Precursorii telegrafului

(Josef Hedlinger, „Sunetul vrăjit”)

Transmiterea informaţiilor la distanţă a creat probleme oamenilor din cele mai vechi
timpuri. Oamenii se descurcau în mod diferit, în funcţie de aşezarea geografică şi de
nivelul tehnicii la care ajunseseră.
Cel mai răspândit era sistemul de curieri pedeştri, mai ales atunci când oamenii nu
dispuneau de cai sau cămile. Alergătorii rapizi transmiteau veştile dintr-un sat sau
altul. Apoi, după înmulţirea animalelor de tracţiune, alergătorii au fost înlocuiţi de
călăreţi, mult mai rapizi şi mai eficienţi. Totuşi, în unele locuri, de exemplu în
America de Sud, informaţiile au fost transmise mult timp (până la sfârşitul secolului
al XV- lea) prin intermediul alergătorilor rapizi, fiindcă pe acest continent nu se
cunoşteau caii, lucru cu atât mai curios cu cât strămoşul îndepărtat al calului provine
tocmai din America.
Totuşi, nici în Europa comunicarea la distanţă nu a fost uşoară timp îndelungat. De
exemplu, în anul 490 î.Ch, pe lângă un sătuc numit Maraton, aşezat într-o provincie
a Greciei numită Attica de Est, a avut loc o luptă istorică. În acest loc, drumul
armatei persane care se îndrepta spre Grecia a fost barat de detaşamentele
ateniene mult mai puţin numeroase, sub conducerea lui Miltiade. Atenienii au luptat
cu mult curaj pentru apărarea oraşului lor, fapt care a determinat câştigarea acestei
lupte, invadatorii persani fiind nimiciţi aproape în totalitate.
În Atena, situată la peste 42 de kilometri de Maraton, au rămas numai bătrânii care
nu mai erau în stare să ţină în mână o sabie, femeile şi copiii. Ei aşteptau cu teamă
vestea despre soarta luptei de la Maraton. Pentru a le comunica rezultatul luptei,
Miltiade a trimis pe unul dintre soldaţii săi, renumit prin viteză şi rezistenţă, să alerge
la Atena. Luptătorul atenian a alergat peste 42 de kilometri în echipamentul greoi de
luptă şi în dogoarea soarelui de amiază. Când a ajuns la Atena, a reuşit să exclame
un sigur cuvânt: „Victorie!”. După care a căzut mort.
Istoria nu ne-a transmis numele lui. Dar tocmai pentru a-i cinsti memoria se
organizează la jocurile olimpice una dintre cele mai grele probe de atletism: proba
de maraton. Concurenţii de maraton, care aleargă în maiouri şi nu în armuri grele,
au de parcurs aceeaşi distanţă de 42 de kilometri, ca şi soldatul atenian. Şi cu toate
că pe traseu se găsesc puncte cu apă potabilă şi chioşcuri cu băuturi răcoritoare,
linia de sosire este trecută doar de o parte a alergătorilor; mulţi dintre ei îşi pierd
puterile şi abandonează pe traseu.
Totuşi, chiar şi în vremea bătăliei de la Maraton, curierul pedestru constituia o
raritate. Şi perşii au trimis, în urma înfrângerii, o ştafetă de soldaţi către regele lor
Darius I, pentru a-l anunţa despre rezultatul luptei. Distanţa fiind mult mai mare, au
fost trimişi însă curieri călare, care au schimbat de mai multe ori caii pe parcursul
călătoriei.
În Polonia exista obiceiul trimiterii unor mănunchiuri de nuiele pentru a-i chema pe
cavaleri într-un anume loc, în vederea plecării la război.
Bineînţeles că un curier călare era net superior celui care mergea pe jos, dar şi
acest sistem de transmitere a informaţiilor avea limitele lui. În modul acesta se
puteau parcurge maximum 200 de kilometri pe zi, gonind caii până la epuizare.
Datorită faptului că viteza calului era considerabil încetinită de calitatea defectuoasă
a drumurilor, de multe ori se recurgea la un alt mod de a comunica la distanţă.
Atunci când trebuia să se transmită o informaţie urgentă sau o avertizare privind
sosirea unui inamic, în multe ţări (inclusiv în Moldova şi Ţara Românească) se
aprindeau focuri în locurile mai înalte. Semnalul era vizibil pe o distanţă de câţiva
kilometri. După care se transmitea mai departe din locul în care fusese recepţionat.
