura mai bine această pierdere, vom
considera cazul în care raportul semnal pe zgomot este suficient de mare pentru a putea
aproxima variaţia capacităţii ca fiind liniară.
La RSZ mare, putem aproxima
( ) + [ RSZ ] ≈ 1 [ RSZ ] + 2 lg ( h )
lg h
2
( 2
Cm ≈ log 2 h RSZ = ) 10 lg 2 3 3
(1. 46)
ceea ce justifică variaţia liniară pe această porţiune.
12
Fig. 1. 2. Variaţia capacităţii cu raportul semnal pe zgomot pentru două tipuri de fading şi pentru
cazul fără fading
Fig. 1. 3. Detaliu pe curbele de variaţie din Fig. 1.1.
Remarcăm o creştere medie de 1b/s/Hz la fiecare dublare a puterii (când [RSZ]

creşte cu 3dB).
Impunând o valoare constantă a capacităţii medii, putem uşor observa că faţă de
capacitatea Shannon avem o pierdere la apariţia fading-ului de:
- 0.35dB la fading Rice [K]=0dB
- 1.7dB la fading Rice [K]=-10dB
- 3.4dB la fading Rayleigh, [ K ] = −∞
13
Principial, incertitudinea introdusă de canal se scade din informaţia mutuală

transmisă.
1.1.2. Capacitatea canalului SIMO
Să considerăm în cele ce urmează un canal de comunicaţie având o intrare şi Nr

ieşiri, a cărui caracteristică intrare-ieşire este în accepţiunea (1. 11)
y = hx + z . (1. 47)
Semnificaţia fizică a unei astfel de structuri, din punct de vedere spaţial o
reprezintă folosirea a Nr antene de recepţie, în loc de una singură. În acest fel, există Nr
căi de propagare distincte, aşa cum reiese din Fig. 1. 4.
y1
h1 1
h2 y2
x 2
EMITATOR
hNr
RECEPTOR
yNr
Nr
Fig. 1. 4. Structura unui canal de comunicaţie cu o intrare şi ieşiri multiple (SIMO)

Considerând atenuarea de propagare ca fiind înglobată în puterea transmisă,
atunci
{ } = 1, i = 1, N
E hi
2
r . (1. 48)
Procedând analog cu paragraful precedent, relaţiei (1. 25) îi va corespunde o
relaţie similară,
I ( X , Y ) = hd ( Y ) − hd ( hX + Z X ) , (1. 49)
unde
T
Y = ⎡⎣Y1 Y2 YN ⎤⎦
r
(1. 50)
T
h = ⎡⎣ h1 h2 hN ⎤⎦
r
(1. 51)
T
Z = ⎡⎣ Z1 Z2 Z N ⎤⎦ r
(1. 52)
În baza aceloraşi presupuneri, se ajunge la relaţia
I ( X , Y ) = hd ( Y ) − hd ( Z ) . (1. 53)
Vectorul aleator Z are elementele distribuite normal de medie nulă şi varianţă σ z2 .
Z k ∼ N c ( 0, σ z2 ) , k = 0, N r − 1 (1. 54)
Z ∼ N c ( 0, K Z ) , k = 0, N r − 1 (1. 55)
unde
14
K Z = E {ZZ H } = σ z2 I N r
(1. 56)
este matricea de covariaţie a vectorului zgomot. S-a presupus că elementele vectorului
sunt necorelate (zgomot alb în raport cu coordonata spaţială).
Analog, informaţia este maximizată dacă vectorul aleator Y este distribuit normal,
de medie nulă.
Y = N ( 0, K Y ) (1. 57)
unde
K Y = E {YY H } . (1. 58)
În aceste condiţii
K Y = σ x2hh H + K Z . (1. 59)
Pentru un vector aleator distribuit normal
(
hd ( Y ) = log 2 det (π eK Y ) . ) (1. 60)
Se ajunge la o formulă asemănătoare pentru capacitatea canalului
⎛ 2 P ⎞
C = log 2 ⎜ 1 + h T2 ⎟ . (1. 61)
⎝ σz ⎠
Vom repeta simularea Monte-Carlo, cu acelaşi număr de iteraţii ca în paragraful
precedent, folosind în primă instanţă Nr=2 şi vizualizând aceleaşi curbe.
Fig. 1. 5. Variaţia capacităţii cu raportul semnal pe zgomot pentru două tipuri de fading şi pentru
cazul fără fading, folosind două antene de recepţie
Se remarcă o creştere spectaculoasă a capacităţii în acest caz, în raport cu
capacitatea Shannon a canalului SISO. Concret, în cazul fading-ului Rayleigh, remarcăm
un câştig de aproximativ 1.7dB în raport cu capacitatea Shannon SISO. Surprinzător,
acest câştig este mai mare la fading-ul Rayleigh decât în cazul Rice. Putem face
următoarele afirmaţii:
15
2
- Termenul h conferă diversitate. Prin medierea peste acest termen,
capacitatea canalului creşte, cu cât partea aleatoare din h este mai mare. Vom
nota de acum încolo cu d câştigul de diversitate, ca fiind numărul de termeni
care apar în suma din argumentul funcţiei logaritm.
- Câştigul de diversitate va creşte când factorul Rice, K, scade. Rezultă că un
canal Rayleigh va avea un câştig rezultat din diversitate mai mare decât în
cazul Rice.
Este interesant să observăm cum variază capacitatea odată cu numărul antenelor
de recepţie. Pentru aceasta, fixăm raportul semnal pe zgomot la 25dB şi reprezentăm
capacitatea rezultată din varierea numărului de antene. În baza observaţiei că la o variaţie
1b/s/Hz avem o variaţie de 3dB în raport semnal pe zgomot, putem evalua şi câştigul în
raport semnal pe zgomot.
Fig. 1. 6. Variaţia capacităţii cu numărul de antene la [RSZ]=25dB, pentru tipurile de fading

analizate şi comparativ cu capacitatea Shannon a canalului SISO
Rezultă din Fig. 1.6 un câştig de până la 3b/s/Hz la un număr de 8 antene de
recepţie, ceea ce corespunde, la RSZ suficient de mare, la 9dB câştig în raport semnal pe
zgomot. Câştigul de diversitate este mai mic în cazul transmisiunilor LOS, în care efectul
fading-ului este mai redus.
Observaţie
2 PT
Să considerăm separat termenul h din expresia capacităţii, reprezentând
σ z2
raportul semnal pe zgomot la recepţie. Acesta se mai poate scrie
h
2 PT
=
h
4
{ }=
E x
2
E {h x}
2 2
=
{ }
E x
2
(1. 62)
σ z2 E {z H z} {
E (hH z ) hH z } σ z2
2 H
h
16
şi, comparând cu expresia capacităţii unui canal SISO, remarcăm că cele două expresii
sunt similare cu transformările
2
x= h x (1. 63)
z = hH z . (1. 64)
La aceşti doi termeni se poate ajunge dacă înmulţim cele Nr elemente ale
semnalului recepţionat cu vectorul canalului estimat, în baza egalităţii
h H y = h H ( hx + z ) = h x + h H z .
2
(1. 65)
Această observaţie ne oferă un răspuns la întrebarea “Cum se poate atinge
capacitatea unui canal SIMO?”, care constă în filtrarea spaţială optimă a semnalelor
recepţionate pe cele Nr antene, cu ponderile optime egale cu conjugatele coeficienţilor
canalului. Acest receptor optim se numeşte MRC (Maximum Ratio Combiner).
1.1.3. Capacitatea canalului MIMO
Următorul pas în extinderea problemei îl reprezintă trecerea de la canalul SIMO la

canalul MIMO, prin folosirea a Nt antena la emiţător şi Nr la receptor. Emiţătorul
T
transmite câte Nt eşantioane, grupate în vectorul x = ⎡⎣ x1 xN ⎤⎦ . Cele NtNr căi de
t
propagare posibile sunt grupate în matricea canalului

⎡ h1,1 ⎤
h1, N
⎢ ⎥
t
H=⎢ ⎥. (1. 66)

⎢ hN ,1 ⎥
hN , N
⎣ r ⎦ r t
La antena de recepţie i, ajung Nt semnale, câte unul de la fiecare din cele Nt

antene de transmisie.
Nt
yi = ∑ hi , p x p + zi . (1. 67)
p =1
Sau sub formă matriceală

y = Hx + z . (1. 68)
Elementul de pe linia i şi coloana p a matricei canalului este hi,p şi reprezintă
coeficientul canalului corespunzător căii de propagare de la antena de transmisie p la
antena de recepţie i.
Vectorii y şi z au aceeaşi structură ca în paragraful precedent.
Condiţia de atenuare de propagare unitară se va pune sub forma
Nt
∑h
2
i, p = 1. (1. 69)
p =1
Se ajunge prin raţionamente similaree, la expresia transiformaţiei

I ( X, Y ) = hd ( Y ) − hd ( Z ) , (1. 70)
care este maximizată dacă Y este un vector distribuit normal [2] şi atunci matricea
de covariaţie a semnalului recepţionat este
{
K Y = E {YY H } = E ( HX + N )( HX + N ) = HK X H H + K Z . (1. 71)
H
}
Am introdus matricea de covarianţă a semnalului de intrare,
17
K X = E {XX H } (1. 72)

şi a zgomotului
K Z = E {ZZ H } . (1. 73)
În condiţiile unei distribuţii normale, se scrie din nou
( )
I ( X, Y ) = log 2 det (π eK Y ) − log 2 det (π eK Z ) ( ) (1. 74)
şi, ţinând cont de (1. 70) şi de (1. 71)
⎣ (
I ( X, Y ) = log 2 ⎡⎢det ( HK X H H + K Z )( K Z ) ⎤⎥ .
−1
⎦
(1. 75) )
Obţinem formula (1.76).
⎣ (
I ( X, Y ) = log 2 ⎡⎢det I N + ( K Z ) HK X H H ⎤⎥ .
r
−1
⎦ )
(1. 76)
Pentru a ajunge la expresia capacităţii, mai este nevoie de maximizarea
membrului drept din (1. 76) după puterea transmisă.
Diferenţiem cazul uzual, în care emiţătorul nu deţine informaţii despre canal, cu
alte cuvinte, canalul nu este cunoscut la emiţător. Vom trata cazul complementar într-un
paragraf ulterior. Atunci, este natural să împărţim întreaga putere PT pe care o deţinem în
mod echitabil între cele Nt antene. Dacă pe semnalele transmise pe antene diferite la
acelaşi moment de timp sunt independente, atunci
P
KX = T IN . (1. 77)
Nt t
În aceeaşi ipoteză, a independenţei semnalelor pe antene diferite, puterea totală

P
este suma puterilor pe fiecare antenă în parte, adică N t T = PT . De remarcat că în
Nt
eventualitatea în care ipoteza de independenţă nu este valabilă, semnalele nu se
însumează în fază şi puterea totală este mai mică decât PT, constrângerea fiind în
continuare îndeplinită.
Expresia capacităţii canalului MIMO este
⎡ ⎛ P ⎞⎤
C = log 2 ⎢det ⎜ I N + T 2 HH H ⎟ ⎥ . (1. 78)
⎣ ⎝ N tσ z
r
⎠⎦
Dacă Nt creşte, pentru Nr fixat
Nr ⎡ ⎛ P ⎞⎤ ⎛ P ⎞
C → log 2 ⎢det ⎜ I N + T2 I N ⎟ ⎥ = N r log 2 ⎜ 1 + T2 ⎟ . (1. 79)
⎣ ⎝
r
σ z ⎠⎦
r
⎝ σ z ⎠
Aproximarea de mai sus este valabilă dacă toate cele NtNr sunt necorelate, astfel
încât, la Nt mare
1
HH H → E {HH H } = I N . (1. 80)
Nt r
Formula (1. 79) ne arată că

