1

É MILE ZOLA

GERMINAL

2
 PARTEA ÎNTÂ I

Pe întinsul ţarinii, prin noaptea neînstelată , ca şi cerneala de

neagră şi de deasă , un om stră bă tea singur şoseaua ce duce de la
Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tă ind drept
câ mpul de sfeclă . Nu vedea în faţă nici mă car pă mâ ntul întunecat şi nu
simţea imensitatea orizontului pustiu decâ t prin ră bufnirile vâ ntului
de martie, largi rafale ca acelea abă tute asupra mă rilor şi care îngheaţă
tot, mă turâ nd întinderile mlă ştinoase şi pă mâ nturile goale. Nici umbra
vreunui copac nu pă ta cerul, iar drumul se desfă şura drept ca un dig în
miezul oarbei neguri a beznei.
Omul plecase din Marchiennes că tre ceasurile două . Mergea cu
pasul mare, tremurâ nd de frig în haina şi în pantalonii să i de catifea cu
ţesă tura ră rită . Un pacheţel înnodat într-o batistă cu pă tră ţele îl
stingherea grozav; îl înghesuia în coaste câ nd cu un cot, câ nd cu
celă lalt, ca să -şi strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele
mâ ini, mâ ini degerate, pe care biciul vâ ntului le fă cea să sâ ngereze. Un
singur gâ nd îi cutreiera mintea pustie de muncitor fă ră lucru şi fă ră
adă post: nă dejdea că frigul va fi mai puţin aspru după ivirea zorilor. De
o oră bă tea acelaşi drum, câ nd spre stâ nga, la doi kilometri de
Montsou, ză ri flă că ri roşii, trei focuri arzâ nd sub cerul liber şi
spâ nzurâ nd parcă în vă zduh, întâ i şovă i, cuprins de teamă ; apoi nu
putu înfrâ na sfâ şietoarea nevoie de a-şi încă lzi o clipă mâ inile.
3
 Un drum cobora în adâ nc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard,
un fel de ză plaz de scâ nduri groase, mă rginind o cale ferată , în vreme
ce la stâ nga se ridica un dâ mb pe care se înă lţau în neorâ nduială
acoperişurile oferind o privelişte de sat cu streşinile joase şi uniforme.
Stră bă tu vreo două sute de paşi. Deodată , la o cotitură a drumului,
vâ lvă tă ile se iviră iară şi aproape de tot, fă ră ca el să înţeleagă cum de
se urcau atâ t de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegâ nde.
Însă , la nivelul pă mâ ntului, o altă privelişte îi atră sese tocmai luarea-
aminte. Era o masă enormă , un morman de construcţii pră buşite, în
mijlocul că ruia se desluşea silueta unui colţ de fabrică ; rare lică riri
porneau din ferestrele murdare, cinci sau şase lanterne triste
spâ nzurau, afară , pe nişte schele, al că ror lemn înnegrit desena
nedesluşit profilul unei estacade uriaşe; şi din această fantastică
apariţie, înecată în noapte şi fum, se înă lţa doar un singur glas,
ră suflarea puternică şi prelungă a unui eşapament de aburi ce nu se
vedea.
Atunci omul desluşi o gură de mină . Fu din nou cuprins de ruşine:
La ce bun? Tot nu va gă si de lucru. În loc să se îndrepte spre clă diri, se
încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri
de huilă , în coşuri de fontă , pentru a lumina şi încă lzi şantierul. Se vede
că lucră torii de la să pă turile de pă mâ nt fuseseră nevoiţi să ză bovească
tâ rziu, că ci mai scoteau încă pă mâ ntul de prisos. Acum îi auzea pe
transportatorii ce-şi împingeau trenurile de vagonete pe estacadă , şi
desluşea umbre vii ră sturnâ nd cutiile vagonetelor lâ ngă fiecare foc.
— Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coşurile de
fontă .
Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bă trâ n îmbră cat cu
tricou violet de lâ nă şi în cap cu o şapcă din blană de iepure – în vreme
ce calul să u, un cal mare, gă lbui, aştepta, într-o neclintire de piatră ,
descă rcarea celor şase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca
ră sturnă tor, un vlă jgan roşcat, nu se gră bea deloc, apă sâ nd pâ rghia
alene. Ş i acolo, sus, vâ ntul, cu puteri îndoite, fă cea ca şuieru-i de gheaţă
să -şi abată larga ră suflare ritmică , aidoma unor lovituri de coasă .
— Noroc bun, ră spunse bă trâ nul.
Se fă cu tă cere. Omul, care se simţea privit cu ochi neîncreză tori, îşi
4
spuse îndată numele:
— Mă numesc É tienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se gă seşte
de lucru pe aici?
Flă că rile îi luminau obrazul: să fi avut două zeci şi unu de ani, foarte
oacheş, cu un chip frumos, ară tâ nd vâ njos, în ciuda membrelor sale
firave.
Liniştit, vizitiul dă du din cap, împotrivindu-se:
— De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alţi doi pe
ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru.
O rafală le curmă vorba. Apoi É tienne întrebă , ară tâ nd sumbrul
morman de construcţii la picioarele rambleului.
— E o gură de mină , nu-i aşa?
De astă dată bă trâ nul nu izbuti să ră spundă . Îl gâ tuia un violent
acces de tuse. În cele din urmă scuipă , iar scuipatul lă să pe pă mâ ntul
roşu o pată neagră .
— Da, o mină , Voreux… Uite! Colonia de locuinţe a minerilor e
foarte aproape.
La râ ndu-i, cu braţul întins, îi ară tă în noapte satul, că ruia tâ nă rul îi
ghicise acoperişurile. Dar cele şase vagonete erau goale, aşa că le urmă
fă ră mă car să plesnească din bici, cu picioarele înţepenite de
reumatism, în vreme ce calul mare, gă lbui, întorcâ ndu-se singur, le
tră gea greoi că lcâ nd între şine, biciuit de vâ ntul ce-i zbâ rlea coama.
É tienne, care, într-o uitare de sine, adă sta în faţa focului ca să -şi
încă lzească bietele-i mâ ini sâ ngerâ nde, privind spre Voreux, din jurul
că ruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum
fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de
sortare, turla puţului de extracţie, vasta hală a maşinii de extracţie,
turela pă trată a pompei de epuizmente. Această gură de mină ,
ghemuită în fundul unei gropi, cu construcţiile-i scunde de că ră mizi,
înă lţâ ndu-şi coşul de uzină ca un corn ameninţă tor, îi pă rea a fi hâ da
întruchipare a unei hulpave fiare, lă sată aici pe vine ca să înghită
lumea. Cercetâ nd toate acestea, cugeta în sine la existenţa de
vagabond, pe care o ducea de opt zile de câ nd tot că uta de lucru; se
revedea în atelierul să u, de la calea ferată , pă lmuindu-şi şeful, izgonit
din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâ mbă tă ajunsese la
5
Marchiennes, unde se spunea că s-ar gă si de lucru la Forje; dar nimic,
nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să
petreacă duminica ascuns printre lemnă riile unui atelier de rotă rie, de
unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopţii.
Nimic, nicio leţcaie, ba nici mă car un codru de pâ ine. Ce avea să se facă
astfel, ră tă cind pe drumuri, fă ră ţintă , neştiind cel puţin unde să se
adă postească de ger? Da, era într-adevă r o gură de mină , lanterne rare
luminau incinta, o uşă deschisă brusc îl lă sase să întrevadă focarele
generatoarelor într-o vie stră lucire. Desluşea acum pâ nă şi
eşapamentul pompei, acea respiraţie greoaie şi prelungă , acel
neîncetat gâ fâ it ca horcă iala gâ tuită a monstrului.
Salahorul de la ră sturnă torul cutiilor de vagonete, gâ rbovindu-şi
spinarea, nici mă car nu-şi ridicase ochii spre É tienne, iar acesta se
pregă tea tocmai să -şi ridice pacheţelul de pe jos, câ nd un acces de tuse
vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră , urmat de
calul galben, care tră gea alte şase vagonete pline.
— Există fabrici prin Montsou? întrebă tâ nă rul.
Din gura bă trâ nului ţâ şni un scuipat negru, apoi veni ră spunsul în
şuierul vâ ntului:
— Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă ! Să fi vă zut acum trei-patru ani!
Totul sfâ râ ia, nu gă seai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost
atâ ta bă net… Ş i uite că iar strâ ngem cureaua. Mai mare jalea prin tot
ţinutul. Oamenii sunt daţi afară , atelierele se închid unul după altul…
N-o fi poate vina împă ratului, dar ce-o fi că utâ nd el să se bată în
America? Ş i, colac peste pupă ză , vitele pier de holeră , ca şi oamenii.
Ş i aşa, în fraze întretă iate, cu ră suflarea sugrumată , amâ ndoi îşi
vă rsară nă duful. É tienne vorbea despre încercă rile lui zadarnice de o
să ptă mâ nă încoace. Urma, vasă zică , să moară de foame? În curâ nd, pe
toate drumurile, vor mişuna cerşetorii.
— Da, spunea bă trâ nul, bine n-o să iasă pâ nă la urmă , că ci, pentru
Dumnezeu, e cu neputinţă să zvâ rli atâ ţia creştini în stradă !
— Nici carne nu avem în fiecare zi.
— Mă car pâ ine să avem!
— Adevă rat, mă car pâ ine să avem!
Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic
6
de palele vâ ntului.
— Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcâ ndu-se că tre miază zi
– acolo-i Montsou…
Ş i, din nou cu mâ na întinsă , ară tă în beznă puncte nevă zute,
numindu-le în acelaşi timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahă r
Fauvelle mai funcţiona, dar fabrica de zahă r Hoton tocmai îşi redusese
numă rul salariaţilor; doar moara Dutilleul şi fabrica Bleuze de cabluri
pentru mine mai lucrau încă . Apoi, cu un gest cuprinză tor, ară tă că tre
miază noapte mai toată jumă tatea orizontului: atelierele de construcţii
Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obişnuite;
dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două
ardeau; în sfâ rşit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre
o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească .
— Ş tiu, ştiu, repeta tâ nă rul la fiecare informaţie. De acolo vin.
— Noi, ă ştia, o mai ducem încă – adă ugă vizitiul – deşi minele şi-au
împuţinat extracţia. Ş i uite colo, în faţă , la Victoire, nu mai ard decâ t
două din bateriile cuptoarelor de cocs.
Scuipă şi, după ce îşi înhă mă calul somnoros la vagonetele goale, o
luă din nou pe urmele lui.
Acum, privirea lui É tienne domina întregul ţinut. Bezna ră mâ nea
încă de nepă truns, dar mâ na bă trâ nului parcă risipise, pe cuprinsul ei,
grele nefericiri, pe care tâ nă rul, fă ră să -şi dea seama, le simţea în acest
ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fă ră de hotar. Nu era cumva
urletul foametei, pe care vâ ntul de martie îl rostogolea de-a lungul
acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndâ rjiseră , pă reau a
aduce cu ele curmarea lucrului şi, prin urmare, o foamete ce va ucide
mulţi oameni. Ş i, cu o privire ră tă citoare, se stră duia să stră pungă
umbrele, tulburat şi de dorinţa şi de spaima de a vedea. Totul se
prefă cea în neant în fundul neştiut al nopţii de pă cură . Ză rea, foarte
departe, doar furnalele înalte şi cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu
o sută de coşuri înfipte pieziş, aliniau luminile vă pă ilor roşii; în vreme
ce, mai la stâ nga, cele două turnuri ardeau cu flacă ră de tot albastră , ca
nişte uriaşe torte în vă zduh. Era o tristeţe de incendiu, fă ră nicio altă
ivire de aştri, la ameninţă torul orizont, decâ t aceste focuri nocturne,
ţâ şnite din pă mâ ntul huilei şi al fierului.
7
 — Sunteţi cumva din Belgia? reluă , în spatele lui É tienne, vizitiul
care se întorsese.
De data aceasta nu aducea decâ t trei vagonete. Avea tot timpul să le
ră stoarne: un accident survenit la ascensorul de extracţie, o piuliţă de
şurub spartă , urma să oprească lucrul pentru cel puţin un sfert de ceas.
La poalele rambleului totul amuţise, transportatorii nu mai zguduiau
estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar
zgomotul îndepă rtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier.
— Nu, sunt din sud, ră spunse tâ nă rul.
Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolă ni la pă mâ nt, bucuros de
accident; şi, pă strâ ndu-şi muta-i să lbă ticie, ca stingherit de atâ ta
vorbă rie, îl învă lui doar pe vizitiu cu privirea ochilor să i mari şi stinşi.
Acesta din urmă , ce e drept, nu prea era limbut de felul să u. Trebuie
că îi inspirase încredere chipul necunoscutului şi se simţise apucat de
una dintre acele mâ ncă rimi de limbă care fac uneori pe cei bă trâ ni să
se pomenească vorbind singuri, cu glas tare.
— Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort1.
— E cumva o poreclă ? întrebă É tienne uluit.
Bă trâ nul, ară tâ nd spre Voreux, ră spunse ca şi cum ar fi fă cut haz de
necaz:
— Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucă ţele, o dată cu tot
pă rul pâ rlit, altă dată cu gâ tlejul plin de ţă râ nă , iar a treia oară cu burta
umflată de apă , ca un broscoi… Ş i, dacă au vă zut că nu voiam să cră p,
de haz mi-au spus Bonnemort.
Veselia îi spori, un scrâ şnet de scripete neuns, care se prefă cu în
cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coşul de foc lumina acum,
din plin, capu-i mare, cu pă rul alb şi rar, cu faţa turtită şi de-o paloare
cadaverică , mâ njită de pete vinete. Era scund, cu gâ tul enorm, cu
pulpele şi că lcâ iele întoarse în afară , cu braţe lungi, ale că ror labe
pă trate îi că deau pâ nă la genunchi. De altminteri, ca şi calul să u, care
stă tea încremenit pe picioare, pă râ nd a nu suferi din pricina vâ ntului,
el însuşi aducea a statuie turnată în piatră , ca şi câ nd nu s-ar fi sinchisit
nici de frig şi nici de zvâ cnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuşi,
1
 Bonnemort are, ca substantiv comun, înţelesul de moarte care nu ucide
(n. t.).
8
cu o adâ nca horcă ială ce-i sfâ rteca gâ tlejul, scuipă lâ ngă coş, iar
pă mâ ntul se înnegri.
É tienne îl privea, privea pă mâ ntul pă tat.
— Lucraţi, mai întrebă el, de multă vreme în mină ?
Bonnemort desfă cu larg amâ ndouă braţele.
— De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani câ nd
am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, şi am cincizeci şi opt în
momentul de faţă . Socoteşte un pic… Am fă cut aici de toate, întâ i
ucenic la vagonete, apoi, câ nd am avut destulă forţă ca să le împing, am
fost încă rcă tor de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de
optsprezece ani. În cele din urmă , din pricina ă stor blestemate de
picioare, m-au mutat la să pă turile de pă mâ nt, la rambleu, la întă rirea
armă turilor din galerii, pâ nă în clipa în care au fost nevoiţi să mă
scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi ră mâ ne
acolo. De atunci au trecut cinci ani, şi între timp m-au fă cut vizitiu… Ei?
E straşnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci şi cinci
chiar în stră funduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinşi de huilă , ce
la ră stimpuri mai că deau din coş, zvâ rleau pe faţa-i ca varul reflexe de
purpură : Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă
socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez mă car doi ani,
pâ n-oi împlini şaizeci, ca să -mi iau pensia de o sută optzeci de franci.
Dacă te-aş zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o
sută şi cincizeci! Sunt vicleni, tică loşii! De altminteri, în afară de
picioare, sunt să nă tos tun. Este, pasă mite, apa care mi-a pă truns sub
piele, de mult ce am fost udat câ nd tă iam că rbuni. Sunt zile în care nu
pot mişca o labă fă ră să urlu.
Un acces de tuse îi curmă iar vorba.
— Ş i din aceeaşi pricină tuşiţi în halul ă sta? întrebă É tienne.
Dă du violent din cap, însă pentru a ră spunde că nu aceasta e pricina.
Ş i apoi, câ nd putu vorbi:
— Aş, nu, am ră cit luna trecută . Nu tuşeam deloc altă dată , acum însă
nu mai pot scă pa… Ş i ce e mai pă că tos e că scuip, scuip întruna…
Un râ câ it îi umilă gâ tlejul şi scuipă negru.
— E cumva sâ nge? fă cu É tienne, cutezâ nd în cele din urmă să -l
întrebe.
9
 Alene, Bonnemort îşi şterse gura cu dosul palmei.
— Că rbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească pâ nă
la capă tul zilelor. Ş i doar au trecut cinci ani de câ nd nu mi-au mai
că lcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fă ră să
ştiu mă car. Ehei! asta te-ntă reşte, nu glumă !
Se fă cu linişte, ciocanul îndepă rtat bă tea cu lovituri regulate în
incinta minei, vâ ntul cutreiera purtâ ndu-şi vaietul ca pe un urlet de
foame şi de sfâ rşeală iscat în hruba nopţii. În faţa flă că rilor ce se
înteţeau, bă trâ nul îşi depă na, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei!
fireşte, nu de ieri, de alaltă ieri, el şi toţi ai lui ciocă neau în mină !
Înaintaşii să i lucrau la Compania minelor din Montsou de la înfiinţare;
şi era mult de atunci, trecuseră chiar o sută şi şase ani. Bunicul să u,
Guillaume Maheu, pe atunci un bă ieţandru de cincisprezece ani, gă sise
că rbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o stră veche mină
astă zi pă ră sită , acolo, aproape de fabrica de zahă r Fauvelle. Întregul
ţinut o ştia, ca dovadă că vâ na descoperită se numea vâ na Guillaume,
după pronumele bunicului să u. Nu-l apucase; o namilă , după câ t se
spunea; grozav de puternic, stins de bă trâ neţe la şaizeci de ani. Apoi
tată l să u, Nicolas Maheu, zis cel Roşu, în vâ rstă doar de patruzeci de
ani, ră mă sese în Voreux, unde de-abia începuseră să pă turile pe-atunci:
o adâ ncă pră buşire a terenului, sâ ngele supt, iar oasele mă cinate între
stâ nci. Doi unchi şi trei fraţi îşi lă saseră mai tâ rziu şi ei pielea acolo. El,
Vincent Maheu, care scă pase aproape întreg, doar cu picioarele cam
ţepene, trecea drept viclean. Ş i, de altminteri, ce putea face? Trebuia să
muncească . Asta fă cuseră cu toţii, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la
orice altceva. Fiul să u, Toussaint Maheu, cră pa acum acolo, ca şi nepoţii
să i, ca toţi cei din lumea lui, care-şi duceau zilele acolo, în furnicarul
locuinţelor lor muncitoreşti. O sută şase ani de muncă în mină ,
bă trâ nii, apoi copiii lor, pentru unul şi acelaşi patron. Ehei! câ ţi
cetă ţeni ar fi fost în stare să -şi depene aşa, cu de-amă nuntul, povestea
vieţii!
— Dar mă car să ai ce mâ nca! murmură din nou É tienne.
— Asta spun şi eu: câ tă vreme gă seşti un codru de pâ ine, o mai duci.
Bonnemort tă cu, întorcâ ndu-şi privirea spre colonia minerilor, în
care luminile prinseră a se ivi, una câ te una. Orologiul clopotniţei din
10
Montsou bă tu de patru ori; gerul se înteţea.
— Ş i e bogată compania asta a voastră ? reluă É tienne.
Bă trâ nul ridică din umeri, apoi îi lă să să cadă , copleşiţi ca sub
pră buşirea unei grele armuri.
— O! da, o! da… Poate nu chiar atâ t de bogată ca vecina ei,
Compania din Anzin. Dar, totuşi, milioane peste milioane. Nici nu mai
pridideşti să le numeri… Nouă sprezece mine, dintre care treisprezece
în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas,
Madeleine, Feutry-Cantel, şi încă altele, iar şase în curs de pompare sau
de aerare, ca, de pildă , Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni
care se întind pe şaizeci şi şapte de comune, o extracţie de cinci mii de
tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da,
da! bă net cu sacul!
Un huruit de vagonete pe estacadă fă cu calul cel gă lbui să -şi
ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii
îşi reluaseră munca. În vreme ce-şi înhă ma vita, ca să coboare din nou,
vizitiul adă ugă blâ nd, adresâ ndu-i-se:
— Nu te-ndulci la flecă reală , pă că tos trâ ndav!… Dacă ar şti domnul
Hennebeau cum îţi iroseşti timpul!
É tienne, gâ nditor, privea în noapte. Întrebă :
— Vasă zică mina asta e a domnului Hennebeau?
— Nu, lă muri bă trâ nul, domnul Hennebeau e doar directorul
general. E, ca şi noi, lefegiu.
Cu un gest, tâ nă rul ară tă spre uriaşa întindere învă luită în umbră .
— Atunci ale cui sunt toate astea?
Dar Bonnemort ră mase o clipă iară şi înecat de tuse, însă atâ t de
violentă , încâ t de-abia mai putu să ră sufle. În cele din urmă , după ce
scuipă şi-şi şterse balele negre de pe gură , rosti, printre bulboanele
vâ ntului care se înteţea:
— Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu ştie… Ale unor oameni.
Ş i cu mâ na ară tă în întuneric un punct nedesluşit, un loc neştiut şi
îndepă rtat, populat de oamenii pentru care toţi cei din familia Maheu
ciocă neau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi că pă tase un fel de
spaimă superstiţioasă , ca şi cum ar fi rostit numele unui altar în care
era cu neputinţă să pă trunzi şi unde s-ar fi ascuns, la pâ ndă , zeul
11
ghiftuit că ruia cu toţii îi dă ruiau propriul lor sâ nge şi al că rui chip nu-l
vă zuseră nicicâ nd.
— Mă car de am avea pâ inea cea de toate zilele, repetă pentru a treia
oară É tienne, ca şi cum şirul vorbelor i-ar fi fost necurmat.
— Pă i da! De-am avea zilnic pâ inea, ar fi prea frumos!
Calul plecase, vizitiul, la râ ndu-i, pieri şi el, cu paşi tâ rşiţi, ca ai unui
beteag. Lâ ngă ră sturnă tor, salahorul nu se clintise din loc, adă stâ nd
ră sucit ca un ghem, cu bă rbia înfundată între genunchi, cu ochii să i grei
şi stinşi aţintiţi în neant.
Nici după ce-şi luă iară şi pachetul É tienne nu se îndepă rtă . Simţea
zvâ cnetul vijeliei îngheţâ ndu-i spatele, în vreme ce marele foc din faţa
sa îi dogorea pieptul. Deşi poate n-ar fi ră u dacă s-ar adresa chiar celor
de la mină : bă trâ nul s-ar putea să nu ştie; de altfel se resemna: va
primi orice muncă . Încotro s-o pornească şi ce să se facă prin
meleagurile astea înfometate de şomaj? Să -şi lase în vreun şanţ hoitul
de câ ine pră pă dit? Totuşi, o îndoială îl tulbura, o spaimă în faţa acestui
Voreux, în mijlocul câ mpului pustiu şi înecat într-o beznă atâ t de
deasă . Cu fiecare zvâ cnire, vâ ntul pă rea că se înteţeşte, ca şi cum
ră suflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată
creştere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte
scoteau flă că ri, ca şi cuptoarele de cocs, însâ ngerâ nd întunericul nopţii
fă ră să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă ,
ghemuit ca o fiară vră jmaşă , se îngră mă dea tot mai împovă ră tor,
înghiţind, într-o ră suflare tot mai anevoioasă şi mai prelungă , aerul
împuţinat de greoaia-i digestie de carne omenească .

În mijlocul câ mpurilor de grâ u şi de sfeclă , colonia celor „două sute

patruzeci” de mineri dormea învă luită de noaptea neagră . Se desluşeau
nelă murit cele patru grupuri enorme de că suţe aşezate două câ te două ,
spate în spate, corpuri de cază rmi sau de spitale, geometrice, paralele,
12
despă rţite prin cele trei alei largi, împă rţite în gră dini egale. Iar pe
câ mpia pustie nu se auzea decâ t geamă tul vâ ntului, printre şipcile
smulse din garduri.
La familia Maheu, la numă rul 16 din corpul al doilea de case, nimic
nu mişca. O beznă deasă îneca unica încă pere de la etajul întâ i, strivind
parcă sub povara ei somnul fiinţelor pe care le simţeai acolo, cu gurile
că scate, îngră mă dite unele peste altele, zdrobite de oboseală . Cu tot
frigul aspru de afară , aerul greu avea o că ldură animală , acea ză puşeală
fierbinte a să lilor de cazarmă care, oricâ t ar fi de bine îngrijite, miros
totuşi a turmă omenească .
În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se
clinti încă , respiraţii uşoare şuierau, însoţite de două sforă ieli sonore.
Ş i deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numă ră , din
deprindere, cele patru bă tă i ale ceasornicului, desluşite prin podea,
fă ră să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoţâ ndu-şi
picioarele de sub pă tură , bâ jbâ i, scă pă ră în cele din urmă un chibrit şi
aprinse lumâ narea. Dar ră mase mai departe pe pat, cu capul atâ t de
greu, încâ t îi că dea între umeri, cedâ nd nevoii de neînvins de a se
pră buşi din nou pe pernă .
Acum, feştila lumină odaia pă trată , cu două ferestre, umplută de
cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă , două scaune de
nuc stră vechi, a că ror culoare fumurie pă rea o pată violentă pe pereţii
spoiţi în galben-deschis. Ş i nimic altceva. Zdrenţe spâ nzurâ nd în cuie, o
cană pe jos, lâ ngă o strachină roşie, folosită ca lighean, în patul din
stâ nga, Zacharie, bă iatul cel mare, de două zeci şi unu de ani, dormea cu
fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta,
doi ţâ nci, Lénore şi Henri, prima de şase ani, al doilea de patru,
dormeau îmbră ţişaţi; în vreme ce Catherine împă rţea cel de al treilea
pat cu sora ei, Alzire, atâ t de firavă pentru cei nouă ani încâ t nici n-ar fi
simţit-o lâ ngă ea dacă cocoaşa micuţei infirme nu i-ar fi împuns
coastele. Uşa cu geam era deschisă , se ză rea sala scă rii, un fel de
coridor unde pă rinţii ocupau al patrulea pat, lâ ngă care fuseseră
nevoiţi să aşeze leagă nul celei din urmă nă scute, Estelle, în vâ rstă de
numai trei luni.
Catherine fă cu totuşi o sforţare deznă dă jduită , îşi întinse membrele,
13
îşi înfipse mâ inile în pă rul roşu şi ciufulit, care-i că dea pe frunte şi pe
ceafă . Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a
că mă şii i se vedeau picioarele cu vâ nă tă i, tatuate parcă de că rbune, şi
braţele delicate, a că ror albeaţă de lapte contrasta cu lividitatea
chipului ei, al că rui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii
să punului de rufe. Mai că scă o dată , deschizâ nd gura cam prea mare şi
lă sâ nd să i se vadă nişte dinţi sclipitori, ieşind la iveală din clorotica
paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenuşii, luptâ nd încă cu somnul, îi
lă cră mau, dâ ndu-i o expresie de dureroasă sfâ şiere; pă rea astfel că
oboseala îi nă pă dise întreaga nuditate.
Dar o mâ râ ială se desluşi din coridor, glasul lui Maheu bâ lbâ i, în
vreme ce limba i se împleticea:
— La dracu! E ora sculă rii… Tu ai aprins lumâ narea, Catherine?
— Da, tată … Chiar acum a sunat, jos.
— Atunci gră beşte-te, leneşo! Dacă ai fi dansat mai puţin ieri,
duminică , ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trâ ndă via!
Ş i continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iară şi şi pe el, iar
mustră rile i se încâ lciră , pierzâ ndu-se într-o nouă sforă ială .
Tâ nă ra fată , în că maşă , umbla de colo pâ nă colo prin cameră cu
picioarele desculţe. Trecâ nd pe lâ ngă patul lui Henri şi al Lénorei, îi
înveli din nou, că ci pă tura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră , înghiţiţi
în neantul somnului copilă riei. Alzire, cu ochii deschişi, se întorsese,
fă ră a îngă ima o vorbă , pe partea cealaltă , pentru a lua locul, cald încă ,
lă sat de sora sa mai mare.
— Haide, Zacharie! şi tu, Jeanlin! haideţi odată ! repeta Catherine, în
picioare, în faţa celor doi fraţi, care nu se clinteau din pat, cu nasul în
pernă .
Pe cel mare fu nevoită să -l ia de umeri şi să -l zgâ lţâ ie; apoi, în vreme
ce el mâ râ ia vorbe de ocară , ea se apucă să -i dezvelească , smulgâ ndu-
le cearşaful. Scena îi pă ru hazlie şi începu să râ dă vă zâ ndu-i pe cei doi
bă ieţi zbă tâ ndu-se cu picioarele goale.
— Ce prostie, lasă -mă -n pace! mormă i Zacharie, în toane rele, după
ce se ridică din pat. Nu-mi plac şotiile astea… Mai trebuie să mă şi scol,
afurisită treabă !
Era plă pâ nd, deşelat, cu faţa prelungă , mai mult mâ njită de câ teva
14
rare fire de barbă , cu pă rul blond şi cu anemica paloare a întregii lui
familii. Că maşa îi dezvelise pâ ntecele, pe care şi-l acoperi, dar nu de
ruşine, ci pentru că nu-i era deloc cald.
— A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata.
Jeanlin, care se ghemuise, închise iară şi ochii, spunâ nd:
— Lasă -mă -n pace, nu vezi că dorm?!
Râ se iară şi, din toată inima-i de fată bună . Era atâ t de mic cu
firavele-i membre, ale că ror articulaţii enorme le umflaseră scrofulele,
încâ t ea îl înşfă că în braţe. Dar el se zbă tea cu chipu-i palid şi încreţit
de maimuţă , gă urit de cei doi ochi verzi, lă rgit de urechile-i clă pă uge şi
devenit alb ca varul de mâ nia neputinţei. Nu spuse nimic; o muşca de
sâ nul drept.
— Al dracului tică los! murmură ea, stă pâ nindu-se să nu ţipe şi
lă sâ ndu-l jos.
Alzire, tă cută , acoperită pâ nă la bă rbie, nu mai readormise. Cu
privirea ei deşteaptă de infirmă îşi urmă rea sora şi pe cei doi fraţi, care
acum se îmbră cau. O nouă ceartă izbucni în jurul stră chinii, bă ieţii o
îmbrâ nciră pe fată pentru că ză bovea prea mult la spă lat. Că mă şile
zburau, în vreme ce, buhă iţi încă de somn, ei se slobozeau fă ră ruşine,
cu liniştita nestingherire a unor progenituri de că ţei ce cresc
împreună . De altminteri, Catherine fu gata cea dintâ i. Îşi trase
pantalonii de miner, îşi îmbră că haina de pâ nză şi-şi înnodă boneta
albastră în jurul cocului; şi, în aceste curate veşminte de luni, aducea
mai mult cu un bă ietan, aşa încâ t doar uşoara unduire a coapselor îi
mai dă dea în vileag sexul,
— Câ nd o să se întoarcă bă trâ nul – fă cu Zacharie cu ră utate – n-o să
mai poată de bucurie gă sind patul ră vă şit… Ş tii, o să -i spun că tu eşti
de vină .
Bunicul Bonnemort era bă trâ nul, care, lucrâ nd noaptea, se culca în
zorii zilei; aşa încâ t, gă sindu-se totdeauna careva să sforă ie în pat,
acesta nu se ră cea niciodată .
Fă ră a mai ră spunde un cuvâ nt, Catherine începu să întindă pă tura
şi să -i vâ re marginile sub saltea. Dar, de câ teva clipe, se auzeau
zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clă direa învecinată .
Aceşti pereţi de că ră midă , fă cuţi economic de companie, erau atâ t de
15
subţiri, încâ t ră zbă teau prin ei cele mai mici zgomote. Se tră ia, aşadar,
în comun, de la un capă t pâ nă la celă lalt; şi din viaţa intimă nimic nu
ră mâ nea tă inuit, nici mă car copiilor. Un pas greoi zgudui o scară , apoi
se desluşi ceva ca o că dere înă buşită , urmată de un suspin de plă cere.
— Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă , şi Bouteloup se şi
înfiinţează să -i ia locul, lâ ngă nevastă -sa!
Jeanlin râ nji, pâ nă şi ochii Alzirei sclipiră . Aşa se înveseleau în
fiecare dimineaţă pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator
care gă zduia pe un muncitor de la să pă turile de pă mâ nt, astfel încâ t
femeia avea doi bă rbaţi, unul de noapte şi altul de zi.
— Philomène tuşeşte, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile.
Vorbea despre o fată înaltă , de nouă sprezece ani, cea mai în vâ rstă
dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, că reia îi şi fă cuse doi
copii, dar cu plă mâ nii atâ t de şubrezi, încâ t lucra la ciururi, în incinta
minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund.
— Ţ i-ai gă sit! Philomène! ră spunse Zacharie. Nici nu se sinchiseşte,
mai doarme încă !… Ce porcă rie, să dormi pâ nă la ceasurile şase de
dimineaţă !
Îşi trase pantalonii şi deschise fereastra, stă pâ nit de un gâ nd
neaşteptat. Afară , în beznă , colonia minerilor se deştepta. Lumini se
strecurau, una câ te una, printre şipcile obloanelor. Ş i încă o ceartă
izbucni: el se apleca peste pervaz, pâ ndind să vadă dacă nu cumva iese,
din casa de peste drum a Pierronilor, şeful contramaistru al minei
Voreux, bă nuit că tră ieşte cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră -sa îi
striga că deoarece de ieri soţul începuse să lucreze ziua în mină , în
orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo.
Aerul pă trundea în valuri îngheţate, iar cei doi susţineau cu îndâ rjire
fiecare punctul să u de vedere, câ nd deodată se auziră ţipete şi bocete.
Veneau din leagă nul Estellei, care nu putea îndura frigul.
În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim,
adormise la loc, ca un neputincios! Ş i înjura atâ t de tare, încâ t în odaia
de ală turi copiii nici nu mai crâ cniră . Zacharie şi Jeanlin sfâ rşiseră , de
altfel alene şi obosiţi, cu spă latul. Alzire, cu ochii mari deschişi, privea
întruna. Cei doi ţâ nci, Lénore şi Henri, îmbră ţişaţi, nici nu mişcau,
respirâ nd mai departe cu acelaşi suflu mă runt, în ciuda tă mbă lă ului
16
din jur.
— Catherine, dă -mi lumâ narea! strigă Maheu.
Fata îşi încheiase haina şi duse lumâ narea în sala de ală turi,
lă sâ ndu-şi fraţii să -şi caute hainele la palida lumină ce mai venea
dinspre uşă . Taică -su să ri din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în
picioare cu ciorapi groşi de lâ nă , şi, bâ jbâ ind, aprinse în odaia de jos o
altă lumâ nare, ca să poată pregă ti cafeaua. Saboţii întregii familii erau
sub bufet.
— Taci odată , spurcă ciune! reîncepu Maheu, întă râ tat de ţipetele
Estellei, care nu mai conteneau.
Era scund, ca şi bă trâ nul Bonnemort, că ruia îi semă na, fiind însă mai
gras, cu capul mare, cu faţa turtită şi palidă sub pă rul blond, tuns
foarte scurt. Copilul urla şi mai tare, spă imâ ntat de enormele braţe
noduroase ce i se mişcau deasupra capului.
— Las-o, ştii doar foarte bine că n-o să tacă , îi spuse nevastă -sa,
tolă nindu-se în mijlocul patului.
Ş i ea de-abia se trezise, plâ ngâ ndu-se câ t e de ră u să nu te poţi
odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fă ră să facă atâ ta
zgomot? De sub pă tură nu i se vedea decâ t faţa prelungă , cu tră să turile
puternice ale unei frumuseţi comune, pe care la treizeci şi nouă de ani
o şi veştejiseră viaţa de mizerie şi naşterea celor şapte copii. Cu ochii
în tavan, vorbea agale, în vreme ce bă rbat-su se îmbră ca. Niciunul, nici
celă lalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlâ nd.
— Hm! Ş tii, n-am nicio leţcaie, şi azi e de-abia luni: încă şase zile
pâ nă la chenzină … Nu e chip să mai meargă aşa. Cu toţii împreună nu
aduceţi în casă decâ t nouă franci. Cum vrei să ies la capă t? Suntem zece
guri.
— Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu şi cu Zacharie, câ te trei: ă ştia fac
şase… Catherine şi tata, câ te doi: sunt patru; patru şi cu şase, zece… Ş i
Jeanlin, unu, unsprezece.
— Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile şi zilele de şomaj…
Niciun ban peste nouă franci, mă -nţelegi?
Nu mai ră spunse, ocupat să -şi caute cureaua pe jos. Apoi, ridicâ ndu-
se, spuse:
— Nu e drept să ne plâ ngem, sunt încă zdravă n. La patruzeci şi doi
17
de ani, cei mai mulţi trec la întă rirea armă turilor din galerii.
— Poate, dragul meu, dar nici aşa n-avem pâ ine… Ce dracu să mă
fac, spune? Tu n-ai nimic?
— Zece bani.
— Pă strează -i, să ai de-o halbă … Doamne! ce dracu să mă fac? Astea
şase zile parcă -s un veac. Ş i datoră m şaizeci de franci lui Maigrat, care
m-a dat afară alaltă ieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuşi se
încă pă ţâ nează şi nu-mi dă …
Ş i, cu glasul posomorâ t, femeia îi dă dea întruna, cu faţa împietrită ,
închizâ nd din câ nd în câ nd ochii, sub trista lumină a feştilei. Fă cea
pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâ ine cu unt, chiar şi cafeaua se
ispră vise, apa fă cea crampe la stomac, şi câ te şi câ te zile nu pă că lise
foamea cu frunze de varză fiartă . Pesemne că treptat-treptat vorbise
tot mai tare, că ci urletele Estellei se înteţiseră , acoperindu-i pâ nă şi
vorbele ei. Aceste ţipete deveneau nesuferite. Deodată , Maheu, scos din
să rite, pă ru că le aude, că ci, smulgâ nd-o din leagă n, o zvâ rli în patul
maică -sii, bâ lbâ ind de mâ nie:
— Haide! ia-o, că o fac una cu pă mâ ntul! al dracului copil, nu-i
lipseşte nimic, suge şi se vă ică reşte mai grozav decâ t noi toţi!
Estelle începu într-adevă r să sugă . Sub pă tură , potolită de blâ nda
că ldură a patului, nu i se mai desluşea decâ t mă runtul şi lacomul
plescă it al limbii de cerul gurii.
— Nu cumva domnii de la Piolaine ţi-au spus să te mai duci pe la ei?
fă cu tată l, după o clipă de tă cere.
Mama ţuguie buzele cu amă ră ciunea pricinuită de îndoială .
— Da, m-am întâ lnit cu ei, dă deau de pomană haine copiilor
să rmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore şi Henri pâ nă la ei.
De mi-ar da mă car cinci franci!
Se reaşternu tă cerea. Maheu era gata. Ră mase o clipă nemişcat, apoi,
cu glasul să u înă buşit, rosti hotă râ t:
— Ce să -i faci, asta este, şi pace, fă rost de o fiertură , şi gata…
Vorbă ria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru.
— Ai dreptate, ră spunse femeia. Suflă în lumâ nare. N-am nevoie să
vă d ce culoare au gâ ndurile care mă fră mâ ntă .
Omul stinse lumâ narea. Zacharie şi Jeanlin coborâ seră ; îi urmă ; iar
18
scara de lemn trosnea sub paşii greoi ai picioarelor încă lţate cu ciorapi
de lâ nă . După plecarea lor, odaia şi coridorul fură din nou învă luite în
beznă . Copiii dormeau, pâ nă şi pleoapele Alzirei se închiseseră . Dar
mama Maheu ră mase cu ochii aţintiţi în întuneric, în vreme ce,
morfolindu-i sâ nul că zut de femeie stoarsă , Estelle torcea, ca o
pisicuţă .
Jos, Catherine aţâ ţase focul în plita de fontă , cu gră tar la mijloc şi
două cuptoare laterale, în care ardea fă ră oprire focul. Campania
distribuia fiecă rei familii câ te o raţie lunară de opt hectolitri de praf de
că rbune pietros, cules dintre şine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în
fiecare seară lă sa jeraticul să mocnească sub cenuşă , nu trebuia a doua
zi decâ t să -l descopere, adă ugind şi câ teva bucă ţele de că rbune moale,
ales cu grijă . Apoi, după ce puse pe gră tar un vas cu apă , se aplecă pe
vine, scotocind în dulap.
Era o încă pere destul de mare, cuprinzâ nd întregul parter, vopsită
într-un verde de culoarea mă rului şi de o cură ţenie flamandă ,
pardosită cu dale spă late din belşug şi presă rate cu nisip alb. În afară
de bufetul de brad lă cuit, întregul mobilier se reducea la o masă şi la
nişte scaune din acelaşi lemn. Spâ nzurâ nd de perete, litografii în culori
ţipă toare, portretele împă ratului şi al împă ră tesei, date de companie,
oşteni şi sfinţi bă lţaţi cu aur se înfă ţişau într-o izbitoare nepotrivire cu
pustietatea şi simplitatea încă perii; nu se mai afla nicio altă podoabă
decâ t o cutie de carton trandafirie, pe bufet, şi un ceas cu cuc, cu un
cadran colorat strident, al că rui tictac greoi pă rea a cotropi goliciunea
tavanului. Lâ ngă uşa dinspre scară , o altă uşă ducea spre pivniţă . În
ciuda cură ţeniei din casă , un miros de ceapă pră jită , ră mas încă din
ajun, otră vea aerul cald, aerul acela greu, veşnic încă rcat de acrele
miasme ale huilei.
În faţa bufetului deschis, Catherine se tot gâ ndea. Nu mai era decâ t
un coltuc de pâ ine şi destulă brâ nză . dar de-abia o pică tură de unt; şi
trebuia să ungă pâ ine cu unt pentru toţi patru. Se hotă rî în sfâ rşit, tă ie
feliile, întinse pe una brâ nză , o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le
între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care şi-o luau, în fiecare
dimineaţă , în mină . Curâ nd, cele patru felii duble fură înşirate pe masă ,
cumpă nite cu necruţă toare socoteală , cea groasă pentru tata, cea
19
subţire pentru Jeanlin.
Catherinei, care pă rea absorbită doar de rosturile casei, îi mai
cutreiera pesemne mintea şi la povestea îndrugată de Zacharie pe
seama contramaistrului şi a femeii lui Pierron, că ci întredeschise uşa
de la intrare şi aruncă o privire afară . Vâ ntul sufla fă ră încetare, fugare
lică riri se înteţeau pe faţadele scundelor că suţe ale coloniei minerilor,
din care se înă lţa un nedesluşit freamă t al deşteptă rii din somn. Uşi
începură să se închidă la loc, pâ lcuri negre de lucră tori porneau în
noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucră torul acela de
la încă rcare, din orizont, dormea desigur, ză bovind pâ nă la ceasurile
şase de dimineaţă , câ nd urma să -şi ia în primire slujba? Iar ea aştepta,
privind casa din partea cealaltă a gră dinii. Curiozitatea îi fu aţâ ţată de
uşa care se deschise. Dar nu putea fi decâ t fata Pierronilor, mica Lydie,
care pleca pesemne spre mină .
Un zgomot de apă care dă în foc o fă cu să se întoarcă . Închise uşa în
grabă şi alergă : apa clocotea şi se revă rsa, stingâ nd focul. Nu mai era
cafea deloc. Nu-i mai ră mase decâ t să opă rească zaţul din ajun; apoi
îndulci cafeaua cu glucoză . Chiar în acea clipă taică -su şi cei doi fraţi
coborau.
— Ei drace! declară Zacharie câ nd îşi vâ rî nasul în ceaşcă , cafeaua
asta nu-i chiar atâ t de tare, n-o să ne zboare în ţă ndă ri scă fâ rlia!
Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată .
— Eh! E fierbinte, e totuşi bună .
Jeanlin adună firimiturile ră mase de la feliile de pâ ine cu unt şi le
muie în fiertură . După ce bă ură , Catherine goli cafetiera în ploştile de
tablă . În picioare toţi patru, abia luminaţi de feştila fumegâ ndă ,
înghiţeau cu lă comie, gră biţi.
— Suntem gata, în sfâ rşit? întrebă tată l. Parcă am fi nişte rentieri.
Dar se auzi un glas venind dinspre scară , a că rei uşă o lă saseră
deschisă . Era mama Maheu, care striga:
— Luaţi toată pâ inea. Am puţină supă cu fidea pentru copii!
— Da, da! ră spunse Catherine.
Ea stinsese focul, punâ nd bine, într-un colţ al gră tarului, un rest de
supă , pe care bunicul o va gă si caldă câ nd se va înapoia acasă , la
ceasurile şase de dimineaţă . Cu toţii îşi luară saboţii de sub bufet,
20
petrecâ ndu-şi pe după umeri sfoara de care le spâ nzura plosca, virâ nd
feliile de pâ ine cu unt la spate, între că maşă şi haină . Ş i ieşiră , bă rbaţii
înainte, fata în urmă , stingâ nd lumâ narea, ră sucind cheia în broasca
uşii. Casa se cufundă din nou în beznă .
— Bravo, plecă m împreună ! spuse un bă rbat care închidea uşa casei
învecinate.
Era Levaque, cu bă iatul să u Bébert, un bă ieţandru de doisprezece
ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită , râ se pe-nfundate la
urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aştepta nici mă car
plecarea soţului?!
Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă uşă se
trâ nti, totul aţipi din nou, femeile şi copiii se adâ nceau iară şi în somn,
în fundul paturilor, devenite mai încă pă toare. iar între satul întunecat
şi Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vâ ntului
o molcomă defilare de umbre, plecau că rbunarii la lucru, legă nâ ndu-şi
umerii, stâ njeniţi de propriile lor braţe, pe care le încrucişau pe piept;
în vreme ce, pe spatele fiecă ruia, din feliile de pâ ine cu unt, crescuse
câ te o cocoaşă . Înveşmâ ntaţi în haine subţiri, dâ rdâ ind de frig, fă ră a se
mai gră bi, ră sfiraţi de-a lungul drumului, tropă iau ca o turmă .

