Cuprins

1, MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR

1,1, Celula vegetală

1,2, Rădăcina

1,3, Tulpina

1,4, Alcătuirea florii la angiosperme

2, SISTEMATICA PLANTELOR

2,1, Familia Papaveraceae

2,2, Familia Moraceae

2,3, Familia Rosaceae

2,4, Familia Fabaceae

3, SPECII INDICATOARE

4, SPECII PROTEJATE
 1, MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR

Celula reprezintă unitatea de bază, structurală şi funcţională a organismelor vii. Termenul

derivă din latinescul cella care înseamnă compartiment, cămară, celulă (a unui fagure). Disciplina
care studiază celula se numeşte citologie.
ţesuturile reprezintă grupări de celule care sunt asemănătoare ca formă, au aceeaşi origine,
îndeplinesc aceleaşi funcţii şi sunt legate prin plasmodesme.
Rădăcina este organul vegetativ specializat pentru fixarea plantei în sol şi pentru absorbţia
apei şi a sărurilor minerale.
Tulpina este organul vegetativ specializat pentru susţinerea frunzelor şi a elementelor de
reproducere şi pentru conducerea substanţelor nutritive.
Frunza este organul vegetativ adaptat pentru funcţia de fotosinteză.
Floarea este organul de reproducere caracteristic plantelor superioare
Florile pot fi solitare sau dispuse în inflorescenţe
Fructul se formează din ovar iar sămânţa din ovul. Fructul este caracteristic angiospermelor.
Sămânţa este organul de înmulţire caracteristic plantelor gimnosperme şi angiosperme.

1,1 CELULA VEGETALĂ

Forma şi dimensiunile celulelor diferă foarte mult, de la o specie la alta şi în funcţie de rolul
pe care îl îndeplinesc. Cu toate acestea, după formă, se diferenţiază două tipuri de celule: unele la
care lungimea şi lăţimea sunt aproximativ egale şi care se numesc celule parenchimatice şi altele cu
dimensiunile inegale, care se numesc celule prozenchimatice.
În ceea ce priveşte organizarea structurii interne a celulei vegetale, se disting două sisteme de
clasificare.
Primul dinte ele (considerat static) are în vedere prezenţa a două categorii de elemente:
constituenţii vii (reprezentaţi de citoplasmă, nucleu, ribozomi, dictiozomi, lizozomi, mitocondrii,
plastide, cili şi flageli) care sunt reuniţi sub denumirea de protoplasmă şi constituenţii nevii
(reprezentaţi de vacuole, incluziuni plasmatice, perete celular) care formează paraplasma.
Un alt sistem, mai complex, are în vedere funcţionalitatea celulei şi este constituit din:
ansamblul endomembranelor, matricea nucleo-citoplasmatică şi incluziunile.
 1,2, RĂDĂCINA

La nivelul vârfului rădăcinii tinere se diferenţiază următoarele zone: piloriza (calipta,

scufia) cu rol de protecţie a celulelor iniţiale ale vârfului rădăcinii, zona netedă, prin care se asigură
creşterea în lungime, zona perilor absorbanţi (zona piliferă), specializată pentru absorbţie, zona
aspră, la nivelul căreia perii mor şi lasă cicatrici. Trecerea de la rădăcină la tulpină se face la nivelul
coletului.
La nivelul unei rădăcini cu structură primară se diferenţiază trei zone: rizoderma, scoarţa
(cortexul) şi cilindrul central.
Rizoderma este epiderma rădăcinii, se dispune la exterior şi are rol protector.
Scoarţa este zona de mijloc şi este reprezentată de exodermă (preia rolul de protecţie după
distrugerea rizodermei), mezodermă (la nivelul ei se depozitează substanţe de rezervă) şi
endodermă (stratul intern, care vine în contact cu cilindrul central).
În cilindrul central se găsesc fasciculele conducătoare, dispuse separat şi alternativ,
fascicule liberiene şi fascicule lemnoase. Măduva ocupă zona din centrul cilindrului central.
Structura secundară se formează prin activitatea meristemelor secundare, felogen şi cambiu.
Felogenul se formează în afara cilindrului central, este numit zona generatoare subero-
felodermică, generând la exterior suber şi la interior felogen.
Cambiul se formează în cilindrul central, generează liber la exterior şi lemn la interior,
numindu-se zona generatoare libero-lemnoasă.
Observaţie: la rădăcinile tuberizate, cambiul funcţionează anormal, determinând dezvoltarea
exagerată a parenchimurilor lemnos şi liberian şi favorizând depozitarea la nivelul lor, a
substanţelor de rezervă.

1,3, TULPINA

Trecerea de la rădăcină la tulpină se realizează la nivelul coletului.