Aşadar, vestea ajungea la locul de destinaţie foarte repede, numai că în acest mod
se putea transmite numai o anumită informaţie concretă, stabilită dinainte. Acolo
unde terenul era plat, de exemplu în stepele Ucrainei, se construiau nişte turnuri
speciale, pe care, în caz de pericol, se aprindeau focul. Astfel de pericole erau, de
regulă, năvălirile hoardelor tătare.
Heliograful a constituit o descoperire importantă. Pentru transmiterea informaţiilor se
foloseau oglinzi speciale, care reflectau razele solare. Utilizând un anumit sistem de
semne, se puteau transmite mai multe informaţii. Folosirea acestui „telegraf”
incipient era condiţionată însă de condiţiile meteorologice. Adeseori, se întâmpla ca,
tocmai atunci când trebuia să se transmită o „telegramă” urgentă, soarele să intre în
nori şi să nu mai iasă câteva zile la rând. În afară de asta, acest „telegraf” nu
funcţiona nici noaptea. Tam-tamurile africane erau mai bune din acest punct de
vedere: noaptea aerul fiind mai rece, transmiterea sunetelor era facilitată prin
folosirea lor.
Aşadar, trebuie să recunoaştem, chiar dacă ruşinaţi, că, cel puţin până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, ţările „civilizate” ale Europei au fost foarte înapoiate în raport
cu popoarele primitive ale Africii. În acel timp au fost descoperite în Europa numai
două sisteme noi de transmitere a informaţiilor: poşta cu porumbei şi telegraful cu
semafoare.
În acele vremuri, era un fapt cunoscut că porumbeii se întorc fără a da greş la
porumbarul lor, chiar dacă se află la sute de kilometri de acesta. Era suficient, deci
să se ia într-o expediţie de război sau într-o călătorie lungă o colivie cu porumbei şi
se asigura astfel un mijloc eficient de comunicare la distanţă. „Postaşul” cu aripi
ducea corespondenţa exact la locul din care se plecase, bineînţeles dacă nu cădea
în ghearele unui uliu flămând. Problema esenţială era însă că o asemenea poştă
acţiona numai într-un singur sens: în direcţia porumbarului. Porumbelul nu pleacă
niciodată în direcţia opusă.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a apărut încă un telegraf interesant: cu
semafoare. Acesta a fost descoperit de un inginer francez foarte inventiv, numit
Claude Chappe. Pe nişte culmi sau pe turnuri înalte (cu cât distanţa de la pământ
este mai mare, cu atât stabilirea legăturii se face mai uşor) s-au construit nişte staţii
speciale. Dintr-un turnuleţ mic ieşea o bară înaltă terminată în partea de sus cu o
transversală, iar la capetele acestei transversale erau amplasate încă două bare
mai mici. Toate aceste bare erau mobile, permiţând, prin aşezarea lor, redarea
literelor de alfabet. Staţiile trebuiau să se „vadă” reciproc, pentru că informaţia se
transmitea de la una la alta.
Acest telegraf s-a răspândit foarte repede. Era sensibil mai rapid faţă de curierii pe
cai şi mai „vorbăreţ” decât heliograful: se puteau transmite mai multe informaţii, nu
numai semnele stabilite dinainte.
Prima linie de telegraf cu semafoare a fost pusă în funcţiune în anul 1794, în Franţa,
între Paris şi Lille, iar 45 de ani mai târziu, s-a construit cea mai lungă legătură
telegrafică din acele vremuri, între Petersburg şi Varşovia. Informaţia avea nevoie
de numai 20 de minute pentru a parcurge distanţa de 1200 de kilometri!
Acesta era deja un mare succes! Dar şi telegraful lui Chappe avea defectele lui: în
primul funcţiona numai ziua, noaptea fiind inutil. În plus, fiecare om care cunoştea
sistemul de semne convenţionale putea să citească cu uşurinţă conţinutul
informaţiei transmise.
Sistemul telegrafic al lui Chappe este astăzi de domeniul istoriei tehnicii (cu toate că
s-a păstrat încă, într-o formă asemănătoare, pe unele linii de căi ferate), el fiind
rapid eliminat de inventarea telegrafului electric.
STOP
Acest text are 1208 de cuvinte şi l-am citit în .....................minute.