1. Obiectul filosofiei.

Filosofia este une din principalele forme a manifestarii spiritului uman, constiintei umane. Ea
este teoria despre lume si om in unitatea lor dialectica. Denumirea filosofie provine de la
cuvintele din limba greaca phileo-dragoste si sophos-intelepciune, ce inseamna iubire de
intelepciune. Ea este un mod spiritual-practic de asimilare a lumii. Practica ne da folos,
cunoasterea stiintifica ne da adevarul, estetica reflecta realitatea prin frumos, morala prin bine,
virtutea, religia-prin credinta. Filosofia generalizeaza cunosinte din diferite domenii ale
activitatii umane si formeaza o conceptie generala despre lume. Cu toate acestea ea nu este o
disciplina specifica. Ea nu se orienteaza nemijlocit la schimbarea lucrurilor, dar se adreseaza
omului insusi, reorganizeaza mentalitatea lui.

Conceptia filosofica are obiectul sau nu atit lumea ca atare , cit sensul existentei omului in
lume. Obiectul filosofiei contine acele cunostinte care omul le foloseste pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere al Adevarului, Frumusetii, Binelui si Echitatii.
In obiectul filosofiei intra nu tot generalul din existenta materiala, dar acel general care este
legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea. Problema fundamentala a filosofiei- determina
raportul dintre gindire, constiinta , spirit, ideie pe de o paret si materie, natura, univers,
existenta pe de alta parte. Determinarea raportului lumea spirituala, ideala si cea materiala au 2
laturi: 1) latura existentiala (ontologica)- ce exista (primordial) constiinta, lumea ideala sau
lumea materiala. Se impart in doua categorii Materialistii si Idealistii. 2) latura cognoscibilitatii-
daca e posibila sau nu cunoasterea lumii, cunoasterea esentei lucrurilor ce ne inconjoara. Se
impart in 3 categorii: -optimistii-cunostintele noastre corespund realitatii; -agnosticii-nu , ei
spun ca omul nu poate cunoaste, el cunoaste doar aparenta, exteriorul); -scepticii- pun la
indoiala, nu stiu si nu pot fi siguri nicicind, ca ceea ce eu stiu este asa cum eu stiu.

2. Concepția despre lume și structura ei.

Filosofia este o știință despre om și pentru om. Omul este o ființă rațională ceea
ceînseamnă că el posedă conștiință, iar prin intermediul și cu ajutorul acesteia omul
poate săcunoască și să lămurească lumea în care trăiește. Reprezentările generale despre
lume și despre locul omului în ea, dacă pot fi conștientizateși formulate, poartă denumirea
de concepției despre lume. Acest fenomen spiritual poate fiabordat multiaspectual, iar
rolul filosofiei în cercetarea concepției despre lume estesemnificativ. De aceea,
pentru a explica ce este filosofia este necesar de a clarifica în cel maigeneral mod ce
reprezintă concepția despre lume. Concepția despre lume este un componentnecesar
conștiinței umane și cunoașterii, nefiind un element simplu, din rândul
altorelemente, ci reprezintă interacțiunea lor compusă. Diferite blocuri de cunoștințe,
convingeri,gânduri, sentimente, năzuințe, speranțe, unindu-se formează concepția
despre lume, carereprezintă o înțelegere mai mult sau mai puțin integră a lumii.Concepția
despre lume este un sistem de reprezentări, idei ale omului asupra
lumiiînconjurătoare și asupra locului său în această lume.
Filosofia este une din principalele forme a manifestarii spiritului uman, constiintei umane. Ea
este teoria despre lume si om in unitatea lor dialectica. Denumirea filosofie provine de la
cuvintele din limba greaca phileo-dragoste si sophos-intelepciune, ce inseamna iubire de
intelepciune. Ea este un mod spiritual-practic de asimilare a lumii. Practica ne da folos,
cunoasterea stiintifica ne da adevarul, estetica reflecta realitatea prin frumos, morala prin bine,
virtutea, religia-prin credinta. Filosofia generalizeaza cunosinte din diferite domenii ale
activitatii umane si formeaza o conceptie generala despre lume. Cu toate acestea ea nu este o
disciplina specifica. Ea nu se orienteaza nemijlocit la schimbarea lucrurilor, dar se adreseaza
omului insusi, reorganizeaza mentalitatea lui. Conceptia despre lume este totalitatea de idei
despre lume in intregime, despre om. Locul lui in aceasta lume este totalitatea de cunostinte
despre natura, societate si om. Stiinta cu ajutorul cunostintelor formeaza tabloul lumii, filosofia
este tabloul lumii este numai o amprenta. Mitologia- este cea mai veche forma a culturii, este o
modalitate specifica de intelegere a realitatii si explicare a acesteia. Ea contine in sine diferite
legende, povestiri, istorii sacre despre aparitia lumii. Forma de cultura: religia- se spune ca ea
apare pe baza celei mitologice, ea reiese din dedublarea lumii in 2 parti: naturale si
supranaturale… Stiinta- un sistem de cunoastere obiective universale si necesare despre lume. (
nu include si atitudinea celui care efectueaza cercetarea). Filosofie- o forma a culturii-
deosebita si contrara mitologiei si religiei- deoarece ea recunoaste ponderea intelectuala a
omului, deoarece ea este o gindire laica. Ea se formeaza cu ajutorul teoriilor si notiunilor
respective, argumentelor si demonstratiilor logice. Filosofie si stiinta economica: stiinta
economica are ca obiect de studiu o specie de valori fundamentale pentru mentinerea existentei
umane- valori utilitare. A 2-a particularitate- este o stiinta umanista, avind ca obiect de studiu
oameni cu nevoile si modul de satisfacere printr-o activitate economica rentabila.