É tienne, coborâ t în sfâ rşit de pe rambleu, intrase tocmai în Voreux;

iar oamenii că rora li se adresase, întrebâ ndu-i dacă nu se gă seşte de
lucru, clă tinau din cap, ră spunzâ ndu-i cu toţii să -l aştepte pe şeful
contramaistru. Era lă sat să umble în voie, printre construcţiile nu prea
bine luminate, pline de gă uri negre şi neliniştitoare, prin labirintul
coridoarelor şi al etajelor. După ce urcase o scară întunecată şi
aproape pră buşită , se pomenise pe o pasarelă ce se clă tina, apoi
stră bă tuse hala ciururilor de sortare cufundată într-o asemenea beznă ,
încâ t mergea cu mâ inile întinse ca nu cumva să se lovească de cine ştie
ce. Deodată îi ră să riră în faţă doi uriaşi ochi galbeni stră pungâ nd
21
întunericul. Se afla sub turlă , în sala de recepţionare, chiar la gura
puţului.
Un contramaistru, taica Richomme, o namilă cu o expresie blâ ndă ca
a unui zdrahon de treabă , cu mustă ţi că runte, tocmai se îndrepta spre
biroul de recepţie.
— Nu cumva e nevoie pe-aici, la orice treabă ar fi, de un muncitor?
întrebă din nou É tienne.
Richomme era câ t pe-aci sa spună nu; dar se ră zgâ ndi şi,
îndepă rtâ ndu-se, ră spunse ca şi ceilalţi:
— Aşteaptă -l pe domnul Dansaert, şeful contramaistru.
Patru lanterne erau înfipte aici, iar revă rsarea puhoiului
reflectoarelor, abă tâ ndu-se asupra puţului, lumina puternic rampele
de fier, manelele de semnalizare şi de închidere, grinzile glisierelor,
între care alunecau cele două colivii de ascensor. Restul – sala cea
vastă ca lin interior de biserică – se îneca în marile-i umbre mişcă toare
ce îl populau. În fund doar lă mpă ria îşi revă rsa luminile, în vreme ce în
biroul recepţionerului o palidă lampă clipea ca o stea gata să se stingă .
Extracţia tocmai reîncepuse; şi asupra dalelor de fontă se abă tea un
tunet necurmat – vagonetele de că rbune ce huruiau necontenit,
transportatorii de vagonete mişunâ nd încoace şi încolo, cu spină rile
încovoiate, în hă rmă laia tuturor acestor negre şi asurzitoare ară tă ri ce
se agitau fă ră -ncetare.
É tienne ră mase o clipă locului, orbit, asurzit. Era îngheţat, curenţii
de aer pă trundeau pretutindeni. Atunci, atras de maşina de extracţie,
ale că rei oţeluri şi ală muri lică reau, fă cu vreo câ ţiva paşi. Maşina se
gă sea în spatele puţului, la două zeci şi cinci de metri, intr-o hală mult
mai înaltă şi atâ t de solid aşezată pe fundaţia sa masivă de că ră midă ,
încâ t funcţionâ nd în plin, cu toată puterea celor patru sute de cai,
mişcarea enormei sale biele, înă lţâ ndu-se şi afundâ ndu-se printr-o
molcomă şi unsă lunecare, nu dă dea zidurilor nicio vibraţie. Mecanicul,
în picioare, la bara de pornire, asculta soneriile semnalelor fă ră a-şi lua
ochii de pe tabloul indicator, pe care puţul, cu diferitele sale orizonturi
de exploatare, era figurat printr-o tă ietură verticală , unde circulau mici
ghiulele de plumb atâ rnate de sfori ce reprezentau coliviile. Ş i la
fiecare pornire, câ nd maşina se punea din nou în mişcare, bobinele,
22
două enorme tambure cu un diametru de cinci metri fiecare, cu
ajutorul că rora cele două cabluri de oţel se înfă şurau şi se desfă şurau
în sens contrar, se învâ rteau cu atâ ta iuţeală , încâ t nu se vedea decâ t o
pulbere cenuşie.
— Ei, atenţie! strigară trei mineri care tâ rau o scară uriaşă .
Puţin lipsise ca É tienne să fie strivit. Ochii începuseră a i se
deprinde, privea în vă zduh la desfă şurarea cablurilor – o panglică de
oţel de mai bine de treizeci de metri, ce urca în linie dreaptă în turlă ,
ră sucindu-se sus pe scripeţi, pentru ca, scoborâ nd apoi vertical în puţ,
să se prindă de coliviile ascensoarelor de extracţie. O şarpantă de fier,
asemă nă toare unei înalte schelă rii de clopotniţă , susţinea scripeţii. Un
uşor fâ lfâ it de aripi, fă ră zgomot, fă ră lovituri, o nespus de repede fugă ,
necurmatul du-te-vino al acestui fir de o uriaşă rezistenţă , în stare să
ridice pâ nă la două sprezece mii de kilograme cu o viteză de zece metri
pe secundă .
— Pentru numele lui Dumnezeu, atenţie! strigară din nou
transportatorii, împingâ nd scara de partea cealaltă , pentru a inspecta
scripetele din stâ nga.
Cu pas domol, É tienne reveni în sala de recepţionare. Acest gigant
zbor deasupra capului să u îl ameţea. Dâ rdâ ind de frig, privi manevra
coliviilor, cu urechile vâ jâ indu-i de huruitul vagonetelor. Lâ ngă puţ
funcţiona semnalul, un ciocan greu cu pâ rghie şi de care o funie trasă
din fund îl lă sa să cadă pe o nicovală . O lovitură pentru oprire, două
pentru coborâ re, trei pentru urcare: se succedau fă ră încetare ca nişte
lovituri de mă ciucă , dominâ nd vacarmul, însoţite de ţâ râ iala limpede a
soneriilor, în vreme ce transportatorul care dirija manevra, sporind
hă rmă laia, dă dea ordin maşinistului, urlâ nd într-o pâ lnie. Coliviile, în
tot acest tă mbă lă u, apă reau la suprafaţă şi se scufundau, se goleau şi se
umpleau din nou, fă ră ca É tienne să priceapă ceva din aceste rosturi
complicate.
Limpede nu înţelegea decâ t un lucru: puţul, dumicâ ndu-i câ te
două zeci-treizeci deodată , înghiţea oamenii cu o atâ t de uşoară
lunecare pe gâ tlej, încâ t pă rea că nici nu le simte scurgerea. De pe la
ceasurile patru, lucră torii începeau să coboare. Soseau, dinspre baracă ,
desculţi, cu lanterne în mâ nă , aşteptâ nd, în grupuri restrâ nse, ca să fie
23
destui la numă r. Fă ră zgomot, cu un salt felin ca de jivină nocturnă ,
colivia de fier se înă lţa din beznă , prinzâ ndu-se în închiză tori, cu
împă tritele-i caturi, conţinâ nd fiecare două vagonete pline de că rbune.
Transportatorii, la diferite paliere, scoteau vagonetele pline,
înlocuindu-le cu altele goale, sau dinainte încă rcate cu lemn de
construcţii. Apoi, în vagonetele goale se înghesuiau lucră torii, cinci
câ te cinci, pâ nă la patruzeci deodată , umplâ nd astfel toate
despă rţiturile. O comandă pornea prin pâ lnie, un muget surd şi
nedesluşit, în vreme ce se tră gea de patru ori funia semnalului de
alarmă de jos, ceea ce însemna „vine carnea”, pentru a vesti sosirea
încă rcă turii de trup omenesc. Apoi, după o uşoară tresă rire, colivia se
afunda mută , că zâ nd ca un bolovan fă ră a lă sa în urmă -i decâ t
tremurâ nda goană a cablului.
— E adâ nc? întrebă É tienne pe un miner care adă sta somnoros
lâ ngă el.
— Cinci sute cincizeci şi patru de metri, ră spunse omul. Dar sunt
patru orizonturi deasupra, dintre care primul la trei sute două zeci de
metri.
Amâ ndoi tă cură , cu ochii ţintă la cablul ce se urca din nou.
É tienne mai întrebă :
— Ş i dacă se rupe cablul?
— Ei, dacă se rupe…
Minerul îşi tă lmă ci gâ ndul, pâ nă la capă t, cu un gest. Acum îi venea
şi lui râ ndul, colivia reapă ruse cu mişcarea-i degajată , neobosită . Se
lă să şi el pe vine, ca şi tovară şii să i de lucru; colivia se afundă iară şi,
apoi ţâ şni din nou afară , după un ră stimp de-abia de patru minute,
pentru a înghiţi o altă încă rcă tură omenească . Vreme de o jumă tate de
ceas puţul înghiţi mereu, ca un bot de fiară mai mult sau mai puţin
hulpavă , după adâ ncimea orizontului la care coborau, dar fă ră ză bavă ,
tot mai lacom, în uriaşele-i intestine în stare să digere un întreg popor.
Ş i se umplea, se umplea mereu, iar colivia, fă ră vreun zvâ cnet, în inima
beznei, urca din gol, în aceeaşi încremenită şi flă mâ ndă tă cere.
În cele din urmă , É tienne fu cuprins de aceeaşi nelinişte pe care o
mai simţise pe rambleu. De ce să se încă pă ţâ neze? Contramaistrul-şef
îl va trimite la plimbare, ca şi toţi ceilalţi. O, nedesluşită temere îl
24
hotă rî deodată : plecă , fă ră a se mai opri afară decâ t în faţa casei
generatoarelor. Uşa deschisă larg lă sa să se vadă şapte cazane cu câ te
două focare. Prin ceaţa albicioasă , în şuieratul scă pă rilor de aburi, un
fochist încă rca unul dintre cuptoare, ale că rui vâ lvă tă i incandescente
dogoreau pâ nă departe, pe prag; şi, bucuros că se putea încă lzi, tâ nă rul
se apropie, întâ lnindu-se în acea clipă cu un nou grup de că rbunari ce
veneau la mină . Erau membrii familiilor Maheu şi Levaque. Câ nd o
vă zu în frunte pe Catherine, cu zglobia-i înfă ţişare de bă ieţandru, se
simţi îndemnat de un tainic gâ nd: să mai facă o ultimă încercare.
— Spune, prietene, nu cumva aveţi nevoie de vreun lucră tor, la
orice treabă s-ar gă si?
Ea îl privi surprinsă , oarecum speriată de acest glas ţâ şnit pe
neaşteptate din umbră . Dar, din spatele ei, Maheu, auzindu-l, se opri o
clipă locului şi îi ră spunse. Nu, nu era nevoie de nimeni. Acest
muncitor ca vai de el, hoinar pe drumuri, îi atră sese luarea-aminte.
Maheu le spuse celorlalţi, după ce-l lă să :
— Ehei! Nu-i greu să ajungi în halul ă sta… N-avem de ce ne plâ nge,
nu toată lumea are de lucru.
Grupul intră , luâ nd-o drept spre baracă , o vastă încă pere tencuită
grosolan, jur împrejur mobilată cu dulapuri închise cu lacă te. În mijloc,
o sobă de fier, un soi de plită fă ră uşă , era roşie şi atâ t de plină de
că rbune încins, încâ t bucă ţele sfă râ mate se rostogoleau sfâ râ ind pe
pă mâ ntul bă tă torit. Încă perea nu era luminată decâ t de această
vâ lvă taie, ale că rei ră sfrâ ngeri sâ ngerii, dă nţuiau de-a lungul lemnă riei
murdare, pâ nă -n tavanul mâ njit de o funingine neagră .
În clipa în care sosea familia Maheu tocmai izbucniseră nişte hohote
de râ s. În picioare, vreo treizeci de lucră tori se pâ rpă leau, cu un aer
mulţumit, cu spinarea la flacă ră . Înainte de a coborî, veneau, în acest
fel, cu toţii, ca să ia şi să înmagazineze în piele o îmbelşugată porţie de
că ldură , cu care să sfideze umezeala puţului. Dar mai ales în dimineaţa
aceea veselia era mai mare, se glumea pe seama Mouquettei, o
încă rcă toare de vagonete de optsprezece ani, fată bună , cu sâ nii şi
şezutul atâ t de enorme, încâ t şi haina şi pantalonii pă reau gata să
crape. Locuia în Réquillart cu taică -su, bă trâ nul Mouque, gră jdar, şi cu
frate-să u, Mouquet, transportator; decâ t că , orele de lucru nefiind
25
aceleaşi, ea venea singură la mină ; şi, tolă nită în lanul de grâ u vara, sau
înghesuită , iarna, în vreun zid, îşi fă cea mendrele cu ibovnicul
să ptă mâ nii. Toată mina o tă vă lea, un adevă rat pelerinaj al tovară şilor
de lucru, doar aşa, la întâ mplare. Într-o zi, aruncâ ndu-i-se în obraz
ceva despre un negustor de cuie din Marchiennes, urlă , mai-mai să -i
crape fierea de mâ nie, că se respecta atâ t de mult, încâ t ar fi fost gata
să -şi taie mâ inile dacă cineva ar fi cutezat să se laude că ar fi vă zut-o cu
altcineva decâ t cu vreun miner.
— A! vasă zică nu mai e namila de Chaval? fă cu un miner râ njind. L-
ai luat în primire pe prichindelul ă sta? Chestia e că i-ar cam trebui o
scară !… V-am vă zut împreună înspre Réquillart. Ba chiar se şi că ţă rase
pe o piatră de hotar.
— Ei şi? ră spunse Mouquette în toane bune. Ce-ţi pasă ţie? Nu te-a
poftit nimeni să împingi şi tu.
Iar această vorbă deocheată , rostită cu nepă sare, sporise hohotul de
râ s al bă rbaţilor, care-şi înă lţau umerii pră jiţi de foc; în vreme ce,
umflâ nd-o şi pe ea râ sul, îşi lă fă ia printre ei, în veşminte de un haz
aţâ ţă tor, hă lcile de carne crescute în deznă dejde.
Dar veselia se stinse, Mouquette îi spunea lui Maheu că Fleurence,
Fleurence aia înaltă , nu va mai veni: fusese gă sită în ajun întinsă
ţeapă nă pe pat, unii ziceau că de bă taie de inimă , alţii, că din pricina
unui chil de basamac dat pe gâ t pe neră suflate. Iar Maheu se că ina: încă
un ghinion, iată că pierdea o încă rcă toare de vagonete din echipă , fă ră
s-o poată înlocui îndată ! Lucrau în acord, erau patru havatori
întovă ră şiţi în echipa lui, el, Zacharie, Levaque şi Chaval. Dacă n-o mai
aveau decâ t pe Catherine la împinsul vagonetelor, treaba avea să
sufere. Deodată strigă :
— A! omul ă la care că uta de lucru!
Tocmai în acea clipă Dansaert trecea prin faţa bară cii. Maheu îi
povesti întâ mplarea şi-i ceru voie să angajeze omul cu pricina; şi
stă rui, invocâ nd dorinţa pe care o ară ta compania de a înlocui, ca şi la
Anzin de altfel, lucră toarele de la încă rcarea vagonetelor cu bă ieţi.
Contramaistrul surâ se întâ i, că ci proiectul de a înlă tura femeile din
mină nu era deloc pe placul minerilor, mai îngrijoraţi de plasarea
fetelor lor decâ t de problemele de moralitate şi igienă . În cele din
26
urmă , după ce stă tu o clipă în cumpă nă , consimţi, spunâ nd totuşi că
trebuie să ceară şi aprobarea domnului inginer Négrel.
— E-n regulă ! – fă cu Zacharie – numai că omul, dacă se tot duce,
trebuie să fie acum destul de departe!
— Da de unde – ră spunse Catherine – l-am vă zut oprindu-se în faţa
cazanelor.
— Atunci ce mai stai, leneşo! strigă Maheu.
Fata o zbughi, în vreme ce o droaie de mineri urcau spre puţ, lă sâ nd
focul pe seama altora. Jeanlin, fă ră a-l aştepta pe taică -su, se duse şi el
să -şi ia lampa, odată cu Bébert, un bă iat îndesat şi naiv, şi cu Lydie, o
fetiţă plă pâ ndă de zece ani.
Mouquette, în fruntea lor, pe scara cea întunecoasă , le striga că -s
nişte mucoşi şi-i ameninţa că , dacă cumva o pişcă , îi ia la palme.
É tienne, în hala cazanelor, vorbea într-adevă r cu fochistul, care
încă rca cuptoarele cu că rbune. Simţea un fior de gheaţă în spinare
gâ ndind la bezna în care trebuia să se întoarcă din nou. Totuşi tocmai
se hotă râ se să plece, câ nd simţi o mină punâ ndu-i-se pe umă r.
— Vino – îi spuse Catherine – s-a gă sit ceva pentru dumneata.
Întâ i nu înţelese. Apoi avu o izbucnire de bucurie. Strâ nse zdravă n
mâ inile fetei.
— Mulţumesc, prietene!… Ah! eşti într-adevă r un bă iat de treabă !
Catherine începu să râ dă , privindu-l în lică rul de purpură al
vâ lvă tă ilor ce-i luminau pe amâ ndoi. Fă cea haz că o luase drept bă iat,
zveltă încă , aşa cum era, cu cocul ascuns sub bonetă . Ş i el râ dea de
mulţumire. Ră maseră o clipă râ zâ ndu-şi aşa în ochi, cu obrajii
îmbujoraţi.
Maheu, în baracă , pe vine în faţa dulapului să u, îşi scotea saboţii şi
ciorapii groşi de lâ nă . Câ nd É tienne fu acolo, totul se puse la cale în
câ teva cuvinte: un franc şi cincizeci pe zi pentru o muncă istovitoare,
dar pe care o va învă ţa repede. Havatorul îl sfă tui să -şi pă streze
încă lţă mintea şi îi împrumută o caschetă veche, o bonetă de piele,
menită să -i apere capul, mă sură de prevedere de care nici tată l, nici
copiii nu ţineau seama. Sculele fură scoase din dulapul unde se gă sea
lopata Fleurencei. Apoi, după ce Maheu încuie în dulap saboţii şi
ciorapii lui şi alor lui, precum şi pachetul lui É tienne, deodată se
27
nelinişti.
— Da ce-o fi pă ţit gloaba de Chaval? Pesemne iară şi vreo fată dată
peste cap pe un morman de pietre!… Astă zi suntem în întâ rziere cu
jumă tate de ceas.
Zacharie şi Levaque îşi pră jeau liniştiţi umerii. Cel dintâ i sfâ rşi prin
a întreba:
— Pe Chaval îl aştepţi? A ajuns înaintea noastră şi a şi coborâ t.
— Cum? Pă i, dacă ştii, de ce nu vorbeşti?… Gata! Haideţi! Repede!
Catherine, care tocmai îşi încă lzea mâ inile, trebui să plece odată cu
grupul. É tienne o lă să să treabă înainte şi urcă în urma ei. Cutreiera
iară şi un labirint de scă ri şi coridoare obscure, prin care picioarele
desculţe fă ceau un zgomot moale de tâ rlici învechiţi. Dar se ivi
lă mpă ria luminată , o încă pere ferestruită ca un geamlâ c, plină de
rafturi pe care se aliniau, unele sub altele, şiruri de sute de lă mpi Davy,
controlate, spă late din ajun, aprinse, aidoma fă cliilor în jurul unui
catafalc. La ghişeu, fiecare lucră tor şi-o lua în primire pe a sa, marcată
cu numă rul lui; apoi o cerceta şi o închidea cu mâ na lui, în vreme ce la
o masă pontatorul însemna în registru ora coborâ rii în puţ. Trebui ca
Maheu să intervină pentru lampa noului să u încă rcă tor de vagonete.
Mai era încă o precauţie de luat; lucră torii treceau prin faţa unui
verificator care se asigura că toate lă mpile erau bine închise.
— Fir-ar al dracului! Nu-i cald deloc pe-aici, murmură Catherine,
dâ rdâ ind.
É tienne dă du doar din cap. Se afla din nou în faţa puţului, în mijlocul
vastei hale mă turate de curenţii de aer rece. Se socotea, fireşte,
curajos, şi, cu toate acestea, o nesuferită emoţie îi strâ ngea gâ tlejul, în
acest tunet al vagonetelor, al surdelor lovituri de semnale, al mugetului
înă buşit ţâ şnit din fundul pâ lniei, în faţa goanei neîncetate a acestor
cabluri înfă şurate şi desfă şurate vertiginos de bobinele maşinii.
Coliviile urcau şi coborau cu o lunecare de jivină nocturnă , înghiţind
fă ră încetare oameni pe care gura puţului pă rea a-i soarbe. Îi venise
râ ndul, frigul îl pă trunsese grozav şi era un tă cut ghem de nervi ce isca
un râ njet pe faţa lui Zacharie şi a lui Levaque, pentru că niciunul nu
vedea cu ochi buni angajarea acestui necunoscut; mai cu seamă
Levaque, ră nit de faptul că nu i se ceruse pă rerea. Ş i tocmai de aceea
28
Catherine se bucură câ nd îl auzi pe taică -su lă murindu-i tâ nă rului
rostul lucrurilor:
— Uite, deasupra coliviei este o paraşută , nişte gheare de oţel ce se
înfig în glisiere în cazul câ nd se rupe cablul. Funcţionează , ei! nu chiar
totdeauna… Da, puţul are trei despă rţituri, închise cu scâ ndură de sus
pâ nă jos: la mijloc coliviile, la stâ nga caja scă rilor…
Dar se întrerupse pentru a ocă ri, fă ră a-şi îngă dui totuşi să
vorbească prea tare:
— Ce Dumnezeu facem aici? fir-ar al dracului! Se poate să ne lase să
îngheţă m în halul ă sta?!
Contramaistrul Richomme, care era gata să coboare şi el, cu lampa
cu flacă ră liberă spâ nzurată de un cui înfipt în pielea caschetei, îl auzi
plâ ngâ ndu-se.
— Pă zeşte-te, şi zidurile au urechi! murmură el ocrotitor, ca un
miner bă trâ n ce era, ră mas încă îngă duitor faţă de foştii să i tovară şi de
lucru. Manevrele musai să se facă … Poftim! gata, intră şi tu cu ai tă i.
Colivia, că ptuşită cu fâ şii de tablă şi cu un grilaj cu gă uri mă runte,
aşezată bine în închiză tori, îi aştepta, într-adevă r. Maheu, Zacharie,
Levaque, Catherine se strecurară într-un vagonet de la fund, şi cum
trebuiau să încapă cinci, É tienne intră şi el la râ ndu-i; dar locurile bune
fuseseră ocupate şi, neavâ nd încotro, se ghemui lâ ngă fată , că reia îi
simţi cotul apă sâ ndu-i pâ ntecele. Lampa îl stâ njenea şi fu sfă tuit s-o
agaţe de o butonieră a hainei. Nu auzi şi o ţinu mai departe în mâ nă , cu
neîndemâ nare. Îmbarcarea continua, şi sus şi jos, o de-a valma
înghesuire de vite. Vasă zică nu se putea pleca, ce se întâ mpla oare? I se
pă rea că aşteaptă de o veşnicie. În sfâ rşit, deodată o zgâ lţâ ire, şi toate
în juru-i pieriră , în vreme ce spaima unei ameţitoare că deri îi fră mâ nta
parcă mă runtaiele. Asta ţinu câ t se mai afla la lumină , stră bă tâ nd cele
două etaje de recepţionare, în toiul rotitorului vâ rtej al schelă riei. Apoi,
pră buşit în bezna puţului, ră mase ameţit, fă ră a mai desluşi prea
limpede ce se întâ mpla cu el.
— Iată -ne plecaţi, spuse liniştit Maheu.
Cu toţii se simţeau la largul lor. Doar el, din câ nd în câ nd, nu ştia
dacă urcau sau coborau. Surveneau un soi de imobiliză ri câ nd colivia
gonind vertical nu atingea glisierele; şi apoi bruşte trepidaţii, un fel de
29
zgâ lţâ ială printre grinzi, îi stâ rneau teama de o catastrofă . Altminteri,
nu putea desluşi pereţii puţului îndă ră tul grilajului de care îşi lipea
obrazul. Lă mpile de-abia luminau îngră mă direa trupurilor la
picioarele sale. Doar lampa deschisă a contramaistrului din vagonetul
vecin stră lucea ca un far.
— Asta are un diametru de patru metri, continuă Maheu pentru a-l
lă muri. Ghizduirea ar avea mare nevoie de reparaţii, că ci apa se
strecoară prin toate pă rţile… Uite! ajungem la un orizont, auzi?
É tienne se întreba tocmai ce era acel zgomot de aversă . Câ ţiva
stropi mari ră sunaseră întâ i pe acoperişul coliviei, ca la începutul unei
ploi repezi; iar acum ropotul sporea, apa curgea şiroaie, prefă câ ndu-se
într-un adevă rat potop. Fă ră -ndoială , acoperişul era gă urit, că ci un
şuvoi de apă , curgâ ndu-i pe umă r, îl udă pâ nă la piele. Frigul ajunsese
ca de gheaţă , coborau într-o umezeală neagră , câ nd deodată trecură
printr-o bruscă iluminare şi avură viziunea unei grote în care se agitau
oameni la lică rirea unui fulger. Dar reîncepură să se scufunde în gol.
Maheu spunea:
— Primul orizont al exploată rii. Suntem la trei sute două zeci de
metri. Ia te uită ce viteză !
Ridicâ ndu-şi lampa, el lumină o grindă a glisierelor care gonea ca o
şină sub roţile unui tren ce aleargă vertiginos, iar dincolo, necontenit,
nu se vedea nimic. Alte trei orizonturi trecură ca un stol de lumini.
Ropotul ploii că dea asurzitor în beznă .
— Ce adâ ncime, murmură É tienne.
Această că dere dura pesemne de ceasuri întregi. Poziţia incomodă
în care se afla îl fă cea să sufere neîndră znind să se clintească , chinuit
mai ales de cotul Catherinei. Fata nu spunea niciun cuvâ nt, o simţea
doar sprijinindu-se pe el şi încă lzindu-l. Câ nd, în cele din urmă , colivia
se opri la fund, la cinci sute cincizeci şi patru de metri, care nu-i fu
mirarea aflâ nd că toată această coborâ re durase doar un minut. Dar
zgomotul ză voarelor ce se închideau, simţă mâ ntul că regă sise
pă mâ ntul sub picioare îl înveseli deodată ; şi se pomeni, doar în glumă ,
tutuind-o pe Catherine.
— Ce-i fi avâ nd sub piele de eşti aşa cald?… Nu încape nicio îndoială ,
îţi simt cotul în pâ ntece.
30
 Atunci şi ea izbucni. Era, oare, atâ t de prost, încâ t s-o creadă tot
bă iat? Avea cumva ochii legaţi?
— În ochi ţi l-am înfipt, nu în pâ ntece, ră spunse ea. În hohotul de râ s
al celorlalţi, şi că ruia, surprins, tâ nă rul nu-i ghici deloc tâ lcul.
Colivia se golea, lucră torii stră bă tură camera orizontului, o încă pere
tă iată în stâ ncă , boltită cu că ră midă şi pe care o luminau trei lă mpi
pâ ntecoase cu flacă ra liberă . Pe dalele de fontă , încă rcă torii împingeau
violent vagonete pline. Miasme de hrubă ieşeau din porii zidurilor, o
ră ceală cu iz de silitră , prin care treceau valuri de că ldură venind din
grajdul învecinat. Se că scau aici patru galerii.
— Pe-aici, îi spuse Maheu lui É tienne. Dar n-ai ajuns încă , mai avem
de fă cut mai bine de doi kilometri.
Lucră torii se despă rţeau, risipindu-se în pâ lcuri în fundul acestor
întunecate gă uri. Vreo cincisprezece dintre ei luară calea celei din
stâ nga; şi É tienne mergea la coadă , după Maheu, înaintea că ruia se
aflau Catherine, Zacharie şi Levaque. Era o galerie largă de transport,
să pată într-un strat de rocă atâ t de tare, încâ t nu fusese nevoie să fie
zidită decâ t în parte. Mergeau unul după altul, mergeau întruna, fă ră
să -şi spună o vorbă , însoţiţi de pâ lpâ itul lă mpilor. Tâ nă rul se împiedica
la tot pasul, împleticindu-şi picioarele printre şine. De la o vreme, un
zgomot surd îl neliniştea, vuietul îndepă rtat al unei vijelii ce parcă se
înteţea şi ţâ şnea din mă runtaiele pă mâ ntului. Era oare tunetul unei
alunecă ri de teren ce avea să le surpe în cap masa enormă dintre ei şi
lumea de afară ? O stră fulgerare spintecă noaptea, É tienne simţi stâ nca
zgâ lţâ indu-se; şi câ nd se lipi şi el de perete, de-a lungul că ruia se
înşiruiră ceilalţi tovară şi de lucru, vă zu trecâ ndu-i pe dinaintea ochilor
un cal mare, bă lan, înhă mat la un tren cu vagonete. Pe cel dintâ i stă tea
Bébert, ţinâ nd hă ţurile, în vreme ce Jeanlin, sprijinit în mâ ini de
marginea celui din urmă , alerga în picioarele goale.
Porniră din nou. Mai departe se ivi o ră spâ ntie, se deschideau alte
două galerii, iar grupul se despă rţi iară şi, lucră torii risipindu-se
treptat-treptat prin toate şantierele minei. Această parte a galeriei era
armată cu lemn, popi de stejar susţineau tavanul, fă câ nd stâ ncii
fugitive o că maşă de schelă rie îndă ră tul că reia se vedeau straturi de
şist scâ nteietoare de mică şi masa brută de gresie mohorâ tă şi
31
zgrunţuroasă . Treceau fă ră -ncetare trenuri de vagonete pline sau
goale, încrucişâ ndu-se, în drum, unele cu altele, cu huruitul lor tâ râ t în
umbră de nelă murite animale cu pas de strigoi. Pe linia dublă a unui
garaj dormea o prelungă râ mă neagră , un şir de vagonete oprit, al că rui
cal sforă ia, înecat în beznă , încâ t crupa-i nedesluşită pă rea aidoma
unui bloc pră buşit din bolta galeriei. Se auzeau deschizâ ndu-se uşile
dispozitivului de aerare şi închizâ ndu-se încet. Ş i, pe mă sură ce se
înainta, galeria se îngusta tot mai mult, devenind tot mai scundă , cu
tavanul inegal, silindu-i pe oameni să -şi tot încovoaie spină rile.
É tienne se lovi violent la cap. Fă ră cascheta de piele şi-ar fi zdrobit
ţeasta. Totuşi, urmă rea înainte-i, cu luare-aminte, cele mai
neînsemnate mişcă ri ale lui Malieu, a că rui siluetă întunecată lică rirea
lă mpii o fă cea să se desprindă din umbră . Niciunul dintre lucră tori nu
se lovea, ei cunoşteau fireşte fiecare ieşitură , fiecare ciot al lemnului,
orice umflă tură a stâ ncii. Pe tâ nă r îl stingherea la mers şi solul
alunecos, din ce în ce mai ud. Stră bă tea, din câ nd în câ nd, adevă rate
mlaştini, pe care doar împleticirea picioarelor în glod i le dă dea în
vileag. Dar ceea ce mai ales îl uimea erau bruştele schimbă ri de
temperatură . În partea de jos a puţului era foarte frig, şi în galeria de
transport, prin care trecea tot aerul din mină , sufla un vâ nt de gheată , a
că rui violenţă ajungea, sporită printre pereţii înguşti, pâ nă la furtună .
Apoi, pe mă sură ce se înfunda prin celelalte galerii, care-şi primeau
doar partea lor de aerare disputată , vâ ntul se calma, că ldura creştea, o
că ldură înă buşitoare şi grea ca plumbul.
Maheu nu mai scosese un cuvâ nt. O luase la dreapta pe o nouă
galerie, spunâ ndu-i doar lui É tienne, fă ră a se întoarce:
— Vâ na Guillaume.
Era vâ na de că rbune în care se gă sea frontul lor de lucru. De la cei
dintâ i paşi, É tienne se lovi la cap şi la coate. Tavanul înclinat cobora
atâ t de jos, încâ t pe distanţe de două zeci-treizeci de metri trebuia să
meargă frâ nt în două . Apa ajungea pâ nă la glezne. Stră bă tură aşa două
sute de metri, şi deodată pentru ochii lui, Levaque, Zacharie şi
Catherine pieriră , ca şi cum şi-ar fi luat zborul printr-o îngustă
cră pă tură , deschisă înainte-i.
— Trebuie să urcă m, mai spuse Maheu. Prinde lampa de butonieră
32
şi agaţă -te de grinzi.
El însuşi pieri. É tienne fu nevoit să -l urmeze. Această deschiză tură
lă sată în vâ nă era rezervată minerilor şi deservea toate galeriile
secundare. Avea abia grosimea stratului de că rbune, adică abia şaizeci
de centimetri. Noroc că tâ nă rul era subţire, că ci încă stâ ngaci, se că ţă ra
cu o zadarnică cheltuire de forţe, turtindu-şi umerii şi şoldurile,
înaintâ nd prin puterea mâ inilor încleştate de lemnă rie. La
cincisprezece metri mai sus gă siră cea dintâ i galerie secundară ; dar
mai era încă de mers, că ci locul în care lucra Maheu cu ai să i se afla pe
cea de a şasea galerie, în iad, cum spuneau ei; şi din cincisprezece în
cincisprezece metri galeriile se suprapuneau, urcuşul nu se mai
termina prin această spă rtură , care zgâ ria spinarea şi pieptul. É tienne
gâ fâ ia, ca şi cum greutatea stâ ncii i-ar fi frâ nt mă dularele, avea mâ inile
jupuite, picioarele lovite, dar mai ales se sufoca în aşa hal din pricina
lipsei de aer, că -şi simţea sâ ngele nă vă lindu-i în trup, gata să -i
ţâ şnească prin piele. Într-una dintre galerii ză ri nedesluşit două ară tă ri
neomeneşti, pe vine, una mai mică , cealaltă mai mă tă hă loasă ,
împingâ nd la vagonete: erau Lydie şi Mouquette, care se apucaseră de
lucru. Ş i mai avea de urcat, că ţă râ ndu-se, înă lţimea a două straturi!
Broboane de nă duşeală îl orbeau, se lupta deznă dă jduit să -i ajungă pe
ceilalţi, ale că ror picioare sprintene le auzea atingâ nd uşor stâ nca într-
o molcomă lunecare.
— Curaj, gata! rosti glasul Catherinei.
Dar tocmai câ nd ajunsele într-adevă r şi el, o altă voce strigă din
fund:
— Ei, asta-i! cum adică ? vă bateţi joc de oameni?… Am de fă cut doi
kilometri de la Montsou, şi eu sunt aici cel dintâ i!
Era Chaval, un ins lung şi uscat, în vâ rstă de două zeci şi cinei de ani,
ciolă nos, cu tră să turile puternice, şi care era supă rat că trebuise să
aştepte îndată ce-l vă zu pe É tienne, întrebă cu pizmaşă uimire:
— Cine mai e şi ă sta?
Ş i câ nd Maheu îi spuse povestea, omul mai mâ râ i printre dinţi:
— Vasă zică bă ieţii mă nâ ncă pâ inea fetelor!
Cei doi se să getară cu o că ută tură aprinsă de una dintre acele
vră jmaşe un instinctive, ale că rei flă că ri ţâ şnesc pe neaşteptate. Fă ră s-
33
o înţeleagă încă , É tienne simţi ocara. Se reaşternu tă cerea, cu toţii se
puseră pe lucru. Vinele de că rbune se umpluseră treptat-treptat,
începuse activitatea extragerii la fiecare etaj, la capă tul fiecă rei galerii.
Puţul mistuitor îşi înghiţise raţia-i zilnică de oameni, aproape şapte
sute de lucră tori care mişunau de zor, la acest ceas, în uriaşul furnicar,
gă urind pretutindeni pă mâ ntul, ciuruindu-l ca pe o scorbură de
stră vechi copac mâ ncat de viermi. Ş i în liniştea apă să toare, pe câ nd se
sfă râ mau straturile adâ nci, urechea lipită de stâ ncă ar îi putut desluşi
freamă tul acestor gâ ngă nii omeneşti în mişcare, începâ nd cu goana
cablului ce urca şi cobora colivia de extracţie şi sfâ rşind cu muşcă tura
sculelor care spă rgeau huila, în fundul şantierelor de abataj.
Fă câ nd o mişcare, É tienne se pomeni din nou lipit de Catherine. De
astă dată ghici însă nă scâ ndele rotunjimi ale sâ nilor şi înţelese deodată
blâ nda că ldură ce-l pă trunsese.
— A! Vasă zică eşti fată ? murmură el uluit.
Ea ră spunse cu aerul ei zglobiu, fă ră a roşi:
— Pă i sigur! Da ţi-a trebuit timp, nu glumă !