CMIMO = N r CSISO . (1. 81)
Prin urmare, canalul MIMO poate fi privit, în contextul unui număr mare de
antene de transmisie, ca Nr canale SISO puse în paralel, decuplate. Noţiunea de decuplaj
este asigurată prin necorelarea căilor de propagare.
18
Observaţie
Remarcăm că numărul antenelor de transmisie nu intervine în expresia capacităţii

canalului, dacă are valori mari. Totuşi, diferenţa faţă de cazul unui canal SIMO constă
tocmai în acest detaliu. Un canal SIMO este un canal MIMO, particularizat pentru Nt=1.
În cazul canalelor SIMO, limita (1. 81) nu poate fi atinsă deoarece aproximaţia (1. 80) nu
mai este valabilă, în cazul Nt=1.
Pentru a demonstra cele afirmate anterior, vom efectua o simulare a capacităţii

sistemului, pentru un număr fixat al antenelor la recepţie, variind numărul antenelor de
transmisie, la un raport semnal pe zgomot fixat, de 25dB. Simularea este realizată pentru
un fading de tip Rayleigh, admiţând că au fost suficient de clar expuse avantajele din
punctul de vedere al diversităţii, pentru o propagare NLOS.
Fig. 1. 7. Variaţia capacităţii canalului MIMO în funcţie de numărul antenelor de transmisie

Din Fig. 1. 7, remarcăm
- tendinţa de scădere a pantei curbei capacităţii la Nt mare, ceea ce confirmă că
la un număr mare de antene de transmisie, capacitatea nu depinde de acest
număr.
- La [RSZ]=25dB, capacitatea canalului SISO - Rayleigh a rezultat (v.
paragraful 1.1.1) aproximativ 8b/s/Hz. Putem remarca faptul că limitele
asimptotice în cazul MIMO sunt de circa 4, 6, respectiv 8 ori mai mari, ceea
ce confirmă aproximaţia (1. 80).
Deducţia de mai sus ne pune în gardă cu privire la gradul de corelare a căilor de

propagare. Intuitiv, cât şi din punct de vedere matematic, căile de propagare trebuie să fie
necorelate. Vom prezenta o abordare secundară pentru expresia capacităţii canalului
MIMO.
Pentru aceasta se va descompune matricea canalului după valorile singulare.
19
H = UΣV H , (1. 82)

unde
U∈C Nr , Nr
, V ∈C Nt , Nt
sunt două matrice unitare, iar
⎡ Σ' 0TN − r ⎤
Σ=⎢ ⎥,
t
(1. 83)
⎣ 0 N − r
O Nr
− r , Nr
− r ⎦ t
unde Σ’ este o matrice diagonală de dimensiune r. Elementele σk de pe diagonala

principală sunt reale şi pozitive, se numesc valori singulare, iar pătratele lor reprezină
valorile proprii ale matricei HHH. Evident, r coincide cu rangul matricei H şi
r ≤ min { N t , N r } .
Înlocuind (1. 82) în (1. 78), obţinem
⎡ ⎛ P ⎞⎤
C = log 2 ⎢ det ⎜ I N + T 2 UΣV H VΣU H ⎟ ⎥ . (1. 84)
⎣ ⎝
r
N tσ z ⎠⎦
Cum V este unitară
VH V = IN t
(1. 85)
şi rămâne
⎡ ⎛ P ⎞⎤
C = log 2 ⎢ det ⎜ I N + T 2 UΣ 2 U H ⎟ ⎥ . (1. 86)
⎣ ⎝ N tσ z
r
⎠⎦
Folosind proprietatea
det ( I + AB ) = det ( I + BA ) (1. 87)
şi ţinând cont că şi U este unitară
⎡ ⎛ P ⎞⎤ ⎡ ⎛ P ⎞⎤
C = log 2 ⎢det ⎜ I N + T 2 UΣ 2 U H ⎟ ⎥ = log 2 ⎢det ⎜ I N + T 2 Σ 2 ⎟ ⎥ .(1. 88)
⎣ ⎝
r
N tσ z ⎠⎦ ⎣ ⎝
r
N tσ z ⎠⎦
Atunci
⎡ r ⎛ P ⎞⎤ r ⎛ P ⎞
C = log 2 ⎢∏ ⎜1 + T 2 σ k2 ⎟ ⎥ = ∑ log 2 ⎜ 1 + T 2 σ k2 ⎟ . (1. 89)
⎣ ⎝
k =1 N t
σ z ⎠⎦ k =1
⎝ N t
σ z ⎠
Este de dorit ca rangul matricei H să fie cât mai mare, astfel ca numărul de
termeni din sumă să fie mai mare, fapt ce duce la creşterea capacităţii. Rezultă
r ⎛ P ⎞
C = ∑ log 2 ⎜ 1 + T 2 λk ⎟ . (1. 90)
k =1
⎝ N tσ z ⎠
Observaţie
Relaţia (1. 90) ne arată că un canal MIMO are capacitatea egală cu a r canale
SISO plasate în paralel. La acelaşi rezultat ajungem dacă plecăm de la relaţia intrare-
ieşire a canalului şi folosim descompunerea după valorile singulare.
y = UΣV H x + z . (1. 91)
H
Înmulţind la stânga cu matricea U , obţinem
U H y = ΣV H x + U H z . (1. 92)
Sau, scriind convenabil
20
y = Σx + z . (1. 93)
Am notat
y = UH y (1. 94)
x = VH x (1. 95)
z = UH z . (1. 96)
⎡ y1 ⎤ ⎡σ 1 0T 0 0T ⎤ ⎡ x1 ⎤
⎢ ⎥ ⎢0 0
⎥
O ⎥ ⎢⎢ ⎥⎥
⎢ ⎥=⎢ (1. 97)
⎢ yr ⎥ ⎢ 0 0 σ r
T
O ⎥ ⎢ xr ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥⎢ ⎥
⎣0⎦ ⎣0 O 0 O⎦⎣ 0 ⎦
Modelul canalului este reprezentat în Fig. 1. 8.
Fig. 1. 8. Modelul echivalent al canalului MIMO

Fig. 1. 8 certifică faptul că un canal MIMO poate fi privit ca r canale SISO în
paralel, decuplate, fiecare contribuind cu o capacitate individuală
⎛ σ k2 ⎞
Ck = log 2 ⎜1 + 2 Pk ⎟ (1. 98)
⎝ σz ⎠
la capacitatea totală. Pk reprezintă puterea repartizată pe elementul k. În situaţia unei
repartizări echitabile, se ajunge prin însumare la formula capacităţii (1. 90).
Vom prezenta dintr-o altă perspectivă performanţele canalului MIMO, bazându-

ne pe comparaţia cu capacitatea canalului Rayleigh la RSZ variabil. Ne vom folosi pentru
aceasta de curbele reprezentate în Fig. 1. 9.
Îmbunătăţirea este evidentă la raport semnal pe zgomot mare. La 25dB, faţă de
canalul SISO, remarcăm o creştere a capacităţii cu 21.5b/s/Hz.
21
Fig. 1. 9. Variaţia capacităţii canalului MIMO în funcţie de raportul semnal pe zgomot, la diferite
configuraţii
1.1.4. Capacitatea canalului MISO
Această variantă presupune transmiterea informaţiei cu Nt antene şi recepţia cu o

singură antenă. Fără a reitera demonstraţiile anterioare, vom considera acest caz drept o
particularizare a canalului MIMO, cu Nr=1.
⎡ ⎛ P ⎞⎤
C = log 2 ⎢det ⎜1 + T 2 hh H ⎟ ⎥ , (1. 99)
⎣ ⎝ N tσ z ⎠⎦
unde
h = ⎡⎣ h1 hN ⎤⎦
t
(1. 100)
este un vector linie ce conţine coeficienţii canalului corespunzători celor Nt căi de
propagare.
În consecinţă
⎡ ⎛ P 2 ⎞⎤
C = log 2 ⎢det ⎜1 + T 2 h ⎟ ⎥ . (1. 101)
⎣ ⎝ N t
σ z ⎠ ⎦
Expresia (1. 101) este similară celei deduse la canalul MISO (1. 61), cu excepţia
factorului Nt de la numitorul argumentului funcţiei logaritm. Este de aşteptat din acest
motiv ca valoarea capacităţii canalului MISO (N x 1) să fie mai mică decât capacitatea
canalului SIMO (1 x N). Explicaţia fizică este următoarea: la canalul SIMO, nu există
vreo restricţie de putere, odată cu creşterea numărului antenelor de recepţie, însă în cazul
canalului MISO, la creşterea numărului de antene de transmisie, puterea radiată pe fiecare
element trebuie redusă.
22
Vom exemplifica această diferenţă prin intermediul simulării capacităţii în funcţie

de RSZ, pentru trei sisteme cu grad de diversitate 4: (4 x 1), (2 x 2), respectiv (1 x 2) şi
prezentăm rezultatele în Fig. 1. 10.
Comparaţia sistemelor (4 x 1) şi (1 x 4) poate fi realizată intuitiv. Pe baza
formulelor (1. 61) şi (1. 101) şi a observaţiilor anterioare, deducem că o aceeaşi
capacitate cu a canalului SIMO se obţine la canalul MISO, dacă am creşte puterea totală
de transmisie de Nt ori. Este de aşteptat ca cele două curbe C(RSZ) să fie paralele în cele
două cazuri cu un câştig de 10 lg ( N t ) la raport semnal pe zgomot în cazul SIMO. În
cazul considerat, aceasta s-ar traduce prin 6dB în plus la (1 x 4), faţă de (4 x 1).
Totuşi, nu este evident ce se câştigă folosind o configuraţie echilibrată (2 x 2).
Fig. 1. 10 ne arată că aceasta este configuraţia care aduce cel mai mare câştig la RSZ
mare. Până la un raport semnal pe zgomot de aproximativ 8dB, găsim configuraţia (1 x 4)
ca fiind optimă, însă la RSZ mai mare, performanţele obţinute cu o configuraţie (2 x 2)
sunt de departe mai mari. Explicaţia matematică este simplă dacă se ţine cont că în
formula (1. 90), în fiecare din cazurile (4 x 1) şi (1 x 4), suma este alcătuită dintr-un
singur termen, în timp ce în cazul (2 x 2), din sumă fac parte doi termeni. Aparent, ideal
este ca rangul matricei canalului să fie cât mai mare şi deci min { N t , N r } să ia valori
mari.
Fig. 1. 10. Variaţia capacităţii canalului cu diversitate 4, în funcţie de RSZ, pentru trei configuraţii
spaţiale diferite
Observaţie
Ne vom referi în această lucrare la sisteme de comunicaţii celulare, în care