3. Tipurile principale de concepții despre lume

Cele trei concepții principale în etică despre ceea ce constituie acțiuni morale sunt:[65]

 Consecințialism, care judecă acțiunile pe baza consecințelor lor. Un astfel de

punct de vedere este utilitarismul, care judecă acțiunile bazate pe fericirea (sau plăcerea) netă
și/sau lipsa de suferință (sau durere) pe care acste acțiuni o produc.
 Deontologia, care judecă acțiunile pe baza faptului că sunt sau nu în
conformitate cu datoria morală a cuiva. În forma standard apărată de Immanuel Kant,
deontologia se preocupă dacă alegerea respectă sau nu agentul moral al altor oameni, indiferent
de consecințele acesteia.
 Etica virtuții, care judecă acțiunile bazate pe caracterul moral al agentului care le
efectuează și dacă acestea sunt conforme cu ceea ce ar face un agent virtuos ideal.

4. Concepția mitologica despre lume

Divinitate solară Focul Apa Pământul Cerul Aerul Moartea Geneza Natura
Animalele Plantele Omul Fulgerul Soarele Luna
Conținutul mitologic a fost determinat de operații complicate de triere, interpolare, replicare
filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea narațiunii mitice prin
alegorie) și eventual includerea în ideile religioase. Intervențiile și influențele reciproce au creat
mitologii care pot include diferite surse și concepte.
5. Concepția religioasă despre lume
O serie de simboluri și concepte religioase se întâlnesc în mai multe mitologii, fie din cauză că
au fost transmise de la o cultură la alta, ori pentru că au fost inventate independent unele de
altele.

 Uroborus
 Svastica
 Yin și Yang
Miturile rituale explică eficiența unei anumite practici religioase sau sunt legate de
un templu sau de un sanctuar. Miturile originii explică începerea unui obicei sau apariția unui
obiect sau a unui nume.
6. Concepția filosofică despre lume
Conceptia filosofica are obiectul sau nu atit lumea ca atare , cit sensul existentei omului in
lume. Obiectul filosofiei contine acele cunostinte care omul le foloseste pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere al Adevarului, Frumusetii, Binelui si Echitatii.
In obiectul filosofiei intra nu tot generalul din existenta materiala, dar acel general care este
legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea. Problema fundamentala a filosofiei- determina
raportul dintre gindire, constiinta , spirit, ideie pe de o paret si materie, natura, univers,
existenta pe de alta parte. Determinarea raportului lumea spirituala, ideala si cea materiala au 2
laturi: 1) latura existentiala (ontologica)- ce exista (primordial) constiinta, lumea ideala sau
lumea materiala. Se impart in doua categorii Materialistii si Idealistii. 2) latura cognoscibilitatii-
daca e posibila sau nu cunoasterea lumii, cunoasterea esentei lucrurilor ce ne inconjoara. Se
impart in 3 categorii: -optimistii-cunostintele noastre corespund realitatii; -agnosticii-nu , ei
spun ca omul nu poate cunoaste, el cunoaste doar aparenta, exteriorul); -scepticii- pun la
indoiala, nu stiu si nu pot fi siguri nicicind, ca ceea ce eu stiu este asa cum eu stiu.

7. Funcțiile principale ale filosofiei

Fiindca filosofia este o teorie despre lume in intregime, om si raportul lui cu realitatea ea
indeplineste mai multe functii : ontologica, gnosiologica, metodologica, antropologica,
sociologica, etica, estetica, axiologica, praxiologica. Adica ea: - sintetizeaza cunostintele si
creaza tabloul unic ce ar corespunde nivelului de dezvoltare al stiintei, culturii si experientei
istorice; -Fundamenteaza, justifica si analizeaza conceptia despre lume; -Formuleaza o
metodologie generala a cunoasterii si activitatii omului in lumea inconjuratoare.
 Ontologia- teorie generala a existentei- studiaza fundamentele existentei.
 Gnosiologia-teorie generala a cunoasterii
 Logica- stiinta despre formele si legile gindirii corecte
 Metodologia- se ocupa cu analiza metodelor de cunoastere.
 Axiologia- teoria generala a valorii
 Etica- teorie despre morala
 Estetica- teorie artei, studiaza categoriile frumosului.
 Maeutica- socratica este dialogul
 Dialectica- metoda de expunerea a lumii in miscare
 Metafizica- abordeaza obiectele si procele in mod izolat
 Analiza fenomenologica- selecteaza pe teorie constiinta internationala.

8. Funcția conceptuală a filosofiei

.F.conceptuala – inaintind noi cunostinte despre lume, F formeaza si o anumita atitudine a
omului fata de aceasta lume.

9. Funcția metodologică a filosofiei

.F.metodologica – analizeaza si elaboreaza noi cai si metode de cercetare. In legatura cu aceasta
functie,F analizeaza si inainteaza notiuni generale: existenta, constiinta, spiritul,materia,legea,
cauza,efectul...

10. Filosofia antică chineză

 Legatura strinsa intre filosofie si mitologie. E reflectata in cele 5 carti (Biblia Chineza):
1.Cartea cintecelor(rezolvare a probl. etimologice), 2. Cartea ritualurilor(reglem.ritualuri
religioase si incoronari). 3. Cartea istoriilor. 4. Cronicile statului Lu. 5.Cartea transformarilor –
include 2 tip de texte: texte initiale formule pe carapace de br.testoasa, pentru rituale; texte de
comentarii alc din 64 de hexograme, tot cu scop de magie. Ulterior s-au eliminat momentele de
magie si subiectivism, transformind notiuni ce stau la Fundament Categorial Filosofic Chinez.