Cei patru havatori se lungiseră tocmai unul deasupra celuilalt, pe

toată înă lţimea frontului de lucru. Despă rţiţi unul de altul prin
scâ nduri cu cuie îndoite, care reţineau că rbunele desprins, ocupa
fiecare dintre ei cam patru metri din vina de că rbune; iar aceasta vâ nă
era atâ t de subţire, lată doar de cincizeci de centimetri în acel loc, încâ t
se gă seau acolo ca striviţi între tavan şi perete, tâ râ ndu-se pe brâ nci,
neputâ nd să se ră sucească fă ră să -şi zdrelească umerii. Trebuia,
pentru a putea tă ia că rbunele, să stea culcaţi pe o parte, cu gâ tul sucit,
cu braţele ridicate, mâ nuind, dintr-o parte tâ rnă copul cu coada scurtă .
Jos se afla întâ i Zacharie; Levaque şi Chaval erau deasupra; şi, în
sfâ rşit, sus de tot, era Maheu. Fiecare dintre ei tă ia stratul de şist, pe
care-l să pa cu lovituri de tâ rnă cop; apoi fă cea două tă ieturi verticale în
34
strat şi desprindea blocul, înfigâ nd o pană de fier în partea lui de sus.
Huila era grasă , blocul se spă rgea, rostogolindu-se în bucă ţi de-a
lungul pâ ntecelui şi a pulpelor. Câ nd aceste bucă ţi, reţinute de
platformă , se adunau sub ei, havatorii dispă reau, zidiţi în cră pă tura
îngustă .
Maheu suferea cel mai mult. Sus, temperatura se ridica pâ nă la
treizeci şi cinci de grade, aerul era încremenit, că ldura devenea pâ nă în
cele din urmă ucigă toare. Trebuise, pentru a vedea mai limpede, să -şi
fixeze lampa într-un cui, lâ ngă cap; iar această lampă , care-i încă lzea
ţeasta, îi încingea şi sâ ngele în cele din urmă . Dar chinul îi sporea din
pricina umezelii. Din stâ ncă , la câ ţiva centimetri deasupra lui, ţâ şnea
apă , stropi mari şi repezi că zâ nd necontenit, într-un fel de ritm
îndă ră tnic, mereu în acelaşi loc. Degeaba îşi sucea gâ tul, îşi dă dea capul
pe spate: stropii îi loveau obrazul, se striveau, plescă iau. După un sfert
de oră era ud leoarcă , scă ldat şi de propria-i nă duşeală , fumegâ nd cu
un abur de spă lă torie. În dimineaţa aceasta, un strop, îndâ rjindu-se să -
i tot cadă într-un ochi, îl fă cea să blesteme. Nu voia să -şi întrerupă
munca, dă dea lovituri grele de tâ rnă cop, care-l zguduiau cu violenţă
între cele două stâ nci, asemenea unui purice prins între două file de
carte, primejduit în fiecare clipă de a fi cu desă vâ rşire strivit.
Nu schimbau niciun cuvâ nt. Loveau cu toţii; nu se auzeau decâ t
bă tă ile neregulate, înă buşite şi parcă îndepă rtate. Zgomotele
dobâ ndeau o aspră sonoritate, fă ră ecou în vă zduhul încremenit. Ş i
pă rea că bezna era de o nemaipomenită negreală în aerul încă rcat de
praf de că rbune şi îngreuiat de gazele ce iritau ochii. Feştilele lă mpilor,
sub că ciula pâ nzei lor metalice, abia de strecurau tă işuri roşietice. Nu
se desluşea nimic, tă ietura în vina de că rbune se deschidea, urca aşa ca
un horn larg, turtit şi pieziş, în care funinginea din zece ierni ar fi
îngră mă dit o noapte adâ ncă . Mişunau acolo nă luciri de forme, ră tă cite
lică riri lă sau să se întrevadă câ te o rotunjime de şold, un braţ noduros,
un cap furios înnegrit ca pentru să vâ rşirea unei crime. La ră stimpuri,
detaşâ ndu-se, lică reau blocuri de că rbune, colţuri şi muchii, iluminate
brusc de o ră sfrâ ngere de cristal. Apoi totul se pierdea iară în
întuneric, tâ rnă coapele izbeau cu grele lovituri surde şi nimic în afară
de gâ fâ iala piepturilor, nimic decâ t icnelile trudei şi ale istovirii, sub
35
povara aerului şi a şuvoaielor de apă ţâ şnite din munte.
Zacharie, cu braţele vlă guite din pricina unui chef din ajun, lă să
repede treaba, pretextâ nd că trebuie să facă sprijinirea cu lemn, ceea
ce-i dă du ră gazul ca aşa, în neştire, să fluiere încetişor, cu privirea
ră tă cită în umbră . În spatele havatorilor, aproape trei metri din vâ na
de că rbune ră mâ neau liberi, fă ră ca ei să -şi fi luat încă mă surile de
prevedere pentru a susţine stâ nca, nepă să tori faţă de primejdii şi
zgâ rciţi cu timpul lor.
— Ei, mă , boierule, strigă tâ nă rul lui É tienne, dă -mi grinzi!
É tienne, care învă ţa de la Catherine cum să mâ nuiască lopata, trebui
să urce lemne în susul frontului de lucru. Mai ră mă seseră din ajun ceva
grinzi. De obicei, în fiecare dimineaţă , erau coborâ te în mină , gata
tă iate, după grosimea stratului ce se exploata.
— Ei, gră beşte-te, leneş afurisit ce eşti! adă ugă Zacharie, vă zâ nd pe
noul încă rcă tor de vagonete urcâ ndu-se stâ ngaci printre că rbuni, cu
braţele stâ njenite de patru bucă ţi de stejar pe care le purta.
Fă cea cu tâ rnă copul o crestă tură în tavan, apoi încă una în perete,
fixâ nd în cele două capete ale lemnului ce sprijinea, astfel roca. După -
amiază , lucră torii de la să pă turile de pă mâ nt luau resturile lă sate în
fundul galeriei de că tre havatori şi umpleau la loc pă rţile exploatate ale
vinei, acoperind astfel lemnă ria, nelă sâ nd libere decâ t calea superioară
şi cea inferioară , pentru transport.
Maheu încetă să mai geamă . În sfâ rşit, desprinsese blocul. Îşi şterse
cu mâ neca faţa nă duşită şi se ocupă de ceea ce voia să facă Zacharie,
urcat undeva, la spatele lui.
— Lasă asta, zise el. Vom vedea după -amiază . E mai cuminte să
pră vă lim că rbunele, dacă vrem să ne împlinim numă rul de vagonete.
— Da vezi că se lasă , ră spunse tâ nă rul. Mă tem să nu se surpe.
Dar Maheu ridică din umeri. Ei, asta-i acum! Să se surpe? Ş i, apoi,
nici n-ar fi pentru întâ ia dată . Tot o scoatem noi la capă t. Sfâ rşi prin a
se supă ra şi-şi trimise bă iatul în capă tul frontului lor de lucru.
De altfel, cu toţii se destindeau. Levaque, care ră mă sese culcat pe
spate, înjura cercetâ ndu-şi degetul gros al mâ inii stâ ngi, pe care
că derea unei bucă ţi de gresie i-l zdrelise pâ nă la sâ nge. Chaval, furios,
îşi scoase că maşa şi ră mase cu pieptul gol, ca să nu-i mai fie atâ t de
36
cald. Erau negri de că rbune, mâ njiţi de o pulbere subţire, pe care
nă duşeala o întindea, revă rsâ nd-o în şiroaie, în mocirle. Ş i Maheu, cel
dintâ i, reîncepu să lovească , mai în adâ nc, cu capul aproape atingâ nd
stâ nca. Acum stropul îi că dea pe frunte, dar cu atâ ta îndă ră tnicie, încâ t
i se pă ru că -l simte gă urindu-i ţeasta.
— Nici nu trebuie să -ţi pese de-atâ ta lucru, îi lă muri Catherine lui
É tienne. Aşa tră ncă nesc ei întruna.
Ş i continuă să -l înveţe, ca o fată de treabă ce era. Fiecare vagonet
încă rcat ieşea la lumină aşa cum plecase de la frontul de lucru, marcat
cu un jeton special, pentru ca cel ce îl lua în primire să -l poată pune în
socoteala şantierului. Trebuia deci toată luarea-aminte ca să fie plin, şi
anume cu că rbune curat: altminteri era refuzat de recepţioner.
Tâ nă rul, ai că rui ochi se deprinseseră cu întunericul, o privea, albă
încă , cu obrazul ei palid; nu-şi putea da seama câ ţi ani are, îi dă dea
vreo doisprezece ani, atâ t îi pă rea de firavă . Totuşi o simţea mai în
vâ rstă , cu bă ieţeasca ei nepă sare, cu fireasca ei neruşinare, care-l cam
stingherea: nu-i plă cea, gă sea prea ştrengă resc capu-i palid de Pierrot,
pe care boneta îl strâ ngea că tre tâ mple. Dar ceea ce-l uimea era forţa
acestui copil, o forţă nervoasă , dă ruită cu o mare îndemâ nare. Îşi
umplea vagonetul mai repede decâ t el, cu mă runte încă rcă turi de
lopată , ritmice şi repezi; apoi îl împingea pâ nă pe planul înclinat, cu o
singura mişcare lentă , fă ră poticniri, trecâ nd cu uşurinţă pe sub
stâ ncile scunde. El însă se jupuia, deraia de pe linie, ră mâ nea de că ruţă .
La drept vorbind, drumul nu era deloc uşor. Să fi fost vreo şaizeci de
metri de la frontul de lucru pâ nă la planul înclinat; iar calea, pe care
minerii de la să patul pă mâ ntului nu o lă rgiseră încă , era un adevă rat
tunel, cu tavanul foarte inegal, umflat de un neîntrerupt şir de cocoaşe:
prin unele locuri vagonetul încă rcat abia se strecura, încâ t încă rcă torul
de vagonete trebuia să se aplece câ t putea şi să împingă pe brâ nci, ca
să nu-şi zdrobească capul. De altminteri, popii de lemn se îndoiau,
începeau chiar să plesnească . Se vedeau frâ nţi că tre mijloc, cu palide
rupturi prelungi, ca nişte câ rje prea slabe. Trebuia luare-aminte ca să
nu te zdreleşti de aceste spă rturi; şi, sub lenta surpare care tă cea să
plesnească popii de stejar groşi câ t pulpa piciorului, oamenii se
strecurau pe brâ nci, cu nedesluşitul şi tulbură torul simţă mâ nt că ar
37
putea să -şi frâ ngă şira spină rii.
— Ei poftim! încă o dată ! spuse Catherine râ zâ nd.
Vagonetul lui É tienne să rise iar de pe linie în locul cel mai greu de
trecut. Nu-l putea face deloc să meargă drept pe aceste şine ce se
strâ mbau pe pă mâ ntul umed; şi blestema, îşi ieşea din să rite şi se lupta
îndâ rjit cu roţile, pe care, cu toată sforţarea-i peste mă sură de mare, nu
le putea face să reintre pe linie.
— Ai ră bdare, continuă fata, dacă te superi, n-o să meargă deloc.
Strecurâ ndu-se cu dibă cie de-a-ndă ratelea, îşi vâ rî spinarea sub
vagonet şi, încordâ ndu-se, izbuti să -l ridice şi să -l pună la loc. Povara
avea o greutate de şapte sute de kilograme, iar el, uluit, ruşinat, bâ lbâ ia
cuvinte de scuză .
Trebui să -i arate cum să -şi desfacă picioarele, cum să şi le arcuiască ,
sprijinindu-le în aşa fel de lemnă ria celor două pă rţi ale galeriei, încâ t
să se înţepenească bine pe ele. Trupul trebuia să se aplece cu braţele
încordate astfel, încâ t să poată împinge cu vigoarea tuturor muşchilor,
cu umerii şi cu coapsele. Într-unul dintre aceste drumuri el o urmă ri, o
vă zu lunecâ nd cu coapsele încordate, cu mâ inile atâ t de jos, încâ t pă rea
a se tâ rî în patru labe, aidoma unei mă runte jivini de pitic, care-şi
câ ştigă plinea prin circuri. Nă duşea, gâ fâ ia, îi trosneau încheieturile,
dar fă ră un oftat, cu nepă sarea pe care o dă deprinderea, ca şi cum
amara soartă a tuturor era să vieţuiască astfel încovoiaţi. Iar el nu
izbutea să facă la fel, încă lţă mintea îl stingherea, trupul i se frâ ngea
înaintâ nd astfel, cu capu-n jos. După câ teva minute, această poziţie
devenea un chin, o nesuferită tortură , atâ t de greu de îndurat, încâ t,
pentru a afla o clipă de ră gaz, îngenunche, ca să se mai destindă şi să
ră sufle.
Apoi, la planul înclinat îl aştepta o nouă corvoadă . Fata îl învă ţă să
facă vâ nt vagonetului cu toată puterea. În partea de sus şi în cea de jos
a acestui plan înclinat, care deservea toate fronturile de lucru de la un
orizont la altul, se gă sea câ te un ucenic, frâ narul sus, şi cel care primea
vagonetele jos. Aceste puşlamale, între doisprezece şi cincisprezece
ani, îşi strigau tot felul de mă scă ri; şi, pentru a-i face atenţi, trebuia să
li se urle cuvinte mai grozave decâ t cele rostite de ei. Atunci, de îndată
ce se ivea un vagonet gol de urcat, cel ce urma să -l ia în primire, jos,
38
dă dea un semnal, iar încă rcă toarea de vagonete îi fă cea vâ nt celui plin,
a că rui greutate îl fă cea pe celă lalt să urce, câ nd frâ narul dă dea drumul
frâ nei. Jos, în galeria din fundul minei, se formau trenurile, pe care caii,
le tră geau pâ nă la puţ.
— Hii! boală ! strigă Catherine spre planul înclinat lung de o sută de
metri, în întregime armat cu lemn şi în care glasul ră suna ca pornit din
fundul unei plinii uriaşe.
Ucenicii se odihneau pesemne, că ci nu ră spundeau niciunul, nici
celă lalt. La toate orizonturile transportul se opri. Un glas piţigă iat de
fetiţă sfâ rşi prin a spune:
— Sigur că unul dintre ei o că lă reşte pe Mouquette!
Ca un tunet izbucniră grozave hohote de râ s. Toate lucră toarele din
galerii se ţineau de pâ ntece.
— Cine-i asta? o întrebă É tienne pe Catherine.
Ea ră spunse că e mica Lydie, o puştancă care ştia mult mai multe
decâ t spunea şi care-şi împingea vagonetul tot atâ t de zdravă n ca o
femeie, în ciuda braţelor ei de pă puşă . Câ t despre Mouquette, era în
stare să -şi facă treaba cu amâ ndoi ucenicii deodată .
Dar glasul primitorului de vagonete se auzi strigâ nd să se dea
drumul. Trecea, cu siguranţă , vreun contramaistru pe-acolo. Se
reîncepu transportul la cele nouă orizonturi, nu se mai auzeau decâ t
apelurile ucenicilor rostite cu regularitate şi zgomotele însoţind
mişcă rile încă rcă toarelor de vagonete ce se scuturau ajungâ nd leoarcă
la planul înclinat, ca nişte iepe din care ţâ şnesc aburii câ nd sunt prea
împovă rate.
După fiecare drum, É tienne regă sea în fund aerul înă buşitor al
frontului de lucru, cadenţa surdă şi spartă a loviturilor de tâ rnă cop,
amarnicele gemete de durere ale havatorilor îndâ rjiţi la rosturile lor.
Cei patru se despuiaseră cu toţii, împlâ ntaţi în că rbune, înecaţi
pâ nă -n gâ t într-o clisă neagră . Fusese nevoie ca o clipă să fie degajat
Maheu, care horcă ia, scoţâ ndu-se scâ ndurile, astfel încâ t că rbunele să
alunece pe şine. Zacharie şi Levaque îşi vă rsau nă duful împotriva vâ nei
de că rbune care, cum spuneau ei, devenea prea dură , ceea ce va face
dezastruoase condiţiile angajamentului lor. Chaval se întorcea,
ră mâ nâ nd o clipă pe spate, ca să -l ocă rască pe É tienne, a că rui
39
prezenţă , hotă râ t lucru, îl exaspera:
— Pieritură afurisită ! N-ai putere nici câ t o fată !… Vrei sau ba să -ţi
umpli vagonetul? Aha, îţi cruţi mâ inile… Fir-ar al dracului să fie! Îţi
reţin cei cincizeci de bani dacă din pricina ta ni se refuză mă car un
singur vagonet!
Tâ nă rul se ferea să ră spundă , peste mă sură de fericit deocamdată
de a fi gă sit lucrul acesta de ocnaş, încuviinţâ nd brutala ierarhie a
lucră torului de râ nd şi pe aceea a meşterului. Dar nu mai putea, cu
picioarele însâ ngerate, cu membrele frâ nte de junghiuri îngrozitoare,
cu pieptul strâ ns ca într-o centură de fier. Din fericire, ceasurile se
fă cuseră zece, iar lucră torii se hotă râ seră să ia o gustare.
Maheu avea un ceasornic la care nici mă car nu se uita. În bezna
acestei nopţi fă ră de stele, nu se înşela nici cu cinci minute. Cu toţii îşi
puseră că maşa şi haina. Apoi, odată coborâ ţi de la frontul lor de lucru,
se aşezară pe vine, cu coatele sprijinite în şolduri, cu şezuturile lipite
de că lcâ ie, poziţie cu care minerii sunt atâ t de deprinşi, încâ t o
pă strează chiar şi în afara minei, fă ră a simţi nevoie de vreo piatră sau
grindă ca să se aşeze. Ş i fiecare scoţâ ndu-şi pâ inea cu unt, muşcau cu
toţii, duşi pe gâ nduri, din feliile groase, lă sâ nd câ nd şi câ nd să le scape
vreun cuvâ nt cu privire la munca din dimineaţa aceea. Catherine, în
picioare, sfâ rşi prin a-l regă si pe É tienne, care se lungise mai departe,
cu picioarele peste şine, cu spinarea rezemată de peretele armat cu
lemn. Mai ră mă sese aici un loc aproape uscat.
— Tu nu mă nâ nci? îl întrebă ea cu gura plină şi feliile de pâ ine cu
unt în mâ nă .
Apoi şi-l aminti pe bă iatul acesta ră tă cind în puterea nopţii, fă ră o
leţcaie, fă ră un codru de pâ ine, poate.
— Vrei să împă rţim?
Ş i, cum nu se învoia să mă nâ nce, jurâ ndu-se că nu-i era foame, cu
vocea tremurâ ndă tocmai din pricina durerii ce-i sfâ şia pâ ntecele, ea
continuă , înveselindu-se:
— A! ţi-o fi scâ rbă !… Da uite, n-am muşcat decâ t dintr-o parte, îţi
dau din partea cealaltă .
Apucase să -şi rupă feliile de pâ ine în două . Tâ nă rul, luâ ndu-şi
jumă tatea ce i se dă duse, abia se stă pâ ni ca să n-o înghită toată
40
deodată şi îşi puse braţele pe coapse, ca să n-o lase să -i vadă freamă tul.
Cu aerul ei cuminte, de bună camaradă , se şi tolă nise lâ ngă el, pe burtă ,
cu bă rbia într-o mâ nă , cu cealaltă ducâ nd la gură îmbucă turile pe care
le înghiţea pe îndelete. Între ei, arzâ ndele feştile ale lă mpilor îi
luminau.
Tă cută , Catherine îl privi o clipă . Chipeş trebuie să -l fi gă sit, cu
tră să turile dă ltuite, cu mustă ţile de tă ciune. Şi pe faţa ei miji un surâ s
de plă cere.
— Vasă zică eşti mecanic şi te-au dat afară de la calea ferată … De ce?
— Pentru că mi-am pă lmuit şeful.
Ră mase uluită , tulburată în concepţiile ei despre supunere, despre
ascultarea pasivă , dobâ ndite pe calea eredită ţii.
— Trebuie să recunosc, mai spuse el, că bă usem, iar câ nd beau mă
cuprinde sminteala, de-mi vine să mă sfâ şii pe mine însumi şi să -i sfâ şii
şi pe ceilalţi… Da, nu pot da pe gâ t două pă hă ruţe fă ră să -mi vină să
sfâ şii un om… Pe urmă , zac două zile încheiate.
— Nu trebuie să bei, spuse ea cu seriozitate.
— Ei! nu-ţi fie teamă , mă cunosc destul de bine!
Ş i dă du din cap; simţea o ură împotriva rachiului, ura celei din urmă
odrasle coborâ toare dintr-o stirpe de beţivi şi în carnea că ruia se
ră zvră tea suferinţa tuturor înaintaşilor, în aşa mă sură muiat şi viciat
de alcool, încâ t un singur strop se prefă cea înă untru-i în venin.
— Doar pentru maică -mea îmi pare ră u că am fost zvâ rlit în stradă ,
spuse el după ce înghiţise o îmbucă tură . Nu e deloc fericită , şi-i mai
trimiteam din câ nd în câ nd câ te cinci franci.
— Da unde-i maică -ta?
— La Paris… E spă lă toreasă , stă pe strada Goutte-d’Or.
Urmă o clipă de tă cere. Câ nd cugeta la toate aceste lucruri,
ză branicul unui tremur îi împă ienjenea ochii negri, sclipirea de spaimă
a durerosului gâ nd la tainica vă tă mare mocnind în ră sună toarea vlagă
a tinereţii sale. Ră mase o clipă cu privirea înecată în fundul întunecos
al minei; şi, în această hrubă , sub greutatea pă mâ ntului ce-l înă buşea, i
se perindă în închipuire întreaga-i copilă rie; o revedea pe maică -sa,
frumoasă încă şi plină de vlagă , pă ră sită de tată l lui şi reluată de el de
la un altul, cu care se mă ritase, vieţuind între doi bă rbaţi, vlă guită de
41
ei, rostogolindu-se cu ei în mocirlă , în vin, în spurcă ciune. Era acolo, da,
îşi amintea strada, amă nuntele i se iveau iar în minte: rufele murdare
în mijlocul dughenei, şi beţiile care împuţeau casa, şi palmele în stare
să mute fă lcile.
— Acum, mai spuse el cu glasul scă zut, cu un franc şi jumă tate n-o
să -i mai pot da nimic… Are să crape de foame, fă ră îndoială .
Ridică din umeri a deznă dejde şi mai îmbucă o dată din pâ inea cu
unt.
— Nu vrei să bei? îl întrebă Catherine destupâ ndu-şi plosca. O! e
cafea, asta n-o să -ţi facă ră u deloc… Te îneci câ nd înghiţi fă ră să bei
nimic.
Dar el refuză : destul că -i luase jumă tate din pâ ine. Totuşi ea stă rui
din toată inima şi, în cele din urmă , îi spuse:
— Poftim! beau eu întâ i, dacă eşti atâ t de politicos… Decâ t că acum
nu mă mai poţi refuza, ar fi urâ t din partea ta.
Ş i îi întinse plosca. Ea se ridicase în genunchi, o vedea foarte de-
aproape, luminată cum era de cele două lă mpi. Dar cum de o gă sise
urâ tă ? Acum, câ nd era neagră , pudrată cu un praf fin de că rbune,
chipu-i pă ru de un farmec straniu. Pe acest obraz nă pă dit de umbră ,
dinţii unei guri prea mari sclipeau ca neaua, iar ochii, mă rindu-i-se, îi
luceau cu o verzuie ră sfrâ ngere, ca ochii de pisică . Un zuluf din pă ru-i
roşcat, strecurâ ndu-se prin bonetă , o gâ dila pe după urechi şi o fă cea
să râ dă . Nu-i mai pă rea atâ t de tâ nă ră , putea să aibă chiar paisprezece
ani.
— Ca să -ţi fac plă cere, spuse el blâ nd şi înapoindu-i plosca.
Ea dă du pe gâ t o a doua înghiţitură şi îl sili să facă la fel, pentru a
împă rţi, zicea ea; şi acest mă runt gâ t de ploscă , mergâ nd câ nd la unul,
câ nd la celă lalt, din gură în gură , îi înveselea. Se pomeni deodată
întrebâ ndu-se dacă n-ar fi bine s-o înşface în braţe şi s-o să rute pe
buze. Buzele-i groase, de un trandafiriu palid, înviorate de că rbune, îi
aţâ ţau pofta crescâ ndă . Dar nu cuteza, fâ stâ cit în faţa ei, că ci la Lille nu
avusese decâ t tâ rfe, şi încă dintre cele mai josnice, şi nu ştia cum să se
poarte cu o lucră toare care tră ia încă în sâ nul familiei.
— Atunci… ai vreo paisprezece ani? o întrebă el, după ce mai muşcă
din pâ ine.
42
 Ea ră mase uluită , supă rată aproape.
— Ce? Paisprezece ani? Dar am cincisprezece!… Ce-i drept, prea
mare nu sunt. La noi fetele nu cresc deloc repede.
El o tot întreba, iar ea spunea totul, nu cu neruşinare, dar nici cu
ruşine. De altfel, nu ignora nimic din cele lumeşti, deşi o simţea
feciorelnică la trup şi neîntinată în sufletu-i de copil, întâ rziată în
împlinirea-i de fată din pricina mediului înconjură tor îmbâ csit şi
vlă guit în care-şi ducea viaţa. Câ nd, pentru a o pune în încurcă tură , îi
pomeni din nou despre Mouquette, Catherine, cu o voce domoală ,
foarte veselă , îi povesti lucruri îngrozitoare. Ah! Câ te nu se spuneau pe
socoteala ei! Ş i, pentru că el era curios să afle dacă şi ea are vreun iubit,
fata îi ră spunse glumind că nu voia să -i facă maică -sii inimă rea, dar că
totuşi, într-o bună zi, lucrul acesta i se va întâ mpla şi ei, fă ră -ndoială .
Umerii i se încovoiaseră , cam tremura de frig în veşmintele-i ude de
nă duşeală , expresia îi era resemnată şi blâ ndă , ară tâ nd că e gata să
îndure şi viaţa, şi pe bă rbaţii ce-i vor ieşi în cale.
— În viaţa asta de-a valma se gă sesc destui iubiţi, nu-i aşa?
— Bineînţeles.
— Ş i apoi nu faci nimă nui niciun ră u… Ş i nici nu te duci la popă să te
spovedeşti.
— Ei, popă !… Habar n-am… Dar mai există şi Omul negru.
— Cum adică Omul negru?
— Moşul miner care se întoarce pe meleagurile astea de suceşte
gâ tul fetelor netrebnice.
O privi, pă râ ndu-i-se că îşi bate joc de el.
— Crezi dară în asemenea nerozii, atâ t de neştiutoare eşti?
— Da de unde, ştiu chiar să scriu şi să citesc… Asta înseamnă mare
lucru la noi, că ci pe vremea pă rinţilor mei nu se învă ţa carte.
Era, într-adevă r, foarte dră guţă . Câ nd va termina de mâ ncat, o va lua
în braţe şi-i va să ruta buzele groase şi trandafirii. Se oprise la această
hotă râ re de om timid, şi numai gâ ndul la această violenţă fă cea să -i
tremure glasul. Veşmintele bă ieţeşti, haina şi pantalonii aceştia pe
trupul de fată îl aţâ ţau şi-l fâ stâ ceau. Mai bă u din plosca pe care apoi i-
o înapoie, ca s-o golească . Sosise în sfâ rşit clipa în care trebuia să -şi
ducă la îndeplinire gâ ndul. Roti o fricoasă privire că tre mineri, în fund,
43
câ nd tocmai se ivi o umbră astupâ nd galeria.
De vreun minut, Chaval, în picioare, îi privea de departe. Înaintă , se
încredinţă că Maheu nu-l putea vedea; şi, cum Catherine şedea tot jos,
o înşfacă de umeri, îi ră sturnă capul şi-i strivi gura cu un să rut brutal,
dar cu linişte, prefă câ ndu-se a nu-i pă sa deloc de É tienne. Era, în acest
să rut, ceva de luare în stă pâ nire, de hotă râ re pornită din gelozie.
Dar fata se revoltase.
— Lasă -mă -n pace, nu-nţelegi?!
El încă -i mai ţinea capul, privind-o pâ nă în fundul ochilor. Mustă ţile
şi-barba-i roşie erau aidoma unor vă lvă tă i pe chipu-i negru, cu nasul
mare aducâ nd a cioc de vultur. În cele din urmă îi dă du drumul şi se
îndepă rtă , fă ră a spune un cuvâ nt.
Pe É tienne îl stră bă tuse un fior de gheaţă . Fusese prost că aşteptase.
Nu, desigur, acum n-o va mai să ruta, să nu creadă că vrea să facă şi el
ca celă lalt. Vă zâ ndu-şi mâ ndria ră nită , îl cuprinse o adevă rată
deznă dejde.
— De ce-ai minţit? o întrebă cu glasul scă zut. Asta-i iubitul tă u.
— Nu-i adevă rat, ţi-o jur! strigă ea. Nici pomeneală de aşa ceva între
noi. Uneori mai glumeşte el… Nici mă car nu-i de prin pă rţile locului;
abia s-au împlinit şase luni de câ nd a venit de prin Pas-de-Calais.
Amâ ndoi se ridicaseră . Trebuiau să se apuce iar de lucru. Câ nd îl
vă zu atâ t de rece, ea pă ru amă râ tă . Îl gă sea, fă ră -ndoială , mai dră guţ
decâ t celă lalt; l-ar fi preferat, poate. Gâ ndul de a-i fi într-un fel pe plac,
ca să -l consoleze, nu-i dă dea pace; şi pentru că tâ nă rul, mirat, privea
lampa arzâ nd cu o flacă ră albastră , încinsă jur împrejur de un guleraş
palid, vru să -l facă cel puţin să -şi uite gâ ndurile.
— Hai cu mine, să -ţi ară t ceva, murmură ea foarte prietenoasă .
Ş i, ducâ ndu-l în fundul frontului de lucru, îi atrase luarea-aminte
asupra unei cră pă turi ce se vedea în că rbune. Se auzea ceva ca o
fierbere uşoară , un zgomot mă runt, ca un gâ ngurit de pasă re parcă .
— Pune mâ na aici, simţi un suflu?… Asta-i grizu.
Ră mase uimit. Vasă zică doar asta este ceea ce face ca totul să sară în
vă zduh? Ea râ dea, spunâ nd că astă zi se prelinsese mult, de vreme ce
flă că rile lă mpilor erau atâ t de albastre.
— Câ nd o să sfâ rşiţi cu flecă reala asta, leneşilor?! strigă vocea aspră
44
a lui Maheu.
Catherine şi É tienne se gră biră să -şi umple vagonetele şi le
împinseră spre planul înclinat, cu spinarea ţeapă nă , tâ râ ndu-se sub
tavanul plin de umflă turi al drumului. De cum începură cel de al doilea
transport, nă duşeala îi înecă şi-şi simţiră din nou frâ ngâ ndu-li-se
şalele.
La frontul de lucru, havatorii îşi reluaseră activitatea. Adeseori, ca
să nu ră cească , nu stă teau mult să mă nâ nce; iar feliile de pâ ine cu unt,
mâ ncate aici în hrubă , atâ t de departe de lumina soarelui, cu o mută
lă comie, le că deau ca plumbul în stomac. Culcaţi pe o parte, ciocă neau
tot mai tare, cutreieraţi de un singur gâ nd: să împlinească un câ t mai
mare numă r de vagonete. Totul pierea în furia câ ştigului disputat cu
atâ ta îndâ rjire. Nici nu mai simţeau şiroaiele de apă care-i inundau,
umflâ ndu-le mâ inile şi picioarele, junghiurile stâ rnite de nefireasca
poziţie în care lucrau, nă duful din această beznă , în care se ofileau ca
nişte plante silite să vegeteze în fundul hrubelor. Dar pe mă sură ce
ziua înainta, aerul se învenina tot mai mult, dogorit de flacă ra lă mpilor
fumegâ nde, de miasmele gâ fâ iturilor, de otrava gazului grizu,
împă ienjenindu-le vederea, aer pe care doar aerajul de peste noapte
trebuia să -l risipească . Iar ei, în stră fundurile acestei gă uri de câ rtiţă ,
sub povara pă mâ ntului, fă ră de suflu în încinsele lor piepturi,
ciocă neau de zor, ciocă neau fă ră -ncetare.