comunicaţia are loc între o staţie de bază şi o staţie de abonat (eventual mobilă).
Deoarece este de dorit ca dimensiunile staţiei de abonat să fie reduse, se preferă plasarea
mai multor antene la staţia de bază. Legătura ascendentă (UL) se realizează astfel cu
diversitate la recepţie (canal SIMO), iar legătura descendentă (DL) cu diversitate la
23
emisie (MISO). Numărul de antene trebuie pus în legătură cu dimensiunile staţiei, cu atât
mai mult cu cât distanţele între elemente trebuie să fie destul de mare, pentru a asigura
decuplarea între căi (de ordinul câtorva lungimi de undă).
1.1.5. Sisteme cu informaţie despre canal disponibilă la emiţător
Până acum s-a studiat capacitatea unui canal în care, în lipsa oricărei informaţii
despre canal la emiţător, puterea era repartizată uniform pe elementele radiante. O clasă
specială de aplicaţii este cea în care receptorul estimează canalul şi întoarce către
emiţător coeficienţii estimaţi, cu o modulaţie robustă şi cu redundanţă, pentru a minimiza
probabilitatea de eroare. Emiţătorul iniţial foloseşte coeficienţii recepţionaţi pentru a
elabora strategia de repartizare a puterii. Sistemul are performanţe mai bune numai în
cazul în care coeficienţii furnizaţi “sunt (încă) actuali”. De aceea, strategia nu este validă
pentru sisteme mobile în care variaţia canalului în timp este rapidă, iar canalul estimat de
către receptor şi furnizat emiţătorului nu mai coincide cu cel curent. A doua condiţie se
bazează pe reciprocitatea canalului, cu alte cuvinte este necesar ca de la staţia de bază la
staţia de abonat să existe acelaşi canal ca de la staţia de abonat la staţia de bază. Acest
lucru este valabil numai pentru sistemele cu duplexare în timp (TDD), deoarece la
sistemele FDD cele două seturi de coeficienţi corespunzătoare celor două sensuri de
transmisiune, se referă la alte benzi de frecvenţă.
Să plecăm de la formula (1. 98) şi să identificăm pentru un canal MIMO
capacitatea unuia din cele r canale SISO independente ce participă la transmisiune sub
forma
⎛ σ2 ⎞
Ck = log 2 ⎜1 + k2 Pk ⎟ (1. 102)
⎝ σz ⎠
Capacitatea totală este
r
C = ∑ Ck . (1. 103)
k =1
pentru care repartizarea optimă este dată de teorema umplerii vaselor (Water Filling
Theorem) [1] şi se supune condiţiilor:
⎧σ z2 σ z2
⎪⎪σ 2 + Pk
= μ , <μ
2
⎨
k
(1. 104)
⎪ P = 0, z ≥ μσ 2
⎪⎩ k
2
Parametrul μ se alege astfel încât puterea totală să fie PT.
r
∑ Pk = PT . (1. 105)
k =1
Rezultă
r 1
PT + σ z2 ∑
r ⎛ 2
σ ⎞ k =1 σ
2
∑⎜ μ −
z
=
⎟ T P ⇒ μ = k
. (1. 106)
k =1
⎝
2
k
σ ⎠ r
Vom considera exemplul unei transmisiuni (2 x 2) cu alocare optimă de putere în
baza algoritmului anterior şi respectiv pe baza unei alocări uniforme.
24
Fig. 1. 11. Variaţia capacităţii în funcţie de raportul semnal pe zgomot cu alocare optimă, respectiv
uniformă a puterii la emiţător
Rezultatele prezentate în Fig. 1. 11 sugerează că alocarea optimă de putere la
emiţător are un efect important numai la raport semnal pe zgomot redus. La [RSZ]=0dB,
îmbunătăţirea este de 1b/s/Hz, dar de la un [RSZ] de aproximativ 15dB, câştigul este
nesemnificativ.
Se pune problema dacă acest câştig compensează complexitatea ridicată şi
pierderea de rată necesară mecanismului de furnizare a informaţiei despre canal. Acest
compromis trebuie judecat şi implementat în funcţie de aplicaţia dorită.
1.1.6. Analiza efectului corelaţiei între căile de propagare asupra

capacităţii canalului MIMO
Plecăm de la relaţia (1. 78) şi scriem capacitatea medie sub forma

⎪⎧ ⎡ ⎛ P ⎞ ⎤ ⎪⎫
Cm = EH ⎨log 2 ⎢ det ⎜ I N + T 2 HH H ⎟ ⎥ ⎬ (1. 107)
⎪⎩ ⎣ ⎝ N
r
t
σ z ⎠ ⎦⎭ ⎪
Vom folosi următoarea teoremă cunoscută în literatura de specialitate drept
inegalitatea lui Jensen [10]:
Teorema Jensen
Dacă X este o variabilă aleatoare, iar f este o funcţie convexă definită într-un domeniu
care include şi domeniul variabilei X, atunci
E X { f ( X )} ≤ f ( E X { X } ) . (1. 108)
Deoarece funcţia f ( x ) = log 2 (1 + ax ) este convexă, aplicând teorema pentru

formula capacităţii (1. 107), rezultă o limită superioară a capacităţii medii
25
⎡ ⎛ P ⎞ ⎤ not
Cm ≤ log 2 ⎢ det ⎜ I Nr + T 2 E {HH H } ⎟ ⎥ = CR . (1. 109)
⎣ ⎝ N t σ z ⎠ ⎦
Analizăm cazul în care limita maximă este atinsă şi făcând din nou apel la
proprietatea de convexitate a funcţiei logaritm, limita este atinsă odată cu maximizarea
argumentului. Maximizarea determinantului se obţine dacă matricea E {HH H } este
diagonală.
Vom nota în cele ce urmează
R r = HH H (1. 110)
ca fiind un estimat nedeplasat al matricei de autocorelaţie a canalului MIMO.
În cadrul acestei matrice, elementul de pe linia i, coloana p este
Nt
⎡⎣ R r ⎤⎦ = ∑ hi ,k h*p ,k . (1. 111)
i, p
k =1
şi joacă rolul unei corelaţii spaţiale între două căi de propagare pornind de la antena de
transmisie k, către antenele i, respectiv p. Remarcăm că această matrice caracterizează
doar corelaţia între antenele de recepţie şi nu ţine cont de corelaţia existentă între antenele
de transmisie.
Rescriem (1. 109) sub forma (1. 112), fără a mai pune în evidenţă că medierea
statistică se realizează după canal [10].
⎡ ⎛ P ⎞⎤
CR = log 2 ⎢ det ⎜ I Nr + T 2 E {R r } ⎟ ⎥ (1. 112)
⎣ ⎝ N tσ z ⎠⎦
Remarcăm că dacă E {R r } = I Nr atunci capacitatea maximă atinge un punct de
extrem, găsit şi în cadrul relaţiei (1. 82).
În baza relaţiei (1. 112), rezultă că valoarea CR se poate atinge numai dacă între
antenele de recepţie se atinge o intercorelaţie mai mare decât între antenele de transmisie.
În caz contrar, va trebui să găsim un majorant care să ţină cont şi de corelaţia între
antenele de transmisie.
Ţinând cont de proprietatea (1. 110), putem afirma că valoarea capacităţii
instantanee este invariantă la transformarea H → HT , cu alte cuvinte la schimbarea
sensului de transmisie a informaţiei. În schimb, procedând asemănător cu cazul anterior,
determinăm o altă valoare majorantă pentru capacitatea medie [10].
⎡ ⎛
⎣ ⎝ N
P
σ
t z
{ ⎠⎦
}
H ⎞ ⎤ not
Cm ≤ log 2 ⎢det ⎜ I Nt + T 2 E HT ( HT ) ⎟ ⎥ = CT (1. 113)
Este de remarcat că limita superioară CT

⎡ ⎛ P
{T ⎞⎤
CT = log 2 ⎢det ⎜ I Nt + T 2 E ( R r ) ⎟ ⎥
⎣ ⎝ N rσ z
}
⎠⎦
(1. 114)
este în general diferită de valoarea găsită anterior

⎡ ⎛ P ⎞⎤
CR = log 2 ⎢ det ⎜ I Nr + T 2 E {R r } ⎟ ⎥ . (1. 115)
⎣ ⎝ N tσ z ⎠⎦
Putem pune (1. 114) sub o formă analogă (1. 115) notând
26
Rt = ( R r ) ,
T
(1. 116)
în care
Nt
⎡⎣ R t ⎤⎦ = ∑ hk ,i hk*, p . (1. 117)
i, p
k =1
În timp ce ultima valoare ţine cont doar de corelaţia între antenele de recepţie,
prima dintre acestea ţine cont exclusiv de corelaţia între antenele de transmisie.
Raţionând similar, rezultă că valoarea CT poate fi atinsă numai dacă între antenele de
transmisie există o corelaţie mai mare decât între antenele de recepţie.
O limită majorantă realistă ar trebui obţinută printr-o combinare a celor două
expresii (1. 114) şi (1. 115). Din moment ce corelaţia spaţială introduce o tendinţă de
scădere a capacităţii, putem deduce o limită compusă de forma
Cm ≤ Cmax = min CT , CR . { } (1. 118)
Observaţie
Relaţia (1. 118) este valabilă numai în accepţiunea că Nt=Nr. În caz contrar, relaţia
(1. 118) nu caracterizează corect capacitatea canalului, deoarece raportul semnal pe
zgomot pe fiecare cale de propagare nu trebuie să depindă de numărul antenelor de
recepţie.
Vom considera pentru exemplificare o simulare în condiţiile unui canal Rayleigh.

Definim coeficientul de corelaţie între căile de propagare k → i şi p → l de forma
Ril ,kp = E {hi ,k hl*, p } . (1. 119)
Presupunem [11] că intercorelaţia căilor de propagare este dată în mare parte de
distribuirea reflectorilor care cauzează propagarea pe căi multiple, din jurul fiecărei
emiţatorului, respectiv din jurul receptorului. În această accepţiune, corelaţia la emisie
este dată de distribuirea reflectorilor din jurul antenelor de transmisie, în timp ce corelaţia
la recepţie este dată de distribuţia reflectorilor din jurul antenelor de recepţie. Practic,
cele două fenomene au cauze separate, deci independente. În aceste condiţii, se poate face
aproximaţia
Ril ,kp = E {hi ,k hl*, p } = ⎡⎣ R r ⎤⎦ ⎡⎣ R t ⎤⎦ (1. 120)
i ,l k, p
care transpune analitic proprietatea de independenţă menţionată anterior.

În vederea simulării, se alege cazul cel mai defavorabil [6], în care corelaţia
spaţială a semnalului de pe o antenă este nenulă, egală cu un coeficient r, dacă cele două
antene sunt diferite.
⎧r , i ≠ l
⎣⎡ R ⎦⎤ i ,l = ⎨1, i = l
r
(1. 121)
⎩
unde r ∈ [ 0,1] .
Cazurile extreme corespund unor căi total necorelate (r=0), respectiv unor căi
identice de propagare (r=1). Se arată în [6] că pentru cazul cel mai defavorabil, trebuie
ales
27
⎧1 − r , j ≠ k
⎣⎡ R ⎦⎤ j ,k = ⎨ 1, j = k .
t
(1. 122)
⎩
Intuitiv, semnalele de pe diferite antene de recepţie sunt necorelate între ele, dacă
reflectorii sunt poziţionaţi departe de receptor, adică mai aproape de emiţător, ceea ce
conduce la o corelaţie cu atât mai mare între semnalele de pe diferite antene de emisie.
Ipoteza unor reflectori plasaţi departe atât de emiţător, cât şi de receptor corespunde unor
coeficienţi de corelaţie aproximativ egali la emisie şi recepţie. Acest raţionament justifică
întrucâtva alegerea din (1. 121) şi (1. 122).
Simulările vor reprezenta în funcţie de r următoarele mărimi:
- limita superioară CT
- limita superioară CR
- limita compusă Cmax
- capacitatea medie reală Cm
Vom considera un raport semnal pe zgomot suficient de mare, de 30dB, pentru a
releva în mod corect dependenţa de r.
Cazul I: Nt=Nr=5
Fig. 1. 12. Variaţia limitelor superioare CT , CR şi Cmax , respectiv a capacităţii medii în funcţie de
coeficientul de corelaţie r
Observaţii
- Se remarcă justeţea majorărilor. Fiecare dintre cei doi majoranţi devine mai
precis atunci când corelaţia devine mai importantă în extrema respectivă. De
exemplu, marginea CT este mai apropiată de valoarea reală, atunci când
corelaţia la emisie este mai mare, deci când r este mai apropiat de 1.
28
- La r=0.5, aproximarea cu Cmax este cel mai departe de valoarea reală.