În mitologia chineză se susţinea ideea apariţie cosmosului care întruchipa ordinea din haos.
Existenţa nu este altceva decît perindarea ciclică a ordinii şi haosului. Cosmosul este compus
din elemente ţi. Se disting 2 elemente radical contrare yanţi şi ynţi.
Yanţi semnifică elemental pozitiv, luminos, active şi care este de gen masculine, yanţi este
identificat cu cerul.
Ynţi semnifică elemental negative, pasiv, întunecat de gen feminine. Yinţi este identificat cu
pămîntul.

11. Filosofia antică indiană

Dezvoltarea gindirii filosofice in India e datorata corelatiei strinse dintre gindirea religioasa si
reflectia filosofica in India, primii filosofi au fost preoti(casta brahmanilor). Primele izvoare ale
gindirii filosofice erau prezente in Veda(cunostinta,biblia indiana). Vedele erau 4 carti care s-au
format pe parcursul a 9 secole: Rig-Veda, Sama-Veda, Atarva-Veda,Iadjur-Veda. Upanisadele
au fost primele carti de filozofie in care se intilneau idei precum ca lumea a aparut din dorinta si
ca exista un stramos universal al acestei lumi. Ei considerau ca exista un suport universal al
lumii, o energie universala ce sustine viata. Indienii considerau ca trupul moare iau sufletul este
vesnic si trece dintr-un corp in altul. Ei vedeau corpul ca o inchisoare pentru suflet.
Veda a apartut timp de mai multe secole:
I. Perioada preistorica – text pastrat – Veda.
Nicio organizare statala, religia politeista 300 zeitati.
II. P. (1000-500 i.e.n.) – cele mai semnificative: texte brahmane, texte upanisada.
Idienii cunosc org.statala, organizare strict determinata – pe caste.
Budism
Prin sec. VI i.e.n, cind monopolul ideologic in India il detineau brahmanii, apare un reformator
religios, Buddha, care se adreseaza la toate castele . Aceasta invatatura noua, buddhismul, a
devenito religie care s-a raspindit mai ales peste hotarele Indiei, in China, Japonia, Tibet.
Jainism – dualism intre suflet si material, omul cu sufletul poate controla esenta materiei.Omul
decide ce e bine si rau.Eliberarea sufletului e posibila datorita ascenzei si infaptuirea faptelor
bune.

12. Filosofia cosmologică a Greciei antice

Toti filosofii Greciei Antice erau cosmologi, fizicieni. Privirile lor erau indreptate spre
sesizarea tainelor naturii, cosmosului.
In conceptia lui Thales explicatia tuturor lucrurilor se gaseste in faptul, ca exista un principiu
unic al lor – apa, elementul sau substanta intregii naturi. Thales a afirmat ca inceputul tuturor
lucrurilor este apa, ca totul este din apa si totul in apa se descompune.
Conceptia cosmologica a lui Thales este determinata de 3 pozitii:
1. Totul a pornit din apa;
2. Pamintul pluteste pe apa ca o bucata de lemn;
3. Totul este insufletit. Cosmosul este plin de zei.
Importanta filosofiei lui Thales consta in faptul ca el primul a pus intrebarea: “Ce este totul?”.

13. Filosofia clasică a Greciei antice

Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de
cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-
au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie.
Nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii,
la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru
ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca
un simplu exercițiu de ritual.

14. Filosofia elinistă

Termenul Civilizația elenistică (provenit de la Ἕλλην "Héllēn", numele etnic al grecilor în
limba proprie) îi aparține istoricului german Johann Gustav Droysen și se referă la
răspândirea culturii grecești în rândurile populațiilor ne-grece cucerite de Alexandru cel Mare.
După Droysen, civilizația elenistică a reprezentat o fuziune între cultura greacă și acea
a Orientului mijociu. Principalele centre culturale s-au extins din Grecia continentală
la Pergam, Rodos, Antiohia și Alexandria.
Istoricii moderni consideră că perioada elenistică începe cu moartea lui Alexandru cel
Mare din 323 î.Hr.. Armatele lui Alexandru au cucerit Mediterana
răsăriteană, Egiptul, Mesopotamia și Podișul iranian, Asia Centrală și unele regiuni din India.
După moartea sa, a avut loc o luptă pentru succesiune, cunoscută ca războiul diadohilor (în
greacă "succesori"). Conflictul a luat sfârșit în 281 î.Hr., cu înființarea a patru state principale.

 Dinastia ptolemeică în Egipt cu capitala la Alexandria;

 Dinastia seleucidă în Siria și Mesopotamia cu capitala la Antiohia;
 Dinastia antigonidă în Macedonia și Grecia centrală;
 Dinastia attalidă în Anatolia cu capitala la Pergamon.

15. Filosofia Romei antice

Ca si gindirea altor tari, gindirea stiintifica greaca vine din mitologie, care mai apoi s-a divizat
in gindirea religioasa si realista, stiintifica.
Inteligenta grecilor care se caracterizeaza prin imaginea plastica si reflectia critica. Necatind la
faptul ca Grecii imprumuta multe cunostinte de la popoare orientale,prin comert maritim,
datorita reflectiei critice,ei supun cunostintele analizei continuie pina la dezvaluirea legii,ale
ultimilor principiiale lucrurilor datorita carora si este fund. Stiinta.
Specificul religiei grecilor care prin formalismul sau pune accentul pe rituale,de aia sufletul
ramine liber. Libertatea gindirii constituieconditia pr.a filosofiei.
Stiinta si-a propus problema evidentierii cauzei generale a aparitiei lumii, substantei cosmic,
adica de a evidential substanta, din care isi iau viata toate fenomenele si procesele, din care apar
toate lucrurile si in care se intorc prin disparitie.