Maheu, fă ră a se uita la ceasornicul lă sat în haină , se opri şi spuse:

— Ceasurile sunt aproape unu… Gata, Zacharie?
Tâ nă rul lucra, de câ teva minute, la armarea cu lemn a galeriei. În
toiul muncii, ră mă sese culcat pe spate, gâ ndind aşa în neştire, cu
privirea ră tă cită , la întrecerile de cros la care luase parte în ajun.
Ră spunse trezit din visare
— Da, e de-ajuns, om mai vedea şi mâ ine.
45
 Ş i se reîntoarse să -şi ia locul în frontul de lucru. Levaque şi Chaval
lă sară şi ei tâ rnă coapele. Urmă un ră stimp de odihnă . Cu toţii-şi
ştergeau nă duşeala de pe obraz cu braţele lor goale, privind spre roca
din tavan, a că rei masă de şist se fisura. Nu vorbeau decâ t despre
munca lor.
— Ce mai pricopseală pe capul nostru, bombă ni Chaval, să dă m
peste terenuri care se surpă !… N-au ţinut socoteală de asta la tocmeală .
— Nişte pungaşi! mâ râ i Levaque. Nu caută decâ t să ne tragă pe
sfoară .
Zacharie începu să râ dă . Nu se sinchisea nici de lucru, nici de
altceva, dar fă cea haz auzind cum compania era luată în tă rbacă . Paşnic
cum era de felul lui, Maheu lă muri că , prin natura lor, terenurile sunt
schimbă toare din două zeci în două zeci de metri. Trebuiau să judece
drept, nimic nu se putea prevedea. Apoi, cum ceilalţi doi continuau să
câ rtească împotriva şefilor, se nelinişti şi fă cu privirea roată .
— Sst! destul!
— Ai dreptate, spuse Levaque, coborâ nd şi el glasul. Nu-i cuminte ce
facem.
Spaima de iscoade îi obseda chiar în mă runtaiele pă mâ ntului, ca şi
cum pâ nă şi în fundul vâ nei că rbunele acţionarilor ar fi fost numai ochi
şi urechi.
— Cu toate astea – adă ugă sfidă tor şi în gura mare Chaval – dacă
porcul de Dansaert se mai ră steşte la mine ca alaltă ieri, nimic nu mă
poate opri să -i trâ ntesc o că ră midă drept în burtă … Nu l-am împiedicat
niciodată să zvâ rle banii pe blondele lui cu pielea mă tă soasă …
De astă dată , Zacharie izbucni în hohote de râ s. Aventurile
contramaistrului şi ale Pierronei erau în mină , o veşnică pricină de
batjocură . Pâ nă şi Catherine, sprijinită de lopată , în partea de jos a
frontului de lucru, se ţinu de pâ ntece şi în câ teva vorbe îl lă muri pe
É tienne, în vreme ce Maheu se supă ra, cuprins de o teamă pe care nici
nu mai încerca s-o ascundă .
— Hei! Ţ ine-ţi gura!… Aşteaptă să fii singur şi atunci n-ai decâ t s-o şi
pă ţeşti!
Nu-şi sfâ rşise vorba, câ nd dinspre galeria superioară se auzi
zgomotul unor paşi. Aproape în aceeaşi clipă , micul Négrel, cum îl
46
numeau între ei lucră torii pe inginerul minei, apă ru în partea de sus a
frontului de lucru, însoţit de contramaistrul Dansaert.
— Câ nd vă spuneam! murmură Maheu. Mişună întruna pe-aici d-
ă ştia care ies ca din pă mâ nt.
Paul Négrel, nepotul domnului Hennebeau, era un bă iat de două zeci
şi şase de ani, delicat şi chipeş, cu pă rul câ rlionţat şi cu mustaţa neagră .
Nasu-i ascuţit şi ochii-i vioi îi dă deau un aer de nevă stuică blâ ndă , de o
inteligenţă sceptică , ce se prefă cea în tă ioasă autoritate în raporturile
cu muncitorii. Era îmbră cat ca şi ei, mâ njit ca şi ei de că rbune şi, pentru
a-i reduce la tă cere, se purta atâ t de curajos, încâ t pă rea a nu-i pă sa că i
se pot frâ nge oasele trecâ nd prin locurile cele mai primejdioase,
totdeauna cel dintâ i sub surpă turi şi tot cel dintâ i câ nd nă vă lea grizul.
— Am ajuns, nu-i aşa, Dansaert? întrebă el.
Contramaistrul, un gă ligan cu chipul butucă nos, cu un nas gros,
senzual, ră spunse cu o exagerată politeţe:
— Da, domnule Négrel… Ă sta-i omul care a fost angajat azi-
dimineaţă .
Amâ ndoi se strecuraseră , lunecâ nd, pâ nă în mijlocul frontului de
lucru. É tienne fu chemat sus. Inginerul, ridicâ nd lampa, îl privi, fă ră să -
l întrebe nimic.
— Fie, se învoi el în cele din urmă . Nu-mi place deloc să fie culeşi
oameni de pe drumuri… În orice caz, să nu se mai întâ mple.
Ş i nu ascultă deloc explicaţiile ce i se dă deau, şi anume: nevoile ivite
în muncă , dorinţa de a înlocui la transporturi femeile cu bă ieţi.
Începuse să cerceteze tavanul, în vreme ce havatorii puneau din nou
mâ na pe tâ rnă coape. Deodată începu să strige:
— Ascultă , Maheu, îţi baţi joc de oameni!… O să putreziţi aici cu toţii,
fir-ar al dracului să fie!
— Da de unde! e solid, ră spunse liniştit lucră torul.
— Pe naiba, solid!… Roca a şi început să se lase, iar voi înfigeţi
proptele la mai bine de doi metri una de alta şi parcă v-ar pă rea ră u şi
de atâ ta! Of, sunteţi cu toţii la fel! Mai bine să vă facă capul piftie decâ t
să lă saţi o clipă vâ na la o parte pentru a pierde puţin timp cu armarea
galeriei!… Vă poftesc să sprijiniţi aici imediat. Îndoiţi numă rul popilor.
Cred că ne-am înţeles!
47
 Dar faţă de reaua voinţă a minerilor, care discutau spunâ nd că
nimeni în afară de ei nu poate fi mai prevă ză tor cu propria lor viaţă , îşi
ieşi din să rite:
— Ei asta-i! Dacă vă spargeţi scă fâ rlia, pă ţiţi voi ceva? Nimic!
Compania! Ea o să vă dea pensii vouă , sau femeilor voastre… Lasă , că
vă cunoaştem noi foarte bine: pentru a smulge mai mult cu două
vagonete în fiecare seară , sunteţi în stare să vă puneţi şi pielea pe bă ţ!
Maheu, în ciuda mâ niei care-l aţâ ţa tot mai tare, ră spunse totuşi
cumpă nit:
— Dacă ni s-ar da un preţ îndestulă tor, am arma mai bine.
Inginerul ridică din umeri, fă ră a ră spunde. Coborî întregul front de
lucru şi, o dată ajuns jos, se mulţumi doar să conchidă :
— Mai aveţi o oră înaintea voastră ; apucaţi-vă cu toţii de lucru; şi vă
mai pun în vedere că şantierul va plă ti o amendă de trei franci.
Un surd mâ râ it al havatorilor întâ mpină aceste vorbe. Doar
autoritatea ierarhiei îi fă cu să nu-şi piardă cumpă tul, a acelei ierarhii
militare care, de la ucenic şi pâ nă la contramaistru, îi încovoia pe toţi,
unul în faţa celuilalt. Chaval şi Levaque schiţară totuşi un gest de furie,
în vreme ce Maheu îi potolea cu privirea, iar Zacharie ridica
batjocoritor din umeri. É tienne era însă poate cel mai întă râ tat. De
câ nd se afla în acest stră fund de infern o mâ nie rece îl ră zvră tea. O
privi pe Catherine resemnată , cu spinarea încovoiată . Cum era cu
putinţă ca oamenii să se omoare într-o atâ t de trudnică muncă , în
această beznă ucigă toare, fă ră ca să poată agonisi nici mă car cei câ ţiva
gologani pentru pâ inea cea de toate zilele?
Dar Négrel plecase, însoţit de Dansaert, care se mulţumise să dea
din cap întruna, aprobâ ndu-l. Ş i glasurile lor începură din nou să tune
şi să fulgere: se opriseră iar şi examinau armă turile galeriei, a că rei
întreţinere, pe o lungime de zece metri în urma frontului de lucru,
că dea în sarcina havatorilor.
— Câ nd îţi spun că -şi bat joc de oameni! striga inginerul. Iar voi,
dar-ar dracu-n ea de treabă , de ce n-aveţi grijă ?
— Ba da, cum să n-avem, bâ lbâ i contramaistrul. Mi s-a fă cut
lehamite de câ te ori le-am tot spus.
Négrel strigă , furios:
48
 — Maheu! Maheu!
Cu toţii coborâ ră . El urmă :
— Uitaţi-vă aici, spuneţi că ţine, hai?!… E treabă fă cută la trei parale.
Asta-i o tă vă neală pe care nici şpraiţurile n-o mai suportă , în aşa hal a
fost fă cut totul de mâ ntuială … La dracu! De-abia acum înţeleg de ce ne
costă reparaţiile atâ t de scump. Pă i sigur! N-are decâ t să dureze doar
cită vreme aveţi de dat socoteală . Apoi totul se duce pe apa sâ mbetei,
iar compania e silită să angajeze un regiment întreg de oameni care să
repare… Ia uitaţi-vă puţin acolo! E un adevă rat dezastru.
Chaval voi să ră spundă , dar Négrel îi curmă vorba:
— Nu! Lasă , că ştiu ce vrei să spui. Să vi se plă tească mai mult, nu-i
aşa? Ei bine! Vă previn că veţi sili direcţia să facă urmă torul lucru: da,
da, o să vi se plă tească separat armarea galeriilor, reducâ ndu-se
proporţional preţul vagonetului. Vom vedea dacă aşa o să fiţi în
câ ştig… Pâ nă atunci rearmaţi aici imediat. Mâ ine o să vin din nou.
Ş i se îndepă rtă , lă sâ ndu-i înspă imâ ntaţi. Dansaert, atâ t de umil faţă
de el, ră mase în urmă -i câ teva clipe pentru a se ră sti la oameni:
— Din cauza voastră mă freacă pe mine… Nu cu trei franci amendă o
să vă pocnesc eu! Bă gaţi-vă minţile-n cap!
Dar, după ce plecă , Maheu izbucni la râ ndu-i:
— Ducă -se dracului! Ce nu-i drept nu-i, şi pace! Eu am spus să fim
liniştiţi, pentru că numai astfel ne putem înţelege cu ei; dar, aşa, te
împing în cele din urmă la nebunie. Auzit-aţi? Preţ scă zut la vagonet,
iar armarea galeriilor separat! O nouă suceală ca să ne jecmă nească şi
mai mult! Paştele şi grijania mamei lor!
Că uta pe cineva să -şi verse nă duful, câ nd îi ză ri pe Catherine cu
É tienne bă lă bă nindu-şi mâ inile.
— Faceţi bine şi daţi-mi nişte grinzi! Sau, poate, treaba asta nu vă
priveşte?… Am să vă trag un picior undeva!
É tienne plecă să aducă grinzi, fă ră a-i purta pică lui Maheu pentru
această asprime; era el însuşi atâ t de furios împotriva şefilor, încâ t îi
socotea vinovaţi pe mineri, că sunt oameni prea de treabă .
De altfel, Levaque şi Chaval îşi vă rsaseră nă duful în vorbe grele. Cu
toţii, chiar şi Zacharie, lucrau mâ nioşi la armare. Vreme de jumă tate de
ceas nu se auzi decâ t pâ râ itul lemnelor, îndesate prin lovituri de
49
ciocan. Nu mai scoteau niciun cuvâ nt, gâ fâ iau înverşunaţi împotriva
stâ ncii, pe care ar fi îmbrâ ncit-o, ca s-o ridice cu o opintire a umerilor,
dacă le-ar fi fost cu putinţă .
— Destul! fă cu în cele din urmă Maheu, copleşit de furie şi de
oboseală . Un ceas şi jumă tate… Ah! ce fericită zi, n-o să avem nici
mă car doi franci şi jumă tate!… Eu plec, mi-e silă .
Deşi mai era încă o jumă tate de oră de lucru, se îmbră că . Ceilalţi îi
urmară pilda. Vederea frontului de lucru numai le era de-ajuns ca să -i
scoată din să rite. Pentru că încă rcă toarea vagonetelor se apucase din
nou să lucreze, o strigară , îndâ rjiţi de zelul ei: dacă ar avea picioare,
că rbunii ar ieşi singuri afară . Iar cei şase oameni plecară cu sculele sub
braţ, avâ nd de stră bă tut din nou doi kilometri, pentru a se reîntoarce
la puţ, pe drumul fă cut o dată dimineaţa.
În horn, Catherine şi É tienne ză boviră , în vreme ce havatorii se
strecurau alunecâ nd pe povâ rniş în jos. O întâ lniseră , din întâ mplare,
pe mica Lydie, care, dâ ndu-se la o parte din drum ca să -i lase să treacă ,
le pomeni despre dispariţia Mouquettei. Fiindcă îi dă duse sâ ngele pe
nas, fata pierise de o oră , nu se ştia unde, ca să se spele pe obraz. Apoi,
după ce o lă sară , Lydie îşi împinse din nou vagonetul, sfâ rşită , plină de
noroi, opintindu-se pe braţele şi picioarele-i de gâ nganie, aducâ nd cu o
biată furnică neagră ce se zbate din ră sputeri cu o preastrivitoare
povară . Alunecau pe spate, turtindu-şi umerii, ca nu cumva să -şi
zdrelească fruntea; şi coborau atâ t de repede de-a lungul stâ ncii
lustruite de toate şezuturile muncitorilor, încâ t trebuia, din câ nd în
câ nd, să ră mâ nă locului, încleştaţi de lemnă rie, ca nu cumva să le ia foc,
cum spuneau ei în glumă , turul pantalonilor.
Jos se pomeniră singuri. Stele roşii piereau în depă rtare, la vreo
cotitură a galeriei. Veselia li se stinse şi se aşternură pe mers, cu paşi
anevoioşi din pricina istovirii, ea înainte, el în urmă . Lă mpile fumegau,
É tienne de-abia o mai desluşea pe Catherine, înecată cum era într-un
soi de negură alburie; iar gâ ndul că era cu o fată îl stingherea, că ci se
socotea prost că nu o putea să ruta şi amintirea celuilalt îl împiedica s-o
facă . Fă ră îndoială , îl minţise i celă lalt era ibovnicul cu care se culca pe
toate gră mezile de moloz, că ci mersu-i dă dea în vileag unduirea unor
şolduri de tâ rfă . Pe nedrept o ţinea de ră u, ca şi cum l-ar fi înşelat. Ea,
50
în schimb se întorcea la fiece pas, să -i deschidă ochii asupra cine ştie
că rei piedici, pă râ nd a-l ruga să se poarte mai frumos. Erau atâ t de
singuri şi ar fi putut atâ t de bine să râ dă împreună , înţelegâ ndu-se ca
doi buni prieteni! În sfâ rşit, ieşiră la larg, ajungâ nd în galeria de
transport, el uşurat de îndoielile care-l fă cuseră să sufere, în vreme ce
ea îl mai învă lui cu o ultimă privire tristă , cu pă rerea de ră u că piere o
fericire pe care nu o vor mai întâ lni nicicâ nd.
Acum, în juru-le, viaţa subterană ră zbubuia, cu necurmata trecere a
contramaiştrilor, cu acel du-te-vino al şirurilor de vagonete purtate de
tropotul cailor. Nenumă rate lă mpi înstelau fă ră încetare noaptea.
Trebuia să se lipească de pereţii de stâ ncă pentru a lă sa calea deschisă
defilă rii umbrelor de oameni şi de dobitoace, ale că ror gâ fâ ieli le
simţeau în obraz. Jeanlin, alergâ nd desculţ în urma vagonetului, le
aruncă în treacă t o vorbă urâ tă , pe care, în huruitul roţilor pe şine, nici
n-o auziră . Îşi urmau calea, ea acum tă cută , iar el nemaifiind în stare să
recunoască nici ră spâ ntiile de drum, nici că ră rile pe unde trecuse,
pă râ ndu-i-se că ea îl ră tă ceşte, din ce în ce mai adâ nc, sub pă mâ nt; dar
ceea ce mai ales îl fă cea să sufere era frigul, un frig ce creştea
necontenit şi care, pă trunzâ ndu-l de cum plecase de la frontul de lucru,
îl fă cea să dâ rdâ ie tot mai tare, pe mă sură ce se apropia de puţul
ascensorului. În strâ mtoarea dintre pereţii zidiţi, mişcarea aerului se
prefă cea din nou în vijelie. Pierduse nă dejdea că vor mai ieşi la liman,
câ nd deodată se pomeniră în camera orizontului.
Chaval le zvâ rli o privire piezişă , strâ ngâ nd buzele într-o
strâ mbă tură bă nuitoare. Ceilalţi erau şi ei aici, înă duşiţi, în curentul de
aer îngheţat, muţi ca şi el, stă pâ nindu-şi un urlet de mâ nie. Ajungâ nd
prea devreme, omul nu voia să -i urce înainte de a se scurge încă o
jumă tate de ceas, şi aceasta cu atâ t mai mult cu câ t se fă ceau nişte
manevre complicate pentru coborâ rea unui cal. Încă rcă torii continuau
să dea drumul vagonetelor, ce porneau pe şine cu zgomot asurzitor de
fieră rie ce se ciocneşte, iar coliviile îşi luau zborul, pierind în ploaia ce
că dea cu nemiluita din gaura neagră . Jos, puizardul, o hazna de zece
metri, umplută de aceste şuvoaie, exala şi ea umiditatea-i cu miasme
de mlaştină . Tot felul de oameni dă deau fă ră -ncetare tâ rcoale în jurul
puţului, tră geau funiile semnalelor, apă sau pe braţele pâ rghiilor, prin
51
mă runta pulbere a stropilor de apă ce le uda veşmintele. Limpezimea
roşietică a trei lă mpi cu flacă ră liberă , desprinzâ nd imense umbre
mişcă toare, dă deau acestei camere subterane înfă ţişarea unei uriaşe
hrube, lă caşul unor bandiţi fă urari, aflat în preajma unui torent.
Maheu mai fă cu o ultimă încercare. Se apropie de Pierron, care-şi
luase în primire serviciul la ceasurile şase.
— Haide, poţi foarte bine să ne laşi să urcă m.
Dar Pierron, un bă iat chipeş, bine legat şi cu o expresie de blâ ndeţe
pe faţă , refuză cu gestul unui om înspă imâ ntat.
— Nu se poate, cere-i voie meşterului… O să mă amendeze.
Oamenii îşi stă pâ niră din nou revolta. Catherine, aplecâ ndu-se la
urechea lui É tienne, îi spuse:
— Hai să -ţi ară t grajdul. Să vezi ce bine o să te simţi acolo!
Ş i fură nevoiţi să se strecoare în aşa fel, încâ t să nu fie vă zuţi, că ci
intrarea în grajd era interzisă . Acesta se afla în partea stâ ngă , la
capă tul unei scurte galerii. Lung de două zeci şi cinci de metri, înalt de
patru metri, tă iat în rocă şi boltit cu că ră midă , era mare câ t să încapă
în el două zeci de cai. Era într-adevă r plă cut acolo, o îmbietoare că ldură
de dobitoace să nă toase, al că ror aşternut de paie proaspă t şi curat
întreţinut mirosea plă cut. Singura lampă ră spâ ndea o lumină blâ ndă
de candelă . Cai tolă niţi la odihnă întorceau capul, cu ochii lor mari de
copil, apoi îşi vedeau iar de ovă zul lor, dar fă ră grabă , ca nişte trudnici
zdraveni şi să nă toşi cum erau, iubiţi de toată lumea Dar Catherine,
citind cu glas tare numele de pe plă cile de zinc fixate deasupra ieslelor,
scoase un uşor strigă t de uimire, că ci ză ri în faţă -i un trup omenesc
ţâ şnit ca din pă mâ nt. Era Mouquette, care ieşea, speriată , dintr-o claie
de fâ n unde dormise. Lunea, câ nd se simţea istovită de toate ispră vile
fă cute în ziua de duminică , îşi repezea un pumn zdravă n în nas, apoi
pă ră sea frontul ei de lucru sub cuvâ nt că se duce să caute apă şi venea
să se pitească acolo, în aşternutul cald de paie, printre dobitoace.
Taică -su, care o iubea ca pe ochii din cap, îi ră bda toate mendrele,
primind, astfel, să înfrunte nenumă rate mustră ri.
Tocmai atunci intră şi taica Mouque, scund, pleşuv, cu chipul omului
hă rţuit de viaţă şi totuşi încă zdravă n, ceea ce era destul de rar la un
vechi minier în vâ rstă de cincizeci de ani. De câ nd fusese fă cut gră jdar,
52
mesteca cu atâ ta nă dejde la tutun, încâ t în gura-i neagră sâ ngele-i
ţâ şnea din gingii. Vă zâ ndu-i pe ceilalţi doi cu fiică -sa, se supă ră .
— Ce dracu că utaţi toţi aici? Hai, ştergeţi-o, tică loaselor ce sunteţi,
de-mi aduceţi aici bă rbaţi! Frumos lucru să vă faceţi de cap pe paiele
mele!
Mouquette, că reia tâ lcul acestor vorbe îi pă rea plin de haz, se ţinea
cu mâ inile de burtă . Dar É tienne, stingherit, plecă , însoţit de privirea
surâ ză toare a Catherinei. Pe câ nd toţi trei se întorceau în camera
orizontului, Bébert şi Jeanlin sosiră şi ei cu un tren de vagonete. În
clipa de ră gaz necesară manevrei coliviilor, Catherine se apropie de
calul lor, despre care, în timp ce-l şi mâ ngâ ia, îi spuse ceva.
Însoţitorului ei. Era Bataille, veteranul minei, un cal bă lan, care slujea
de zece ani în fundul pă mâ ntului. Vieţuia de zece ani în gaura aceasta,
în acelaşi ungher al grajdului, fă câ nd veşnic aceeaşi treabă , de-a lungul
întunecatelor galerii, fă ră a mai fi revă zut de atâ ta amar de vreme
lumina zilei. Foarte gras, cu pă rul lucios, cu aerul unei fiinţe
cumsecade, pă rea a-şi duce o existenţă de înţelept, departe de
dezamă girile lumii, ce-şi ducea veacul sus, pe pă mâ nt. De altminteri,
înecat în această beznă , devenise foarte viclean. Poteca pe care slujea îi
devenise atâ t de cunoscută , încâ t deschidea singur, doar cu capul, uşile
de aerare şi se apleca atâ t câ t trebuia ca nu cumva să se lovească
trecâ nd prin locurile unde tavanul era prea scund. Ba, ceva mai mult,
îşi socotea singur şi drumurile fă cute, că ci, de îndată ce împlinea
numă rul reglementar, nu se mai clintea din loc decâ t ca să fie dus
înapoi la ieslea lui. Acum, câ nd bă trâ neţea începuse să -i dea tâ rcoale, i
se aşternea uneori, peste ochii-i de pisică , vă lul melancoliei. Revedea,
pasă mite, ca printr-o ceaţă , în stră fundul de vis al întunecatelor sale
aduceri-aminte, moara, pe meleagurile că reia vă zuse pentru întâ ia
dată lumina zilei, moara, în apropiere de Marchiennes, ridicată pe
malul Scarpei şi înconjurată pretutindeni de câ mpii largi, înverzite,
cutreierate necurmat de şuierul vâ ntului. Ceva, ca o arzâ ndă vâ lvă taie
în vă zduh, o lampă fă ră pereche de mare, a că rei amă nunţită amintire
scă pa memoriei sale de fă ptură necuvâ ntă toare. Ş i ră mâ nea aşa, cu
ochii-n pă mâ nt, tremurâ nd pe bă trâ nele-i picioare, zbuciumâ ndu-se în
van să regă sească chipul unui soare de-a pururi uitat.
53
 Între timp, manevrele continuau în puţ, ciocanul semnalelor bă tuse
de patru ori, începuse coborâ rea calului; şi totdeauna în asemenea
împrejură ri era o mare emoţie, că ci uneori se întâ mpla ca animalul să
fie cuprins de o astfel de spaimă , încâ t să nu mai ajungă viu pâ nă jos.
Înainte de a coborî, era legat sus într-o plasă , între reţelele că reia se
zbă tea de moarte; apoi, de îndată ce simţea pierindu-i pă mâ ntul de sub
picioare, ră mâ nea ca împietrit, alunecâ nd în jos fă ră a i se mai desluşi
vreun freamă t al trupului, cu ochii holbaţi şi încremeniţi. Acesta de
acum, fiind prea mare ca să încapă între glisierele ascensorului, fusese
nevoie ca, odată cu fixarea lui dedesubtul coliviei, să i se ră sucească în
aşa fel capul, încâ t să i-l lege de coapse. Drumul în jos dură aproape
trei minute, pentru mai multă prevedere mersul maşinii fiind încetinit.
Aşa încâ t emoţia celor de jos creştea. Oare ce se întâ mplase? Va fi
cumva lă sat în drum, spâ nzurâ nd în beznă ? Apă ru în cele din urmă
încremenit, ca o lespede de piatră , cu ochii sticloşi, dilataţi de groază .
Era un cal murg, îi spunea Trompette, şi nu avea decâ t trei ani.
— Atenţie! strigă taica Mouque, care avea sarcina să -l ia în primire.
Haideţi, aduceţi-l, dar nu-l dezlegaţi încă .
Curâ nd după aceea, Trompette fu pus jos, pe dalele de fontă , ca o
neînsufleţită gră madă de carne. Nici că se mai clintea, aidoma unei
fă pturi încremenite în visul negru ce se desfă şura în acest nesfâ rşit
stră fund de gaură , în această adâ ncă încă pere, zguduită de vacarm.
Începuseră tocmai să -l dezlege, câ nd Bataille, deshă mat de-abia de
vreun minut, se apropie, lungindu-şi gâ tul, pentru a-şi mirosi semenul
picat aici de sus, de pe pă mâ nt. Lucră torii lă rgiră roata fă cută în jurul
animalului şi glumeau. Ei! oare ce desfă tă tor miros adulmeca Bataille?
Dar animalul se însufleţea, ră mâ nâ nd surd la toate batjocurile. Afla,
fă ră -ndoială , în fă ptura noului sosit freamă tul vă zduhului de sub cerul
liber, mirosul uitat al soarelui jucă uş în câ mpiile înverzite. Ş i izbucni
deodată în ră sună torul nechezat al zvonului unui câ ntec de bucurie,
cutreierat parcă de duioşia unui suspin. Era o mare împlinire, bucuria
regă sirii unor stă ri pierdute, a că ror îndepă rtată adiere i le redă ruia,
amă ră ciunea pentru soarta acestui nou ostatic, ce nu va mai ajunge sus
pe pă mâ nt decâ t mort.
— Ah! ce animal şi Bataille ă sta! strigau lucră torii, înveseliţi de
54
giumbuşlucurile favoritului lor. Ia te uită cum vorbeşte cu prietenul
lui!
Descă tuşat, Trompette tot nu mişca. Ză cea pe o parte, ca şi cum,
îngheţat de spaimă , s-ar fi simţit încă sugrumat de plasa în care fusese
legat. În sfâ rşit, cu o lovitură de bici, fă cură calul să se ridice, ză pă cit,
pe picioarele-i tremurâ nde. Iar taica Mouque plecă cu cei doi cai, care
acum fraternizau.
— Ei, acum cred că se poate, nu? întrebă Maheu.
Coliviile trebuiau descă rcate şi, de altfel, nu mai ră mă seseră decâ t
zece minute pâ nă să se împlinească ceasul la care urmau a fi
transportaţi cu toţii sus. Treptat-treptat şantierele se goleau, minerii
se adunau de prin toate galeriile. Apucaseră să şi sosească vreo
cincizeci de oameni, uzi leoarcă şi dâ rdâ ind sub dogoarea ce le
cotropea de pretutindeni plă mâ nii încinşi. Pierron, în ciuda blâ ndeţii
aşternute pe obraz, o câ rpi pe mica Lydie pentru că pă ră sise frontul de
lucru înainte de ora plecă rii. Zacharie o tot pişcă pe-ascuns pe
Mouquette, ca sa se încă lzească chipurile. Dar nemulţumirea creştea,
Chaval şi Levaque povesteau despre cuvintele ameninţă toare rostite
de inginer, adică despre scă derea preţului vagonetului de că rbune şi
despre plata separată pentru armarea galeriilor; iar proiectul acesta
era primit cu exclamaţii, să mâ nţa unei izbelişti pă trunsese în acest
ungher, la aproape şase sute de metri sub pă mâ nt. Curâ nd, glasurile nu
se mai stă pâ niră . Oamenii aceştia mâ njiţi de că rbune, îngheţaţi de câ t
aşteptaseră , învinuiră compania că îşi ucide aici, în fundul minei,
jumă tate din numă rul lucră torilor, în vreme ce cealaltă jumă tate o lasă
să crape de foame. É tienne asculta, fremă tâ nd.
— Hai, mai repede! mai repede! tot striga maistrul Richomme
încă rcă torilor.
Gră bea manevra pentru urcare, lă sâ nd deoparte orice asprime,
prefă câ ndu-se a nu auzi nimic. Totuşi, murmurele se înteţiră în aşa
mă sură , încâ t fu silit să se amestece şi el. În urmă -i, unii strigau că
lucrurile n-au să meargă veşnic aşa şi că într-o bună zi se va duce
dracului. şandramaua asta.
— Închide-le gura, tu, care eşti mai cuminte decâ t ei, îi spuse
contramaistrul lui Maheu. Câ nd nu eşti cel mai tare, trebuie să fii cel
55
mai înţelept.
Dar, deşi Maheu se liniştise şi începuse să se simtă cuprins de
îngrijorare, nu mai avu de ce să intervină , că ci deodată glasurile se
potoliră : Négrel şi Dansaert, întorcâ ndu-se din inspecţie, ieşeau dintr-o
galerie, amâ ndoi înă duşiţi ca şi ceilalţi. Deprinderea cu disciplina îi
fă cu pe oameni să se dea la o parte, în vreme ce inginerul trecu printre
ei fă ră a rosti vreun cuvâ nt. Négrel intră într-un vagonet,
contramaistrul într-altul; urmară cinci lovituri de semnal vestind
sosirea că rnii grase, cum se spunea pentru şefi; iar colivia se avâ ntă în
aer, în mijlocul unei tă ceri apă să toare.