Ponderile corelaţiilor la emisie şi recepţie sunt egale.
- La r=0.5, avem un maxim al capacităţii medii. Prin urmare, un maxim de
capacitate se va înregistra pe canalul MIMO atunci când corelaţia este egal
repartizată la emisie şi recepţie.
Cazul II: Nt=2, Nr=5
Verificăm din Fig. 1. 13 ce se întâmplă când numărul de antene de emisie este

diferit faţă de cel de la recepţie. Majorantul dat de CT (prin reciprocitate) nu mai este
valid. Rămâne majorantul dat de CR , care în schimb devine imprecis pe măsură ce
corelaţia la recepţie scade.
Fig. 1. 13. Variaţia limitelor superioare CT , CR şi Cmax , în funcţie de coeficientul de corelaţie r
Vom considera în cele ce urmează cazul în care numărul de antene la emisie este
acelaşi cu cel de la recepţie
Nt = N r = N . (1. 123)
Formula (1. 118) se scrie
⎡ ⎛ P ⎞⎤
Cm ≤ log 2 ⎢ det ⎜ I N + T E {R} ⎟ ⎥ . (1. 124)
⎣ ⎝ N ⎠⎦
Notăm
not P
Z = I N + T E {R} (1. 125)
N
şi atunci [6]
29
⎡ 1 β r1,2 β r1, N ⎤
⎢ * ⎥ not
r
βr 1
det ( Z ) = det ⎢ 1,2 ⎥=Δ . (1. 126)
⎢ ⎥ N
⎢ * ⎥
⎢⎣ β r1, Nr β r2,* N r
1 ⎥⎦
unde
−1
P ⎛ P ⎞
β = T 2 ⎜1 + T ⎟ . (1. 127)
Nσ z ⎝ N⎠
Rescriem limita superioară
⎛ P ⎞
Cm ,max = N log 2 ⎜1 + T 2 ⎟ + log 2 Δ N . (1. 128)
⎝ Nσ z ⎠
Expresia (1. 128) pentru capacitatea unui canal MIMO pune în evidenţă efectul
corelaţiei spaţiale. Primul termen reprezintă capacitatea Shannon a N canale puse în
paralel şi constituie capacitatea maximă la care se poate spera. Limita superioară a
capacităţii medii va fi în realitate mai mică decât capacitatea maximă, din cauza corelaţiei
spaţiale care apare. Pentru a observa acest lucru, este necesar să notăm că termenul al
doilea din (1. 128) este negativ, deoarece Δ N ∈ [ 0,1] . La raport semnal pe zgomot mare,
β → 1 şi Δ N va depinde doar de matricea de corelaţie.
Vom presupune o corelaţie spaţială de tip exponenţial [6], despre care se afirmă
că este într-o bună concordanţă cu cazul real. În plus, prin modul de definire, se respectă
paritatea funcţiei de autocorelaţie spaţială.
⎧⎪ r p −i , i ≤ p
ri , p = ⎨ * r ≤1 (1. 129)
⎪⎩ rp ,i , i > p
Se poate arăta [12, 13] că la RSZ mare
(
ΔN ≈ 1− β r )
2 N −1
, (1. 130)
ceea ce conduce la expresia limitei superioare de forma
⎛ P ⎞
⎜ 1+ T 2 ⎟
⎛ P
Cm ,max ≈ N log 2 ⎜1 + T 2 1 − r (
2
) ⎞
⎟ + log 2 ⎜
Nσ z
⎟ .(1. 131)
⎝ Nσ z ⎠ ⎜ 1 + PT 1 − r 2
⎜
⎝ Nσ z2
( ) ⎟
⎟
⎠
Pentru un număr mare de antene
⎛
⎝ Nσ z
P 2 ⎞
Cm ,max ≈ N log 2 ⎜ 1 + T 2 1 − r ⎟ .
⎠
( ) (1. 132)
La limită, când N → ∞
PT
( )
N →∞
2
Cm ,max → 1− r . (1. 133)
σ ln 2 2
z
Pentru căi total necorelate (1. 132) devine
⎛ P ⎞
Cm ,max ≈ N log 2 ⎜ 1 + T 2 ⎟ , (1. 134)
⎝ Nσ z ⎠
30
iar
N →∞ PT RSZ
Cm ,max → = . (1. 135)
σ ln 2 ln 2
2
z
1.2. Mecanisme de creştere a performanţelor folosind canale MIMO
1.2.1. Principii teoretice
Formulele deduse ne dau strict informaţii legate de capacitatea canalului şi nu de

modalitatea de atingere a acesteia. Mai precis, ele răspund la întrebarea “Cât?”, nu şi
“Cum?”. Există modalităţi multiple şi complementare de exploatare a canalelor MIMO şi
implicit, există şi compromisuri.
Identificăm următoarele tipuri de câştig, fără a le detalia, lucru ce va fi făcut pe
parcursul lucrării.
Câştigul de sistem de antene
Într-o astfel de accepţiune, antenele sunt folosite pe post de filtru spaţial, iar
beneficiile se materializează în reducerea raportului semnal pe zgomot mediu la intrarea
în receptor (asemeni filtrului adaptat), ceea ce duce la creşterea acoperirii celulare, în
proiectarea bugetului de putere. În acelaşi timp, calitatea transmisiunii creşte şi se poate
trece la un profil de comunicaţie mai bun. Algoritmi specializaţi conduc şi la reducerea
interferenţelor venite pe alte direcţii decât cea a semnalului util, reducând astfel raportul
semnal pe interferenţă şi zgomot.
Câştigul de diversitate
Maximizarea argumentului funcţiei logaritm din (1. 41) se poate face folosind
metode pentru adunarea coerentă a semnalelor de pe multiplele căi de propagare.
Bazându-se pe ideea că fading-urile asociate acestor căi sunt necorelate, însumarea
coerentă poate duce la scăderea ratei erorii de bit. Beneficiile sunt aceleaşi cu cele din
cazul câştigului şirului de antene, dar se manifestă prin alte strategii. Se spune că
diversitatea îmbunătăţeşte raportul semnal pe zgomot instantaneu.
Câştigul de multiplexare
Cele r căi de propagare pot fi folosite pentru transmisterea a r fluxuri

independente de comunicaţii. Dacă receptorul poate realiza separarea corectă a acestor
fluxuri, rata de bit creşte de r ori fără a modifica banda sistemului, fapt ce conduce la
creşterea de r ori a eficienţei spectrale.
31
1.2.2. Diversitatea spaţială
În acest paragraf, prezentăm metode de creştere a capacităţii, menţionând tipul de

prelucrări ce se pot face în emiţător şi/sau receptor, dar fără a le explicita. Ne vom opri
doar la efectul lor ideal asupra expresiei capacităţii şi nu vom studia probleme adiacente.
1.2.2.1. O abordare matematică asupra diversităţii
Capacitatea instantanee a canalului SISO are expresia (1. 36). Vom nota
⎛ P ⎞
f ( x ) = log 2 ⎜1 + T2 x ⎟ . (1. 136)
⎝ σz ⎠
În formula (1. 136), x este o variabilă aleatoare. În cazul unui canal SISO de
2
exemplu, cu fading Rayleigh, variabila x joacă rolul lui h şi este distribuită Rayleigh.
Capacitatea medie are mai departe expresia
Cm = ∫ f ( x ) px ( x ) dx , (1. 137)
în care px(x) este densitatea de probabilitate a variabilei x. Integrala din (1. 137) este
considerată pe domeniul de definiţie a lui x. În cazul fading-ului, domeniul este mulţimea
numerelor reale pozitive.
Interpretarea geometrică este următoarea: capacitatea medie reprezintă aria
mărginită de subgraficul funcţiei rezultate din înmulţirea capacităţii instantanee şi a
densităţii de probabilitate a fading-ului.
Fig. 1. 14. Funcţia f(x) la diverse raporturi semnal pe zgomot şi funcţia px(x) pentru diverse tipuri de
diversitate
În Fig. 1. 14 sunt reprezentate patru variante pentru densitatea de probabilitate.
Primul caz este fără diversitate, iar celelalte trei folosesc diverse tipuri de diversitate. Nu
este relevant în acest moment să precizăm mecanismele de diversitate generate în figură.
32
În paralel, sunt reprezentate trei curbe de variaţie pentru f(x), corespunzătoare la trei
valori ale raportului semnal pe zgomot. Vom face următoarele observaţii:
- La acelaşi raport semnal pe zgomot, este favorizată curba capacităţii instantanee
caracterizată de o valoare medie mai mare. Ţinând cont că aria delimitată de funcţia px(x)
este constantă (egală cu 1) în toate cele patru cazuri, este de aşteptat ca mecanismul de
diversitate care produce valoarea medie cea mai mare să ducă la atingerea unei
capacităţi medii mai mari. Ultima frază este valabilă în baza faptului că f(x) este o funcţie
monoton crescătoare şi deci integrala produsului celor două funcţii va fi de asemenea
maximă în acest caz.
- Vom spune că un ordin de diversitate mai mare este acela care “deplasează” cât mai
mult spre dreapta curba densităţii de probabilitate. În concluzie, un ordin de diversitate
mai mare conduce către atingerea unei capacităţi medii mai mari.
- Pentru acelaşi ordin de diversitate, câştigul în capacitate este mai mic atunci când
raportul semnal pe zgomot este mai mic, din cauza translaţiei funcţiei f(x) spre valori mai
mici. Vom spune că diversitatea aduce un câştig în capacitate cu atât mai mare cu cât
raportul semnal pe zgomot este mai mare.
1.2.2.2. Canalul SIMO
Este util să plecăm de la acest caz particular al canalului MIMO. Din punct de
vedere cronologic (şi tehnologic, implicit), aceasta a fost prima tehnică folosită în
sistemele de comunicaţii. Să presupunem în cele ce urmează că receptorul dispune de Nr
antene. Vom căuta transformări care să aducă sistemul MIMO la un sistem SISO pentru
care capacitatea este uşor de calculat. Cu alte cuvinte, vom încerca prin diverse prelucrări
să trecem de la un canal SIMO
yi = hi x + zi (1. 138)
la un canal SISO
y = hx + z . (1. 139)
Din moment ce căutăm să maximizăm raportul semnal pe zgomot la recepţie
PT 2
h , căutăm transformări care să asigure maximizarea de fapt a raportului
σz 2
2
h
ρ= . (1. 140)
σ z2
Vom căuta aceste transformări de tipul
y = aH y , (1. 141)
care au semnificaţia unei filtrări spaţiale.
Am notat în (1. 141)
T
y = ⎡⎣ y1 yN r ⎤⎦ . (1. 142)
În aceste condiţii, deducem
h = aH h (1. 143)
şi
z = aH z , (1. 144)
cu notaţiile
33
T
h = ⎡⎣ h1 hNr ⎤⎦ , (1. 145)
respectiv
T
z = ⎡⎣ z1 z N r ⎤⎦ . (1. 146)
Atunci
H 2
a H h H ha a h a
ρ= H H = 2 H (1. 147)
a z za σza a
Diversitatea este justificată dacă
⎧⎪ a H h 2 a ⎫⎪ ⎧⎪ h 2 ⎫⎪
E {ρ} = E ⎨ 2 H ⎬ > E ⎨ 2 ⎬ (1. 148)
⎪⎩ σ z a a ⎭⎪ ⎩⎪ σ z ⎭⎪
caz în care se confirmă că sistemul aduce o îmbunătăţire faţă de cazul SISO.
Diversitatea de selecţie
Este cea mai simplă formă de diversitate la recepţie şi constă în simpla alegere a
căii caracterizate de raportul semnal pe zgomot maxim.
y = max yi (1. 149)
yi
Alegerea căii de putere maximă nu corespunde neapărat cu alegerea căii de raport

semnal pe zgomot maxim. Un contraexemplu în acest sens îl reprezintă o realizare
particulară a zgomotului, de valoare mare, care ar duce la atingerea unei puteri mari pe o
cale de recepţie, pe o perioadă de simbol. Dacă această putere este cea mai mare dintre
cele Nr căi de recepţie, atunci receptorul va selecta în mod greşit calea ca având cel mai
mare raport semnal pe zgomot. De aceea, vom spune că diversitatea are efect asupra
raportului pe zgomot mediu.
În Fig. 1. 15 sunt reprezentate densităţile de probabilitate în cazurile a 1, 2, 5,
respectiv 10 antene de recepţie.
Remarcăm deplasarea funcţiei spre dreapta odată cu creşterea numărului de
antene, ceea ce promite o capacitate medie din ce în ce mai mare.
Sublinem încă o dată că aplicarea riguroasă a principiului de selecţie presupune
calculul raportului semnal pe zgomot pe căile de recepţie. Aceasta se poate realiza în
două moduri:
- Dacă transmisiunea este realizată în pachete (burst-uri), precedate de
simboluri cunoscute (preambule), raportul semnal pe zgomot poate fi calculat
pe durata acestor simboluri. Se alege calea caracterizată de raport semnal pe
zgomot maxim şi se menţine această cale pe toată durata pachetului. Este de
aşteptat o scădere a capacităţii, deoarece decizia nu se ia pe fiecare eşantion
recepţionat în parte.
- Dacă se doreşte luarea deciziei pe fiecare eşantion în parte, atunci decizia de
selecţie se poate face la ieşirea detectorului de maximă plauzibilitate,
comparând eşantionul detectat cu cel de la intrarea detectorului si
presupunând că eroarea este cauzată de zgomot. Presupunerea este însă
valabilă numai la raport semnal pe zgomot suficient de mare, încât eşantionul
să nu iasă din regiunea de decizie a constelaţiei, altfel decizia este incorectă.
34
2
Fig. 1. 15. Densităţile de probabilitate pentru h pentru configuraţii cu 1, 2, 5, respectiv 10 antene
de recepţie
- Decizia poate fi împinsă încă şi mai departe în interiorul receptorului, până la