16. Filosofia Evului Mediu. Patristica

Filosofia medievala contine urmatoarele perioade:

 Sec. I-III care se numeste apologetica

 Sec. IV-VIII patristica
 Sec. VIII-XIV scolastica.
Patristica- Augustin, Tertulnen- provine de la cuvintul “ parinte” – activitatea unei pleiade de
ginditori care au elaborat dogmele invataturilor principale ale bisericii.

17. Filosofia Evului Mediu. Scolastica

Scolastica- “Scoala”- trebuie sa faca aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiti si sa
duca lupta cu falsificarea religiei crestine. Toma d’Aquino.
18. Filosofia Renascentistă
Renașterea (Renaissance) a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-
XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul
Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările
Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând
din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost
creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de
acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o
reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.
Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după
care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în
secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explica originea și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice
din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și
textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

19. Panteismul si stiințele despre natură

Panteismul este o concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și
universul. Sau cum spunea Spinoza: Deus sive Natura („Dumnezeu sau Natura”, pentru
Spinoza Dumnezeu fiind Natura).[1]
Panteiști de seamă: Platon, Lao Tzu, Plotin, Schelling, Hegel, Giordano Bruno, Ioan Scotus
Eriugena, Paul Tillich, Ralph Waldo Emerson, Leibniz, Walt Whitman, D.H. Lawrence, Jorge
Luis Borges și bineînțeles Spinoza.[2]
Atât concepția panteistă cât și cea deistă au în comun crezul în existența divinității, respectiv a
lui Dumnezeu, însă concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-
se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire
de concepția deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la
procesul de evoluție al acesteia.

20. Filosofia modernă. Particularitățile empirismului filosofiei moderne

Filosofia moderna sec XVII, XVIII, XIX. Sec XVII- secolul stiintei si revolutiilor stiintifice dar
si secolul revolutiilor filosofice. Temelia gindirii filosofice se transfera din sfera religiei in sfera
stiintei.

 Empirismul- doctrina filosofica cu referire la domeniul cunoasterii ce afirma ca experienta

sensoriala este unica sau principala sursa a cunoasterii. Toate cunostintele se bazeaza pe
experienta, se dobindesc prin experienta. Empirismul materialist- F. Bacon, Hobbes, Locke.-
sursa experientei senzoriale este lumea exterioara. Empirismul Idealist – Hume – experienta
reprezinta totalitatea senzatiilor. Francis Bacon evidentiaza faptul ca in procesul cunoasterii
omul se ciocneste cu anumite dificultati “ cum sunt idolii si notiunile false” metoda proprie de
depasire a tuturor obstacolelor in calea dobindirii de cunostinte era cea a inductiei. Pentru a
depasi acesti idoli. Empirismul este aproape de sensualism, opus-rationalismului.

21. Filosofia modernă. Empirismului lui Francisc Bacon

Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de
știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a
Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.
Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger
Bacon (1214 - 1294).
A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și
creatorul empirismului. A fost înnobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul
de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de
pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după
înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate
în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale
erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente.

22. Raționalismul modern

Rationalismul- Descartes, Kant, Spinoza. Hegel care face parte din curent filosofic cu referinta
la problema cunoasterii care recunoaste cunostinta drept baza a cunoasterii, deci se afla numai
prin ratiune. Izvorul cunostintelor- ratiune. Descartes- unica met. De cunoastere, indoiala- “ Ma
indoiesc, deci cuget, cuget deci exist”. Cunoasterea- activitate intelectuala a subiectului de a
reproduce realitatea obiectiv.

Spinoza evidențiază 3 feluri de cunoastere: senzoriale – care ne dă cunoștințe neclare; cun.

raționale – ne dă cunoștințe despre modurile substanței; cun. intuitive – ne dă adevărul.
Senzualism – (vine de la senzație, simțuri) afirmă unicul izvor de cunoastere sunt senzațiile
organelor de simț.

23. Raționalismul lui Rene Descartes

Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei moderne.
Câți dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă un subiect de
dezbatere; de asemenea, se poate considera că modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind
înlocuită de postmodernitate, după cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care
cineva decide să răspundă la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul
de „filosofie modernă”. Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene
Descartes până la începutul secolului 20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.
René Descartes (n. 31 martie 1596,[1][2][3][4] La Haye-Descartes, Centre-Val de Loire, Franța –
d. 11 februarie 1650,[1][2][3][4] Stockholm, Suedia), cunoscut de asemenea cu numele
latin Cartesius, a fost un filosof și matematician francez.
24. Pozitivismul și formele lui
Pozitivism – reprezentantul curentului este Auguste Conte. Apare la mijlocul secolului trecut.
Neagă rolul filosofiei ca concepție generalizată despre lume și se limitează la științele concrete,
confirmate de experiență. Problemele filosofiei – fără sens. Neopozitivismul – anii 20 ai
secolului nostru, reprezent.: Russel, Austine, Moore. Ei înlocuiesc filosofia cu analiza logică a
limbajului științei și consideră științifice numai acele probleme care au o soluționare
experimentală, logică. Curentul dat a avut influență asupra fizicienilor, logicieni etc.
25. Postpozitivismul și semnificația lui în dezvoltarea scientismului
Unul dintre cei care a contribuit la înlăturarea viziunii unilaterale a pozitivismului a fost K.R.
Popper. La el înlăturarea se realizează prin depăşire, adică a păstrării unor laturi ale
pozitivismului, ceea ce i-a făcut pe unii să-l clasifice, incorect, drept neopozitivist sau chiar
indeterminat ca postpozitivist. În metodologia sa K.Popper îşi pune scopul elaborărilor standard
ale criteriilor de comparare a teoriilor ştiinţifice cu conţinut empiric şi cvasiempiric. În baza lor
el demonstrează raţionalitatea progresului ştiinţific, interpretat ca proces istoric de răsturnare a
teoriilor ştiinţifice şi de înlocuire a lor cu altele mai bune. Astfel de criterii sunt trei la
K.Popper: 1. Capacitatea teoriilor de a unifica faptele ştiinţifice deja cunoscute; 2. Conţinutul
empiric sau testabilitatea independentă, care include capacitatea teoriilor de a formula predicţii
asupra unor fenomene şi corelaţii care nu au fost până atunci observate;
26. Filosofia iraționalistă.
Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care afirmă
că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau
a dogmelor religioase. Cuvântul raționalism provine din latină, ratio însemnând „rațiune”.
Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de
raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că
rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.
Raționalismul are câteva asemănări în ideologie cu umanismul și ateismul, prin faptul că își
propune să furnizeze un schelet de referință pentru probleme de ordin social și filozofic fără
implicații religioase sau de ordin supranatural. Totuși, raționalismul se deosebește de aceste
ideologii, deoarece:

 umanismul, cum o sugerează și numele, este concentrat asupra

superiorității societății umane și a omului în comparație cu natura și cu ceea ce conține aceasta
 ateismul este lipsa credinței in zeitați, raționalismul nu face referiri la acesta.

27. Filosofia clasică germană

Filozofia clasică germană, perioadă de înflorire a filozofiei germane, cuprinzînd sfîrşitul sec.
18 şi primele decenii ale sec. 19 şi reprezentată de I. Kant, J. G. Fichte, G. W.F. Hegel, F. W.
Schelling şi L. Feuerbach.
Filozofia clasică germană a elaborat pe baze idealiste dialectica modernă, a adus contribuţii
hotărîtoare la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă (Kant), subliniind
caracterul activ al cunoaşterii, supunînd unei analize sistematice formele şi categoriile logice şi
gnoseologice, a integrat omul în natură (Feuerbach).
A reflectat marile transformări sociale ale epocii (mai ales revoluţia burgheză franceză din
1789) şi descoperirile ştiinţelor naturii, constituindu-se îndeosebi pe terenul cercetării formelor
vieţii spirituale şi a formelor culturii. Ca „teorie germană a revoluţiei franceze“
(Marx), filozofia clasică germană a oglindit năzuinţele progresiste, dar şi slăbiciunea burgheziei
germane: ea a avut un caracter contradictoriu, în cadrul ei întîlnindu-se tendinţele iluministe şi
umaniste cu conservatismul. Dialectica filozofiei clasice germane, ca şi materialismul şi
ateismul feuerbachian, au constituit izvoare teoretice ale gîndirii lui Marx.

28. Noțiunea de existență. Evoluția noțiunii de ontologie

Ontologia este știința despre existență. Existența este noțiunea cea mai generală care cuprinde
tot ce ființează independent de voința omului, tot ce există: realitatea material obiectivă,
valorile spirituale și existența omului. Există diferite tipuri de existență:a naturii și a lucrurilor
în natură; a omului; spirituală (procese și conștiente); socială. Existenta este tot ceea ce exista
,tot ceea ce este,indiferent de forma pe care o are:materiala sau ideala,indiferent de faptul cine
este purtatorul acestei forme.Existenta reprezinta insasi faptul de a fi,de a avea o realitate
obiectiva.

29. Materia și mișcarea

MATERIA este un termen general pt toate elementele care ne inconjoara si din care sintem
alcatuiti.Din perspectiva fizicii,materia apare sub forma de substanta sau energie,din
perspectiva filosofica,materia este tot ceea ce ne inconjoara,trasaturile sale definitorii
fiind:masa,necesarul de spatiu,structura interna si energia termica,interna a materiei.Ea se
intilneste in asa stari de agregare ca:lichida,solubila si gazoasa.Caracteristicile principale ale
materiei:-masa,-volum,-structura.
Miscarea este emanenta materiei. Monoda are insusire , activitate care este reflectare, gindire.
Dupa Leibniz monodele se clasifica in dependenta de claritate:
-monade confuze- caracterul materiei vii
-monade confuze si clare –caracter animal
-monade confuze, clare si aperceptive- caracter. Omului.
Leibniz distinge monada monadelor-Dumnezeu, care are reprezentari aperceptive .

30. Formele principale ale mișcării materiei

Formele de mișcare a materiei sunt capacitatea unei substanțe de a se deplasa în spațiu și timp.
Însuși conceptul de "materie" este caracterizat ca o cantitate fizică omniprezentă, care posedă
astfel de proprietăți:
Aceasta este o substanță.
Corpul, care la rândul său are parametri separați: masa, durata, locația într-un anumit loc.
Pentru prima dată, a fost discutat conceptul de "materie"Grecia antică. Acest termen înseamnă
atunci tot ceea ce trăiește și există în lume, a fost baza pentru nașterea vieții pe Pământ.
Leucippus și Democritus sunt primii oameni de știință care au formulat o astfel de definiție.
În Evul Mediu subiect: "Materia, formele mișcării și existenței sale" a fost discutată foarte
activ. Cei mai mari oameni de știință și filozofi și-au exprimat punctul de vedere asupra acestei
chestiuni, au construit ipoteze și au argumentat în apărarea opiniei personale.
Elementele caracteristice ale materiei sunt trei.componente: mișcare, spațiu și interval de timp.
Mai mult decât atât, toate există separat de ea. La rândul lor, obiectele de materie au aceleași
concepte despre spațiu și timp.
Filosoful german, asociatul lui Marx și fondatorul operelor sale, Friedrich Engels, au acordat
atenție și acestei probleme. Autoritatea sa este următoarea clasificare a formelor de mișcare a
materiei:
1. Dezvoltarea fizică.
2. Dezvoltarea chimică.
3. Mecanice.
4. Biologică.
5. Social.