În colivia care-l urca, É tienne, înghesuit între alţi patru oameni, luă
hotă râ rea de a redeveni flă mâ ndul hoinar care bă tea drumurile zi şi
noapte. Mai bine să crape îndată decâ t să mai coboare în fundul acestui
iad fă ră a-şi putea agonisi mă car pâ inea cea de toate zilele.. Catherine,
ghemuită sus, nu mai era aici, lipită de el, ca să -l facă să -i simtă
aromeala că ldurii. Ba chiar socotea că e mai cuminte să nu mai cugete
la prostii şi să -şi ia picioarele la spinare; că ci, cu mintea lui mai
cuprinză toare, nesimţindu-se în stare să se împace cu această
resemnare de turmă , va sfâ rşi sugrumâ nd într-o bună zi pe vreunul
dintre şefi.
Deodată fu orbit. Iuţeala cu care urca ascensorul se înteţise în aşa
mă sură , încâ t, ameţit de ivirea zilei, pleoapele prinseră a i se zbate în
lumina de care se şi dezobişnuise. Fu şi mai uşurat simţind cum colivia
intra în închiză tori.
Un transportator deschise uşa, şi din vagonete ţâ şni afară un val de
muncitori.
— Ia spune, Mouquet – îi şopti Zacharie la ureche transportatorului
– dă m o raită pe la Volcan astă -seară ?
Volcan era un varieteu în Montsou. Mouquet clipi din ochiu-i stâ ng
şi râ se pe tă cute, cu gura pâ nă la urechi. Scund şi îndesat, ca şi taică -su,
avea nasul în vâ nt al unui fluşturatic care pră pă dea tot ce câ ştiga, fă ră
să -i pese de ziua de mâ ine. Tocmai atunci ieşea şi Mouquette, pe care,
din dragoste fră ţească , o plesni zdravă n peste şolduri.
É tienne de-abia mai recunoştea turla înaltă a halei de recepţie, care
56
i se pă ruse neliniştitoare în tulburea lică rire a lanternelor. Nu era însă
decâ t goală şi murdară . Lumina unei zile cenuşii se strecura prin
ferestrele pră fuite. Doar ală murile maşinii mai lică reau acolo jos;
cablurile de oţel, pline de unsoare, alergau ca nişte panglici muiate în
cerneală ; iar sus, scripeţii, uriaşa şarpantă care îi susţinea, coliviile,
vagonetele, toată această risipă de metal aşternea peste sală recea-i
faţă pă mâ ntie de fiare vechi. Hâ râ iala roţilor zguduia fă ră ră gaz dalele
de fontă , în vreme ce din huila astfel vâ nturată se înă lţa în aer valul
unei mă runte pulberi de că rbune pudrâ nd cu o culoare de funingine nu
numai solul şi pereţii, dar şi grinzile turlei.
Dar Chaval, aruncâ ndu-şi ochii asupra tabloului de marcare, ce se
afla în micul birou ferestruit al recepţionerului, se întoarse furios.
Vă zuse că li se respingeau două vagonete, unul pentru că nu conţinea
cantitatea reglementară , şi celă lalt din pricină că huila nu era curată .
— Frumoasă ispravă pe ziua de azi, strigă el, iată -ne cu încă un franc
mai puţin!… Asta, fireşte, şi din pricină că sunt culeşi oameni de nimic,
care fac cu braţele tocmai câ t e în stare să facă un porc cu coada!
Iar privirea-i piezişă zvâ rlită spre É tienne îi întregi tâ lcul vorbelor.
Acesta se simţi aţâ ţat să ră spundă cu pumnii. Dar îşi spuse că e de
prisos, de vreme ce tot va pleca. Ş i asta îl fă cu să fie nestră mutat în
hotă râ rea pe care o luase.
— Nu e cu putinţă să le faci bine pe toate chiar din prima zi, spuse
Maheu pentru a împă ca lucrurile. Mâ ine va face mai bine.
Ră mă seseră însă cu toţii ursuzi, puşi pe ceartă . Cum treceau pe la
lă mpă rie, ca să predea lă mpile luate în primire, Levaque se luă la harţă
cu lampagiul, pe care-l învinuia că pe a sa nu o cură ţa niciodată ca
lumea. Nu se potoliră întrucâ tva decâ t în baracă , unde focul mai ardea
încă . Soba trebuie să fi fost chiar prea plină , că ci, încinsă ca jeraticul
cum era, vasta încă pere fă ră ferestre pă rea în flă că ri, în aşa mă sură
ră sfrâ ngerile vâ lvă tă ilor îi sâ ngerau pereţii. Ş i mâ râ iră a desfă tare,
perpelindu-şi cu toţii, de la distanţă , spină rile, din care ieşeau aburii ca
dintr-o supă clocotită . Câ nd îşi simţeau şalele prea dogorite, îşi mai
pră jeau şi pâ ntecele. Mouquette, foarte liniştită , îşi lepă dase pantalonii,
ca să -şi usuce că maşa. Nişte bă ieţi o luară în zeflemea, şi cu toţii
izbucniră în hohote de râ s pentru că fata le ară tă deodată şezutul,
57
tă lmă cindu-le în acest fel culmea dispreţului ei.
— Eu plec, spuse Chaval încuindu-şi sculele în dulap.
Nimeni nu se clinti. Doar Mouquette se gră bi s-o şteargă după el,
sub cuvâ nt că mergeau amâ ndoi la Montsou. Dar zeflemeaua nu
contenea, se ştia că lui nu-i mai ardea de Mouquette.
Între timp, Catherine, preocupată , tocmai şoptea ceva tată lui ei.
Acesta ră mase o clipă surprins, apoi încuviinţă , dâ nd din cap; şi
chemâ ndu-l pe É tienne pentru a-i da pachetul:
— Ascultă , murmură el, dacă n-ai nicio leţcaie, e vreme berechet să
dai ortul popii pâ nă se împlineşte chenzina… Vrei să încerc să -ţi
înlesnesc un împrumut la cineva?
Tâ nă rul ră mase o clipă încurcat. Avea tocmai de gâ nd să -şi ceară
francul şi jumă tate ce i se cuvenea şi să plece. Dar în faţa fetei se simţi
ruşinat. Ea îl privea ţintă în ochi, crezâ nd poate că nu-i plă cea să
muncească .
— Ş tii, nu-ţi fă gă duiesc nimic, mai spuse Maheu. Mai mult decâ t să
fim refuzaţi nu se poate întâ mpla.
Atunci É tienne nu se mai împotrivi. Va îi refuzat. De altminteri, asta
nici nu-l angaja la nimic, nu va avea decâ t să plece oricâ nd va vrea, dar
după ce va îmbuca ceva. Apoi, fu nemulţumit că primise, câ nd vă zu
bucuria Catherinei, care ră spunse cu un râ s luminos şi privindu-l
prieteneşte, fericită că -i putuse da o mâ nă de ajutor. La ce bun toate
acestea?
După ce-şi luară saboţii şi încuiară dulapurile, toţi ai lui Maheu
pă ră siră baraca, mergâ nd în urma tovară şilor de lucru, care plecau
unul câ te unul îndată ce se încă lziseră de ajuns. É tienne îi urmă ,
Levaque cu puştiul lui se alipiră şi ei grupului. Dar pe câ nd traversau
hala ciururilor de sortare, o scenă violentă îi opri în loc.
Erau într-un foarte încă pă tor hangar, cu grinzile înnegrite de
pulberea plutitoare din aer, cu obloane mari, prin cră pă turile că rora
stră bă tea necontenit un puternic curent de aer. Vagonetele cu că rbuni
sosite de-a dreptul de la recepţionare erau ră sturnate de ră sturnă tori
pe ciururile cu lungi glisiere de tablă ; iar la dreapta şi la stâ nga
acestora din urmă , lucră toarele de la ciururi, urcate pe trepte, adunau
cu lopata şi cu grebla pietrele, împingâ nd în aşa fel că rbunele curat,
58
încâ t să cadă prin nişte pâ lnii în vagonetele că ii ferate ce se aflau sub
hangar.
Philomène Levaque, plă pâ nda şi palida fată ce-şi scuipa plă mâ nii, cu
un obraz ca de oaie, se gă sea aici. Cu capul acoperit de o fâ şie de lâ nă
albastră , cu mâ inile şi cu braţele negre pâ nă la coate, alegea pietrele
jos, mai la vale, lâ ngă o zgripţoroaică , mama Pierronei, bă trâ na Brû lé,
cum i se spunea, groaznică , cu ochii-i de cucuvaie şi cu gura strâ nsă ca
punga unui zgâ rcit. Se încă ierau amâ ndouă , Philomène învinuind-o pe
bă trâ nă că îi trage pietrele din faţa ei, încâ t nu-i mai dă ră gaz nici
mă car să -şi umple un coş în zece minute. Erau plă tite cu coşul, şi din
această pricină izbucneau veşnic certuri între ele. Cocurile zburau, pe
obrajii încinşi palmele lă sau dâ re negre.
— Ce mai stai? Arde-i o scatoalcă ! îi strigă de sus Zacharie amantei
sale.
Toate lucră toarele de la ciururi izbucniră în râ s. Dar mama Brû lé se
repezi la Zacharie şi-l fă cu cu ou şi cu oţet:
— Ia mai tacă -ţi fleanca, scâ rnă vie! Mai bine ţi-ai recunoaşte plozii
cu care i-ai umflat burta… Dacă s-a mai pomenit, cogeamite fată de
opşpe ani, şi nu-i în stare să se ţină pe picioare!
Trebui ca Maheu să -şi oprească bă iatul care voia să coboare, ca să
vadă un pic, spunea el, cum arată culoarea acestei piei de stâ rv. Sosea
însă un supraveghetor, iar greblele prinseră din nou să vâ nture
că rbunele. Din susul şi pâ nă în josul ciururilor nu se mai vedeau decâ t
spină rile încovoiate ale femeilor îndâ rjite să înhaţe, care mai de care,
pietrele.
Afară vâ ntul se potolise deodată şi o ră ceală umedă se lă sa, pe
pă mâ nt, din cerul de plumb. Minerii îşi umflară pieptul şi, cu braţele
încrucişate, se risipiră , cu o aşa legă nare a şoldurilor, încâ t stofa
subţire a veşmintelor le dă dea în vileag ciolanele mari. Erau în lumina
zilei aidoma unei cete de negri nă clă iţi în noroi. Unii dintre ei nici nu
ajunseseră să -şi mă nâ nce feliile de pâ ine, iar ră mă şiţele acestea vâ râ te
între că maşă şi haină , ca să le aducă înapoi acasă , le fă ceau câ te o
cocoaşă în spinare.
— Aha, iată -l pe Bouteloup! râ nji Zacharie.
Levaque, fă ră a se opri, schimbă câ teva cuvinte cu cel pe care-l
59
gă zduia, un vlă jgan oacheş, de treizeci şi cinci de ani, cu înfă ţişare de
om blajin şi cumsecade.
— Gata supa, Louis?
— Cred că da.
— Carevasă zică femeia e în toane bune astă zi?
— Da, în toane bune, cred.
Soseau lucră torii de la să pă turile de pă mâ nt, alte grupuri, care, râ nd
pe râ nd, se înfundau în incinta minei. Urma coborâ rea, cea de la orele
trei, alţi oameni pe care-i înhă ţa puţul, alte echipe sortite să le
înlocuiască pe acelea ale havatorilor ce lucrau în tovă ră şie în fundul
galeriilor. Munca nu se curma o clipă în mină ; zi şi noapte gâ ngă nii
omeneşti mişunau scormonind stâ nca, la o adâ ncime de şase sute de
metri sub câ mpiile de sfeclă .
În vremea aceasta, bă ieţandrii mergeau în frunte. Jeanlin îi
împă rtă şea lui Bébert un întreg plan complicat pe care-l urzise ca să
poată lua de două zeci de centime tutun pe datorie; iar Lydie,
respectuoasă , se ţinea mai la o parte. Catherine, împreună cu Zacharie
şi É tienne, îi urma. Nimeni nu scotea o vorbă . Ş i doar în faţa
cabaretului Avantage, Maheu şi Levaque îi ajunseră din urmă .
— Aici, îi spuse Maheu lui É tienne. Am ajuns. Vrei să intri?
Se despă rţiră . Catherine ră mase o clipă locului, ca să -l mai privească
o dată pe acest tâ nă r, cu ochii ei mari de o stră vezime verzuie ca a apei
de izvor şi că rora obrazu-i de pă cură le dă dea şi mai mult în vileag
transparenţa. Îi surâ se, pierind odată cu ceilalţi pe drumul în urcuş, ce
ducea spre colonia minerilor.
Câ rciuma se afla între sat şi mină , la ră scrucea celor două drumuri.
Era o clă dire de că ră mizi, cu două caturi, spoită de sus şi pâ nă jos cu
var şi ale că rei ferestre aveau de jur împrejur un chenar albastru-
deschis. Pe o tablă pă trată , bă tută în cuie deasupra uşii, se puteau citi
urmă toarele cuvinte scrise cu slove galbene: La l’Avantage – prăvălia
lui Rasseneur. În fund, un joc de popice, împrejmuit de un gard viu. Ş i
compania, care fă cuse tot ce-i stă tuse în putinţă ca să cumpere acest
petec de pă mâ nt înfipt ca un piron între întinsele ei terenuri, era
dezolată de fiinţarea acestei câ rciumi, crescută în plin câ mp, chiar la
ieşirea din mina Voreux.
60
 — Intră , îi mai spuse o dată Maheu lui É tienne.
Luminoasă de deşartă ce era, mica încă pere cu pereţii albi mai avea,
în afară de cele trei mese cu duzina lor de scaune, o tejghea de brad,
mare ca un dulap de bucă tă rie. Se aflau acolo două sprezece halbe, cel
mult, trei sticle de lichior, o carafă , un vas de zinc, cu un robinet de
cositor, pentru bere; şi nimic mai mult, niciun tablou, nicio poliţă ,
niciun joc. În soba de fontă , lă cuită şi stră lucitoare, ardea molcom o
bucată de că rbune. Pe lespezile pardoselii, un strat subţire de nisip alb
sorbea umezeala veşnică a acestor meleaguri îmbibate de apă .
— O halbă ! porunci Maheu unei vlă jgane blonde, fata unei vecine,
care uneori stă tea în pră vă lie. Rasseneur e aici?
Fata ră suci robinetul, ră spunzâ nd că stă pâ nul urma să se întoarcă şi
el. Agale, dar dintr-o singură înghiţitură , minerul goli jumă tate de
halbă , doar pentru a-şi dă ţi gâ tlejul nă clă it de praf. Nu-şi cinsti deloc
însoţitorul. Un singur muşteriu, miner şi el, ud leoarcă şi mâ njit de
că rbune, şedea la o masă , bâ ndu-şi, cu o prea îngâ ndurată frunte,
halba-i de bere. Sosi un al treilea, care, după ce la un semn doar fu
servit, plă ti şi-şi vă zu de drum, fă ră a scoate mă car o vorbă .
Dar îşi fă cu intrarea un bă rbat zdravă n, de vreo treizeci şi opt de
ani, ras şi cu un surâ s de om cumsecade pe obrazu-i rotofei. Era chiar
Rasseneur, un vechi havator, pe care compania îl concediase de trei
ani, în urma unei greve. Foarte bun lucră tor, meşter la vorbă , fă câ ndu-
se totdeauna purtă torul de cuvâ nt în tot soiul de revendică ri, sfâ rşise
prin a deveni capul tuturor nemulţumirilor. Nevastă -sa, ca de altfel
multe dintre femeile minerilor, apucase, înainte de concedierea
bă rbatului, să deschidă o câ rciumă ; iar câ nd fu zvâ rlit pe drumuri, gă si
bani şi îşi înfipse, ca pentru a sfida compania, o câ rciumă chiar în faţa
minei Voreux, devenind astfel, el însuşi, câ rciumar. Acum treburile
mergeau foarte bine, dugheana lui devenise un loc de întâ lnire, iar el se
îmbogă ţea de pe urma ră zvră tirilor, a că ror să mâ nţă o semă nase el
însuşi în inima vechilor să i tovară şi de lucru.
— Uite, pe bă iatul ă sta l-am angajat azi-dimineaţă , lă muri îndată
Maheu. Ai cumva dintre cele două odă i una liberă şi vrei să -l pă suieşti
pâ nă la chenzină ?
Pe faţa lată a lui Rasseneur se zugră vi deodată un simţă mâ nt de
61
mare neîncredere. Îl cercetă , cu o singură aruncă tură de ochi, pe
É tienne şi ră spunse, fă ră a-şi da osteneala să arate vreo pă rere de ră u:
— Amâ ndouă camerele sunt ocupate. Nu se poate.
Tâ nă rul bă nuia acest refuz, şi totuşi îi pă ru ră u; se miră singur de
neaşteptata supă rare pe care o resimţi la gâ ndul că va trebui să plece.
Dar, la urma urmelor, va pleca de îndată ce va primi un franc şi
jumă tate, câ t i se cuvenea. Minerul care era la una din mese plecase.
Alţii soseau mereu, unul câ te unul, ca să -şi mai spele gâ tlejul, apoi îşi
vedeau de drum cu acelaşi mers deşelat. Era nimic mai mult decâ t un
soi de spă lă tură , fă ră bucurie şi fă ră patimă , muta satisfacere a unei
nevoi.
— Nimic nou? întrebă într-un fel aparte Rasseneur pe Maheu, care-
şi sorbea, unul câ te unul, cei din urmă stropi de bere.
Acesta întoarse capul şi vă zu că în afară de É tienne nu mai era
nimeni acolo.
— Nimic, decâ t că a fost iar ciorovă ială … Da, pentru armarea
galeriilor.
Ş i povesti cele întâ mplate. Câ rciumarul se fă cu roşu de mâ nie.
Emoţia fă cu să -i nă vă lească sâ ngele în obrazul pe care-l congestionă
înflă că râ ndu-l şi aprinzâ ndu-i-se în ochi. În cele din urmă izbucni:
— Lasă ! Să îndră znească numai să scadă preţul, şi se şi duc pe
copcă !
É tienne îl stingherea. Totuşi continuă , privindu-l chiondorâ ş. Şi
vorbea cu ocoluri, cu subînţelesuri despre director, domnul
Hennebeau, despre soţia acestuia, despre nepotul să u, micul Négrel,
fă ră să le spună pe nume, tot repetâ nd că lucrurile nu mai puteau
merge aşa, că buba va sparge în curâ nd. Prea era grozavă mizeria, şi
pomeni uzinele ce se închideau şi despre lucră torii concediaţi. De o
lună încoace împă rţea mai bine de trei kilograme de pâ ine pe zi. Chiar
în ajun i se spusese că domnul Deneulin, proprietarul unei mine
învecinate, nu mai putea rezista. Mai primise, de altminteri, din Lille o
scrisoare plină de amă nunte îngrijoră toare.
— Ş tii, murmură el, e de la persoana pe care ai vă zut-o aici într-o
seară .
Dar fu întrerupt. Intră şi soţia lui, o femeie înaltă , uscă ţivă şi
62
înfocată , cu nasul prelung, cu pomeţii vineţi. Era în ale politicii mult
mai radicală decâ t bă rbatul ei.
— Scrisoarea lui Pluchart, spuse ea. Ah! Să fi fost el stă pâ nul,
lucrurile s-ar fi schimbat de mult în bine.
É tienne, ascultâ nd, de la o vreme înţelegea şi se pasiona pentru
aceste probleme ale mizeriei şi ale revanşei. Numele acesta, pomenit în
treacă t, îl fă cu să tresară . Vorbi tare, ca şi cum l-ar fi luat gura pe
dinainte:
— Îl cunosc pe Pluchart. Privirile se întoarseră spre el, aşa că trebui
să adauge: Sigur că da, sunt mecanic, şi el mi-a fost contramaistru, la
Lille… Om destoinic. Am vorbit de multe ori cu el.
Rasseneur îl cercetă din nou cu privirea; iar expresia «i se schimbă
deodată , tă lmă cind simţă mâ ntul unei neaşteptate simpatii. În cele din
urmă îi spuse neveste-sii:
— Maheu mi l-a adus pe dumnealui, unul dintre încă rcă torii de
vagonete din echipa lui, ca să -i dă m sus o cameră pe datorie pâ nă la
chenzină .
Că zură la învoială în câ teva cuvinte. Era o cameră liberă ; chiriaşul
plecase chiar în acea dimineaţă . Ş i câ rciumarul, din ce în ce mai aţâ ţat,
deveni mai slobod la gură , repetâ nd întruna că el nu cere patronilor
decâ t doar ceea ce e cu putinţă , că el nu pretinde, ca atâ ţia alţii, lucruri
prea greu de obţinut. Nevastă -sa ridica din umeri, cerâ nd dreptate, dar
pâ nă la capă t.
— Bună seara, îi întrerupse Maheu. Astea toate n-au să ne facă să nu
mai coborâ m în mină , şi atâ ta vreme câ t lucrurile vor merge tot aşa,
destui dintre noi or să crape acolo… Uită -te-n oglindă , te-ai fă cut
să nă tos tun, nu alta, de trei ani încoace, de câ nd ai ieşit la lumină .
— Adevă rat, m-am înzdră venit de-a binelea, ră spunse Rasseneur
binevoitor.
É tienne, însoţindu-l pâ nă la uşă , îi mulţumi lui Maheu, care plecă ;
dar acesta dă du doar din cap, fă ră a mai spune un cuvâ nt, iar tâ nă rul îl
vă zu urcâ nd anevoie drumul spre colonie. Coana Rasseneur, ocupată
cu clienţii, îl rugase tocmai să aştepte o clipă ca să -l ducă în camera sa,
unde se va spă la. Trebuia oare să ră mâ nă ? Îl cuprinseră din nou
îndoielile, o nelinişte, o pă rere de ră u că n-avea să mai fie slobodul
63
hoinar, pe la toate ră spâ ntiile de drum, sub cerul liber, flă mâ nd, dar cu
o foame pe care lumina soarelui te face s-o primeşti cu bucuria că eşti
propriul tă u stă pâ n. Avea simţă mâ ntul că ani fă ră numă r se scurseseră
de câ nd sosise acolo, pe rambleu, ca să înfrunte acele vijelioase
zvâ cniri ale vâ ntului, şi pâ nă la ceasurile petrecute, culcat pe burtă , în
bezna galeriilor să pate în mă runtaiele pă mâ ntului. Şi-i era silă s-o mai
ducă tot aşa, soarta aceasta îi pă rea nedreaptă şi haină , iar omeneasca-
i mâ ndrie se ră zvră tea la gâ ndul că nu-i mai ră mâ ne decâ t să fie o vită
prostită şi strivită .
În vreme ce É tienne se tot fră mâ nta astfel, cu ochii ră tă cind în
neştire pe nesfâ rşitele plaiuri, le desluşi treptat-treptat în cele din
urmă . Ră mase uimit: nu-şi închipuise deloc aşa orizontul, câ nd
bă trâ nul Bonnemort, cu o mişcare a mâ inii, i-l ară tase în fundul
tenebrelor. În faţă -i recunoştea, într-adevă r, Voreux-ul, înfundat într-o
cută a terenului, cu casele-i de lemn şi că ră mizi, cu hala ciururilor
gudronată , cu turla acoperită cu ardezie, cu hala maşinilor şi coşul de
fabrică de un roşit palid, toate ghemuindu-se parcă sub o haină
că ută tură . Dar, jur împrejurul clă dirilor, incinta se întindea departe, şi
el nu şi-o închipuise atâ t de cuprinză toare, prefă cută într-un lac de
cerneală de că tre valurile, mereu crescâ nde, ale stocurilor de că rbune,
înţesată de înaltele estacade ale şinelor pasarelelor şi într-un ungher,
înghesuită , provizia de lemnă rie, asemă nă toare recoltei smulse dintr-o
pă dure de copaci seceraţi. La dreapta, aidoma unei baricade înă lţate de
giganţi, rambleul astupa vederea, acoperit de iarbă prin pă rţile mai
vechi, în vreme ce capă tu-i dimpotrivă era mistuit de un foc lă untric, ce
de un an de zile ardea cu un fum des, lă sâ nd la suprafaţă , în mijlocul
cenuşiului şters al. şisturilor şi al gresiei, prelungi dâ re de rugină
sâ ngerie. Apoi, se întindeau câ mpii, nesfâ rşite câ mpii de grâ u şi de
sfeclă , pustii în aceste luni ale anului, mlaştini cu o vegetaţie aspră , ici-
colo întrerupte de câ teva să lcii pipernicite, îndepă rtate pă şuni,
despă rţite prin şiruri rare de plopi. Foarte departe, mici pete albe
vă deau oraşe, Marchiennes la miază noapte, Montsou că tre miază zi, în
vreme ce, dinspre ră să rit, pă durea Vandame tivea orizontul cu vâ nă tul
hotar al arborilor ei pleşuvi. Ş i, sub un cer livid, în scă zuta zi a acestei
după -amiezi de iarnă , pă rea că bezna toată a Voreuxului, toată
64
învolburata pulbere de huilă , s-ar fi abă tut pe câ mpie, aşternâ ndu-şi
pudra pe copaci, acoperind drumurile, însă mâ nţâ nd pă mâ ntul.
É tienne privea, iar ceea ce îl surprindea mai cu seamă era un canal,
râ ul canalizat al Scarpei, pe care nu-l vă zuse noaptea. De la Voreux
spre Marchiennes canalul stră bă tea un drum drept, ca o fă ră de luciu
panglică de argint, lungă de două leghe, o şosea stră juită de copaci
mari, înă lţaţi deasupra acestor terenuri joase, şi pierind, la infinit, cu
perspectiva ţă rmurilor ei verzi şi cu apa-i palidă , pe învelişul că reia
lunecau spină rile de chinovar ale şlepurilor. În apropierea minei era
un debarcader, de al că rui mal vase legate cu otgoane aşteptau să fie
de-a dreptul încă rcate cu că rbunele vagonetelor de pe pasarele. Apoi,
canalul fă cea o cotitură , tă ind pieziş mlaştinile; şi întregul suflet al
acestor plaiuri pustii pă rea să să lă şluiască aici, în această geometrică
întindere de apă , care le cutreiera ca un drum întins, tâ râ nd după sine
că rbunele şi fierul.
É tienne îşi înă lţă privirea de la canal spre colonia minerilor, clă dită
pe platou şi din care nu desluşea decâ t olanele stacojii. Apoi şi-o
întoarse din nou spre Voreux, oprind-o în josul povâ rnişului argilos, cu
două uriaşe mormane de că ră mizi fabricate şi arse pe loc. O ramificaţie
de linie ferată , aparţinâ nd companiei, trecea îndă ră tul unui ză plaz de
lemn şi deservea mina. Trebuia să fie coborâ ţi, la ora asta, cei din urmă
dintre lucră torii de la să pă turile de pă mâ nt. Stingher, un vagon împins
de oameni scâ rţâ ia ascuţit. Nu mai era nepă trunsul din fundul
întunecimilor, nici acel de neînţeles bubuit şi nici scâ nteierea unor
aştri necunoscuţi. În depă rtare, furnalele înalte şi cuptoarele de cocs
pă liseră odată cu revă rsatul zorilor. Nu mai ră mâ nea decâ t necurmatul
suflu al eşapamentului pompei, pufă ind necontenit, cu aceeaşi gâ fâ ială
greoaie şi prelungă , gâ fâ iala unui că pcă un, că ruia acum îi desluşea
aburul cenuşiu al respiraţiei ş. i a că rui lă comie. nimic nu putea s-o
potolească .
Atunci É tienne se hotă rî deodată . Poate ză rise cumva sus, la
intrarea în colonia minerilor, ochii limpezi ai Catherinei. Sau poate,
mai curâ nd, desluşise zvonul de ră zmeriţă purces din Voreux. Ce
anume era nu-şi putea lă muri, dar voia să coboare din nou în mină , ca
să se zbată şi să lupte. Cugeta cu mâ nie la acei oameni pomeniţi de
65
Bonnemort, la acel ghiftuit demiurg adă stâ nd pe vine, la pâ ndă , şi
că ruia zece mii de flă mâ nzi îi jertfeau propriul lor sâ nge, fă ră ca mă car
să -l fi vă zut vreodată la faţă .