ieşirea din decodor. Dacă raportul semnal pe zgomot este mediu, ne putem
aştepta ca decodorul de canal să furnizeze o informaţie despre calea care are
rata de eroare cea mai mică. Aceasta va crespunde căii cu cel mai mare raport
semnal pe zgomot la recepţie.
Cu cât decizia se ia mai adânc în receptor, cu atât capacitatea se apropie de cea

menţionată anterior, dar şi complexitatea va creşte simţitor, deoarece vom avea Nr căi
diferite de prelucrare a semnalelor în receptor, până în punctul în care se ia decizia.
Capacitatea se calculează atunci sub forma
⎛
⎝ N
P
t σ z
j
2 ⎞
CSD = log 2 ⎜ 1 + T 2 max h j ⎟ .
⎠
( ) (1. 150)
Diversitatea de combinare
O altă posibilitate de diversitate o reprezintă receptorul optimal de combinare

MRC. Rolul aceste combinări constă în prelucrarea la recepţie astfel încât să ajungem la
expresia capacităţii (1. 61). Combinarea optimă se poate face printr-o filtrare spaţială
adaptată
a=h (1. 151)
şi
y = h H ( hx + z ) = h x + h H z .
2
(1. 152)
Formula (1. 152) ne duce cu gândul la un canal SISO în care coeficientul
2
canalului este h în loc de h, iar zgomotul pe antena de recepţie este z = h H z în loc de
35
z. Aşa cum am arătat în paragraful anterior, raportul semnal pe zgomot mediu este
2
neschimbat, însă este remarcat că h nu mai este distribuit Rayleigh, ci urmează o
distribuţie χ2, cu 2Nr grade de libertate, ceea ce conferă o diversitate de ordin Nr.
Fig. 1. 16. Densităţile de probabilitate pentru fading-ul echivalent pentru 1, 2, 5, respectiv 10 antene
de recepţie
Pe măsură ce ordinul de diversitate creşte, ne aşteptăm la o împrăştiere mai
importantă şi o deplasare notabilă a densităţii de probabilitate către valori mai mari pe
axa Ox.
Capacitatea are expresia
⎛ P 2⎞
CMRC = log 2 ⎜1 + T 2 h ⎟ . (1. 153)
⎝ N tσ z ⎠
Comparaţii
Comparăm cele două metode prezentate până acum, pentru un număr fixat de
antene de recepţie, 2, respectiv 5.
Combinarea optimă oderă o diversitate mai mare, aşa cum reiese din Fig. 1. 17.
Densitatea de probabilitate are în acest caz valoarea medie, precum şi dispersia (marcată
de lărgimea clopotului) mai mari. De aceea, de cele mai multe ori, ne vom referi la MRC
atunci când vorbim despre diversitatea la recepţie.
36
Fig. 1. 17. Densităţile de probabilitate pentru fading-ul echivalent în condiţiile a 2, respectiv 5 antene
la recepţie, pentru selecţie de diversitate (SD) şi combinare optimă (MRC)
1.2.2.3. Canalul MISO
Datorită reciprocităţii canalului, aceleaşi performanţe se pot obţine şi pentru

diversitate la transmisie, cu preţul pierderii a 10 lg N t la raport semnal pe zgomot, după
cum s-a precizat în paragraful 1.1.4.
Diversitatea de selecţie
Dacă se poate estima calea de propagare de raport semnal pe zgomot maxim,

emiţătorul poate lua decizia de a transmite numai pe aceasta. Este rolul receptorului să
întoarcă la emiţător parametrii canalului, iar pe baza lor emiţătorul să selecteze calea
optimă. Rezultatele sunt identice celor din Fig. 1. 17.
Combinarea optimă la transmisie (codarea spaţio-temporală)
Se realizează în acelaşi mod cu diversitatea MRC. Totuşi, problema nu este duală,

după cum se va arăta în partea a doua a tezei.
1.2.2.4. Canalul MIMO
Diversitatea în cazul canalelor MIMO constă în folosirea hibridă a metodelor de

diversitate la emisie şi recepţie. În timp ce la transmisie se poate folosi un anumit tip de
diversitate din cele prezentate, la recepţie se poate folosi una din celelalte două tehnici.
Codarea spaţio-temporală (Nt x Nr)
37
Sistemele cu codare spaţio-temporală asigură diversitate de ordin NtNr, echivalând

prin prelucrări corespunzătoare canalul MIMO Nt x Nr cu un canal SISO având
2
coeficientul de canal egal cu H F . Scriind vectorul elementelor de pe cele Nr antene de
recepţie
y = Hx + z (1. 154)
se pot găsi transformări care echivalează sistemul din (1. 154) cu o expresie de forma
2
y = H F x+z , (1. 155)
iar în această situaţie, codurile spaţio-temporale sunt ortogonale şi capacitatea canalului
este calculată ca fiind
⎛ P 2 ⎞
CSTC = log 2 ⎜1 + T 2 H F ⎟ . (1. 156)
⎝ N tσ z ⎠
Codurile spaţio-temporale pot fi şi de rată subunitară, fapt ce ne conduce la o
formulă generală
⎛ P 2 ⎞
CSTC = η log 2 ⎜ 1 + T 2 H F ⎟ , (1. 157)
⎝ N tσ z ⎠
unde η ≤ 1 reprezintă rata codului.
Echivalarea canalului MIMO cu un canal SISO duce la scăderea capacităţii faţă
de capacitatea MIMO dedusă în (1. 78). Într-adevăr, plecând de la expresia (1. 157),
avem
r
⎛ P ⎞
C = log 2 ∏ ⎜1 + T 2 σ k2 ⎟ . (1. 158)
k =1 ⎝ N tσ z ⎠
Dezvoltând termenii din paranteze, avem
⎛ r k1 < k2 ≤ r
⎞
C = log 2 ⎜ 1 + γ ∑ σ k2 + γ 2 ∑ σ k21σ k22 + ... ⎟ (1. 159)
⎝ k = 1 k ,
1 2 k ⎠
şi.
⎛ k1 < k2 ≤ r
⎞ ⎛ P 2 ⎞
C = log 2 ⎜1 + γ H F + γ ∑ σ k21σ k22 + ... ⎟ ≥ log 2 ⎜1 + T 2 H F ⎟ ≥ CSTC .
2 2
⎝ k1 , k2 ⎠ ⎝ N tσ z ⎠
(1. 160)
Am notat cu γ raportul semnal pe zgomot la transmisie.
Când matricea canalului este de rang 1 şi dacă rata codului spaţio-temporal este 1,
atunci capacitatea CSTC este egală cu cea maximă dedusă pentru un canal MIMO. Rezultă
că pentru un sistem cu Nr=1, capacitatea codului este optimă. În schimb, dacă Nr>1,
atunci apare o pierdere de capacitate.
Observaţie
Găsirea unei transformări care să echivaleze (1. 154) cu (1. 155) nu este
întotdeauna posibilă. Fără a insista prea mult asupra codurilor spaţio-temporale, cărora le
este dedicată altă secţiune, menţionăm că nu există întotdeauna coduri de rată 1 care să
respecte şi relaţia de ortogonalitate.
38
1.2.2.5. Probabilitatea de întrerupere a legăturii
Sistemele celulare sunt proiectate pentru a asigura o eficienţă spectrală impusă.

Aşa cum s-a arătat deja, la rândul său, capacitatea unui canal radio este o variabilă
aleatoare, deoarece fading-ul este un fenomen aleator el însuşi. În sistemele celulare de
comunicaţii, se caracterizează indisponibilitatea unei legături ca fiind procentul din timp
în care capacitatea canalului scade sub o anumită rată impusă. Probabilitatea de
întrerupere (outage probability) este definită sub forma
Cth
Pout ( Cth ) = Pr ( C ≤ Cth ) = ∫ F ( C ) dC

C (1. 161)
0
unde FC(C) este funcţia de repartiţie a variabilei aleatoare C.

De regulă, proiectanţii de reţele digitale de comunicaţii îşi aleg o rezervă de
proiectare pentru a asigura într-o anumită proporţie (exemplu: 99.99%) disponibilitatea
reţelei la parametrii impuşi.
Dacă se cunoaşte distribuţia fading-ului, se pot găsi expresii analitice pentru
funcţia de repartiţie a capacităţii canalului.
În vederea comparării între schemele de diversitate prezentate şi din punctul de
vedere al probabilităţii de întrerupere, vom efectua simulări, prin care estimăm funcţia de
repartiţie a capacităţii. La raporturi semnal pe zgomot constant, rulăm 10000 de realizări
independente ale canalului şi pentru fiecare astfel de valoare determinăm capacitatea.
Histograma capacităţii va estima funcţia densitate de probabilitate. Pentru determinarea
funcţiei de repartiţie, este necesară integrarea numerică a funcţiei de densitate.
Diversitate optimală la emisie şi recepţie
Aceasta se poate obţine folosind codare spaţio-temporală la emisie şi diversitate

MRC la recepţie.
Dacă se impune de exemplu o probabilitate de întrerupere de 10-4, ceea ce
corespunde unei probabilităţi de disponibilitate de 99.99%, atunci aceasta se poate obţine
în cele patru configuraţii pentru următoarele eficienţe spectrale:
- (2 x 1) => 0.1b/s/Hz
- (1 x 2) => 0.25b/s/Hz
- (2 x 2) => 1b/s/Hz
- (2 x 4) => 2.7b/s/Hz
Valorile au rezultat prin citirea directă de pe graficele din Fig. 1. 18.
Vom compara din nou capacităţile obţinute pentru fading Rayleigh, respectiv Rice, la
[RSZ]=10dB, respectiv 20dB şi vom comenta diferenţele ce reies din Fig. 1. 19. Putem
vorbi despre o anumită nuanţă cu privire la capacitate. Este lesne de remarcat din Fig. 1.
19 că în cazul fading-ului Rice, capacitatea medie este mai mică decât în cazul fading-
ului Rayleigh. Justificarea matematică a fost dată deja în paragrafele precedente şi la baza
ei stă corelaţia puternică dintre căile de propagare, care limitează capacitatea. La o
probabilitate de întrerupere impusă însă, de valoare foarte mică, în prezenţa fading-ului
Rice, capacitatea garantată este foarte aproape ca valoare de capacitatea medie (se
remarcă tranziţia mult mai abruptă din graficul funcţiei de repartiţie). Nu acelaşi lucru se
poate spune despre fading-ul Rayleigh. La o valoare mică impusă pentru probabilitatea de
39
întrerupere, capacitatea garantată este mult mai mică decât valoarea medie care se
aşteaptă.
Fig. 1. 18. Funcţiile de repartiţie pentru diverse configuraţii de MRC şi STC, la RSZ=10dB
Fig. 1. 19. Funcţiile de repartiţie pentru fading Rayleigh şi fading Rice, K=10dB, în configuraţie 2 x 2
Observaţia anterioară dă răspunsul la o întrebare nerostită ce poate apărea citind
concluziile din paragraful 1.1.3, de unde reiese că valoarea medie a capacităţii canalului
are de suferit în prezenţă unei căi directe. Însă partea deterministă a canalului,
componentă importantă în sistemele LOS, duce la garantarea într-o proporţie foarte bună
a valorii medii, ceea ce nu este valabil şi pentru sistemele NLOS.
40
Diversitatea optimală la recepţie şi diversitatea de selecţie
Considerăm o nouă simulare, cu o singură antenă la emisie. Diversitatea este

asigurată prin folosirea a 2, respectiv 4 antene la recepţie, cu care se implementează atât
MRC, cât şi SD.
Fig. 1. 20. Funcţiile de repartiţie pentru MRC şi SD la [RSZ]=20dB, pentru 2, respectiv 4 antene la
recepţie
La o probabilitate de întrerupere de 10-4, avem:
- 1b/s/Hz la SD, Nr=2;
- 1.5b/s/Hz la MRC, Nr=2;
- 3.5b/s/Hz la SD, Nr=4;
- 4b/s/Hz la MRC, Nr=4;
1.2.2.6. Calculul analitic al probabilităţii de întrerupere
Sunt unele situaţii în care putem calcula analitic funcţia de repartiţie a capacităţii
unui canal de transmisiune. Condiţia necesară este aceea de a cunoaşte distribuţia
coeficienţilor canalului, h. În cele ce urmează vom presupune că h urmează o distribuţie
Rayleigh de medie nulă şi varianţă unitară.
Canalul SISO
Plecăm de la expresia capacităţii, în care punem în evidenţă raportul semnal pe

zgomot la recepţie, γ:
C = log 2 (1 + γ ) , (1. 162)
cu
PT 2 2
γ= h = γt h (1. 163)
σ 2
z
41
şi γt raportul semnal pe zgomot fără efectul canalului.