La tulpinile tinere de la dicotile, se diferenţiază următoarele zone: hipocotilul (zona de la
colet până la cotiledoane), epicotilul (zona de la cotidedoane până la primele frunze adevărate) şi
muguraşul (vârful vegetativ, prin care tulpina creşte în lungime).
Tulpinile mature sunt formate din noduri şi internoduri şi prezintă muguri.
Ramurile sunt de două dimensiuni, macroblaste, ramurile lungi sau de schelet, care
formează coroana şi microblaste, ramuri scurte, pe care se dispun muguri, numite ramuri de rod, la
pomii fructiferi. După poziţia pe tulpină, mugurii sunt apicali sau laterali. În funcţie de organele la
care dau naştere mugurii sunt foliari (generează lăstari cu frunze), florali (formează flori) sau micşti
(dau naştere la lăstari cu frunze şi flori).
Un mugure mixt, în secţiune longitudinal-radiară este constituit astfel: la exterior este
protejat de frunze solzoase, numite catafile, prezintă apoi primordii de frunze şi flori, numite
primordii foliare, respectiv florale iar în interior se găseşte vârful vegetativ.
Ramificarea reprezintă modul în care se dispun frunzele şi florile în vederea exploatării cât
mai eficiente a spaţiului de hrănire.
La unele ferigi (pedicuţa) se bifurcă repetat tulpina, ramificarea numindu-se dichotomică.
Ramificarea monopodială se realizează prin activitatea mugurelui terminal care are creştere
continuă şi formează axa tulpinii, mugurii latereali formând ramurile (brad, molid).
Ramificarea simpodială se realizează prin intermediul mugurelui axilar, situat sub cel
terminal, a cărui creştere o preia (viţa de vie).
Ramificarea mixtă se întâlneşte la bumbac şi apare în urma comportării diferite a mugurilor
terminali. Un alt tip de ramificare, caracteristic gramineelor şi numit înfrăţire, constă în formarea de
lăstari numiţi fraţi (la nodurile bazale ale tulpinii) sub forma unei tufe.
La nivelul unei tulpini cu structură primară se diferenţiază trei zone: epiderma, scoarţa
(cortexul) şi cilindrul central.
Epiderma se dispune la exterior şi are rol protector.
Scoarţa este zona de mijloc.
În cilindrul central se găsesc fasciculele conducătoare mixte, libero – lemnoase. Măduva
ocupă zona din centrul cilindrului central.
4.3.2. Structura secundară a tulpinii (fig. 19)
Structura secundară se formează prin activitatea meristemelor secundare, felogen şi cambiu.
Felogenul se formează în afara cilindrului central, este numit zona generatoare subero-
felodermică, generând la exterior suber şi la interior felogen.
Cambiul se formează în cilindrul central, generează liber la exterior şi lemn la interior,
numindu-se zona generatoare libero-lemnoasă.

1,4, Alcătuirea florii la angiosperme

2, SISTEMATICA PLANTELOR

2,1, Familia Papaveraceae

– grupează specii ierboase, cu frunze simple, alterne. În tulpini, frunze şi capsule prezintă
laticifere. Flori hermafrodite, solitare sau în inflorescenţe, fruct capsulă.
Reprezentanţi: Papaver somniferum (mac de grădină) - fig. 27, Papaver rhoeas (mac roşu),
Chelidonium majus (rostopască)
Papaver rhoeas (mac roşu) – specie ierboasă, conţine în tulpină, frunze şi capsulă, latex de
culoare albă. Frunzele sunt păroase, sectate neregulat. Florile sunt solitare, cu sepale caduce de
timpuriu şi petale roşii. Fruct capsulă poricidă. Spontan, în culturi de cereale.

2,2, Familia Moraceae

– grupează arbori şi arbuşti cu frunze simple, alterne. Flori unisexuate, monoice sau dioice,
cu înveliş nediferenţiat, dispuse în amenţi. Fruct soroză, siconă.
Reprezentanţi: Morus nigra (dud negru), Morus alba (dud alb), Ficus carica (smochin)
Morus nigra (dud negru), fig. 29 – arbore cu frunze simple, pubescente pe dos, flori dispuse
în amenţi şi fruct de tip soroză, scurt pedunculat. Cultivat pentru fructele comestibile şi pentru
frunze utilizate în sericicultură (pentru hrana larvelor de Bombyx mori).
 2,3, Familia Rosaceae
– grupează specii ierboase şi lemnoase cu frunze simple sau compuse, flori hermafrodite,
solitare sau dispuse în inflorescenţe, pe tipul 5, fructe poliachene, polifolicule, polidrupe, poame,
drupe.
Reprezentanţi: Spiraea x wanhouttei (cununiţă), Rosa canina (măceş), Fragaria moschata
(căpşun), Fragaria vesca (fragi), Malus domestica (măr) – fig. 35, Pyrus communis (păr), Prunus
domestica (prun), Cydonia oblonga (gutui), Crataegus monogyna (păducel).
Rosa canina (măceş), fig. 34 – arbust cu frunze imparipenat-compuse, stipelate, flori alb-
roz, solitare, fruct poliachenă, închis în receptaculul cărnos. Spontan, sau ca portaltoi pentru
trandafiri, fructele sunt medicinale şi comestibile.