66
 PARTEA A DOUA

Proprietatea familiei Grégoire – Piolaine – se afla la o depă rtare de

doi kilometri de Montsou, că tre ră să rit, pe şoseaua ce duce spre
Joiselle. Era o casă mare, pă trată , fă ră niciun stil. clă dită la începutul
secolului trecut. Din vastele întinderi de pă mâ nt ce-i aparţinuseră pe
vremuri, nu mai ră mă seseră decâ t vreo treizeci de hectare,
împrejmuite de ziduri şi uşor de întreţinut. Livada şi gră dina de
zarzavat erau deseori pomenite, avâ nd faimă că dau fructele şi
legumele cele mai frumoase din tot ţinutul. Parc nu avea, iar o mică
pă durice îi ţinea locul. Aleea de tei stră vechi, o boltă de frunziş de trei
sute de metri, ducâ nd de la poarta de intrare pâ nă la treptele scă rii, era
una dintre curiozită ţile acestei câ mpii întinse, unde, de la Marchiennes
la Beaugnies, arborii mari puteau fi numă raţi pe degete.
În această dimineaţă toată familia Grégoire se trezise la ceasurile
opt! De obicei nimeni nu se clintea decâ t cu o oră mai tâ rziu: dormeau
mult, într-o adevă rată beţie de somn; dar îi tulburase vijelia din timpul
nopţii. Ş i în vreme ce bă rbatul ei, de cum se sculase, plecase să vadă
dacă vâ ntul nu pricinuise cumva pagube, doamna Grégoire se duse la
bucă tă rie, în papuci şi capot gros. Scundă şi îndesată , în vâ rstă de
cincizeci şi opt de ani, pă strase un chip ca o lună plină , o înfă ţişare de
pă puşă uimită sub alba stră lucire a pă rului.
— Mélanie, spuse ea bucă tă resei, dacă ai face cozonacul acuma,
67
dimineaţa, că doar aluatul e gata?! Domnişoara are să se scoale de-abia
peste vreo jumă tate de oră şi ar putea să -l mă nâ nce la ciocolată . Ce
zici? Ce surpriză o să -i facem!
Bucă tă reasa, o femeie bă trâ nă şi uscă ţivă , care-i slujea de vreo
treizeci de ani, începu să râ dă :
— Asta-i adevă rat, i-am face o surpriză grozavă … Maşina am încins-
o, cuptorul trebuie să fie cald, şi apoi Honorine îmi va da o mâ nă de
ajutor.
Honorine, o fată de vreo două zeci de ani, copil pripă şit, crescută de
familie, devenise acum fată în casă . Întregul personal se reducea la
aceste două femei şi un vizitiu, Francis, însă rcinat cu treburile grele ale
casei. Un gră dinar şi o gră dină reasă aveau în seama lor legumele,
fructele, florile şi curtea cu pă să ri. Şi cum munca se desfă şura într-o
dulce atmosferă patriarhală , ca în sâ nul unei familii, lumea aceasta
mă runtă tră ia în cea mai paşnică înţelegere.
Doamna Grégoire, care încă din pat pusese la cale surpriza cu
cozonacul, aşteptă să vadă aluatul pus la cuptor. Bucă tă ria era foarte
mare şi se vedea că e cea mai de seamă încă pere, pentru că stră lucea
de curată ce era, pentru că se afla acolo un întreg arsenal de cratiţe, de
scule, de oale şi ulcele. Mirosea de departe a bucate gustoase. Provizii
cu nemiluita de-abia mai încă peau pe poliţe şi în dulapuri.
— Să fie bine rumenit, ai grijă , spuse doamna Grégoire trecâ nd în
sufragerie.
Deşi toată locuinţa era încă lzită cu calorifer, totuşi un foc de că rbuni
înveselea această încă pere. De altminteri, niciun lux: doar o masă
mare, scaunele, un bufet din lemn de acaju; şi numai două fotolii
adâ nci vă deau plă cerea acestei familii de a se simţi bine în lungi sieste,
netulburate nici mă car de umbra vreunei îngrijoră ri. Salonul nu avea
nicio că utare, simţindu-se cu toţii doar aici la largul lor.
Domnul Grégoire tocmai intra, purtâ nd o haină groasă de barhet;
faţa-i, încă destul de rumenă pentru cei şaizeci de ani ai să i, înfă ţişa,
încadrată de ninsoarea pâ rului buclat, o fire de om cumsecade şi bun.
Vorbise cu vizitiul şi cu gră dinarul: nicio pagubă vrednică de luare-
aminte, nimic în afară de un coş de sobă ră sturnat, îi plă cea să arunce
în fiecare dimineaţă o privire asupra Piolainei, care nu era chiar atâ t de
68
mare încâ t să -i dea prea multă bă taie de cap, deşi îi oferea toate
satisfacţiile legate de stă pâ nirea unei proprietă ţi.
— Dar ce-i cu Cécile, întrebă el, n-are de gâ nd să se mai scoale
astă zi?
— Nici eu nu înţeleg – îi ră spunse nevastă -sa – parcă am auzit-o
mişcâ ndu-se.
Masa era pusă , trei ceşti pe faţa de masă albă . O trimiseră pe
Honorine ca să vadă ce e cu domnişoara. Dar fata se întoarse de îndată ,
stă pâ nindu-şi râ sul, iar glasul îi era atâ t de înă buşit, încâ t de-abia i se
desluşea, de parcă ar fi vorbit în camera de sus.
— O, Doamne, dacă domnul şi doamna ar vedea-o pe duduia! Ah!
dar cum doarme, ca pruncul maicii domnului… îţi vine s-o mă nâ nci, nu
alta.
Mama şi tată ! se priviră înduioşaţi. Iar el spuse, surâ zâ nd:
— Hai s-o vedem!
— Mititica de ea, murmură doamna Grégoire. Haidem!
Ş i urcară împreună . Camera domnişoarei, singura luxoasă din toată
locuinţa, cu pereţii tapisaţi în mă tase albastră , era împodobită cu
mobile lă cuite în alb şi tivite cu chenare albastre, capriciu de copil
ră sfă ţat, că ruia pă rinţii îi satisfac toate toanele. În nedesluşita albeaţă a
aşternutului, în şovă ielnica lumină strecurată în odaie prin perdeaua
nu destul de bine trasă , fata dormea cu obrazul culcat pe braţu-i gol.
Nu era frumoasă : prea zdravă nă , prea să nă toasă , prea de timpuriu
coaptă la optsprezece ani. Dar avea o minunată carnaţie, o prospeţime
de lapte, cu pă rul castaniu încadrâ ndu-i faţa rotundă , dintre ai că rei
obraji se ivea un nă suc ce-i vă dea firea voluntară . Cuvertura îi
alunecase, dezvelind-o, iar ră suflarea îi era atâ t de uşoară , încâ t
pieptul, deşi plin de pe acum, nici nu i se ridica.
— Vâ ntul ă sta afurisit – spuse în şoaptă maică -sa – n-o fi lă sat-o să
închidă ochii toată noaptea.
Dar taică -su, cu un gest, o fă cu să tacă . Amâ ndoi, aplecâ ndu-se
deasupra patului, priveau cu adoraţie, în feciorelnica-i goliciune, trupul
acestei fete, dorită atâ ta amar de vreme şi atâ t de tâ rziu venită pe
lume, câ nd pierduseră orice nă dejde. O vedeau desă vâ rşită , deloc prea
grasă , niciodată prea bine hră nită . Iar ea dormea mai departe, fă ră ca
69
mă car să le simtă obrajii aproape lipiţi de ai ei. Ş i, totuşi, o firavă undă
cutreieră chipu-i nemişcat. Tremurâ nd la gâ ndul că ar putea-o trezi, se
strecurară afară în vâ rful picioarelor.
— Sst! fă cu domnul Grégoire, din uşă . Dacă n-a dormit, s-o lă să m să
doarmă .
— Câ t o avea poftă , mititica de ea, întă ri doamna Grégoire. O să
aşteptă m.
Coborâ ră şi se aşezară în fotoliile din sufragerie, în vreme ce slugile,
fă câ nd haz de somnul adâ nc al duduii, ţineau mai departe, fă ră să
câ rtească , ciocolata pe plită . Domnul luase în mâ nă un jurnal; doamna
împletea un şal mare de lâ nă . Era foarte cald, niciun zgomot nu
ră zbă tea din muta locuinţă .
Avuţia familiei Grégoire, cam de vreo patruzeci de mii de franci
rentă , era plasată în întregime în acţiuni ale minelor din Montsou.
Mă rturiseau, cu senină tate, originea acestei averi, datâ nd chiar de la
înfiinţarea companiei.
Că tre începuturile veacului trecut, de la Lille şi pâ nă la
Valenciennes, bâ ntuise o adevă rată nebunie pentru că utarea
că rbunelui. Succesele concesionarilor ce aveau să alcă tuiască mai
tâ rziu Compania din Anzin înflă că raseră toate minţile. În toate
comunele se sonda pă mâ ntul; luau naştere societă ţi, iar concesiunile
apă reau peste noapte. Dar, printre îndă ră tnicii acelor timpuri, baronul
Desrumaux lă sase, fă ră -ndoială , amintirea celei mai eroice inteligenţe.
Vreme de patruzeci de ani, fă ră a da un pas înapoi, se zbă tuse
înfruntâ nd necurmate piedici: vane că ută ri la început, mereu alte mine
pă ră site după luni de zile de trudă , surpă ri ce astupau puţurile,
neaşteptate inundaţii în care lucră torii îşi gă seau moartea, sute de mii
de franci intraţi în pă mâ nt; apoi greută ţile administrative, panica
acţionarilor, lupta cu proprietarii pă mâ nturilor, hotă râ ţi să nu
recunoască concesiunile regale atâ ta vreme câ t nu se trata întâ i cu ei.
În cele din urmă , izbuti să înfiinţeze Societatea Desrumaux,
Fauquenoix şi Comp. pentru exploatarea concesiunii Montsou, iar
minele începură să dea slabe beneficii, câ nd două concesiuni vecine,
una din Cougny, aparţinâ nd contelui de Cougny, şi cealaltă din Joiselle,
aparţinâ nd Societă ţii Cornille şi Jenard, fuseseră pe punctul de a-l
70
strivi sub cumplitul asalt al concurenţei lor. Din fericire, la 25 august
1760, între cele trei concesiuni interveni o înţelegere, care le unifică .
Compania minelor din Montsou luase fiinţă , aşa cum fiinţează încă şi
astă zi. Pentru repartiţie, proprietatea totală fusese împă rţită , potrivit
monedei etalon din acea epocă , în două zeci şi patru de unită ţi, dintre
care fiecare, la râ ndu-i, se subdiviza în două sprezece acţiuni; şi cum
fiecare acţiune valora zece mii de franci, capitalul reprezenta aproape
trei milioane. Desrumawx, în agonie dar victorios, avusese în această
repartizare şaptezeci şi cinci de acţiuni.
Pe vremea aceea, baronul era proprietarul Piolainei, care cuprindea
trei sute de hectare, şi, în slujba sa, ca administrator, îl avea pe Honoré
Grégoire, un bă iat din Picardia, stră bunicul lui Léon Grégoire, tată l
Cécilei. Câ nd se încheiase convenţia de la Montsou, Honoré Grégoire,
care avea strâ nşi la ciorap vreo cincizeci de mii de franci, cedă ,
tremurâ nd, nezdruncinatei credinţe a stă pâ nului să u. Scoase zece mii
de franci, bani buni, şi cumpă ră un denier, terorizat de gâ ndul că îşi
jefuieşte propriii să i copii de această sumă . Fiul să u, Eugène, încasă
într-adevă r dividende foarte neînsemnate; şi, cum se burghezise,
fă câ nd în acelaşi timp prostia de a irosi ceilalţi patruzeci de mii de
franci din moştenirea ră masă de la taică -su investindu-i într-o afacere
dezastruoasă , tră i destul de strâ mtorat. Dar cum dividendele acţiunii
cumpă rate creşteau treptat-treptat, averea se închegă în vremea lui
Félicien, care putu înfă ptui marele vis cu care bunicul să u,
administratorul de odinioară , îi legă nase copilă ria: cumpă rarea
Piolainei dezmembrate, pe care o achiziţiona ca pe un bun al statului,
şi deci cu un preţ derizoriu. Dar anii ce urmară nu fură deloc prielnici,
trebui să aştepte deznodă mâ ntul fră mâ ntă rilor revoluţionare, apoi
sâ ngeroasa pră buşire a lui Napoleon. Ş i Léon Grégoire fu acela care
beneficie cu adevă rat, înavuţindu-se uimitor de pe urma banilor
plasaţi cu timiditate şi îngrijorare de stră bunicul să u. Această biată
sumă de zece mii de franci creştea, se umfla, odată cu prosperitatea
companiei. Încă din 1820 ea raportă sută la sută , adică zece mii de
franci. În 1844, venitul crescuse la două zeci de mii; în 1850, la
patruzeci de mii. Urmară , în sfâ rşit, doi ani în care dividendele
urcaseră la formidabila cifră de cincizeci de mii de franci: valoarea
71
unei acţiuni, cotată un milion la bursa din Lille, se însutise într-un
secol.
Domnul Grégoire, care fusese sfă tuit să vâ ndă câ nd cursul atinsese
milionul, refuzase cu aerul să u surâ ză tor şi pă rintesc. Ş ase luni mai
tâ rziu, izbucni o criză industrială , valoarea unei acţiuni coborâ nd la
şase sute de mii de franci. Dar el surâ dea mereu şi nu regreta nimic,
deoarece cei din familia Grégoire aveau acum o neclintită încredere în
mina lor. Va creşte din nou, Dumnezeu însuşi nu era atâ t de solid. Apoi,
acestei religioase credinţe i se ală tura adâ nca recunoştinţă pentru o
valoare care de un secol încheiat îmbuiba în aşa mă sură această
familie, încâ t tră iau fă ră să muncească . Era ca un fel de zeitate ce le
aparţinea, pe care egoismul lor o înconjura cu un soi de cult, ca pe o
protectoare a că minului lor şi care-i legă na în uriaşul pat al trâ ndă viei,
îngră şâ ndu-i la hulpavele lor ospeţe. Din tată în fiu, lucrurile mergeau
tot aşa: de ce să rişte să -şi supere soarta necrezâ nd în ea? Iar în
adâ ncul fidelită ţii lor să lă şluia şi teama superstiţioasă , spaima ca nu
cumva să se topească brusc valoarea acţiunii, întreg milionul, dacă l-ar
fi preschimbat în bani, înmormâ ntaţi într-un sertar. Îl simţeau mai la
adă post în pă mâ ntul din inima că ruia, doar pentru ei, un întreg popor
de mineri, generaţii întregi de flă mâ nzi, îl smulgeau, câ te puţin în
fiecare zi, după nevoi.
De altminteri, o ploaie a norocului se abă tea asupra acestei case.
Domnul Grégoire se că să torise de foarte tâ nă r cu fiica unui farmacist
din Maivhiennes, o domnişoară urâ tă , să racă lipită , pe care o adora şi
care îl ră splă tise cu o adevă rată fericire. Se închisese în gospodă rie,
adorâ ndu-şi soţul, a că rui vrere era lege pentru ea; nu i-au despă rţit
niciodată gusturi deosebite, dorinţele li se contopeau în aceeaşi
nă zuinţă de pace şi bună stare; şi de patru decenii viaţa li se scurgea tot
aşa, în tandreţe şi mici atenţii reciproce. Era o existenţă ordonată , în
care cei patruzeci de mii de franci erau înghiţiţi cuminte, fă ră zgomot,
iar economiile fuseseră cheltuite pentru Cécile, a că rei tâ rzie venire pe
lume le descumpă nise câ tva timp bugetul. Chiar şi astă zi îi împlineau
toate capriciile: încă un cal, alte două tră suri, toalete aduse de la Paris.
Ba chiar aflau o bucurie mai mult negă sind nimic destul de frumos
pentru odrasla lor, dispreţuind în aşa mă sură împopoţonarea propriei
72
lor persoane, încâ t purtau încă veşminte croite după moda timpului,
din tinereţea lor. Orice cheltuială de prisos li se pă rea prostească .
Uşa se deschise brusc şi o voce puternică strigă :
— Ei, asta-i! Vasă zică mâ ncaţi fă ră mine!
Era Cécile, care să rise din pat, cu ochii buhă iţi de somn. Îşi prinsese
doar pă rul şi tră sese pe ea un capot alb de lâ nă .
— Vai de mine, zise maică -sa, nu vezi că te-aşteptă m… Vâ ntul ă sta
nu te-o fi lă sat să dormi, să ră cuţa de tine!
Fata o privi foarte uimită .
— A fost vâ nt?… Habar n-am. Am dormit buştean toată noaptea.
Ş i cum asta li se pă ru cu haz, începură toţi trei să râ dă . Izbucniră
pâ nă şi slugile care serveau masa, în aşa mă sură gâ ndul că duduia
dormise neîntoarsă două sprezece ceasuri încheiate înveselise toată
casa. Vederea cozonacului sfâ rşi prin a îmbujora chipurile tuturora.
— Cum, s-a şi copt? repeta Cécile. Ia te uită ce surpriză mi-aţi fă cut!
… Cald, muiat în ciocolată , trebuie să fie grozav de bun!
Se aşezară , în sfâ rşit, la masă , ciocolata aburea în ceşti, şi o bună
bucată de vreme nu vorbiră decâ t despre cozonac. Mélanie şi Honorine
nu se clinteau, dâ nd sumedenie de amă nunte în legă tură cu coacerea
acestui aluat, privindu-i cum se îndoapă , cu buzele unsuroase, şi
spunâ nd că este într-adevă r o mare plă cere să faci un cozonac pe care
stă pâ nii să -l mă nâ nce cu atâ ta poftă .
Dar câ inii începură să latre furioşi. Cei ai casei crezură că era
profesoara de pian din Marchiennes, care sosea în fiecare să ptă mâ nă
lunea şi vinerea. Mai venea şi un profesor de literatură . Toată
instruirea tinerei fete se fă cuse doar la Piolaine, într-o fericită
ignoranţă de copil cu toane, care, dacă o lecţie îl plictiseşte, zvâ rle
hâ rţoagele pe fereastră .
— E domnul Deneulin, spuse Honorine întorcâ ndu-se.
În urmă -i, îşi fă cu apariţia, fă ră niciun fel de ceremonie, Deneulin,
un vă r de-al domnului Grégoire, vorbind tare, cu mişcă ri vioaie, cu o
înfă ţişare de fost ofiţer de cavalerie. Deşi trecuse de cincizeci de ani,
pă ru-i tuns foarte scurt şi mustă ţile groase îi erau încă negre ca
tă ciunele.
— Da, eu sunt, bună ziua… Nu vă deranjaţi!
73
 Se aşezase, în vreme ce toţi ai casei îl pofteau, în cele din urmă îşi
bă ură mai departe ciocolata.
— Ai ceva să -mi spui? întrebă domnul Grégoire.
— Nu, nu, nimic, se gră bi să ră spundă Deneulin. Am ieşit că lare, ca
să mă mai dezmorţesc puţin, şi, trecâ nd prin faţa casei, am intrat doar
ca să vă dau bună ziua.
Cécile îl întrebă ce fac Jeanne şi Lucie, fiicele sale. Erau să nă toase,
cea dintâ i nu mai lă sa paleta din mâ nă , în vreme ce cealaltă , mai
vâ rstnică . de dimineaţă şi pâ nă -n seară , la pian, îşi tot cultiva vocea.
Dar toate fură spuse cu un uşor tremur al glasului, cu o stinghereală pe
care o ascundea sub izbucnirile-i de veselie.
Domnul Grégoire continuă :
— Dar la mină lucrurile merg bine?
— S-o ia dracu! Ş i eu şi tovară şii mei suntem hă rţuiţi de porcă ria
asta de criză … Eh, asta-i! Plă tim acum anii de prosperitate! Prea s-au
construit multe uzine, prea s-au fă cut multe că i ferate, prea s-au
imobilizat multe capitaluri în vederea unei producţii formidabile. Iar
astă zi aurul ă sta zace şi nu se mai gă sesc alţi bani pentru a pune totul
în mişcare… Din fericire, însă , situaţia nu e deloc dezastruoasă , o voi
scoate la capă t pâ nă în cele din urmă .
Deneulin moştenise, ca şi vă rul să u, o acţiune la minele din
Montsou. Dar el, inginer cu spirit întreprinză tor, ră scolit de ispita unei
averi regeşti, se gră bise să vâ ndă câ nd acţiunea atinsese valoarea de
un milion de franci. De luni de zile urzea un plan. Neveste-sii îi
ră mă sese de la un unchi al ei neînsemnata concesiune de la Vandame,
pe ale că rei terenuri funcţionau doar două mine, Jean Bart şi Gaston-
Marie, dar într-o aşa stare de paragină , cu un utilaj atâ t de defectuos,
încâ t întreaga exploatare de-abia reuşea să acopere cheltuielile. Or, el
visa să repare mina Jean Bart, să pună maşini noi şi să lă rgească puţul,
ca să poată coborî mai în adâ nc, socotind să pă streze mina Gaston-
Marie numai pentru epuizmente. S-ar putea scoate în felul ă sta, spunea
el, aur cu lopata. Ideea era preţioasă . Numai că milionul se dusese, iar
această afurisită criză industrială izbucnea tocmai atunci câ nd mari
beneficii urmau să -i confirme socotelile. De altfel, administrator
nepriceput, de o bună tate capricioasă cu lucră torii să i, se lă sa jefuit de
74
câ nd îi murise nevasta, lă sâ nd de capul lor şi pe cele două fete, dintre
care cea mare visa să facă teatru, iar cea mică apucase chiar să prezinte
la Salon trei peisaje, care-i fuseseră respinse; nepă să toare în faţa
dezastrului, amâ ndurora ameninţarea mizeriei le dă dea în vileag
însuşiri de foarte destoinice gospodine.
— Ai vă zut, Léon – continuă el cu glasul nesigur – ai fă cut o greşeală
că n-ai vâ ndut odată cu mine. Acum, iată , acţiunile coboară , nici dacă -i
cauţi cu lumâ narea nu mai gă seşti cumpă ră tori… Ş i dacă mi-ai fi
încredinţat mie banii, ce n-am fi fă cut noi cu ei acum la Vandame, în
mina noastră !
Domnul Grégoire îşi termină , fă ră nicio grabă de altfel, ceaşca de
ciocolată . Ră spunse domol:
— Niciodată !… Ş tii doar foarte bine că nici nu mă gâ ndesc să
speculez. Tră iesc cum nu se poate mai liniştit şi ar fi prostesc din
parte-mi să -mi usuc capul cu tot soiul de încurcă turi şi afaceri. Câ t
priveşte acţiunile Montsou, n-au decâ t să scadă pâ nă n-or mai putea, şi
tot o să ne ră mâ nă strictul necesar. Nu e bine să fii atâ t de lacom, ce
dracu! Apoi, să ştii de la mine, tu vei fi acela care o să -ţi muşti degetele
într-o zi, că ci acţiunile Montsou vor urca din nou, şi pâ nă şi copiii
copiilor Cécilei vor avea de pe urma lor felia de cozonac.
Deneulin îl asculta, surâ zâ nd încurcat.
— Vasă zică , murmură el, dacă ţi-aş propune să pui o sută de mii de
franci în afacerea mea, m-ai refuza? Dar vă zâ nd îngrijorarea zugră vită
pe chipurile familiei Grégoire, îi pă ru ră u că mersese atâ t de departe şi
amină în sinea lui, pe mai tâ rziu, pentru cine ştie ce situaţie disperată ,
gâ ndul împrumutului: — Ei! Dar lucrurile n-au ajuns chiar pâ nă aici!
Am vorbit aşa, într-o doară … Doamne! poate că tu ai dreptate: banii
câ ştigaţi de alţii în folosul tă u îngraşă mult mai bine şi mai sigur decâ t
ceilalţi.
Ş i vorbiră despre altele. Cécile se interesă din nou de verişoarele ei,
ale că ror gusturi, pentru ea de neînţeles, o preocupau totuşi. Doamna
Grégoire fă gă dui să -i ducă odrasla ca să -i vadă scumpele fetiţe, şi asta
chiar în cea dintâ i zi însorită , în timp ce domnul Grégoire, cu gâ ndul
aiurea, ră tă cea departe de cele ce se discutau. Îşi continuă gâ ndul,
spunâ nd:
75
 — Eu, în locul tă u, nu m-aş mai încă pă ţâ na şi aş trata cu Montsou…
Ei abia aşteaptă , iar tu ţi-ai recâ ştiga banii.
Fă cea aluzie la vechea ură ce dă inuia între concesiunile Montsou şi
Vandame. În ciuda neînsemnă tă ţii acesteia din urmă , puternica ei
vecină turba vă zâ nd între cele şaizeci şi şapte de comune ale ei înfipt
ca un cui acest patrulater de patru kilometri ce nu-i aparţinea; şi, după
ce încercase zadarnic s-o zdrobească , urzea acum planul de a o
cumpă ra pe un preţ de nimic câ nd va trage să moară . Ră zboiul
continua fă ră încetare, fiecare exploatare îşi oprea să pă turile galeriilor
la două sute de metri una de cealaltă , era o bă tă lie pe viaţă şi pe
moarte, deşi directorii şi inginerii celor două tabere întreţineau relaţii
politicoase.
În ochii lui Deneulin se iscară flă că ri.
— Niciodată ! strigă şi el la râ ndu-i. Atâ ta vreme câ t voi fi eu pe
lume, Montsou nu va pune mâ na pe Vandame… Am luat dejunul joi la
Hennebeau, pe care l-am simţit bine de tot cum îmi dă dea tâ rcoale.
Încă din toamna trecută , câ nd cei sus-puşi au venit pe la regie, mi-au
tot fă cut graţii, în fel şi chip… Da, da, ascultă -mă pe mine, mi ţi-i cunosc
eu pe toţi marchizii şi pe toţi ducii ă ştia, pe toţi generalii şi miniştrii
ă ştia!… Nişte hoţi, care n-ar pregeta să te despoaie şi de că maşă la vreo
margine de pă dure!
Ş i nu mai înceta deloc. De altminteri, domnul Grégoire nu apă ra
regia din Montsou, adică pe cei şase administratori desemnaţi prin
convenţia de la 1760, care conduceau în chip despotic compania şi ai
că ror cinci supravieţuitori alegeau, în. urma fiecă rui deces, pe noul
membru dintre acţionarii cei mai puternici şi bogaţi. După pă rerea
proprietarului Piolainei, om cu judecata chibzuită , toţi aceşti domni
erau lipsiţi de mă sură în grozava lor lă comie de bani.
Mélanie venise să strâ ngă masa. Afară câ inii începură din nou să
latre, şi Honorine se îndrepta spre uşă , câ nd Cécile, simţind că se
înă buşă din pricina mâ ncă rii şi a că ldurii, se sculă de la masă .
— Nu, nu, lasă , trebuie să fie profesoara.
Deneulin se ridicase şi el. Privi fata care ieşea şi întrebă zâ mbind:
— Ei, ce se mai aude cu că să toria ei cu micul Négrel?
— Nu e încă nimic hotă râ t, spuse doamna Grégoire. Ia, doar aşa, o
76
vorbă în vâ nt… Lucrul trebuie chibzuit.
— Ei, bineînţeles, ră spunse el, clipind şmechereşte. Mi se pare că
nepotul şi mă tuşa… Ceea ce mă uluieşte este că tocmai doamna
Hennebeau este aceea care-i sare cu aşa dragoste Cécilei de gâ t.
Dar domnul Grégoire se indignă . O doamnă atâ t de distinsă şi cu
paisprezece ani mai în vâ rstă decâ t acest tâ nă r! Era cu adevă rat
monstruos şi nu-i plă ceau deloc asemenea glume. Deneulin, râ zâ nd
întruna, îi strâ nse mâ na şi plecă .
— Nu, nici de astă dată nu-i profesoara, zise Cécile, întorcâ ndu-se. E
femeia aia cu cei doi copii, ştii, mamă , nevasta minerului ă la, pe care
am întâ lnit-o… Să intre?
Urmară oarecare ezită ri. Nu cumva erau murdari? Nu, nu prea; şi
apoi îşi vor lă sa saboţii la uşă . Între timp, şi mama şi tată l se
înfundaseră în fotolii. Îşi începuseră siesta. Teama de a ieşi afară îi
hotă rî.
— Spune-le să intre, Honorine.
Atunci intrară mama Maheu împreună cu copilaşii ei, degeraţi,
flă mâ nzi şi cuprinşi de o sperioasă uimire câ nd se vă zură în această
încă pere, unde era atâ t de cald şi mirosea aşa bine a cozonac.