Întrucât h este o variabilă aleatoare, şi variabila γ este aleatoare şi ne propunem
să îi de terminăm distribuţia. Vom folosi pentru aceasta teorema de transformare a
variabilelor aleatoare.
Teorema transformării variabilelor aleatoare
Dacă X şi Y sunt două variabile aleatoare continui, iar Y = g ( X ) , unde g este o

funcţie monotonă, derivabilă şi cu inversa derivabilă. Atunci, dacă notăm densităţile de
probabilitate asociate celor două variabile de forma fX(x) şi fY(y):
fX ( x) x = g −1 ( y )
fY ( y ) = . (1. 164)
dg
x = g −1 ( y )
dx
Vom folosi această teoremă pentru h , pentru care cunoaştem densitatea de

probabilitate Rayleigh
fh ( h ) = h e
2
−h
. (1. 165)
De asemenea
not
γ = γt h = g ( h ) .
2
(1. 166)
Atunci raportul semnal pe zgomot urmează distribuţia
fh ( h )
pγ ( γ ) = . (1. 167)
dγ
dh h=
γ
γt
După calcule
2
−h γ
he 1 −γt
pγ ( γ ) = = e . (1. 168)
2γ t h γ
2γ t
h=
γt
Aplicăm aceeaşi teoremă pentru C.

γ
1 −γt
e
fγ ( γ )
2C −1
2γ t 2C ln 2 −
fC ( C ) = = = e γt
. (1. 169)
dC 1 1 γt
d γ γ = 2C −1 ln 2 1 + γ
γ = 2C −1
Funcţia de repartiţie se obţine prin integrare

Cth Cth 2C −1 1 Cth 2C
ln 2 − 2C −
FC ( Cth ) = ∫ f ( C ) dC = ∫2
C
e γt
dC = ln 2e γ t ∫ e γt
dC .
0
C
γt 0 0
γt
(1. 170)
42
Folosim transformarea de variabilă

2C
x= (1. 171)
γt
şi
C = log 2 ( γ t x ) , (1. 172)
cu
dx
dC = . (1. 173)
x ln 2
Integrala devine
2Cth 2Cth
⎛ −1 ⎞
C
Cth 1 γt 1 γt 1 2 th
dx −
FC ( Cth ) = ∫ f ( C ) dC = ln 2e ∫
γt
xe −x
= eγt ∫ e dx = e ⎜ e − e γ t
−x γt γt
⎟
C
x ln 2 ⎜ ⎟
0 0
γt
1
⎝ ⎠
(1. 174)
Şi probabilitatea de întrerupere este
2Cth −1
−
Pout ( Cth ) = 1 − e γt
. (1. 175)
Receptorul MRC
Plecăm de la relaţia (1. 162), în care

PT 2
γ= h . (1. 176)
σ 2
z
Dacă fiecare element din vectorul h este distribuit Rayleigh, atunci, variabila
aleatoare este distribuită χ2, cu 2Nr grade de libertate şi se ajunge la o densitate de
probabilitate a capacităţii egală cu
2C −1
−
(2 − 1)
C N r −1 γt
e
fC ( C ) = 2 C
ln 2 . (1. 177)
γ tN Γ ( N r )
r
Am folosit notaţia consacrată pentru funcţia Gamma

∞
Γ ( x ) = ∫ t x −1e − t dt . (1. 178)
0
Integrând se obţine
⎛ 2Cth − 1 ⎞
Pout ( Cth ) = 1 − Q ⎜ N r , ⎟, (1. 179)
⎝ γt ⎠
în care
Γ ( a, b )
Q ( a, b ) = . (1. 180)
Γ (a)
Funcţia Γ ( a, b ) se numeşte funcţia Gamma incompletă şi are expresia
43
∞
Γ ( a, b ) = ∫ t a −1e − t dt . (1. 181)
b
Codarea spaţio-temporală
În relaţia (1. 162), în acest caz avem

PT 2
γ= H . (1. 182)
σ 2
z
F
Deoarece norma Frobenius conţine în acest caz NtNr termeni, raportul semnal pe
zgomot va fi o variabilă aleatoare distribuită χ2, cu 2NtNr grade de libertate. Putem prelua
rezultatele anterioare, cu modificarea corespunzătoare a ordinului de diversitate
Relaţia poate fi în plus generalizată uşor pentru un cod de rată oarecare μ. Relaţia
corespunzătoare este
⎛ 2 μCth − 1 ⎞
Pout ( Cth ) = 1 − Q ⎜ N t N r , N t ⎟. (1. 183)
⎝ γt ⎠
1.2.3. Filtrarea spaţială cu sistem de antene
1.2.3.1. Prezentarea principiului
În aceste condiţii, se transmite un singur simbol din constelaţie pe o perioadă de

simbol. Acesta este ponderat la emisie şi transmis pe Nt antene. Receptorul la rândul său
ponderează şi însumează semnalele recepţionate pe cele Nr antene. Schema bloc a
sistemelor de antene de la emiţător şi receptor este prezentată în Fig. 1. 21.
Vom transpune matematic relaţiile care caracterizează schema din figură. Notăm
vectorul semnalelor transmise pe cele Nt antene cu s.
s = g* x , (1. 184)
unde
T
g = ⎡⎣ g 0 g Nt −1 ⎤⎦ (1. 185)
reprezintă vectorul coeficienţilor ponderilor la emisie.
Vectorul semnalelor recepţionate de către sistemul de antene de recepţie este
r = Hs + z , (1. 186)
unde am notat cu H matricea canalului. Asemeni paragrafelor precedente, matricea
canalului este H are dimensiunea Nr x Nt şi conţine pe linia i, coloana p, coeficientul de
atenuare corespunzător căii de propagare de la antena de emisie p la antena de recepţie i.
44
g*0 g*1 g*Nt-1 TX
Canal
MIMO
w*0 w*1 w*Nr-1

RX
+
y
Fig. 1. 21. Schema principială a sistemelor de antene la emiţător şi receptor

Vectorul coloană z este vectorul eşantioanelor zgomotului pe fiecare din antenele
de recepţie. Să considerăm planul frontului de undă care trece prin prima antenă de
emisie şi să notăm cu at vectorul defazajelor semnalelor pe cele Nt antene, relativ la prima
antenă de emisie. Acesta se poate scrie explicit
2π 2π T
⎡ −j r1 −j rN −1 ⎤
at = ⎢1 e λ e λ t ⎥ , (1. 187)
⎣ ⎦
unde rk reprezintă diferenţa de drum dintre antena de emisie k şi frontul de undă
considerat. În acest mod, în planul menţionat vom avea o suprapunere a tuturor celor Nt
unde, defazate însă corespunzător. Similar, la recepţie, va exista o suprapunere de mai
multe unde (în urma reflexiilor succesive din canal). Considerând planul de undă
corespunzător uneia din aceste unde, în prima antenă de recepţie, aceeaşi undă va ajunge
la antena de recepţie k defazată cu o valoare direct proprţională cu diferenţa de drum între
45
2π
antena k şi planulul de undă considerat. r 'k . Cu alte cuvinte, putem defini analog un
λ
vector al defazajelor la recepţie
2π 2π T
⎡ −j r '2 −j r 'N −1 ⎤
a r = ⎢1 e λ e λ r ⎥ . (1. 188)
⎣ ⎦
Vom privi în cele ce urmează sistemele de antene, atât la emisie, cât şi la recepţie
ca pe câte o singură antenă echivalentă având o caracteristică de directivitate modificată,
datorită defazajelor suplimentare. Definim în consecinţă o matrice a canalelor modificate,
între aceste două antene echivalente, H.
În cele ce urmează vom privi folosirea sistemului de antene pentru creşterea
capacităţii prin prisma a două aplicaţii diferite: aplicaţia în care se doreşte ca sistemul să
contribuie cu un câştig de sistem (prin formarea unei caracteristici directive) şi un câştig
de diversitate.
1.2.3.2. Câştigul de sistem de antene
Se va arăta într-o secţiune dedicată a lucrării că sistemele de antene care îşi

propun realizarea unei caracteristici directive în vederea formării unui câştig mare pe o
direcţie dorită trebuie să fie caracterizate de o distanţa mică între antene. De exemplu, în
cazul unui şir liniar, distanţa între două elemente vecine trebuie să fie mai mică decât λ/2.
În aceste condiţii, presupunem o corelare puternică a tuturor căilor de propagare din
cadrul matricei H, spre diferenţă de cazul diversităţii spaţiale în care dimpotrivă, era de
dorit o corelare slabă a căilor de propagare. În acest caz particular, matricea canalului este
H = ha r aTt (1. 189)
şi putem scrie
y = hw H a r aTt g* x + w H z . (1. 190)
Vom mai pune în evidenţă faptul că la emisie reglementările limitează puterea
echivalentă radiată izotrop şi din acest motiv,
2
g =1. (1. 191)
Similar, la recepţie,
2
w =1, (1. 192)
întrucât o eventuală amplificare s-ar aplica şi asupra zgomotului, deci nu ar conduce la o
îmbunătăţire a raportului semnal pe zgomot.
Dacă
1 H
w= ar (1. 193)
Nr
şi
1 H
g= at , (1. 194)
Nt
atunci
46
h 2 2
y= a r at x + w H z = Nt N r hx + w H z , (1. 195)
Nt N r
iar raportul semnal pe zgomot la ieşirea filtrului spaţial este
RSZ o =
E { N t N r hx
2
}= N N P h
t r T
2
=
Nt N r h PT
2
=
Nt N r
RSZ i ,
{
E w z H 2
} σ 2
z σ 2
z σ z2
(1. 196)
unde
RSZi este raportul semnal pe zgomot la intrarea în filtrul spaţial, având aceeaşi valoare cu
raportul semnal pe zgomot din antena de recepţie în cazul unei comunicaţii SISO.
Câştigul în raportul semnal pe zgomot este
[GRSZ ] = 10 lg Nt + 10 lg N r . (1. 197)
Observaţii
- Este de observat că acest câştig este unul instantaneu, spre diferenţă de cazul
diversităţii care asigură îmbunătăţirea raportului semnal pe zgomot mediu.
- Filtrarea spaţială nu ameliorează efectele fading-ului.
- Capacitatea va avea formula
⎛ NN 2 ⎞
C = log 2 ⎜ 1 + t 2 r h PT ⎟ . (1. 198)
⎝ σz ⎠
- Ponderile găsite cu (1. 193) şi (1.194) satisfac condiţia de maximizare a
câştigului în raport semnal pe zgomot, însă există mai multe criterii ce pot fi
impuse, precum: interferenţă minimă, eroare medie pătratică minimă etc.
- Capacitatea din formula (1. 198) este calculată în ipoteza în care atât
emiţătorul, cât şi receptorul cunosc perfect direcţia faţă de staţia cu care
comunică.
1.2.3.3. Câştigul de diversitate
Noţiunea de diversitate este legată de condiţia de necorelare (sau corelare slabă, în

practică) a căilor de propagare dintre antenele de transmisie şi cele de recepţie. Fără să fi
menţionat nimic despre legătura dintre corelaţia căilor şi geometria antenelor, pare
intuitiv să avem căi cu atât mai puţin corelate cu cât distanţa între antene este mai mare.
Să considerăm în primă instanţă o singură antenă la emisie. La recepţie vom avea
y = w H hx + w H z . (1. 199)
Ponderile optime care satisfac condiţia de diversitate sunt cele găsite în (1. 151).
w = h. (1. 200)
Semnalul de la ieşirea filtrului este
2
y = h x + wH z (1. 201)
şi regăsim expresia (1. 61) a capacităţii
47
⎛ h PT ⎞
2
C = log 2 ⎜ 1 + ⎟. (1. 202)