31. Spațiul și timpul în filosofie și știință

Timpul este mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin
într-o succesiune după toate constatările ireversibilă din trecut, prin prezent, spre
viitor.[1][2][3] Timpul este unul din conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei. Este o măsură
a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit.
În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură a schimbării. În
accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii
cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp.
În filosofie, timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-
un singur sens. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent
spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură. Definirea cu exactitate a
timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie cât și în știință.
32. Fizica contemporană despre structura materiei.
Fizica (din cuvântul grec antic: φυσική (ἐπιστήμη) phusikḗ (epistḗmē) care înseamnă
cunoașterea naturii, din φύσις phúsis ce înseamnă natură)[1][2][3] este știința care studiază
proprietățile și structura materiei,[4] formele de mișcare ale acesteia, precum și transformările
lor reciproce.
În multe privințe, fizica provine din filosofia greacă antică. De la prima încercare a
lui Thales de a caracteriza materia, până la deducția lui Democrit că materia ar trebui să se
reducă la o stare invariabilă, astronomia ptolemeică despre un firmament cristalin și cartea
„Fizica” lui Aristotel (o carte timpurie despre fizică, care a încercat să analizeze și să definească
mișcarea din un punct de vedere filosofic), diverși filosofi greci și-au avansat propriile teorii
despre natură. Fizica a fost cunoscută drept filosofie naturală până la sfârșitul secolului al
XVIII-lea.[30]
Începând cu secolul al XIX-lea, fizica a fost considerată o disciplină distinctă de filosofie și
celelalte științe. Fizica, la fel ca și restul științei, se bazează pe filosofia științei și „metoda ei
științifică” pentru progresul cunoștințelor noastre despre lumea fizică.[31] Metoda științifică
utilizează raționamentul a priori, precum și raționamentul posteriori și folosește inferența
bayesiană pentru a măsura validitatea unei teorii date.[32]
Dezvoltarea fizicii a răspuns multor întrebări ale filosofilor timpurii, dar a ridicat și noi
întrebări. Studiul problemelor filosofice din jurul fizicii, filosofia fizicii, implică probleme
precum natura spațiului și a timpului, determinismul și perspectivele metafizice, cum ar
fi empirismul, naturalismul și realismul.[33]

33. Noțiune de conștiință și structura ei.

Constiinta(predispozitia biologica) include in structura sa 2 nivele: Constientul (gindirea
rationala); Subconstientul (dorinta, vointa, placerea, sistem emotiv);
Conștiința (termenul “conștiință” este derivat din termenul latin “con scientia” care înseamnă
“cunoaștere”) este sentimentul înțelegerii existenței personale și a integrării ei în univers. Este
forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin
intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți,
raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. De asemenea, conștiința poate fi
considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale.
Conștiința are o structurare tridimensională: operațională, logică sau axiologică .
Structura conștiinței. Nivele:

 nivelul la care funcționa în acel moment și raportul ei cu structura conștiinței din

momentul expertizei
Se pot distinge 4 nivele:
1.constiinta elementara, care asigura : nivelul de veghe, vigilenta, prezenta temporo-spatiala.
Structura constiintei -Nivele:
2.constiinta operational-logica, prin care procesele intelectuale, perceptuale si de gandire au
coerenta si reflecta obiectiv realitatea.
3.constiinta axiologica, de optiune a valorilor dupa criteriile sociale curente.
4.constiinta etica, prin care subiectul este in stare sa discearna binele si raul pe care faptele sale
le pot produce societatii.

34. Reflecția și formele ei.

filosofia, ca reflecţie liberă cu privire la sine şi la situaţia istorică a omului, se vede chemată din
nou să ne spună ce anume se întâmplă cu noi.
Logica e rodul reflecţiei, reflecţia presupune gândirea ca mijloc şi adevărul ca scop. Atingerea
adevărului are loc prin respectarea legilor gândirii. Dar omul nu gândeşte numai pentru sine, ci
se străduie să împărtăşească şi altora roadele gândirii – cunoştinţele, iar pentru aceasta nu
dispune de alt mijloc în afară de limbaj.
Raportul dintre gândire şi limbaj a preocupat reflecţia filosofică de când există o logică, aşadar,
de la primele începuturi ale filosofiei.
35. Gnoseologia. Teoria generală a cunoașterii.
*gnoseologie (din gr. gnosis, cunoaştere) – teoria cunoaşterii; examinează natura, defi niţia şi
întemeierea cunoaşterii.
Gnoseologia distinge genuri diferite de cunoaștere după criterii cum sunt facultățile cognitive
angajate în proces sau după mijloacele obiective angrenate precum și după specificul cognitiv
impus de obiect.
Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă majoră a oricărui sistem filozofic ; ea îşi
propune să explice reflectarea lumii în mintea omului, principiile şi legile ce guvernează
producerea şi însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de descoperire, fixare şi
transmitere socială a adevărurilor, interferenţa dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane.
36. Subiectul și obiectul cunoașterii.
Subiectul este omul activ care cunoaşte şi transformă realitatea obiectivă în procesul activităţii
sale practice. Omul este subiect în legătură cu capacitatea lui de purtător al subiectivităţii
conştiente. Subiectul ca purtător al activităţii se manifestă nu ca un individ izolat, ci ca
persoană, fiinţă socială, produs al anumitor relaţii, condiţii social-istorice.
Obiectul este existenţa în afară şi independent de conştiinţa noastră, este lumea exterioară,
realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului. Obiectul nemijlocit al cunoaşterii este
acea parte a realităţii, care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea
subiectului.