În camera cu ferestrele închise, obloanele lă saseră să alunece încet-

încet fâ şii sure de lumină , al că ror evantai se desfă şura pe plafon; aerul
stă tut se fă cea tot mai greu şi cu toţii erau cufundaţi, mai departe, în
somnul de noapte: Lénore şi Henri, unul în braţele celuilalt, Alzire, cu
capul ră sturnat, sprijinită pe cocoaşă , în vreme ce bă trâ nul Bonnemort,
tolă nit singur în patul lui Zacharie şi Jeanlin, sforă ia cu gura deschisă .
Nicio suflare nu se auzea din coridorul de ală turi, unde mama Maheu,
cu sâ nul că zut într-o parte, îi dă dea să sugă Estellei, care, de-a
curmezişul pâ ntecelui matern, îmbuibată de lapte, ră pusă şi ea, se
înă buşea între că rnurile moi ale sâ nilor.
77
 Ceasornicul cu cuc vesti jos orele şase. Se auziră , de-a lungul
faţadelor coloniei, zgomotele uşilor trâ ntite, apoi tropă itul saboţilor pe
caldarâ mul trotuarelor; erau lucră toarele de la ciururi, care plecau
spre mină . Apoi liniştea se reaşternu pâ nă că tre ceasurile şapte.
Atunci, obloanele se dă dură în lă turi, şi prin pereţi ră zbă tură , din
locuinţele învecinate, accese de tuse şi că scă turi. Multă vreme se auziră
hâ râ ind dinţii unei râ şniţe de cafea, fă ră ca totuşi să se fi trezit cineva
în casă .
Dar deodată o hă rmă laie de urlete şi de palme, venită de departe, o
fă cu pe Alzire să sară din pat. Înţelese câ t e ora şi alergă desculţă ca s-o
trezească pe maică -sa.
— Mamă ! auzi, mamă ?! E tâ rziu. Mai ai un drum de fă cut… Bagă de
seamă , ai s-o striveşti pe Estelle!
Ş i scă pă de primejdie copilul, aproape înă buşit sub enorma greutate
a sâ nilor.
— Afurisită soartă ! bâ lbâ i mama Maheu frecâ ndu-şi ochii, munca
asta te speteşte în aşa hal, încâ t ai tot dormi ziua întreagă … Îmbracă -i
pe Lénore şi Henri, îi iau cu mine. Ş i tu s-o pă zeşti pe Estelle, nu vreau
s-o tâ ră sc şi pe ea după mine, ca nu cumva să se îmbolnă vească pe
vremea asta câ inească .
Se spă lă în grabă , trase pe ea o veche fustă albastră , cea mai curată
pe care o avea, şi o jachetă de lâ nă cenuşie, că reia îi pusese două petice
în ajun.
— Of, şi fiertura aia, blestemată soartă ! murmură ea din nou.
În vreme ce maică -sa cobora, ră vă şind toată casa, Alzire se
reîntoarse în odaie, unde o aduse şi pe Estelle, care începuse să urle.
Dar era deprinsă cu ţipetele copilului şi ştia, la opt ani, să folosească tot
felul de şiretenii de femeie în toată firea pentru a o potoli, fă câ nd-o să
uite de plâ ns. Cu toată luarea-aminte o culcă în patul ei cald încă şi,
dâ ndu-i să -şi sugă degetul, o readormi tocmai la timp, că ci, izbucnind
un alt tă ră boi între Lénore şi Henri, care în sfâ rşit se trezeau, trebui să -
i domolească şi pe ei. Copiii aceştia nu se înţelegeau deloc şi nu se
îmbră ţişau decâ t în somn. Fetiţa, în vâ rstă de şase ani, se repezea de
cum deschidea ochii la bă iat, care, mai mic decâ t ea cu doi ani, primea
palmele fă ră să ră spundă în vreun fel. Amâ ndoi aveau capetele
78
enorme, ca şi cum ar fi fost umflate de claia lor de pă r blond. Alzire iu
nevoită s-o tragă de picioare pe soră -sa şi s-o ameninţe că -i va învineţi
bucile dacă nu se astâ mpă ră . Apoi, câ nd fu să -i spele şi să -i îmbrace,
începură să bată din picioare. Se ferea să deschidă oblonul, ca nu
cumva să -l trezească din somn pe taica Bonnemort. El sforă ia mai
departe, în ciuda groaznicului tă ră boi al copiilor.
— Gata! Voi, acolo sus, ce faceţi?! strigă mama Maheu.
Ea deschisese obloanele, aţâ ţase focul, peste care pusese că rbuni.
Nă dă jduia că bă trâ nul n-o fi înghiţit toată fiertura. Dar, gă sind tigaia
linsă , puse la fiert un pumn de fidea, pe care o tot pă stra de trei zile. Au
s-o înghită doar fiartă în apă , fă ră unt; nici vorbă că nu mai ră mă sese
niciun pic din ajun; şi fu uimită vă zâ nd ce minune să vâ rşise Catherine,
care unsese astfel feliile de pâ ine, încâ t mai ră mă sese o bucă ţică de unt
câ t o nucă . Numai că de astă dată bufetul era cu desă vâ rşire gol: nimic,
nicio coajă de pâ ine, nici urmă de vreo provizie, nici mă car un ciolan
de ros. Ce se vor face dacă Maigrat se va încă pă ţâ na să le taie orice
credit şi dacă stă pâ nii moşiei Piolaine nu-i vor da mă car cinci franci?
Câ nd bă rbaţii şi fata se vor întoarce acasă , va trebui totuşi să le dea de
mâ ncare; că ci, din nefericire, nu s-a gă sit încă mijlocul de a tră i fă ră
mâ ncare.
— Haide, coborâ ţi odată ! strigă ea supă rată . Pâ nă acum trebuia să fi
plecat de mult.
Câ nd Alzire şi copiii ajunseră jos, ea împă rţi fideaua în trei
farfurioare. Ei, aşa spunea, nu-i era foame. Cu toate că peste drojdia din
ajun Catherine turnase apă , mai turnă şi ea încă o dată şi dă du pe gâ t
două stacane mari din această cafea atâ t de stră vezie, încâ t pă rea un
fel de apă ruginie. Asta o s-o întă rească , totuşi, câ t de câ t.
— Ascultă , repetă ea Alzirei, să -l laşi pe bunicul să doarmă , să bagi
bine de seamă ca nu cumva Estelle să -şi spargă capul, iar dacă se
trezeşte şi urlă prea din cale-afară , uite, ţine bucata asta de zahă r, pe
care să i-o topeşti în apă ca să i-o dai cu linguriţa. Ş tiu că eşti cuminte şi
n-ai s-o mă nâ nci tu.
— Ş i cu şcoala ce fac, mamă ?
— Ş coala… n-avem încotro! Ai să te duci altă dată … Am nevoie de
tine.
79
 — Dar fiertura s-o fac dacă tu întâ rzii?
— A! fiertura, fiertura… Nu, lasă pâ nă mă întorc.
Alzire, cu precocea inteligenţă a unei fetiţe infirme, ştia foarte bine
să facă supa. Înţelese, pesemne, şi nu mai insistă . Acum, întreaga
colonie, se trezise, pâ lcuri de copii se duceau la şcoală , cu zgomotul
tâ rşâ it al saboţilor. Sunară ceasurile opt. Murmurul tot mai stă ruitor al
flecă relilor venea din stâ nga, dinspre Levaque. Începea ziua pentru
femei, că rora, în jurul ceştilor de cafea, cu mâ inile în şolduri, le
mergeau gurile ca morile neferecate. Un chip ofilit, cu buzele groase, cu
nasul turtit, se lipi de geamul unei ferestre, strigâ nd:
— Am noută ţi, ascultă !
— Nu, nu acum. mai tâ rziu! ră spunse mama Maheu. Am de fă cut un
drum.
Ş i, temâ ndu-se că , ispitită de o ceaşcă de cafea, ar putea întâ rzia, îi
îndopă în grabă pe Lénore şi Henri şi plecă cu ei. Sus, taica Bonnemort
sforă ia întruna, cu o ritmică ră suflare ce legă na casa.
Afară , mama Maheu ră mase uimită vă zâ nd că vâ ntul nu mai sufla.
Pe neaşteptate, gerul se muiase, cerul era cenuşiu, zidurile nă clă ite de
o mâ zgă verzuie, drumurile împotmolite în noroi, un noroi specific
regiunilor carbonifere, negru ca funinginea diluată , gros şi cleios de ţi
se împotmoleau saboţii în el. Trebui, curâ nd, să o câ rpească pe Lénore,
care se juca adunâ nd glod pe saboţi ca pe vâ rful unei lopeţi. Ieşind din
colonie, merseră de-a lungul rambleului, apoi, tă ind pe lâ ngă canal
pentru a scurta drumul, prin stră zi desfundate, terenuri virane închise
de garduri nă pă dite de muşchi. Unele după altele se înşirau hangare,
vaste clă diri de uzină , înalte coşuri de fabrică împroşcâ nd funingine,
întinâ nd ră vă şită câ mpie de cartier industrial. Îndă ră tul unui pâ lc de
plopi, mina pă ră sită Réquillart îşi ară ta turnul nă ruit, din care nu mai
ră mă sese în picioare decâ t uriaşa-i schelă rie. Ş i, luâ nd-o la dreapta,
cumă tră Maheu ajunse pe şosea.
— Stai tu, stai numai puţin, porcule, strigă ea, am să -ţi ară t eu ţie
bulgă ri de glod!
De astă dată Henri era acela care luase un pumn de noroi şi-l
fră mâ nta în mâ ini. Amâ ndoi copiii chelfă niţi, dar fă ră pă rtinire, se
potoliră , tră gâ nd cu coada ochiului să vadă dâ rele ră mase în noroiul în
80
care înotau din greu, istoviţi din pricina sforţă rilor fă cute la fiecare pas
pentru a-şi smulge picioarele.
Spre Marchiennes şoseaua îşi desfă şura cele doua leghe de drum
pietruit, care, ca o panglică unsă cu pă cură , se întindea dreaptă între
ţarinile ruginii. Dar, în cealaltă parte, cobora în serpentină prin
Montsou, care era clă dit pe povâ rnişul unei mari coline ce se înă lţa pe
câ mpie. Pe aceste că i din nord, legâ nd drept, aidoma funiilor întinse de
meşterii zidari, oraşe pline de fabrici, urmă rind uneori linii uşor
curbate şi nesimţite povâ rnişuri, se înmulţesc treptat-treptat clă dirile,
tinzâ nd a preface un întreg judeţ într-o cetate industrială . Că scioarele
de că ră midă , zugră vite în culori vii pentru a mai însenina atmosfera,
unele galbene, altele albastre, iar altele, în sfâ rşit, negre, de parcă s-ar
fi gră bit să arboreze culoarea la care, în cele din urmă , tot aveau să
ajungă , coborau spre stâ nga şi spre dreapta, şerpuind pâ nă la poalele
povâ rnişului. Câ teva clă diri mari cu două caturi, locuinţele şefilor
uzinei, curmau ici şi colo linia joasă a îngustelor faţade. O biserică ,
deopotrivă din că ră midă , pă rea un nou model de furnal înalt, cu
clopotniţa-i pă trată , murdă rită deja de pulberea de că rbune plutitoare
în vă zduh. Iar printre fabricile de zahă r, de frâ nghii şi printre mori,
ceea ce predomina erau să lile de dans, cafenelele, beră riile, atâ t de
multe la numă r, încâ t la o mie de case se gă seau mai bine de cinci sute
de localuri de petrecere.
Apropiindu-se de şantierele companiei, un lung şir de magazii şi
ateliere, mama Maheu se hotă rî să -i ia de mâ nă pe Henri şi Lénore,
unul la dreapta, cealaltă la stâ nga. Mai încolo se gă sea palatul
directorului, al domnului Hennebeau, un fel de vilă enormă , despă rţită
de şosea printr-un grilaj şi o gră dină în care tâ njeau arbori firavi. În
faţa porţii tocmai se oprise o tră sură , din care coborâ ră un domn cu
decoraţii şi o doamnă înfă şurată într-o haină de blană , nişte persoane
sosite pesemne în vizită de la Paris şi descinşi în gara din Marchiennes,
că ci doamna Hennebeau, care se ivi în şovă ielnica lumină din vestibul,
dă du un strigă t de surpriză şi de bucurie.
— Mişcaţi-vă odată , leneşilor! îşi dojeni mama Maheu copiii, ce
alunecau agale prin glod, tră gâ ndu-i după ea.
Ajunsese în faţa locuinţei lui Maigrat şi era foarte emoţionată .
81
 Maigrat locuia chiar ală turi de director, de vila că ruia că suţa-i era
despă rţită doar de un zid. Şi avea aici un depozit, o clă dire lungă ,
deschisă spre şosea în chip de pră vă lie, dar fă ră vitrină , în care ţinea
de toate: de-ale bă că niei, mezelă rie, fructe, vindea pâ ine, bere, cratiţe.
Supraveghetor odinioară la Voreux, începuse cu un ungher de cantină ;
apoi, datorită protecţiei şefilor să i, negoţul i se întinsese, zdrobind
treptat-treptat pe toţi detailiştii din Montsou. Maigrat centraliza tot
soiul de mă rfuri, iar considerabila clientelă – coloniile de mineri – îi
îngă duia pe de o parte să vâ ndă mai puţin scump, şi pe de altă parte să
dea cel mai mult pe datorie. De altfel, ră mă sese tot în mâ na companiei,
care-i construise că suţa şi magazinul.
— Uite, domnule Maigrat, iar am venit, spuse mama Maheu cu un
aer umil, gă sindu-l tocmai în picioare, în faţa uşii.
Maigrat o privi fă ră să ră spundă . Era gras, rece şi politicos şi se
lă uda cu faptul că niciodată nu şi-a schimbat vreo hotă râ re.
— Cred că n-o să mă mai lă saţi să plec tot ca şi ieri, cu mâ na goală .
N-o putem duce, fă ră pâ ine, pâ nă sâ mbă tă … Drept e că vă datoră m
şaizeci de franci de vreo doi ani…
Se dezvinovă ţea în fraze scurte, încurcată . Era o veche datorie,
fă cută în timpul ultimei greve. Fă gă duiseră de zeci de ori să o
plă tească , dar nu erau în stare, nu apucau să -i dea mă car doi franci la
fiecare chenzină . Colac peste pupă ză , i s-a mai întâ mplat şi o
nenorocire alaltă ieri: fusese nevoită să plă tească două zeci de franci
unui cizmar care-i ameninţa cu puşcă ria. Aşa că de aceea nu mai aveau
un ban în casă . Altminteri, ca şi tovară şii lor de muncă , ar fi întins-o şi
ei pâ nă sâ mbă tă .
Cu burta scoasă în afară , cu braţele încrucişate pe piept, Maigrat
dă dea din cap neînduplecat, ră spunzâ nd „nu” la fiecare cuvâ nt al
femeii, care-i cerea îndurare.
— Mă car două pâ ini, ză u aşa, nimic mai mult, domnule Maigrat. Mă
mulţumesc cu foarte puţin, cafea nici nu vă cer… Nimic decâ t două
pâ ini de un kilogram şi jumă tate pe zi.
— Nu! urlă el, în cele din urmă , din fundul ră runchilor.
Apă ru nevastă -sa, o fă ptură plă pâ ndă , ce-şi petrecea zile întregi cu
nasul vâ râ t într-un registru, fă ră a cuteza mă car să ridice ochii. Fugi,
82
speriată de fierbintea privire a ochilor rugă tori aţintiţi asupră -i de
biata femeie. Se spunea că le lă sa pe lucră toarele din mină , care
tâ rguiau în dugheana lor, să -i calce culcuşul de soţie. Treaba era de toţi
ştiută : de câ te ori un miner voia să i se amâ ne plata datoriei, nu avea
decâ t să -şi trimită fiica sau nevasta, urâ tă sau frumoasă , cum da
Dumnezeu, numai de înţeles să fi fost.
Cumă tră Maheu, care îl tot privea rugă toare pe Maigrat, se simţi
încurcată sub palida flacă ră a ochilor mă runţi ce o despuiau. I se
aprinse mâ nia. Ar mai fi înţeles ea asta dacă ar fi fost încă tâ nă ră , nu
după ce nă scuse şapte copii. Ş i plecă , tră gâ nd cu îndâ rjire după sine pe
Lénore şi Henri, care se apucaseră să adune nişte coji de nuci din
noroiul unde fuseseră zvâ rlite.
— Noroc n-o să vă aducă fapta asta, să ţineţi minte vorba mea,
domnule Maigrat!
Nu-i mai ră mâ neau acum decâ t stă pâ nii Piolainei. Dacă nici de la
ă ştia nu scotea cinci franci, ei şi alor ei nu le ră mâ nea decâ t să aştepte
să crape de foame. O apucă spre stâ nga, pe drumul ce ducea la Joiselle.
Regia se afla aici, la cotitura drumului, un adevă rat palat din că ră mizi,
în care domni cu vază , de la Paris, şi prinţi, şi generali, şi membri ai
guvernului veneau în fiecare toamnă ca să dea mari ospeţe. Ş i mergâ nd
aşa pe drum, cheltuia, în minte, ban cu ban, cei cinci franci: întâ i pâ ine,
apoi cafea; după aceea o litră de unt, un sfert de baniţă de cartofi
pentru fiertura de dimineaţă şi tocana de seară ; în sfâ rşit, poate şi
puţine mezeluri, că ci tata avea nevoie de carne.
Preotul din Montsou, abatele Joire, trecea, ridicâ ndu-şi poalele
sutanei cu catifelate mişcă ri de motan spă şit şi bine ghiftuit, grijuliu să
nu-şi ude anteriul. Era mieros, pă râ nd departe de toate cele lumeşti, ca
să se pună bine şi cu muncitorii, şi cu stă pâ nii lor.
— Bună ziua, pă rinte.
Fă ră a se opri, ci surâ zâ nd doar în treacă t copiilor, o lă să aşa, înfiptă
parcă în mijlocul drumului. Femeia nu credea în Dumnezeu, dar o
bă tuse gâ ndul că preacucernicul pă rinte n-o va lă sa să plece cu mâ na
goală .
Ş i se aşternu din nou la drum, prin noroiul negru şi cleios. Mai era
cale de doi kilometri, iar pe copii, că rora le pierise de tot veselia şi
83
mergeau abă tuţi, trebuia să -i tragă cu tot dinadinsul după ea. La stâ nga
şi la dreapta drumului se desfă şurau aceleaşi terenuri virane,
împrejmuite de garduri nă pă dite de muşchi, aceleaşi corpuri de fabrici
înnegrite de fum, înţesate de coşuri înalte de uzină . Apoi, pâ nă că tre
hotarul vâ nă t al pă durii Vandame, se întindeau, în plin câ mp, ţarini
nesfâ rşite, aidoma unui ocean de muşuroaie întunecate, lipsit de
catargul vreunui arbore.
— Ia-mă în braţe, mamă .
Ş i îi duse în câ rcă , râ nd pe râ nd, câ nd pe unul, câ nd pe celă lalt.
Bă ltoace gă ureau din loc în loc şoseaua, iar ea îşi ridica poalele fustei
de teamă ca nu cumva să ajungă prea murdară la Piolaine. De trei ori fu
câ t pe-aci să cadă , aşa de lunecos se fă cuse afurisitul ă sta de caldarâ m.
Ş i câ nd ajunseră , în cele din urmă , în faţa intră rii, două namile de dulă i
se repeziră la ei lă trâ nd atâ t de grozav, încâ t copiii începură să urle de
spaimă . Câ inii se potoliră doar câ nd vizitiul puse mâ na pe bici.
— Lă saţi-vă saboţii, intraţi, repeta Honorine.
O dată intraţi în sufragerie, mama Maheu şi cei doi copii adă stară
neclintiţi, învă luiţi deodată de o ameţitoare că ldură , peste mă sură de
fâ stâ ciţi de privirile acestui bă trâ n domn şi ale acestei bă trâ ne
doamne, amâ ndoi înfundaţi în fotoliile lor.
— Fata mamei, spuse bă trâ na doamnă , îndeplineşte-ţi modesta ta
datorie.
Soţii Grégoire lă sau în seama Cécilei pomenile pe care le fă ceau.
Aceasta intra în vederile lor despre o educaţie aleasă . Trebuie să fii
milostiv, că ci, precum glă suiau ei înşişi, că minul lor era chiar casa
domnului. De altminteri, se mâ ndreau că ştiu să facă pomana cu toată
chibzuiala, necontenit obsedaţi de teama de a nu se lă sa pă că liţi şi de a
nu încuraja viciul. Astfel, niciodată nu dă deau bani, niciodată ! Nici
mă car cincizeci de bani, nici mă car zece bani, că ci, după cum foarte
bine se ştie, de îndată ce un om să rac pune mâ na pe zece bani,
nimereşte cu ei drept la câ rciumă . Aşa încâ t pomenile lor constau
totdeauna în obiecte, mai ales în veşminte că lduroase împă rţite în
vreme de iarnă copiilor oropsiţi.
— O! mititeii de ei, strigă Cécile, sunt vineţi de frig! Să racii!… Haide,
Honorine, du-te şi ia pachetul din dulap.
84
 Slugile priveau şi ele pe aceşti nă pă stuiţi cu milă şi cu umbra de
îngrijorare a unor fete care n-au de ce jindui blidul de linte. În vreme
ce Honorine urca treptele, bucă tă reasa, după ce în neştire pusese
ră mă şiţele de cozonac pe masă , ră mase locului, bă lă ngă nindu-şi
mâ inile.
— A, continuă Cécile, mai am încă două rochii de lâ nă şi nişte
şaluri… Să vezi ce cald o să le ţină să ră cuţilor de ei!
Mama Maheu îşi regă si atunci graiul şi îngă imă :
— Vă mulţumesc din toată inima, domnişoară . O, Doamne, ce
oameni buni!
Ş i lacrimi îi podidiră ochii, socotind ca şi în buzunarul ei cei cinci
franci, gâ ndindu-se în fel şi chip doar cum să -i ceară dacă nu le-o veni
în minte să -i dea ei singuri. Fata trimisă după pachetul cu lucruri
ză bovea; se aşternu o clipă de stingheritoare tă cere. Ascunşi în fustele
mamei, ţâ ncii holbau ochii la cozonac.
— Numai pe ă ştia îi ai? întrebă doamna Grégoire doar pentru a
curma tă cerea.
— Vai de mine, cucoană ! Şapte am!
Domnul Grégoire, care-şi adâ ncise din nou ochii în ziar, tresă ri
indignat.
— Ş apte plozi, dar de ce atâ ţia, Doamne sfinte?!
— Nu-i deloc cuminte, murmură bă trâ na doamnă .
Mama Maheu schiţă un gest, scuzâ ndu-se parcă . Ce să facă ?
— Nici că ne-am gâ ndit, au venit aşa, cum dă Dumnezeu. Ş i apoi,
ştiţi, câ nd s-or face mari, au să ne fie de folos, casa o să fie mai
îndestulată . De pildă , ei ar fi tră it cu toţii mai ca lumea dacă n-ar fi fost
şi bunicul, care zi de zi înţepeneşte tot mai mult, şi dacă nu s-ar fi
întâ mplat ca din droaia de copii doar doi bă ieţi şi fata cea mai mare să
aibă vâ rsta potrivită să muncească în mină …
Oricum, trebuia cu orice preţ să -i hră nească pe cei mici, care,
deocamdată , nu erau în stare de nicio treabă .
— Vasă zică , continuă doamna Grégoire, lucraţi de multă vreme în
mină ?
Un zâ mbet amar lumină lividul chip al mamei Maheu.
— O! Doamne, da, de mult… Eu, ce să vă spun. pâ nă a nu împlini
85
două zeci de ani am tot lucrat în mină . La a doua naştere doctorul a
spus că , dacă nu plec, acolo-mi ră mâ n ciolanele, pentru că , pesemne, se
întâ mpla ceva cu mine. De altminteri, atunci m-am şi mă ritat, aşa că
aveam destulă treabă şi acasă … Dar cei dinspre partea bă rbatului meu,
cu toţii mişună , de câ nd lumea, în fundul pă mâ ntului. De pe la bunicul
bunicului, ce să vă mai spun, li s-a pierdut urma, de pe la început, câ nd
va îi ră sunat aici în Réquillart a dintâ i lovitură de tâ rnă cop.
Visă tor, domnul Grégoire privea la femeie şi la nă pă stuiţii ei copii,
cu pielea galbenă ca ceara, cu pă rul spă lă cit, închirciţi de rahitism,
vlă guiţi de anemie, pecetluiţi de amarnica hidoşenie a mizeriei. Plasa
tă cerii se întinse iară , nu se mai auzea decâ t trosnetul huilei arzâ nde,
ce lă sa în urmă -i o dâ ră de gaz. Plutea în lâ nceda încă pere pacea
lă untrică în care aţipesc ungherele de fericire burgheze.
— Ce Dumnezeu, face acolo?! strigă Cécile pierzâ ndu-şi ră bdarea. Ia
du-te după ea, Mélanie, şi spune-i că pachetul este jos, în partea stâ ngă
a dulapului.
Dar domnul Grégoire întregi cu vorba gâ ndurile pe care i le
pricinuiau vederea acestor flă mâ nzi:
— Că n-o fi lumea destul de bine întocmită , se prea poate, dar vezi,
draga mea, e limpede că nici muncitorii nu sunt deloc cuminţi… Aşa
încâ t, în loc să adune ban cu ban, cum fac ţă ranii noştri, minerii se
îmbată , se înglodează în datorii în aşa hal, că îşi lasă familia muritoare
de foame.
— Domnul are dreptate, ră spunse cumpă nindu-şi vorbele mama
Maheu. Nu poţi îi totdeauna pe calea cea bună . Aşa le tot spun şi eu
nă tâ ngilor câ nd se vă ică resc… Eu, vedeţi, am avut noroc, bă rbatul meu
nu bea. Totuşi, duminica, la vreun chef, poate mai trece şi el mă sura,
dar nu chiar de tot. Ş i e cu atâ t mai frumos din parte-i, cu câ t înainte de
a ne lua se îmbă ta, să mă iertaţi, ca un porc… Ş i vedeţi, mă car că e
cuminte, mare scofală tot nu putem face. Sunt zile, ca astă zi de pildă , în
care de-am ră sturna toate sertarele din casă cu susu-n jos şi cu josu-n
sus, n-ar zornă i în ele o para chioară .
Se stră duia să -i facă să se gâ ndească la moneda de cinci franci.
Continuă , cu glasul molcom, vorbind despre acea ucigă toare datorie,
mă runtă la început, curâ nd sporită , mistuitoare în cele din urmă .
86
Plă teau cu regularitate, una după alta, chenzine în şir. Dar era de-ajuns
să întâ rzie o singură dată , şi totul se ducea dracului, nici în ruptul
capului n-o mai ajungeai din urmă . Gaura devenea tot mai adâ ncă , iar
oamenilor li se fă cea silă de o muncă de pe urma că reia nu erau în
stare nici mă car să -şi plă tească datoriile. Ducă -se dracului! Ră mâ i la
ananghie pâ nă la moarte. De altminteri, totu-i de înţeles: un miner nu
se poate lipsi de o halbă cu care să -şi spele gâ tlejul de funingine. Aşa
începe, şi apoi, câ nd îl nă pă desc necazurile, nu-l mai poţi smulge din
câ rciumă . S-ar prea putea, deşi nici prin minte nu-i trece să se plâ ngă
de cineva anume, ca muncitorii să nu câ ştige într-adevă r destul.
— Eu credeam, spuse doamna Grégoire, că locuinţa şi încă lzitul vi-l
dă compania.
Mama Maheu zvâ rli o că ută tură piezişă spre că rbunii încinşi din
sobă .
— Da, e adevă rat, ni se dă că rbune, nu chiar de ă l mai bun, dar care,
totuşi, arde… Câ t despre locuinţă , nu costă decâ t şase franci pe lună :
mai nimic, aţi spune, şi totuşi de cele mai multe ori e cumplit de greu
să -i scoţi şi pe ă ştia… Iacă tă , bună oară astă zi, în bucă ţi de m-aţi
ciopâ rţi şi nu scoateţi de la mine o leţcaie. Dacă nu-i, nu-i, şi pace!
Domnul şi doamna Grégoire, molcom tolă niţi, tă cură , din ce în ce
mai plictisiţi şi stingheriţi în faţa acestui urlet de tarabă al mizeriei.
Temâ ndu-se să nu-i fi jignit cumva, mama Maheu adă ugă , cu liniştea şi
cumpă tarea-i de femeie chibzuită :
— O! Doamne! nu că mă plâ ng. Asta-i viaţa, o rabzi aşa cum e, şi
pace; mai ales că în van sunt toate, oricâ t ne-am da noi de ceasul
morţii… Nu-i aşa, domnule, nu-i aşa, doamnă , că cel mai cuminte e să -ţi
vezi cinstit de treabă , în ungherul pe care ţi l-a hă ră zit bunul
Dumnezeu?
Domnul Grégoire aprobă cu însufleţire:
— Cu asemenea simţă minte, draga mea, eşti totdeauna mai presus
de orice nefericire.
Honorine şi Mélanie aduceau, în sfâ rşit, pachetul. Cécile îl desfă cu şi
scoase cele două rochii. Îi mai dă du nişte basmale, ba chiar ciorapi şi
mă nuşi. Toate le vor veni de minune; se gră bea, punâ nd slujnicele să
împacheteze boarfele alese, că ci profesoara de pian sosise, aşa că
87
Cécile îi tot împingea, binişor, şi pe mama Maheu, şi pe copiii ei spre
uşă .
— Ş tiţi, bâ igui femeia, suntem la mare ananghie, şi dacă am avea
mă car cinci franci…
Vorba asta fu rostită cu glasul sugrumat, că ci toţi cei din neamul
Maheu erau mâ ndri şi nedeprinşi să cerşească mila cuiva. Cécile,
neliniştită , îl privi pe taică -su. Dar acesta se împotrivi cu hotă râ re,
avâ nd aerul că -şi împlineşte datoria:
— Nu, asta nu intră în vederile noastre. Nu se poate.
Atunci, odrasla soţilor Grégoire, înduioşată de mutra tulburată a
mamei Maheu, ţinu să facă un dar şi copiilor. Lénore şi Henri nu-şi
dezlipiseră ochii de la cozonacul din care ea tă ie fiecă ruia câ te o felie.
— Ţ ineţi! asta e pentru voi.
Apoi Cécile luă din nou feliile de cozonac în mâ na şi ceru un ziar
vechi.
— Staţi, o să -l împă rţiţi acasă cu fraţii şi cu surorile voastre.
Ş i, sub înduioşatele priviri ale pă rinţilor, ea îi împinse în cele din
urmă afară . Bieţii ţâ nci, care n-aveau nici pâ ine, plecară ţinâ nd cu mare
respect acest cozonac în mâ nuţele lor degerate de frig.
Mama Maheu îşi tâ ra plozii pe caldarâ m, fă ră a mai lua aminte nici
la câ mpia pustie, nici la noroiul cel negru, nici la livida boltă cerească
ce-i pă rea că i se învâ rte deasupra capului. Câ nd, fă câ nd calea întoarsă ,
trecu din nou prin Montsou, se mai abă tu o dată , dar foarte hotă râ tă , la
Maigrat, pe care-l imploră atâ t de fierbinte, încâ t izbuti să -i ia două
pâ ini, cafea, unt, ba chiar şi cei cinci franci, că ci omul se îndeletnicea şi
cu camă ta. Dar nu după ea i se încinseseră lui că lcâ iele, ci după
Catherine, şi mama Maheu îi ghici gâ ndul câ nd el o sfă tui să -şi trimită
fiica după merinde. O vedea ea ce e de fă cut. Nici vorbă , Catherine îl va
plesni dacă se va lega de ea.

88
 Ceasurile sunară unsprezece la mica biserică a coloniei celor „două
sute patruzeci”, o capelă de că ră midă , în care abatele Joire citea
duminica liturghia. De ală turi, din şcoala zidită şi ea tot din că ră midă ,
se auzeau copiii care silabiseau, cu toate că , din pricina gerului,
ferestrele erau închise. Pe uliţele largi, împă rţite în mici gră dini lipite
două câ te două , ră mâ neau locuri virane între cele patru mari corpuri
de case, toate la fel; iar pă mâ ntul acestor gră dini, pustiit de iarnă ,
înfă ţişâ ndu-şi tristeţea de humă , era ici-colo gheboşat şi sluţit de
ră mă şiţele legumelor întâ rziate. Se fă cea fiertura, hornurile fumegau,
în vreme ce, din loc în loc, de-a lungul zidurilor faţadei, se ivea vreo
femeie ce deschidea o uşă şi pierea. De la un capă t la celă lalt, pe
caldarâ mul pavat, alunecau din burlane, deşi nu ploua, în butoaiele de
jos pică turi de apă , într-atâ ta cerul plumburiu era plin de umezeală . Iar
înfă ţişarea acestui sat, ridicat dintr-odată în mijlocul întinsului platou,
mă rginit de negrele-i uliţe ca de un tiv îndoliat, nu era înseninată decâ t
de fâ şiile drepte alcă tuite din stacojiile-i olane, spă late fă ră încetare de
puhoaiele de apă ale ploilor.
Întorcâ ndu-se spre casă , mama Maheu se abă tu din drum ca să
cumpere cartofi de la nevasta unui supraveghetor, că reia îi mai
ră mă sese ceva din recoltă . După perdeaua unor plopi piperniciţi,
singurii copaci ai acestor câ mpii, se gă sea un grup de clă diri stinghere,
case aşezate în şiruri de patru câ te patru şi împrejmuite de câ te o
gră dină . Ş i cum compania rezerva contramaiştrilor noul tip de
construcţii, lucră torii numiseră acest ungher al aşeză rii colonia Bas-
de-Soie2 după cum pe a lor o botezaseră Paie-tes-dettes3, ca pe o fă ră de
ră utate ironie a propriei lor mizerii.
— Uf! iată -ne în sfâ rşit acasă , spuse mama Maheu, încă rcată de
pachete, împingâ ndu-i înă untru pe Lénore şi Henri, plini de noroi, cu
picioarele frâ nte de oboseală .
La gura sobei, Estelle urla în braţele Alzirei, care o tot legă na.
Aceasta din urmă , nemaiavâ nd zahă r şi nemaiştiind cum s-o
potolească , se hotă râ se să se prefacă că -i dă ţâ ţă . Ş iretlicul ă sta se

2
 Ciorapi-de-mătase.
3
 Plăteşte-ţi-datoriile.
89
dovedea adeseori a fi bun. Dar de astă dată zadarnic îşi desfă cuse
rochia, lipind buzele Estellei de uscatu-i piept de infirmă în vâ rstă doar
de opt ani. Copilul muşca îndâ rjit carnea, din care nu putea scoate
nimic.
— Dă -o-ncoace – strigă maică -sa de îndată ce, lepă dâ nd pachetele,
fu cu mâ inile goale – că altfel n-o să fie chip să spunem un cuvâ nt!
După ce scoase de sub că maşă un sâ n greu ca un burduf, şi câ nd
gura sugaciului care urla înşfă case, amuţind deodată , sfâ rcul de carne,
putură în sfâ rşit şi ele să vorbească . De altfel, toate treburile casei
fuseseră bine fă cute, mica gospodină ţinuse focul aprins, mă turase,
dereticase odaia. Ş i de sus se auzea, în tă cerea ce-i înconjura,
ră suflarea bunicului, însoţită de aceeaşi ritmică sforă ială , nicio clipă
curmată .
— O! ce de lucruri! murmură Alzire, cu ochii veseli, câ nd vă zu
merindele. Mamă , dacă vrei, fac eu supa.
Abia de mai încă peau toate pe masă ; un pachet cu de-ale
îmbră că minţii, două pâ ini, cartofi, unt; cafea, cicoare şi un sfert de
kilogram de mezeluri.
— Aoleu, supa! fă cu marna Maheu cu un gest de sfâ rşeală . Ar trebui
să culegem mă criş şi să smulgem nişte praz… Nu, am s-o fac mai pe
urmă , pentru bă rbaţi… Pune la fiert cartofi, o să -i mâ ncă m cu puţin
unt… Ş i cafea, nu? Nu cumva să uiţi cafeaua!
Dar deodată îşi aduse aminte de cozonac. Se uită la Lénore şi Henri
care se hâ rjoneau pe podea, veseli şi odihniţi acum, dar cu mâ inile
goale. Nu cumva, în timpul drumului, mâ ncă ii ă ştia înghiţiseră pe
ascuns cozonacul?! Îi luă la palme, în vreme ce Alzire, care punea oala
pe foc, încerca s-o potolească :
— Lasă -i, ză u, mamă , de cozonac te superi? Ştii doar că pentru mine,
şi cu el, şi fă ră el, totuna e. Li s-o fi fă cut foame de atâ ta mers pe jos.
Sunară ceasurile de amiază , se auziră tropotele de saboţi ale
copiilor care ieşeau de la şcoală . Cartofii erau fierţi, cafeaua tare,
îndoită cu cicoare, se strecura prin filtru cu zvonul plă cut al grelelor
pică turi ce că deau. Fu golit un colţ al mesei, la care doar mama Maheu
mâ ncă ; copiii îmbucară pe genunchi, iar bă iatul cel mic, care înghiţea
cu o mută lă comie, întorcea mereu şi pe tă cute ochii spre pachetul cu
90
carne, a că rui hâ rtie unsuroasă grozav îi aţâ ţa pofta.
Pe câ nd mama Maheu îşi bea cafeaua cu sorbituri mici, ţinâ nd
ceaşca fierbinte cu amâ ndouă mâ inile ca să şi le încă lzească , taica
Bonnemort cobori. De obicei se scula mai tâ rziu, şi mâ ncarea, pe foc, îl
aştepta. Dar, de astă dată , începu să mâ râ ie că nu avea fiertură . Apoi,
după ce noră -sa îi spuse că nimeni nu e totdeauna în stare să facă toate
câ te şi le pune în minte, îşi mâ ncă în tă cere cartofii. La ră stimpuri, ca să
pă streze casa curată , se ridica şi se ducea să scuipe în cenuşa din sobă ;
şi, ghemuindu-se iar în scaun, îşi dumica îmbucă tura, în fundal gurii, cu
capu-n piept, cu privirea stinsă .
— Ah, mamă ! uitasem să -ţi spun, zise Alzire, că a venit vecina…
Maică -sa o întrerupse:
— Femeia asta mă plictiseşte!
Mocnea în ea ciuda împotriva nevestei lui Levaque fiindcă în ajun se
tot vă itase de să ră cie ca să nu-i împrumute nimic; iar mama Maheu
ştia bine că tocmai în ziua aceea nu era deloc strâ mtorată , că ci
chiriaşul Bouteloup îi plă tise înainte banii pe chenzină . În colonie nu
era obiceiul ca oamenii să se împrumute unul pe altul.
— A, bine că mi-ai adus aminte: înveleşte într-o hâ rtie cafea câ t
încape în râ şniţă … ca să i-o dau Pierronei, că i-o datorez de alaltă ieri.
Ş i, de îndată ce fata fu gata cu pachetul, ea îl luă , spunâ nd că se va
reîntoarce curâ nd, ca să pună la foc fiertura pentru bă rbaţi. Apoi ieşi
cu Estelle în braţe, lă sâ ndu-l pe bă trâ nul Bonnemort să -şi mestece pe
îndelete cartofii, în vreme ce Lénore şi Henri se bă teau pentru cojile
ră mase.
Mama Maheu, în loc să facă drumul obişnuit, o luă prin gră dini, de
teamă ca nu cumva s-o vadă vecina Levaque. Gră dina ei se afla în
spatele gră dinii Pierronilor, iar în ză plazul dă ră pă nat ce le despă rţea
era o spă rtură prin care se putea trece. Fâ ntâ na comună pentru patru
gospodă rii era aici. Ală turi, după o tufă de liliac pipernicit, se afla
coteţul, un fel de şopron scund, plin de scule vechi şi în care se
creşteau unul câ te unul iepurii ce erau mâ ncaţi în zilele de să rbă toare.
Sunară ceasurile unu, ora cafelei, şi niciun suflet de om pe la vreo uşă
sau la vreo fereastră . Doar un muncitor de la să pă turile de pă mâ nt,
înainte de a coborî în mină , să pa la locuşorul lui de legume, fă ră a-şi
91
ridica ochii din pă mâ nt. Dar pe câ nd mama Maheu ajunsese în faţă . În
dreptul celuilalt corp de clă diri, vă zu cu uimire ivindu-se înaintea
bisericii un domn şi două doamne. Se opri o clipă , recunoscâ ndu-i: era
doamna Hennebeau, care-şi însoţea oaspeţii – domnul cu decoraţii şi
doamna în haină de blană – spre a vizita colonia.
— Ei! da de ce te-ai ostenit pentru atâ ta lucru?! strigă Pierrona câ nd
mama Maheu îi dă du înapoi cafeaua. Nu era doar nicio grabă .
Avea două zeci şi opt de ani şi, brună , cu fruntea îngustă , cu ochii
mari, cu buzele subţiri, trecea drept frumuseţea coloniei; pe deasupra
era şi cochetă , curată ca o pisică , cu sâ nii încă frumoşi, că ci nu avusese
copii. Maică -sii, bă trâ na Brû lé, vă duva unui havator care murise în
mină , după ce-şi trimisese fata să lucreze într-o fabrică şi jurase că
fiică -sa nu va lua niciodată un miner, nu-i mai trecea supă rarea de
câ nd aceasta din urmă se că să torise într-un tâ rziu, cu Pierron, după
alte toate şi vă duv, cu o fetişcană de opt ani. Totuşi, menajul tră ia
foarte fericit în mijlocul clevetirilor şi al ispră vilor puse pe seama
cumsecă deniei bă rbatului şi pe seama ibovnicilor femeii. Nici
pomeneală să fi ră mas mă car o dată datorii, carne de două ori pe
să ptă mâ nă , iar casa întreţinută atâ t de curat, încâ t te-ai fi putut oglindi
pe fundul tingirilor. Ş i, ca o culme a norocului, datorită protecţiilor,
compania îi îngă duise să vâ ndă zaharicale şi biscuiţi, pe care le punea
la vedere în borcane aşezate pe două scâ ndurele la fereastră . Scotea un
câ ştig de treizeci pâ nă la treizeci şi cinci de bani pe zi, ba, uneori,
duminica, chiar şaizeci. Ş i, în toiul acestui noroc, protestau câ t le ţinea
gura şi mama Brû lé, care, cu furia ei de veche revoluţionară , nutrea, de
câ nd cu moartea bă rbatului, o amarnică dorinţă de ră zbunare
împotriva patronilor, şi mica Lydie, pe obrajii că reia toată vioiciunea
acestei familii se prefă cea în ploaie de palme.
— Vai ce voinică s-a fă cut! spuse Pierrona, giugiulind-o pe Estelle.
— Of, pă catele mele, să nu mai vorbim de câ te necazuri ţi se trag de
pe urma lor! fă cu mama Maheu. Noroc de tine că nu-i ai. Încaltea, poţi
ţine curat.
Deşi în casa ei toate erau la locul lor şi cu toate că fă cea curat în
fiecare sâ mbă tă , aruncă totuşi o privire de pizmaşă gospodină în
această atâ t de luminoasă încă pere, ce dă dea în vileag chiar şi un
92
oarecare gust, cu vasele aurite de pe bufet, cu oglinda şi cu cele trei
gravuri înră mate.
Pierrona la acel ceas începuse să -şi bea singură cafeaua, că ci toţi ai
casei se gă seau la mină .
— Hai să bei şi tu o ceaşcă cu mine, spuse ea.
— Nu, nu, mulţumesc, abia am bă ut una.
— Ei şi, ce-are-a face?
Într-adevă r, aşa şi era. Ş i bă ură pe îndelete amâ ndouă . Printre
borcanele de biscuiţi şi zaharicale, privirile le alunecară asupra caselor
din faţă , ce-şi înşirau îndă ră tul ferestrelor perdeluţele de o albeaţă mai
mult sau mai puţin vă dită , mă rturie a vredniciei gospodinelor. Cele de
la casa familiei Levaque erau foarte murdare, adevă rate câ rpe, de
parcă s-ar îi şters cu ele fundul oalelor.
— Cum e cu putinţă să tră ieşti într-un aşa hal de murdă rie!
murmură Pierrona.
Atunci, mama Maheu îşi dă du drumul, şi nu se mai opri. Eh! dacă ar
avea şi ea un chiriaş ca acest Bouteloup, atunci pe ea s-o fi vă zut cum i-
ar fi mers treburile casei! Pentru cine se pricepe, un chiriaş înseamnă o
afacere straşnică . Decâ t că , fireşte, nu trebuie să te şi culci cu el. Câ t
despre bă rbat, avea nă ravul să bea, îşi bă tea nevasta şi umbla cu limba
scoasa după artistele de şantan din Montsou.
Pierrona fă cu o mutră de grozavă silă . Artistele astea de la care te
pricopseşti cu tot felul de boli! La Joiselle era una din astea, care
molipsise o mină întreagă .
— Ceea ce mă uimeşte, spunea ea, este că ţi-ai lă sat bă iatul, să se
încurce cu fata lor.
— Of, da, poftim de te împotriveşte la aşa ceva!… Gră dina lor e doar
lipita de a noastră . În timpul verii, Zacharie era mereu cu Philomène
după tufa de liliac, sau pe acoperişul şopronului, şi nici că se
sinchiseau; nu te puteai apropia de fâ ntâ nă fă ră sa nu-i surprinzi
împreună .
Era obişnuita poveste a vieţii de promiscuitate din colonie, fetele
tră ind în desfrâ u, întinzâ ndu-se, cum şi spuneau, cu bă ieţii pe
acoperişul scund şi în pantă al şopronului de îndată ce se lă sa noaptea.
Toate încă rcă toarele de vagonete îşi ză misleau aici cel dintâ i copil,
93
dacă nu se osteneau să -l facă la Réquillart sau ascunse prin lanurile de
grâ u. Toate astea erau fă ră însemnă tate, că ci după aceea se că să toreau,
şi doar mamele bă ieţilor se supă rau câ nd aceştia o luau prea de
timpuriu cu însură toarea, pentru că un bă iat care se că să torea nu mai
era de niciun ajutor familiei sale.
— În locul tă u i-aş lă sa în plata Domnului, spuse foarte cuminte
Pierrona. Zacharie al tă u a lă sat-o borţoasă de două ori pâ nă acum, şi
dacă lucrurile merg aşa, nu se va mai dezlipi de ea… Oricum, de bani v-
aţi şters pe bot.
Furioasă , mama Maheu ridică braţele.
— Uită -te la mine: îi blestem dacă se înhă itează … Da ce? Zacharie nu
ne datorează niciun respect? Am cheltuit destul cu el, nu? Ei bine, să ne
întoarcă şi nou câ te ceva, şi pe urmă n-are decâ t să se-ncurce cu cine
vrea… Ce ne-am face, spune, dacă toţi copiii noştri, de îndată ce le e în
putinţă , s-ar apuca să muncească pentru alţii? Nu ne-ar ră mâ ne decâ t
să cră pă m de foame! Se potoli totuşi. Vorbesc doar aşa, în general, om
vedea mai tâ rziu… Cafeaua asta e grozavă , pui în ea tot ce trebuie.
Ş i după încă un sfert de ceas de asemenea tră ncă neli, mama Maheu
plecă , strigâ nd că nu fă cuse încă fiertura pentru ai ei. Afară , pe uliţă ,
copiii se întorceau la şcoală , câ teva femei apă reau în prag privind-o pe
doamna Hennebeau, care, de-a lungul unei faţade, dă dea oaspeţilor ei
lă muriri cu privire la colonia minerilor, ară tâ ndu-le ceva cu degetul.
Vizita aceasta stâ rni un freamă t în tot satul. Minerul care să pa ră mase
locului o clipă , iar în gră dină două gă ini speriate o luară la fugă .
Câ nd se întorcea spre casă , mama Maheu dă du nas în nas cu vecina
Levaque, care ieşise din casa ca să aţină calea doctorului
Vanderhaghen, unul dintre medicii companiei, un omuleţ scund, gră bit,
care, cu treburi pâ nă peste cap, dă dea consultaţii din fugă .
— Domnule, striga ea, nu pot închide ochii toată noaptea! Toate cele
mă dor… Ar trebui încaltea să stă m de vorbă .
El le tutuia pe toate, şi ră spunse, fă ră a se opri:
— Ia lasă -mă -n pace! Bei prea multă cafea.
— Ş i pe bă rbatul meu – spuse la râ ndu-i mama Maheu – bine ar fi
să -l vedeţi… Aceleaşi dureri de picioare, care nu-i dau pace.
— Tu îl speteşti! Hai, lasă -mă -n pace!
94
 Amâ ndouă femeile ră maseră cu gura că scată , în mijlocul drumului,
privindu-l pe doctor, care le ei întorsese spatele.
— Haide, intră , spuse vecina Levaque, după ce amâ ndouă ridicaseră
din umeri deznă dă jduite. Nu ştii că am noută ţi… Cred că ai să bei
puţină cafea? Acum am pră jit-o.
Mama Maheu, care dă dea din colţ în colţ, nu fu în stare, pâ nă la
urmă , să se împotrivească . Fie! Doar un strop, aşa, ca să n-o supere. Şi
intră .
Încă perea era de o murdă rie îngrozitoare, pardoseala şi pereţii,
pă taţi de gră sime, bufetul şi masa, nă clă ite; te sufoca o putoare de
gospodă rie neîngrijită . La gura sobei, cu coatele pe masă , cu nasul în
taler, Bouteloup, încă tâ nă r pentru cei treizeci şi cinci de ani ai să i, cu
spatele-i lat de flă că u zdravă n şi paşnic, dă dea pe gâ t cele din urmă
linguri de terci, în vreme ce în picioare, lâ ngă el, micul Achille, primul
copil al Philomènei, aproape de trei ani, îl privea mut, cu ochi rugă tori
şi lacomi. Chiriaşul, cu barba-i mare şi neagră , bun la inimă , îi vira din
câ nd în câ nd o bucată de carne în fundul gurii.
— Stai s-o îndulcesc, spuse cumă tră Levaque, punâ nd glucoză în
cafea.
Cu şase ani mai în vâ rstă decâ t el, peste mă sură de îmbă trâ nită , ea
era înfricoşă toare, cu sâ nii atâ rnâ ndu-i pe burta-i lă sată pe pulpe, cu
pă rul că runt şi veşnic vâ lvoi pe pocitu-i cap turtit. O luase firesc, fă ră a
se uita la ea cu o mai mare luare-aminte decâ t la fiertura în care gă sea
fire de pă r şi la patul al că rui aşternut se primenea la trei luni o dată .
Era cuprinsă şi ea în preţul pensiunii, iar bă rbatul o ţinea una, şi
anume: că învoiala e învoială .
— Uite ce voiam să -ţi spun, continuă ea, că ieri seara Pierrona a fost
vă zută tot învâ rtindu-se prin colonia Beis-de-Soie. Domnul ă la, pe care-
l ştii, o aştepta în dosul câ rciumii lui Rasseneur şi, de cum s-au întâ lnit,
au luat-o la goană de-a lungul canalului… Ei, ce spui? Frumos îi şade,
femeie mă ritată !
— Apoi, de, ră spunse mama Maheu, înainte de a o lua, Pierron
dă ruia iepuri contramaistrului, aşa că acum îl costă mai puţin să -i
împrumute femeia.
Bouteloup izbucni într-un hohot de râ s şi, luâ nd o bucată de miez de
95
pâ ine muiată în zeamă , i-o zvâ rli lui Achille în gură . Amâ ndouă femeile
îşi vă rsară nă duful pe Pierrona, o femeie frivolă , cu nimic mai
frumoasă decâ t atâ tea altele şi care, câ t era ziulica de lungă , n-avea altă
treabă decâ t să vadă câ t îi e de netedă pielea, să se spele şi să -şi tot dea
cu dresuri şi cu alifii. La urma urmelor, dacă lui bă rbat-su îi place aşa
viaţă , treaba lui. Sunt pe lume bă rbaţi care din ambiţie sunt gata să -şi
lâ ngă şefii numai ca ă ştia să le arunce un mulţumesc. Şi nu fură
întrerupte decâ t de venirea unei vecine, care aducea pe cel mai mic
dintre plozii Philomènei, un prune de nouă luni, pe Désirée; luâ nd
masa în hala ciururilor de sortare, Philomène se înţelesese cu vecina
să -i aducă acolo copilul, şi ea îi dă dea să sugă , aşezâ ndu-se o clipă pe
mormanul de că rbuni.
— De a mea nu mă pot dezlipi un minut, că urlă câ t o ţine gura,
spuse mama Maheu privind-o pe Estelle, care-i adormise în braţe.
Dar nu reuşi deloc să ocolească întrebarea, pe care o şi ghicise în
ochii vecinei Levaque:
— Haide, ar trebui să ne hotă râ m odată .
La început, cele două mame, fă ră să fi stat mă car de vorbă , se
învoiseră ca această că să torie să nu se facă încă . Dacă mama lui
Zacharie voia să se înfrupte câ t mai multă vreme din chenzinele fiului
ei, mama Philomènei se înfuria la gâ ndul de a nu mai avea parte de
chenzinele fiică -sii. Nu era nicio grabă , preferase chiar să pă streze
pruncul atâ ta vreme câ t era singurul; numai că , de câ nd acesta
începuse să crească , să ceară de mâ ncare şi mai venise pe lume şi al
doilea, ea se socotea în pagubă , aşa încâ t, ca una care nu înţelege să
lase câ t de câ t să treacă de la ea, îi tot dă dea ghes cu nunta.
— Zacharie a tras sorţii, continuă ea, şi nimic nu mai împiedică … Pe
câ nd dară ?
— S-o lă să m pâ nă -n vară , ră spunse, încurcată , mama Maheu.
Treburile astea sunt, la urma urmelor, plicticoase. Ca şi cum nu puteau
să aştepte ca întâ i să se că să torească , şi pe urmă să fie împreună !… Pe
legea mea! gâ tul i l-aş suci Catherinei dacă aş afla că a fă cut şi ea
prostia asta.
Vecina Levaque ridică din umeri:
— N-ai nicio grijă . O să facă şi ea ca toată lumea!
96
 Bouteloup, cu liniştea unui om care se simte la el acasă , scotoci în
bufet, că utâ nd pâ ine. Legumele pentru fiertura lui Levaque, cartofi şi
praz, ză ceau pe un colţ al mesei, aproape cură ţate, de zece ori la râ nd
luate şi lă sate în toiul acestor bâ rfeli fă ră sfâ rşit. Femeia era totuşi gata
să se apuce de treabă , dar iar le lă să , ca să se pironească în faţa
ferestrei.
— Fi! Ce-o mai fi şi asta?… Ia te uită ! Doamna Hennebeau cu nişte
oameni. Uite-i că intră la Pierrona.
De îndată , amâ ndouă îi dă dură iar cu Pierrona. O! aşa se întâ mpla
totdeauna; de câ te ori compania aducea stră ini să viziteze colonia,
aceştia erau duşi de-a dreptul în casa ei, pentru că acolo era curat.
Bineînţeles, nicio vorbuliţă despre ispră vile ei cu contramaistrul. Nu-i
nicio scofală să fii curat câ nd ai ibovnici care câ ştigă trei mii de franci,
câ nd ai casă , că ldură , başca fel de fel de daruri. Chiar de era curată faţa,
fundul nu era deloc la fel. Ş i, atâ ta vreme câ t îi ştiură pe oaspeţi acolo,
gura le merse ca moara neferecată .
— Iată -i că ies, spuse în sfâ rşit vecina Levaque. Iau casele la râ nd…
Ia te uită , dră guţă , mi se pare că vin la tine.
Pe mama Maheu o cuprinse teama. Cine ştie dacă Alzire o fi dat
mă car cu câ rpa pe masă ? Şi fiertura care nici la ea nu era gata! Bâ lbâ i
un „la revedere”, o şterse, zbughind-o spre casă , fă ră a mai arunca o
privire în lă turi.
Dar toate stră luceau. Alzire, foarte cuminte, cu o câ rpă de bucă tă rie
în faţă , vă zâ nd că maică -sa nu se-ntorcea, se apucase să facă fiertura.
Smulsese cele din urmă fire de praz din gră dină , culesese mă criş şi
tocmai cură ţa zarzavatul, în vreme ce într-un cazan mare se încă lzea
pe foc apa pentru baia oamenilor, câ nd se vor întoarce de la lucru.
Henri şi Lénore, din întâ mplare cuminţi de astă dată , se îndeletniceau
cu ruperea unui vechi almanah. Taica Bonnemort pufă ia liniştit din
lulea.
Nici nu apucase bine mama Maheu să ră sufle, că şi bă tu la uşă
doamna Hennebeau.
— Îmi dai voie, nu, draga mea?
Ară toasă , blondă , puţin cam greoaie în splendid a-i maturitate a
celor patruzeci de ani, fă cea un efort ca să surâ dă binevoitor, fă ră a
97
lă sa prea mult să i se vadă teama de a nu-şi pă ta rochia de mă tase
aurie, acoperită de o capă de catifea neagră .
— Intraţi, intraţi, repeta ea oaspeţilor. Nu supă ră m pe nimeni. Ei, ce
spuneţi? Nu-i aşa că şi aici e curat? Ş i unde mai puneţi că femeia asta
de treabă are şapte copii! Toate gospodă riile noastre arată aşa… Vă
spuneam că compania le închiriază casa cu şase franci pe lună . O odaie
mare la parter, două camere sus, pivniţă şi o gră dină .
Domnul cu decoraţii şi doamna în haină de blană , descinşi
dimineaţa din tren, veniţi de la Paris, pă reau cam stră ini de toate
aceste lucruri neaşteptate, la care priveau fă ră a şti ce să creadă .
— Ş i gră dină , repetă doamna. Să tot tră ieşti aici, e încâ ntă tor!
— Că rbuni le dă m mai mulţi decâ t pot arde, continuă doamna
Hennebeau. Medicul îi vede de două ori pe să ptă mâ nă ; iar câ nd
îmbă trâ nesc, primesc pensii, cu toate că nu li se reţine nimic din
salarii.
— Un adevă rat Canaan, pă mâ nt al fă gă duinţei, în care curge lapte şi
miere! murmură încâ ntat domnul.
Mama Maheu se repezise, poftindu-i să ia loc. Doamnele refuzară .
Doamna Hennebeau, încâ ntată pentru o clipă , în monotonia exilului ei,
de distracţia pe care i-o oferea rolul de a înfă ţişa o menajerie, se simţi
curâ nd totuşi obosită şi dezgustată de neplă cutul miros al mizeriei,
deşi, dintre casele în care se aventura, le alegea pe cele mai curate. De
altfel, nu repeta decâ t crâ mpeie de vorbe auzite, fă ră a se sinchisi prea
mult de acest norod de muncitori din juru-i, încercaţi de nevoi şi
suferinţa.
— Ce dră guţi copii! murmură doamna, care, de fapt, îi gă sea
îngrozitori, cu capetele lor prea buhă ite, nă pă diţi de clă i de pă r de
culoarea paiului.
Iar mama Maheu trebui să spună vâ rsta copiilor, o întrebară câ te
ceva şi despre Estelle, aşa, doar de politeţe. Respectuos, taica
Bonnemort îşi scosese luleaua din gură . Dar, aşa cum era, pustiit de cei
patruzeci de ani petrecuţi în stră fundurile pă mâ ntului, cu picioarele
ţepene, cu trupul frâ nt, cu faţa-i pă mâ ntie, dă dea destulă pricină de
îngrijorare; şi, pentru că se simţi cuprins de un violent acces de tuse,
gă si că e mai cuminte să iasă din odaie şi să scuipe afară , socotind că
98
scuipatul să u de funingine va indispune pe oaspeţi.
Alzire avu parte de toate laudele. Ce dră guţă gospodină mititică , cu
câ rpa ei de bucă tă rie! Mama fu felicitată pentru fetiţa-i atâ t de
înţeleaptă la vâ rsta ei. Dar nicio vorbă despre cocoaşă ; cu priviri de
milă şi de silă o tot învă luiau pe biata fă ptură infirmă .
— Acum, încheie doamna Hennebeau, dacă cineva la Paris vă
întreabă despre coloniile minerilor noştri, aveţi ce să -i ră spundeţi…
Veşnic aceeaşi linişte, obiceiuri patriarhale, cu toţii fericiţi şi teferi,
cum îi vedeţi, un ungher unde ar fi bine să mai veniţi, ca să vă întremaţi
puţin la aer curat şi în mijlocul vieţii acesteia paşnice.
— Minunat, minunat! strigă domnul într-o ultimă pornire de
entuziasm.
Ieşiră ca vră jiţi, cum se iese dintr-o panoramă , iar mama Maheu,
care-i însoţea, adă stă în prag, în vreme ce oaspeţii se îndepă rtau
uşurel, vorbind foarte tare. Uliţele se populaseră şi fură nevoiţi acum
să treacă printre pâ lcuri de femei atrase de această vizită , a că rei vâ lvă
o purtau din gură în gură .
Tocmai atunci, în faţa porţii ei, cumă tră Levaque o oprise pe
Pierrona, care, curioasă , sosise şi ea la faţa locului. Amâ ndouă se
ară tau neplă cut surprinse. Da ce? Nu cumva oamenii ă ştia aveau de
gâ nd să şi înnopteze în casa familiei Maheu? Chiar aşa de distractiv n-o
fi!
— Veşnic să raci lipiţi pă mâ ntului, cu toţi banii pe care-i câ ştigă ! Pă i
de! Aşa-i dacă ai nă ravuri rele.
— Adineauri am aflat că azi-dimineaţă s-a dus să cerşească la
stă pâ nii Piolainei şi că Maigrat, care nu-i mai dă dea pâ ine, şi-a fă cut
pomană de astă dată … Ce cere Maigrat în schimb ştim cu toţii…
— Nu, vai de mine, nu pe ea! Atâ ta bă rbă ţie n-are… Pe Catherine.
— Oho! ia ascultă -mă . nu crezi că a avut mai adineauri neobră zarea
să -mi spună că i-ar suci Catherinei gâ tul dacă ar prinde-o cu aşa ceva?!
… Ca şi cum namila de Chaval n-ar fi dat-o de mult cu cracii-n sus, pe
şopron!
— Sst! Iată -i că vin!
Atunci cumă tră Levaque şi cu Pierrona, cu aerul liniştit, fă ră vreo
curiozitate indiscretă , se mulţumiră a pâ ndi cu coada ochiului plecarea
99
oaspeţilor. Apoi, printr-un semn, dar cu însufleţire, o chemară pe
mama Maheu, care încă o mai purta pe Estelle în braţe. Ş i cu toate
trele, pironite locului, priveau cum se îndepă rtează spină rile bine
înţolite ale doamnei Hennebeau şi ale oaspeţilor ei. Câ nd aceştia
ajunseră la o depă rtare de vreo treizeci de paşi, bâ rfelile reîncepură ,
sporite la culme:
— Ehei, ce de scumpă tă ţi pe hoitul lor! Ce-i pe ele face poate mai
mult decâ t ele toate la un loc!
— Ei, nici vorbă !… Pe cealaltă n-o cunosc, dar pe asta de aici n-aş da
nicio para chioară , aşa grozavă cum se ţine. Se spun la poveşti, care
mai de care…
— Ce spui, soro, ce poveşti?
— Că ar avea ibovnici!… Întâ i, chiar inginerul…
— Pieritura aia de flecuşteţ!… O! E atâ t de firav, că l-ar pră pă di prin
aşternuturi.
— Ş i ce-i cu asta, de vreme ce ei îi place!… Eu n-am niciodată
încredere într-o femeie care face întruna mutre acre şi veşnic are aerul
că nu se simte nică ieri la largul ei… Priveşte-o numai cum îşi leagă nă
şoldurile, de parcă ne-ar sfida pe toate. Ce, ă sta-i lucru curat?
Vizitatorii se îndepă rtau cu acelaşi pas domol, vorbind întruna, câ nd
o caleaşcă se opri în drum, în faţa bisericii. Din ea coborî un domn în
vâ rstă de vreo patruzeci şi opt de ani, strâ ns într-o redingotă neagră ,
cu pielea mă slinie, cu chip autoritar şi corect.
— Soţul, murmură cumă tră Levaque, în şoaptă , ca şi cum, cuprinsă
de respectul ierarhic pe care-l inspira directorul celor zece mii de
lucră tori ai să i. s-ar fi temut să nu fie auzită . Ce-i drept, e drept, ă sta
are un cap de bă rbat încornorat!
Acum, toţi locuitorii coloniei erau în stradă . Curiozitatea femeilor
creştea, grupurile se ală turau, prefă câ ndu-se într-o mare de capete, în
vreme ce o droaie de plozi cu mucii la nas tă lă lă iau pe caldarâ m, cu
gura că scată . O clipă fu ză rit chipul palid al institutorului, care ridică şi
el capul de după gardul viu al şcolii. În mijlocul gră dinilor, omul care
să pa se oprise şi el în loc, cu piciorul pe hâ rleţ, cu ochii că scaţi. Iar
murmurul clevetirilor se înteţi, treptat-treptat, într-un zvon de
flecă reală . aidoma şuierului unui vâ nt ce iscă foşnetul frunzelor uscate.
100
 Mai cu seamă în faţa casei familiei Levaque se strâ nsese mulţime de
oameni. Sosiseră întâ i două femei, apoi zece, apoi două zeci. Prudentă ,
Pierrona tă cea acum, câ nd erau prea multe urechi s-o audă . Cumă tră
Maheu, una dintre cele mai cu judecată , se mulţumea şi ea doar să
privească ; şi pentru a o potoli pe Estelle, care se trezise şi urla, îşi
scosese liniştită , în plină zi, ţâ ţa-i de vită bună de muls, ce-i spâ nzura
alungită parcă de nesecatu-i izvor de lapte. Câ nd domnul Hennebeau
aşeză doamnele în fundul caleştii, care luă drumul spre Marchiennes,
se auzi o ultimă izbucnire de glasuri flecare, toate femeile gesticulau,
vorbindu-şi una în obrazul celeilalte, într-un tumult ca de furnicar în
plină revoluţie.
Dar sunară ceasurile trei. Lucră torii de la să pă turile din mină ,
Bouteloup şi ceilalţi, plecaseră . Pe neaşteptate, de după cotitura din
faţa bisericii, se iviră cei dintâ i mineri care se întorceau de la lucru, cu
chipurile negre, cu veşmintele ude leoarcă , cu braţele încrucişate pe
piept, cu spatele încovoiat. Atunci, un iureş izbucni printre femei;
alergau cu toate, care încotro, spre casele lor, ca gonite de spaima
orică rei gospodine pe care prea multele cafele şi prea multele bâ rfeli o
întâ rziaseră de la treburi. Ş i nu se mai auzea decâ t acest strigă t plin de
îngrijorare:
— Vai de mine! Doamne! Şi fiertura mea care nu e gata!