2,4, Familia Fabaceae

– grupează specii ierboase şi lemnoase. Prezintă rădăcini cu nodozităţi, frunze compuse,
alterne, stipelate. Flori hermafrodite, zigomorfe, pe tipul 5, dispuse în inflorescenţe (raceme,
capitule). Fruct păstaie.
Reprezentanţi: Pisum sativum (mazăre) – fig. 36, Phaseolus vulgaris (fasole), Glycine max
(soia), Lupinus albus (lupin), Medicago sativa (lucernă albastră), Trifolium pratense (trifoi roşu),
Trifolium repens (trifoi alb, târâtor), Robinia pseudacacia (salcâm), Laburnum anagyroides (salcâm
galben).
Robinia pseudacacia (salcâm) – arbore cu ritidom puternic brăzdat, frunze imparipenat-
compuse, cu stipele transformate în spini. Flori albe, odorante, în raceme. Fruct păstaie. Meliferă.
Cultivat pentru fixarea terenurilor supuse eroziunii. Utilizat în acţiuni de reconstrucţie ecologică,
pentru acoperirea haldelor de steril şi cenuşă. Uneori este considerat specie invazivă.
(La nivelul sistemului radicular prezintă nodozităţi, excrescenţe în care trăiesc bacterii
fixatoare de azot din genul Rhizobium, care au capacitatea de a fixa azotul atmosferic, din care azot,
o parte utilizează planta iar restul este eliberat în sol, asigurându-se astfel fertilizarea naturală.)

3.1SPECII INDICATOARE

Indicatorii biologici, bioindicatorii sunt specii sau populaţii de plante (şi animale) care sunt
specifice pentru anumite caracteristici ecologice (lumină, umiditate, temperatură, pH, regim trofic,
grad de sărăturare, un anumit tip de sol, poluare etc.).
Fiecare specie manifestă anumite cerinţe pentru factorii ecologici, unele prezentând o
variabilitate mai largă faţă de aceşti factori, altele având limite precise şi manifestând o variabilitate
determinată. Vorbim în acest ultim caz de speciile indicatoare, unele dintre ele fiind prezentate în
continuare.
pentru lumină - vinca minor (saschior)
pentru umiditate - Digitalis lanata (degeţel)
pentru temperatură - Pinus sp. (pinul)
pentru reacţia solului - specii amfitolerante (euriionice) - Mentha longifolia (mentă)
pentru poluare - Zea mays (porumb)

4, SPECII PROTEJATE

Galerii cu Salix alba şi Populus alba

Păduri cu Castanea sativa
Salicornia
Juniperus communis
 Încrengătura Lichenophyta (lichenii) sunt talofite autotrofe care se formează din simbioza
facultativă dintre alge verzi şi specii de ciuperci ascomicete. Sunt răspândite pe tot globul, în
biotopuri variate:pe scoarţa copacilor, pe stânci, pe ziduri, pe pietre etc. Gazde pentru licheni sunt
multe specii de arbori: Ulmus laevis, Fraxinus excelsior, Carpinus betulus, Tilia cordata, Robinia
pseudacacia, Populus alba, Acer platanoides etc.
Lichenii sunt organisme simbiotice complexe, alcătuite din două componente principale:
micobiontul (ciuperca) şi ficobiontul (alga). Fotosinteza îi revine ficobiontului, iar funcţia de
nutriţie minerală îi aparţine micobiontului. În această simbioză, micobiontul protejează ficobiontul
de uscăciune, de acţiunea factorilor mecanici şi a temperaturilor extreme.
Lichenii sunt consideraţi indicatori de poluare, fiind foarte sensibili la substanţele poluante
(în principal SO2). În zonele în care lipsesc, gradul de poluare este ridicat.
Importanţă – Sunt indicatori de poluare. Unele specii sunt alimentare sau furajere. Uneori
participă la formarea humusului pe stânci şi soluri puţin dezvoltate. Se folosesc în cosmetică sau în
industria coloranţilor. În unele cazuri determină asfixierea ramurilor tinere.

7. FRUCTUL ŞI SĂMÂNŢA

7.1. Generalităţi – Fructul se formează din ovar iar sămânţa din ovul. Fructul este
caracteristic angiospermelor.

7.2. Alcătuirea fructului

Peretele fructului se numeşte pericarp. La nivelul pericarpului se disting trei zone:
epicarp („coaja” fructului), mezocarp („miezul” fructului) şi endocarp (partea internă, reprezentată
uneori prin „sâmbure”).
Fructele simple pot fi cărnoase sau uscate. La rândul lor acestea pot fi dehiscente (se
deschid la maturitate, eliberând seminţele) sau indehiscente (seminţele rămân închise în fruct, la
maturitate).