⎜ σ 2
⎟
⎝ z ⎠
Pentru cazul a Nt antene la emisie, problema se complică, deoarece este necesară
găsirea unei codări spaţio-temporale de tipul celei prezentate în paragraful 1.1.4. Relaţia
de codare nu este însă o relaţie liniară şi nu poate fi reconstituită folosind un sistem de
antene.
1.2.3.4. Studiu comparativ între câştigul de sistem şi câştigul de diversitate
Condiţiile antagonice de exploatare a unui tip de câştig sau a altuia ne recoamndă

ideea unui compromis. Distanţa între antene poate fi aleasă în aşa fel încât să se poată
profita optim de ambele câştiguri. Subliniem faptul că această analiză nu ţine cont însă şi
de interferenţele ce pot apărea pe diferite direcţii. În eventualitatea creşterii distanţei între
două elemente succesive din sistemul de antene, o alegere optimă a ponderilor poate duce
la creşterea gradului de diversitate, scăzând în acelaşi timp câştigul sistemului. În funcţie
de corelaţia între căi, punctul de compromis poate fi împins mai mult către diversitate sau
înspre câştigul de antene.
Comparaţia între diversitate (MRC) şi filtrare spaţială (FS)
Pentru un RSZ fixat la 20dB vom efectua simulări ale funcţiei de repartiţie a
capacităţii, pentru trei valori ale numărului de antene la recepţie: 2, 4, respectiv 8. Vom
reprezenta în acest sens funcţia de repartiţie şi vom deduce capacitatea garantată în
proprţie de 99%.
Fig. 1. 22. Funcţiile de repartiţie pentru configuraţiile 1x2, 1x4, 1x8, la [RSZ]=20dB
La o probabilitate de întrerupere de 1%, avem următoarele performanţe deduse
pentru cele 6 sisteme:
- diversitate, Nr=2, C=4b/s/Hz
48
- filtrare spaţială, Nr=2, C=3.15b/s/Hz

- diversitate, Nr=4, C=6.25b/s/Hz
- diversitate, Nr=8, C=8.1b/s/Hz
Vom evalua mai bine comparativ performanţele celor două tipuri de sisteme,
evaluând variaţia capacităţii garantate în proporţie de 99% în funcţie de numărul de
antene de recepţie.
Fig. 1. 23. Variaţia capacităţii garantate în proporţie de 99% cu numărul de antene, la diverse valori
ale raportului semnal pe zgomot, pentru cazul cu diversitate şi pentru filtrare spaţială
Din Fig. 1. 23, remarcăm suprioritatea sistemului cu diversitate. Avantajul adus

de acest sistem creşte odată cu raportul semnal pe zgomot. Ca exemplu, câştigul în
capacitate faţă de filtrarea spaţială, la un număr de antene egal cu 8 este de 3b/s/Hz la
[RSZ]=15dB şi de 1.7b/s/Hz la 0dB.
Observaţii
- Alegerea distanţei între antene se va face în concordanţă cu obţinerea unui

anumit câştig de diversitate (distanţa afectează corelaţia între căi) şi cu un
anumit câştig de sistem (când distanţa creşte, numărul de lobi principali va
creşte şi câştigul se va reduce în consecinţă)
- O abordare pur calitativă ar putea să ţină cont că la fiecare depăşire de către
intervalul de spaţiere între antene a unui multiplu de λ/2, numărul de lobi
principali se dublează. Acesta este cazul cel mai defavorabil, în realitate
numărul de lobi depinzând riguros de lărgimea lobului şi de direcţia vizată.
- Aparent, diversitatea este optimă pentru obţinerea unui câştig mare. Teoria
însă nu ţine cont însă de eventualele interferenţe de la staţii care lucrează în
49
acelaşi timp şi în aceeaşi bandă de frecvenţe. Un număr mare de lobi

principali ar putea cauza captarea unei astfel de interferenţe chiar pe un lob
principal, ceea ce ar conduce spre un raport semnal pe interferenţă cumulat
mai mic decât raportul semnal pe zgomot termic evaluat înainte. Acesta este
motivul pentru care vorbim despre un compromis între cele două câştiguri.
Exemple de folosire hibridă a celor două concepte
Exemplul 1 (FS-TX + MRC-RX)
Vom prezenta un sistem de comunicaţii care foloseşte sistem de antene la emiţător

şi diversitate la receptor. Dificultatea implementării cu un număr foarte mare de antene la
emisie a diversităţii optime recomandă folosirea acesteia în principiu la receptor. În acest
fel, directivitatea pe direcţia dorită este asigurată de folosirea sistemului, în timp ce
diversitatea este asigurată prin combinarea optimă la recepţie. Pentru sensul invers al
comunicaţiei, rolul staţiilor poate fi inversat. Pentru echilibrarea performanţelor este
necesară găsirea unei distanţe optime între antene, care să permită obţinerea unor
performanţe satisfăcătoare şi într-un sens, şi în celălalt. Ultima afirmaţie este totodată
principalul dezavantaj al sistemului.
Capacitatea sistemului este
⎛ P 2⎞
C = log 2 ⎜1 + T2 h ⎟ . (1. 203)
⎝ σz ⎠
Vom folosi o notaţie convenţională pentru a putea scoate în evidenţă ordinul de
diversitate. Vom nota cu χ n2 o variabilă aleatoare distribuită χ-pătrat cu 2n grade de
libertate. Astfel de notaţii sunt des întâlnite în literatura de specialitate [2].
În această accepţiune
⎛ P ⎞
C = log 2 ⎜1 + T2 χ 22N ⎟ . (1. 204)
⎝ σz ⎠
Structura ambelor sisteme de antene (pentru cele două staţii) este prezentată în
Fig. 1. 24, cu presupunerea că sistemul de antene este un şir uniform, cu spaţierea d1 la
staţia 1 şi d2 la staţia 2.
Fig. 1. 24. Sistemul de antene folosit la staţia 1
Exemplul 2 ( (FS+STC) – TX + MRC-RX)
Următoarea îmbunătăţire a sistemului o reprezintă introducerea unei diversităţi şi

la emisie, de ordin 2.
La emisie, există două şiruri de antene. Pentru a conserva numărul total de antene
faţă de exemplul anterior, vom presupune că fiecare şir conţine N1/2 antene. Fiecare şir
este folosit de către emiţător în accepţiunea codării spaţio-temporale.
50
La recepţie, semnalele sunt combinate după regula MRC, contribuind cu o

diversitate de ordin N. Capacitatea va fi
⎛ P ⎞
C = log 2 ⎜ 1 + T 2 χ 22( N + 2) ⎟ . (1. 205)
⎝ 2σ z ⎠
Principalul dezavantaj îl constituie însă structura asimetrică a legăturii într-un
sens şi în celălalt. Ar trebui să putem folosi aceeaşi configuraţie în ambele sensuri. Numai
că folosirea diversităţii la recepţie necesită o distanţăare între antene, motiv pentru care
acestea nu vor putea fi folosite cu succes pe post de sistem de antene.
Exemplul 3 ( (FS+STC) – TX + (FS+MRC) – RX)
Pentru simetrizarea structurilor, vom folosi aceeaşi configuraţie şi la emisie, şi la

recepţie. În acest fel este garantată şi echilibrarea performanţelor în ambele sensuri. Vom
folosi două şiruri de antene de câte N/2 antene. Fiecare din acestea este folosit pentru
diversitate şi la emisie, şi la recepţie. De aceea, antenele se vor plasa la distanţă mică în
cadrul şirului, dFS, dar şirurile vor fi distanţate între ele la dDIV, de câteva ori mai mare
decât lungimea de undă.
Fig. 1. 25. Cele două şiruri de antene folosite la emiţător şi receptor

Capacitatea este
⎛ PN ⎞
C = log 2 ⎜1 + T 2 χ82 ⎟ . (1. 206)
⎝ 4σ z ⎠
1.2.4. Multiplexarea spaţială
După cum am menţionat deja, diversitatea nu oferă o soluţie optimală de atingere

a capacităţii. Se poate spune că ţinta diversităţii este aceea de a îmbunătăţi raportul
semnal pe zgomot, şi nu eficienţa spectrală. Similar se poate spune despre sistemul de
antene care ameliorează raportul semnal pe zgomot mediu sau instantaneu.
Atingerea capacităţii se poate face dacă pe fiecare din canalele ortogonale simple
puse în paralel cu care se echivalează canalul MIMO se transmit fluxuri independente. În
aceste condiţii, vectorul semnalelor recepţionate este
y = Hx + z . (1. 207)
Pentru estimarea semnalului transmis, se aplică regula de minimizare în sensul
celor mai mici pătrate şi obţinem
xˆ = ( H H H ) H H y .
−1
(1. 208)
51
Regula de detecţie respectă principiile binecunoscute din sistemele multiutilizator.

Se mai poate observa că şi de această dată este necesară în prealabil o estimare a
canalului.
Vom căuta să aplicăm cea mai cunoscută metodă de detecţie multiutilizator,
anularea succesivă a interferenţelor. În acest caz, se estimează rând pe rând o informaţie
de pe o ramură. Ulterior, aceasta se scade din contribuţia totală şi se continuă estimarea
ramurilor rămase. Ramura detectată la iteraţia k beneficiază de o diversitate de ordin k.
Sistemele de acest tip se numesc sisteme BLAST şi au fost menţionate prima dată
în [2].
Fig. 1. 26. Capacităţile sistemelor MIMO (ideal), BLAST fără ordonare şi BLAST cu ordonare
Dinn Fig. 1. 26, remarcăm o apropiere sensibilă la raport semnal pe zgomot mare
a sistemelor BLAST de capacitatea dedusă în paragraful 1.1.3.
Variante ale sistemelor BLAST se bazează pe diverse proceduri de anulare.
Capacitatea acestora se poate apropia într-o măsură mai mare de capacitatea MIMO.
1.3. Concluzii
1.3.1. Sistematizarea rezultatelor
În acest capitol au fost prezentate principalele forme de “exploatare” a canalelor

cu intrări şi ieşiri multiple: diversitate spaţială, câştig al sistemului şi multiplexare
spaţială.
Diversitatea spaţială şi sistemul de antene echivalează canalul MIMO cu un
singur canal SISO, având fading distribuit statistic mai aproape de echiprobabil sau
micşorând raportul semnal pe zgomot.
52
Pe de altă parte, multiplexarea spaţială foloseşte toate căile rezultate pentru a