37. Nivelurile cunoașterii

- forme ale cunoasterii senzoriale ( senzatia, perceptia, reprezentarea)
- forme ale cunoasterii rationale ( notiunea, judecata, rationamentul)

Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită, concret-imaginativă, superficială, ne dă

informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se efectuiază în
procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică
decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta
cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ.

38. Cunoașterea senzorială și formele ei

Treapta senzorială este o cunoaştere nemijlocită, concret-imaginativă, superficială, ne dă
informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se efectuiază în
procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
Ea poseda urmatoarele forme :
Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este efectul acţiunii
obiectelor asupra organelor de simţ
Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în reproducerea obiectului în
întregime, este o imagine integrală a obiectului.
Reprezentarea constă în reproducerea imaginilor care au avut loc în trecut, reproducerea
obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu
acţionează asupra organelor de simţ.
- forme ale cunoasterii senzoriale ( senzatia, perceptia, reprezentarea)
- forme ale cunoasterii rationale ( notiunea, judecata, rationamentul)

39. Cunoașterea rațională și formele ei

Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică
decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta
cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ.
Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd
ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare.
Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva
despre obiecte.
Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite
premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize.

40. Noțiunea ca formă rațională a cunoașterii

Rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei
înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă
în principii, idei și idealuri. Rațiunea trebuie distinsă de alte forme de conștiință - contemplare,
rațiune, conștiință de sine și spirit. În virtutea acestui fapt, rațiunea poate avea contradicții.
Hegel credea că numai rațiunea ajunge, în sfârșit, la adevărata expresie a adevărului ca fiind
concretă, adică include caracteristici opuse în unitatea sa.
41.Judecata și structura ei
Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva
despre obiecte.

42. Raționamentul. Structura și tipurile lui

Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite
premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize.
Putem raționa că dacă două obiecte sunt aparent identice sau foarte asemănătoare aspectual au
și proprietăți sau funcții asemănătoare, raționament fals dacă nu avem dovezi că și structurile
interne ale celor două obiecte sunt identice sau asemănătoare.
43.Adevărul și teoriile principale despre adevăr
Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a
cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum
există el în afară şi independent de conştiinţă.
Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e
determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referă la
concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici
falsă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut.
Adevăr absolut - categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu
obiectul reflectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii sociale de
aceea sînt adevăriri eterne.
Adevăr relativ - categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii cu
obiectul. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde toate
laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut.

44. Funcțiile principale ale adevărului.

-criterii materiale (criteriul corespondentei, utilitatii)
-criterii formale (coerenta logica, demonstratia)

- teoria corespondentei, dupa care adevarul desemneaza concordanta dintre cunostintele

subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se refera; o ideie este adevarata doar daca ea
reflecta ceea ce se reflecta in realitate

- teoria coerentei, conform careia adevarul exprima consistenta reciproca a ideilor, a

propozitiilor unui sistem de gandire, a unei teorii etc. ; se afirma ca o judecata este adevarata
daca ea este in concordanta cu celelalte judecati deja acceptate

- teoria operational-pragmatica, pentru care adevarul semnifica valoarea operationala a unor

cunostinte ; se considera ca un enunt, o ideie, este adevarata doar in cazul cind aceasta este utila
pentru activitatea practica, deci sint adevarate ideile care aduc oamenilor foloase vitale.

45. Etapele principale ale cunoașterii

Cunoaşterea ştiinţifică apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, urmărind
descoperirea legilor, esenţelor, structurilor profunde ale obiectului ei. Este specializată şi
utilizează un limbaj specific (caracteristic fiecărei discipline ştiinţifice în parte), ca şi o
aparatură tehnică adecvată. Are un caracter sistematic şi metodic, rezultatele sale fiind
organizate în sisteme logice, închegate, autonome faţă de obiect şi având conţinuturi cognitive
desubiectivizate, cu o semnificaţie precisă (caracter denotativ). Deţine mijloace şi procedee
proprii de testare şi validare a cunoştinţelor, supunându-se unor exigenţe logice şi practic –
experimentale de verificare. Creează obiecte şi modele abstracte al căror studiu duce la
obţinerea unor cunoştinţe de mare valoare teoretică, practică şi predictivă.

-utilizarea metodelor speciale, modelarea, axiomatizarea; formalizarea

-obtine cunostinte verificabile

46. Nivelul empiric al cunoașterii

Cunoasterea empirica este cunoasterea comuna si este realizata in cadrul practicii cotidiene.
Cunostintele obtinute sunt elementare, sunt exprimate prin limbaj natural, nu au caracter
sistematic si nu presupun criterii speciale de tratare a adevarului. Experienta senzoriala este
unica sau principala sursa a cunoasterii. Toate cunostintele se bazeza pe experienta sau se
dobindesc prin intermediul experientei. Observaţia – procedeu de percepere organizată din
timp cu un scop bine determinat a lumii inconjuratoare. Experiment – procedeu de cercetare a
fenomenelor şi proceselor lumii înconjurătoare prin crearea condiţiilor artificiale de acţiune
asupra lor întru realizarea unor scopuri bine definite.
Metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul)
Dupa originea cunostintelor: emperice si rationale.
Dupa natura cunostintelor: stiintifice (teoretice si practice), filosofice, relegioase.
47. Nivelul teoretic al cunoașterii științifice.
Problema stiintifica urmareste descoperirea legilor, esentelor si structurilor profunde ale
obiectului ei. Are ca scop obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si
predictiva. Ipoteza este o presupunere enuntata pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la
anumite fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenta fenomenelor, la cauza
sau la mecanismul intern care le produce. Teoria este forma superioara a cunoasterii stiintifice
care mijloceste reflectarea realitatii. Este un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze de legi si
concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau cetegorii de
fenomene. Toate acestea au ca scop crearea unui ansamblu organizat de cunostinte, de
propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intrun sistem deductiv, care
sa descrie si sa explice unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintr-un domeniu oarecare
al realitatii.