transmite fluxuri independente de date, fapt ce contribuie la creşterea considerabilă a
capacităţii şi apropierea acesteia de capacitatea ideală MIMO. Aceasta reprezintă o ţintă
ideală a sistemelor, constând în informaţia mutuală maximă ce se poate transmite între
emiţător şi receptor. Conform teoriei informaţiei, capacitatea poate fi atinsă prin
prelucrări oricât de complexe asupra informaţiei.
Fig. 1. 27. Comparaţie între capacitatea ideală MIMO, diversitate spaţială, filtrare spaţială şi
multiplexare spaţială pentru configuraţii simetrice N x N, cu N=1...12 şi [RSZ]=0dB, 5dB, respectiv
15dB.
În Fig. 1. 27, sunt sintetizate performanţele sistemelor enunţate. Din cadrul
familiei de algoritmi pentru diversitate spaţială, s-a ales diversitatea optimală, cu codare
spaţio-temporală ortogonală la emisie şi recepţie cu combinare optimă la receptor. Pentru
sistemul cu filtrare spaţială la emiţător şi receptor, s-a presupus că sistemul estimează
perfect direcţia emiţător-receptor şi formează maximul de directivitate în mod ideal.
Remarcăm că schema de multiplexare spaţială se apropie cel mai mult de valoarea
ideală, dar se îndepărtează la rândul său de aceasta pe măsură ce numărul antenelor
creşte.
1.3.2. Perspective
Studiul realizat despre capacitatea canalului va fi continuat şi în capitolele

următoare, pentru a putea reitera graficul dependenţei capacităţii în funcţie de diverşi
parametri ai sistemului, pe măsură ce ne apropiem de un caz real. Trebuie în continuare
ţinut cont de un model de canal real, de acurateţea estimatorului de canal, de codările de
canal folosite. În acelaşi timp, va trebui ţinut cont de dimensiunea constelaţiei deoarece
studiile realizate până în acest moment s-au bazat pe un cuvânt de cod de lungime foarte
mare, ceea ce nu este cazul real.
53
Bibliografie
[1] Principiile teoriei informaţiei în ingineria informaţiei şi a telecomunicaţiilor, A. T.

Murgan, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998
[2] On Limits of Wireless Communications in a Fading Environment when Using
Multiple Antennas, G. J. Foschini, M. J. Gans, Wireless Communications 6: 311-335,
Kluwer Academic Publishers, 1998
[3] Impact of Clustering on the Performance of MIMO Systems, G. Zhao, S. Loyka, IEEE
Wireless Communications and Networking Conference (WCNC 2004), 21-25 March
2004, Atlanta, GA, USA
[4] MIMO Capacity of Multipath-Clustered Channels Using Fourier Transform
Techniques, G. Zhao, S. Loyka, Seventh International Conference on Signal Processing
(ICSP'04), P.J. Smith, L.M. Garth, S. Loyka, Aug. 31-Sept. 4, 2004, Beijing, China.
[5] Exact Capacity Distributions for MIMO Systems with Small Numbers of Antennas,
IEEE Communications Letters, v.7, N. 10, pp. 481 -483, Oct. 2003.
[6] Correlation and MIMO Communication Architecture (Invited), S. Loyka, A. Kouki,
8th International Symposium on Microwave and Optical Technology, Montreal, Canada,
June 19-23, 2001.
[7] Impact of Multipath Angular Distribution on Performance of MIMO Systems, L.
Chan, S. Loyka, Canadian Conference on Electrical and Computer Engineering (CCECE
2004), May 2-5, 2004, Niagara Falls, Canada.
[8] On MIMO Channel Capacity, Spatial Sampling and the Laws of Electromagnetism,
S.L. Loyka, the 3rd IASTED International Conference on Wireless and Optical
Communications (WOC 2003), July 14-16, 2003, Banff, Alberta, Canada, pp. 132-137.
[9] MIMO Channel Capacity: Electromagnetic Wave Perspective, S. Loyka, 27th
General Assembly of the International Union of Radio Science, Maastricht, The
Netherlands, Aug. 17-24, 2002.
[10] On the Use of Jensen’s Inequality for MIMO Channel Capacity Estimation, S.
Loyka, A. Kouki, 2001 Canadian Conference on Electrical and Computer Engineering
(CCECE 2001), May 13-16, Toronto, Canada, 2001
[11] Fading Correlation and Its Effect on the Capacity of Multielement Antenna Systems,
D. Shiu, G. J. Foschini, M. J. Gans, J. M. Kahn, IEEE Trans. on Communications, vol.
48, no. 3, 2000
[12] Estimating MIMO System Performance Using the Correlation Matrix Approach, S.
Loyka, G. Tsoulos, IEEE Communication Letters, v. 6, N. 1, pp. 19-21, Jan. 2002.
[13] On MIMO Channel Capacity, Correlations and Keyholes: Analysis of Degenerate
Channels, S. Loyka, A. Kouki, IEEE Trans. Communications, v.50, N. 12, Dec. 2002, pp.
1886-1888.
[14] Channel Capacity of MIMO Architecture Using the Exponential Correlation Matrix,
S.L. Loyka, IEEE Communication Letters, v.5, N. 9, pp. 369 –371, Sep 2001.
[15] New Compound Upper Bound on MIMO Channel Capacity, S. Loyka, A. Kouki,
IEEE Communications Letters, v.6, N. 3, pp.96-98, Mar. 2002.
[16] V-BLAST Outage Probability: Analytical Analysis, S. Loyka, 2002 IEEE Vehicular
Technology Conference, 24–28 September 2002, Vancouver, Canada.
[17] Channel Capacity of N-Antenna BLAST Architecture, S.L. Loyka, J.R. Mosig,
Electronics Letters, vol. 36, No.7, pp. 660-661, Mar. 2000.
54
[18] Spatial Channel Properties and Spectral Efficiency of BLAST Architecture, S.L.
Loyka, J.R. Mosig, AP2000 Millennium Conference on Antennas & Propagation, Davos,
Switzerland, 9-14 April, 2000.
[19] Statistical Analysis of the 2xn V-BLAST Algorithm Over Rayleigh Fading Channel,
S. Loyka, IEEE International Conference on Acoustic, Speech and Signal Processing
(ICASSP’04), May 17-21, Montreal, Canada, 2004.
[20] Channel Capacity of Two-Antenna BLAST Architecture, S.L. Loyka, Electronics
Letters, vol. 35, No. 17, 19th Aug. 1999, pp. 1421-1422.
[21] Outage Probability of the BLAST Algorithm in a Rayleigh Fading Channel, S.
Loyka, F. Gagnon, 22nd Biennial Symposium on Communications, Kingston, May 31 –
June 3, 2004.
[22] Channel Capacity of Space-Time Block Coding, Héctor Carrasco Espinosa, Javier R.
Fonollosa and J. A. Delgado Penín, IST Mobile Communications Summit, Sitges
(Barcelona) Spain, 9-12 September 2001.
[23] Capacity of Wireless Communication Systems Employing Antenna Arrays, a Tutorial
Study, M. A. Khalighi, K. Raoof, G. Jourdain, Wireless Personal Communications 23:
321-352, 2002
[24] Diversity and Multiplexing: A Fundamental Tradeoff in Multiple-Antenna Channels,
L. Zheng, D. N. C. Tse, IEEE Trans. on Information Theory, vol. 49, no. 5, 2003
[25] On the capacity of the MIMO channel : A tutorial introduction, B. Holter, Proc. of
IEEE Norwegian Symposium on Signal Processing,pp.167-172, Trondheim, Norway,
Oct.18-20, 2001
55

4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap. 1.

Potenţialul canalului MIMO

1. Potenţialul canalului MIMO

1.1. Capacitatea canalului MIMO

1.1.1. Capacitatea unui canal de comunicaţii uzual

Capacitatea unui canal de comunicaţii este strâns legată de informaţia transmisă

În aplicaţiile dezvoltate mai departe, variabila X este intrarea într-un canal de

Entropia condiţionată, care mai poartă numele de echivocaţie, se calculează prin

Interpretarea acestei mărimi în contextul canalului de comunicaţie pune în

Formula (1. 6) defineşte capacitatea canalului ca fiind informaţia mutuală

În cele ce urmează restrângem studiul la canalele de bandă îngustă care au banda

Înainte de a defini caracteristica intrare-ieşire a canalului de comunicaţii simplu

Calculele pe care le vom efectua în această lucrare implică o cunoaştere a

În aceste condiţii densitatea de probabilitate a variabilei aleatoare X este

Aşa încât notând cu

Modelul canalului este reprezentat în Fig. 1. 1.

Fig. 1. 1. Modelul echivalent al canalului SISO

Revenind la formula capacităţii (1. 6), ea va fi scrisă

şi arată că această mărime reprezintă maximul de informaţie (mutuală) ce se poate

Se obţine aplicând (1. 27) [2]

Din (1. 31) şi (1. 21),

C = max log 2 ⎜1 + h x2 ⎟ = max log 2 ⎜ 1 + h 2 ⎟ . (1. 35)

Căutăm să reprezentăm variaţia capacităţii medii în funcţie de raportul semnal pe

Aşa cum am remarcat deja, nu acelaşi raport semnal pe zgomot se obţine şi la

ceea ce justifică variaţia liniară pe această porţiune.

Fig. 1. 3. Detaliu pe curbele de variaţie din Fig. 1.1.

Remarcăm o creştere medie de 1b/s/Hz la fiecare dublare a puterii (când [RSZ]

Principial, incertitudinea introdusă de canal se scade din informaţia mutuală

1.1.2. Capacitatea canalului SIMO

Să considerăm în cele ce urmează un canal de comunicaţie având o intrare şi Nr

Fig. 1. 4. Structura unui canal de comunicaţie cu o intrare şi ieşiri multiple (SIMO)

Fig. 1. 6. Variaţia capacităţii cu numărul de antene la [RSZ]=25dB, pentru tipurile de fading

1.1.3. Capacitatea canalului MIMO

Următorul pas în extinderea problemei îl reprezintă trecerea de la canalul SIMO la

propagare posibile sunt grupate în matricea canalului

H=⎢ ⎥. (1. 66)

La antena de recepţie i, ajung Nt semnale, câte unul de la fiecare din cele Nt

Sau sub formă matriceală

Se ajunge prin raţionamente similaree, la expresia transiformaţiei

K X = E {XX H } (1. 72)

În aceeaşi ipoteză, a independenţei semnalelor pe antene diferite, puterea totală

Formula (1. 79) ne arată că

Remarcăm că numărul antenelor de transmisie nu intervine în expresia capacităţii

Pentru a demonstra cele afirmate anterior, vom efectua o simulare a capacităţii

Fig. 1. 7. Variaţia capacităţii canalului MIMO în funcţie de numărul antenelor de transmisie

Deducţia de mai sus ne pune în gardă cu privire la gradul de corelare a căilor de

H = UΣV H , (1. 82)

unde Σ’ este o matrice diagonală de dimensiune r. Elementele σk de pe diagonala

Modelul canalului este reprezentat în Fig. 1. 8.

Fig. 1. 8. Modelul echivalent al canalului MIMO

Vom prezenta dintr-o altă perspectivă performanţele canalului MIMO, bazându-

1.1.4. Capacitatea canalului MISO

Această variantă presupune transmiterea informaţiei cu Nt antene şi recepţia cu o

Vom exemplifica această diferenţă prin intermediul simulării capacităţii în funcţie

Ne vom referi în această lucrare la sisteme de comunicaţii celulare, în care

1.1.5. Sisteme cu informaţie despre canal disponibilă la emiţător

1.1.6. Analiza efectului corelaţiei între căile de propagare asupra

Plecăm de la relaţia (1. 78) şi scriem capacitatea medie sub forma

Deoarece funcţia f ( x ) = log 2 (1 + ax ) este convexă, aplicând teorema pentru

Este de remarcat că limita superioară CT

este în general diferită de valoarea găsită anterior

Vom considera pentru exemplificare o simulare în condiţiile unui canal Rayleigh.

care transpune analitic proprietatea de independenţă menţionată anterior.

- La r=0.5, aproximarea cu Cmax este cel mai departe de valoarea reală.

g0 g1 g*Nt-1 TX

w0 w1 w*Nr-1