48. Metodele teoretice ale cunoașterii

Problema stiintifica urmareste descoperirea legilor, esentelor si structurilor profunde ale
obiectului ei. Are ca scop obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si
predictiva. Ipoteza este o presupunere enuntata pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la
anumite fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenta fenomenelor, la cauza
sau la mecanismul intern care le produce. Teoria este forma superioara a cunoasterii stiintifice
care mijloceste reflectarea realitatii. Este un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze de legi si
concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau cetegorii de
fenomene. Toate acestea au ca scop crearea unui ansamblu organizat de cunostinte, de
propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intrun sistem deductiv, care
sa descrie si sa explice unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintr-un domeniu oarecare
al realitatii.

49. Categoriile și principiile filosofice. Categoria de sistem

Sistemul politic al societăţii prezintă în sine totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor, activitatea
cărora poartă caracter politic, adică este direcţionată la realizarea intereselor politice ale
claselor, altor grupuri sociale, comunităţi naţionale. Interesele lor politice se manifestă sub
formă de relaţii politice existente în societate şi sunt canalizate spre rezolvarea problemei
puterii politice cuceririi şi menţinerii ei deasemenea realizarea drepturilor şi libertăţilor politice.

Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social, cuprinde relaţiile politice,

instituţiile politice şi concepţiile politice si asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a
societăţii , funcţionalitatea ei. Diferitele comunităţi umane, ajunse la o anumită treaptă de
dezvoltare, nu mai pot exista şi funcţiona fără să fie organizate într-un sistem politic, aceasta
constituind o necesitate, o lege generală a progresului istoric.

Structura şi funcţionalitatea sistemului politic: relaţiile politice; instituţiile politice;

concepţiile politice; interacţiunea dintre ele. La ele se referă: organele legislative, judiciare ale
puterii de stat; arbitrajul de stat; partidele şi mişcările politice.
Sistemul economic- ansamblul de activităţi, instituţii, legi şi valori, în cadru cărora oamenii
adoptă decizii economice; reprezintă un ansamblu de activitati desfasurate de catre agentii ec.
în legatura cu productia, distributia si consumul de bunuri materiale si servicii în cadrul unui
stat.

50. Problemele filosofice ale tehnicii

Cel mai important moment pentru evoluţia societăţilor europene îl reprezintă revoluţia
industrială care s-a produs în sec. al XIX-lea şi care a marcat apariţia civilizaţiei moderne.
Lumea tehnică din secolul al XIX-lea a devenit mai complexă, mai variată. O atenţie deosebită
se acordă ideii de dezvoltare a raţiunii, a încrederii în raţiune. Tehnica a devenit un factor
important al societăţii. Apare necesitatea de a analiza fenomenul tehnicii din punct de vedere
filosofic. Filosofii din toată lumea cercetează problema dezvoltării societăţii influenţată de
tehnică. Filosofii germani au început să analizeze influenţa tehnicii asupra societăţii, marcînd o
direcţie nouă în filosofie – „filosofia tehnicii‖. Devine actuală problema tehnică-societate.
Denumirea „filosofia tehnicii‖ a fost introdusă de heghelianul Ernst Kapp (1808-1896,
Germania) în lucrarea „Trăsăturile de bază ale filosofiei tehnice‖ editată în anul 1877 [6, p.615].
Raţionamentele de bază ale lui E. Kapp se refereau la problema înţelegerii esenţei tehnice pe
baza „organproiecţiei‖. Tehnica, în viziunea lui Kapp, prezintă un mediu artificial specific creat
de om; maşinile – proiecţiile organelor omului. Proiectarea organelor omului cu ajutorul
obiectelor tehnice a fost în cîmpul de vedere a multor filosofi începînd cu Aristotel. E. Kapp,
însă prima dată a reflectat în mod sistemic ideea despre fenomenului tehnică într-o lucrare cu
caracter filosofic. Filosofia tehnicii în calitate de cîmp problematic al filosofiei contemporane
se bazează pe „o analiză sistemică a tehnicii ca fenomen social în contextul istoric al
civilizaţiei‖ [4, p.1140]. Obiectul de studiu al filosofiei tehnicii este tehnica, cunoştinţele
tehnice şi activitatea tehnică interpretate toate împreună ca fenomen de cultură. Baza
metodologică a filosofiei tehnicii este constituită de determinismul tehnologic formulat încă în
secolul XIX - principiu ce determină rolul tehnicii în procesele sociale. Determinismul
tehnologic se prezintă ca o sistemă axiomatică ce include în sine următoarele postulate: tehnica
se dezvoltă autonom; dezvoltarea tehnicii reprezintă progres; dezvoltarea tehnicii poartă
caracter emergent (engl. to emerge – a apărea neaşteptat) [4, p.1140]. Filosofia tehnicii este
cercetată şi de mulţi filosofi originali ai secolului XX. Ia amploare o direcţie nouă a filosofiei
moderne numită filosofia umanistă a tehnicii. De