Câ nd Maheu, după ce-l lă sase pe É tienne la Rasseneur, se întoarse

acasă , îi gă si pe Catherine, Zacharie şi Jeanlin în jurul mesei,
terminâ ndu-şi supa. La întoarcerea din mină erau atâ t de flă mâ nzi,
încâ t îmbucau aşa cum se gă seau, cu veşmintele umede şi nespă laţi; şi
nu se aşteptau unii pe alţii pentru a mâ nca împreună , masa ră mâ nea
întinsă de dimineaţă pâ nă seara; mereu se gă sea unul care să mă nâ nce,
la întâ mplare, potrivit nevoilor muncii lui.
Încă de la uşă , Maheu ză ri merindele. Nu spuse nimic, dar chipu-i
101
îngrijorat se lumină . Toată dimineaţa, în vreme ce ciocă nea în vina de
că rbune, sufocâ ndu-se în adâ ncul frontului de lucru, gâ ndul la bufetul
gol, la gospodă ria ră masă fă ră cafea şi fă ră unt îl sâ câ ise, revenindu-i
mereu ca o împunsă tură dureroasă . Cum s-o fi descurcat femeia? Şi ce-
or să se facă cu toţii dacă ea se va întoarce cu mâ inile goale? Dar, iată ,
aveau de toate. O să -i povestească ea mai pe urmă . Ş i râ dea de
mulţumire.
Catherine şi Jeanlin se şi sculaseră de la masă , bâ ndu-şi cafeaua în
picioare, în vreme ce Zacharie, nesă tul încă , după ce termină supa, îşi
tă ie o felie mare de pâ ine, pe care o unse cu unt. Vedea foarte bine
mezelurile, pe o farfurie, dar nu se atingea de ele, carnea era pentru
tata, atunci câ nd nu aveau decâ t o porţie. Cu toţii, pentru ca să -şi
clă tească gura după supă , bă ură o înghiţitură mare de apă proaspă tă ,
bă utura bună şi limpede a sfâ rşiturilor de chenzină .
— N-am bere, spuse mama Maheu, câ nd tată l se instală la râ ndu-i la
masă . Am vrut să pă strez câ ţiva gologani… Dar dacă ai poftă , fata poate
să dea o goană să aducă o sticlă de bere.
El o privi încâ ntat. Cum? Avea şi bani?
— Nu, nu, spuse. Am bă ut o halbă . Mi-e de-ajuns.
Ş i Maheu se puse pe mâ ncat, înghiţind cu îmbucă turi rare terciul
fă cut din pâ ine, cartofi, praz şi mă criş, îngră mă dite în strachina ce-i
servea de farfurie. Mama Maheu, fă ră s-o lase din braţe pe Estelle, o
ajuta pe Alzire, veghind să nu-i lipsească nimic, împingâ nd spre el
untul şi mezelurile, punâ nd din nou cafeaua pe foc, ca s-o ţină caldă .
Între timp, într-o jumă tate de butoi, transformat în hâ rdă u, începuse
spă latul. Catherine, care venea prima la râ nd, îl umpluse cu apă că lduţă
şi se dezbră ca liniştită ; îşi scoase boneta, haina, pantalonii, pâ nă şi
că maşa, cum fusese obişnuită de la vâ rsta de opt ani, fiindcă crescuse
fă ră să vadă vreun ră u în asta. Se întoarse numai cu pâ ntecele spre foc,
apoi se frecă , cu nă dejde, cu să pun de rufe. Nimeni n-o privea, nici
mă car Lénore şi Henri nu mai aveau vreo curiozitate să vadă cum
arată . Câ nd fu curată , urcă goală scara, lă sâ ndu-şi că maşa udă şi
celelalte veşminte pe jos, gră madă . Dar o ceartă izbucni între cei doi
fraţi: Jeanlin se gră bise să sară în hâ rdă u sub cuvâ nt că Zacharie mâ nca
încă ; şi acesta îl bruftuia şi-şi cerea râ ndul, striga că , dacă e atâ t de
102
cumsecade încâ t să -i îngă duie Catherinei să se scalde întâ i, nu voia
totuşi să se spele în jegul unei haimanale, mai ales că , după ce acesta
trecea prin apă , puteai să umpli cu ea că limă rile de la şcoală . În cele din
urmă se spă lară în acelaşi timp, tot cu faţa spre sobă , şi chiar se ajutară
unul pe celă lalt, frecâ ndu-se pe spate. Apoi, ca şi sora lor, pieriră pe
scară , cu desă vâ rşire goi.
— Fac şi ă ştia o porcă rie!… murmură mama Maheu strâ ngâ nd
hainele, aruncate claie peste gră madă , pentru a le pune la uscat. Alzire,
şterge puţin pe jos!
Dar un scandal, de cealaltă parte a zidurilor, îi tă ie vorba.
Înjură turile unui bă rbat, plâ nsete de femeie, tropă it de luptă , cu
lovituri înfundate, care ră sunau ca izbituri într-un dovleac gol pe
dină untru.
— Vecina Levaque îşi ia porţia, constată liniştit Maheu, care tocmai
ră zuia cu lingura fundul stră chinii. Curios lucru, Bouteloup pretindea
că supa e gata.
— Da de unde să fie gata! spuse mama Maheu. Am vă zut
zarzavaturile pe masă , nu erau nici mă car cură ţate.
Strigă tele se înteţeau, se auzi o lovitură grozavă , care zgudui
zidurile, apoi se aşternu o tă cere adâ ncă . Atunci, înghiţind o ultimă
sorbitură , minerul încheie cu aerul unui judecă tor nepă rtinitor:
— Are dreptate, dacă supa nu-i gata…
Ş i după ce bă u un pahar întreg de apă , începu să mă nâ nce
mezelurile. Tă ia bucă ţi pă trate, pe care, după ce le lua cu vâ rful
cuţitului, le punea pe pâ ine şi le înghiţea, fă ră ajutorul furculiţei. Câ t
timp tată l mâ nca, nimeni nu sufla o vorbă . El însuşi mâ nca în tă cere; nu
recunoştea mezelurile obişnuite ale lui Maigrat, erau, pesemne,
procurate din altă parte; totuşi, nu o întrebă nimic pe nevastă -sa;
numai dacă bă trâ nul mai doarme sus. Nu, bunicul ieşise să -şi facă
plimbarea obişnuită . Ş i tă cerea se aşternu din nou.
Dar mirosul de carne îi fă cu pe Lénore şi Henri, care se distrau
desenâ nd râ uri cu apa vă rsată pe jos, să -şi înalte capetele. Veniră lâ ngă
tată l lor, se înfipseră în faţa lui, bă ieţelul cu un pas mai înainte,
urmă rind amâ ndoi fiecare înghiţitură , cu ochi plini de nă dejde câ nd
bucata pornea din farfurie şi cu uimită deznă dejde câ nd pierea în gură .
103
În cele din urmă , tată l îşi dă du seama de pofta nesă ţioasă care fă cea să
le tremure buzele şi să le curgă balele pe la colţurile gurii.
— Copiilor le-ai dat? întrebă el. Ş i cum nevastă -sa se codea: Ş tii, nu-
mi plac nedreptă ţile astea, îmi piere pofta de mâ ncare câ nd îi vă d aici,
lâ ngă mine, cerşind o îmbucă tură .
— Sigur că le-am dat! strigă ea mâ nioasă . Ehei! dacă te iei după ei,
poţi să le dai porţia ta şi pe a celorlalţi, sunt în stare să înghită pâ nă or
să crape… Aşa-i, Alzire. că am mâ ncat cu toţii mezeluri?
— Sigur, mamă , ră spunse mica cocoşată , care în asemenea
împrejură ri minţea cu o senină tate de om mare.
Lénore şi Henri încremeniseră de uimire, indignaţi de o asemenea
minciună , tocmai ei, care erau bă tuţi cu biciul dacă nu spuneau
adevă rul. Cu inimioarele pline de amă ră ciune, simţeau o vie pornire de
a tă gă dui, de a spune că ei nu fuseseră acolo câ nd ceilalţi mâ ncaseră .
— Hai, ce mai staţi?! repeta întruna mama Maheu, gonindu-i mai
departe, în celă lalt capă t al încă perii. Ar trebui să vă fie ruşine că vă
vâ râ ţi totdeauna nasul în strachina tată lui vostru. Ş i ce era dacă doar el
ar fi avut parte de carne, oare nu munceşte destul? Pe câ tă vreme voi,
haimanale ce sunteţi, ce ştiţi decâ t să cheltuiţi? A, da, şi încă mai mult
decâ t vă face pielea!
Maheu îi chemă . Îi luă pe amâ ndoi pe genunchi, pe Lénore în stâ nga,
pe Henri în dreapta, împă rţind mezelurile cu ei. Le tă ia bucă ţele mici şi
dă dea fiecă ruia câ te o porţie. Încâ ntaţi, copiii le înfulecau cu lă comie.
După ce sfâ rşi cu mâ ncarea. el îi spuse neveste-sii:
— Nu, cafeaua să mi-o dai mai tâ rziu. Vreau întâ i să mă spă l… Ş i dă -
mi o mină de ajutor ca să zvâ rl apa asta murdară .
Luară hâ rdă ul de toartă şi-l ră sturnară în rigolă , în faţa uşii, câ nd
coborî Jeanlin, care avea pe el haine uscate, un pantalon şi o bluză de
lâ nă prea mari, obosite parcă şi ele de câ t se spă lă ciseră pe spinarea
fratelui să u. Vă zâ ndu-l că o zbugheşte pe furiş, prin uşa deschisă ,
maică -sa îl opri.
— Încotro?
— Acolo.
— Unde acolo?… Ascultă , mai bine du-te şi culege nişte frunze de
pă pă die, să facem o salată pentru diseară . Ei, ai înţeles? Dacă te întorci
104
cumva fă ră salată , să ştii că ai să ai de-a face cu mine…
— Bine, bine!
Jeanlin porni cu mâ inile în buzunare, tâ rşâ indu-şi saboţii,
legă nâ ndu-şi sfrijitele-i şolduri de avorton de zece ani, ca un vechi
miner. La râ ndu-i, coborî şi Zacharie, mai îngrijit, purtâ nd un tricou de
lâ nă neagră cu dungi albastre, strâ ns lipit de trup. Taică -su îi strigă să
nu vină tâ rziu acasă ; şi el ieşi, neră spunzâ nd niciun cuvâ nt, dâ nd din
cap, cu pipa între dinţi.
Hâ rdă ul era iară şi plin cu apă caldă . Maheu îşi şi scotea, pe îndelete,
surtucul. La un semn, Alzire îi luă pe Lénore şi Henri şi-i duse să se
joace afară . Lui Maheu nu-i plă cea să se spete în vă zui tuturor, aşa cum
se întâ mpla în alte case din colonie. De altminteri, nu ţinea pe nimeni
de ră u, ci spunea numai că doar copiilor le sade bine să se bă lă cească
laolaltă .
— Ce tot faci acolo sus? strigă mama Maheu din capul scă rii.
— Îmi câ rpesc rochia pe care am rupt-o ieri, ră spunse Catherine.
— Foarte bine… Nu coborî încă , taică -tu se spală .
Ş i Maheu împreună cu nevastă -sa ră maseră singuri. Ea se hotă râ se
s-o aşeze pe un scaun pe Estelle, care, la gura sobei, ca prin minune, nu
urla deloc în clipa aceea, rotindu-şi spre pă rinţi ră tă cita-i privire de
mică fă ptură negră itoare. El, în pielea goală , pe vine în faţa hâ rdă ului,
îşi vâ râ se întâ i capul, frecâ ndu-l cu acel să pun de rufe a că rui seculară
întrebuinţare spă lă ceşte şi îngă lbeneşte pă rul întregii seminţii. Apoi
intră în apă , îşi udă pieptul, pâ ntecele, braţele, pulpele, frecâ ndu-se cu
amâ ndouă mâ inile. În picioare, nevastă -sa îl privea.
— Haide, ia spune-mi, începu ea, ţi-am vă zut privirea de cum ai
intrat în casă … Erai îngrijorat, nu? Ţ i-au descreţit fruntea merindele
astea… Închipuieşte-ţi că stă pâ nii de la Piolaine nu mi-au dat o para
chioară . Oh, sunt cumsecade, i-au înţolit pe copii, şi mi-era ruşine să -i
mai rog. Nu pot, înghit noduri câ nd trebuie să cer.
Se întrerupse o clipă , s-o aşeze mai bine pe Estelle în scaun, ca nu
cumva să cadă jos. Maheu se freca întruna cu apă şi cu să pun, fă ră a se
gră bi să -şi astâ mpere curiozitatea, aşteptâ nd cu ră bdare ca nevastă -sa
să -i povestească ce s-a întâ mplat.
— Trebuie să -ţi spun că Maigrat m-a refuzat, oh, şi încă aspru, cum
105
dai afară un câ ine… Poţi să -ţi închipui ce bucurie pe capul meu!
Hainele astea de lâ nă ţin ele cald, dar foamea nu ţi-o potolesc, nu-i aşa?
Maheu înă lţă capul, tot fă ră a scoate o vorbă . Nimic de la Piolaine,
nimic de la Maigrat, pă i atunci cum? Dar, ca de obicei, ea îşi sumese
mâ necile ca să -l spele pe spinare şi pe unde el nu putea ajunge singur
cu mâ inile. De altminteri, îi şi plă cea cum îl să punea ea şi-i freca pielea
de-şi rupea mâ inile. Mama Maheu luă să punul în mină , iar el se
înţepeni ca să -l poată freca pe umeri.
— Aşa, atunci, cum spuneam, m-am întors la Maigrat şi i-am spus,
ah! dar ce nu i-am spus… Că pesemne are inimă de piatră , că o să -l
lovească nenorocul, dacă e vreo dreptate pe lume… Asta l-a cam pus pe
gâ nduri, tot lă sa ochii-n pă mâ nt, grozav ar fi vrut s-o şteargă …
De. pe spinare, mâ inile ei, spă lâ ndu-l, îi alunecară în jos pe
rotunjimile bucilor; şi, o dată pornită , ea îl freca pretutindeni, pe la
toate încheieturile, pe tot trupul, fă câ ndu-l să stră lucească aidoma
celor trei tingiri ale ei în zilele de sâ mbă tă , câ nd le fă cea lună . Numai că
nă duşea din pricina acestui straşnic du-te-vino al braţelor, zguduită ea
însă şi, ră suflâ nd din greu într-atâ ta, încâ t de-abia îşi mai gâ fâ ia
vorbele.
— Ce să mai spun?… M-a fă cut bă trâ nă zgripţoroaică … O să avem
pâ ine pâ nă sâ mbă tă , dar ce e mai grozav e că mi-a împrumutat cinci
franci… Am luat de la el şi unt, şi cafea, şi cicoare, ba era câ t pe-aci să
iau şi mezeluri şi cartofi, dar l-am lă sat, că prea mâ râ ia… Treizeci şi
cinci de centime mezelurile, nouă zeci cartofii, îmi mai ră mâ n trei franci
şi şaptezeci şi cinci de centime cu care să iac o tocană şi un rasol… Ei,
ce spui? Nu-i aşa că nu degeaba mi-am pierdut o dimineaţă întreagă ?
Acum ea îl ştergea, apă sâ nd uşurel cu o câ rpă pă rţile trupului ce
altminteri se uscau mai anevoie. El, bucuros, fă ră a mai cugeta la ziua
în care va trebui să -şi plă tească această datorie, râ dea din toată inima,
strâ ngâ ndu-şi nevasta în braţe.
— Hai, lasă -mă , prostule, eşti plin de apă , mă uzi!… Ştii, mă tem că
Maigrat ă sta nu prea are gâ nduri…
Era câ t pe-aci să -i vorbească despre Catherine, dar se opri. De ce să -
l neliniştească şi pe el? Cine ştie ce mai poate ieşi din treaba asta!
— Ce, ce gâ nduri? întrebă el.
106
 — Uite aşa, ca să ne fure! O s-o pun pe Catherine să se zgâ iască bine
de tot la socoteală .
Maheu o înşfă că iară şi, dar de data aceasta nu-i mai dă du drumul.
Totdeauna baia se sfâ rşea în acest fel; ea îl înviora frecâ ndu-l atâ t de
tare, apoi, câ nd îl ştergea peste tot, îl gâ dila pe braţe şi pe piept. De
altminteri, şi pentru ceilalţi tovară şi din colonie acesta era ceasul
prostiilor, ceasul în care plă mada copiilor curgea cu nemiluita.
Noaptea, toată familia era pe capul lor. O împinse spre masă , zburdâ nd
ca un om în toate ale lui şi care se bucură de singura clipă prielnică a
zilei, spunâ nd că acesta îi e desertul, un desert care nu-l costa nimic.
Ea, cu şoldurile şi sâ nii zvâ cnind, se mai zbă tea puţin, râ zâ nd:
— Doamne, dar prost mai eşti! Ce prost!… Ş i Estelle care ne vede!
Aşteaptă mă car să -i întorc capul.
— Pe naiba! Ce vrei să înţeleagă la trei luni?

După ce, lă sâ nd-o în sfâ rşit, se ridică în picioare, Maheu îşi puse
numai izmene uscate. Marea lui plă cere câ nd se simţea curat şi după
ce-şi hâ rjonise muierea era să stea o clipă cu pieptul gol. Pielea-i albă ,
de-o albeaţă ca a unei palide fecioare, îi era bră zdată de dâ rele
zgâ rieturilor şi înţepă turilor lă sate de că rbune, tatuajul „altoiului”,
cum spun minerii; şi se ară ta mâ ndru, înfă ţişâ ndu-şi braţele zdravene
şi pieptu-i larg, de o stră lucire de marmură stră bă tută de vinişoare
sinilii. Vara, toţi minerii ieşeau aşa în pragul uşii. Fă cu chiar câ ţiva paşi,
în ciuda umezelii de afară , strigă peste gră dini nişte mă scă ri unui
prieten, şi el cu pieptul gol. Se mai iviră şi alţii. Iar copiii, care tă lă lă iau
pe caldarâ m, înă lţau capul, râ zâ nd şi ei de bucuria ce desfă ta toate
aceste istovite că rnuri de muncitori despuiaţi în vă zul tuturora.
Bâ ndu-şi cafeaua, fă ră încă a pune pe el o că maşă , Maheu povesti
neveste-sii despre mâ nia inginerului, pricinuită de felul cum se fă cuse
armarea galeriilor. Era potolit, destins, aşa că ascultă dâ nd din cap şi
încuviinţâ nd înţeleptele sfaturi ale neveste-sii, care se ară ta a fi câ t se
poate de cumpă tată în toate aceste treburi. Îi repeta întruna că nu se
puteau alege cu nimic bun împotrivindu-se companiei. Pomeni apoi şi
despre vizita doamnei Hennebeau. Amâ ndoi, fă ră s-o spună , se simţeau
mâ ndri de aceasta.
107
 — Acum pot să cobor? întrebă Catherine din capul scă rii.
— Da, sigur, taică -tu a terminat şi acum se şterge.
Fata era îmbră cată cu rochia ei de să rbă toare, o veche rochie de
mă tase albastru-închis, spă lă cită şi uzată pe la cute. Pe cap purta o
foarte simplă bonetă din bumbac negru.
— Ei, poftim! te-ai gă tit… Ia spune-mi şi mie unde te duci?
— Mă duc la Montsou să -mi cumpă r o panglică pentru bonetă … Am
scos-o pe cea veche că era prea murdară .
— Carevasă zică ai bani!
— Da de unde, Mouquette mi-a fă gă duit să -mi împrumute cincizeci
de centime.
Maică -sa o lă să să plece. Dar câ nd să iasă , o mai strigă o dată :
— Uite ce e, nu cumva să te duci la Maigrat pentru panglica de care
ai nevoie… Are să -ţi ia prea mult şi o să şi creadă că suntem plini de
bani.
Taică -su, care se aşezase pe vine la gura sobei ca să se usuce mai
repede la ceafă şi la subsuori, se mulţumi să -i spună doar atâ t:
— Vezi să nu umbli noaptea haimana pe stră zi.
După -amiază Maheu lucră la gră dină . Apucase a semă na cartofi,
fasole şi mază re; şi, din ajun, pă stra într-un butoi ră saduri de varză şi
de lă ptuci, pe care se apucă să le ră să dească . Acest ungher de gră dină
le producea legume destule pentru nevoile lor, în afară de cartofi, care
nu le ajungeau niciodată . De altfel, se pricepea atâ t de bine la
gră dină rit, încâ t uneori scotea şi anghinare, ceea ce vecinii socoteau
drept mofturi şi fasoane. Tocmai câ nd îşi lucra brazda, sosi şi Levaque
pe fâ şia lui de pă mâ nt, ca să -şi fumeze luleaua, şi privi la lă ptucii
ră să diţi de Bouteloup chiar în dimineaţa aceea, că ci fă ră tragerea de
inimă pe care o punea chiriaşul ca să sape gră dina n-ar fi crescut acolo
decâ t urzici. Ş i începură să vorbească , peste ză plaz. Levaque, de-a
binelea dezmorţit şi aţâ ţat, pentru că îşi snopise în bă tă i nevasta,
zadarnic se fă cu luntre şi punte să -l tâ rască pe Maheu la Rasseneur în
câ rciumă . Dar ce Dumnezeu, parcă s-ar teme de o halbă de bere! Ar
face o partidă de popice, ar hoină ri o bucată de vreme cu prietenii şi
apoi s-ar întoarce să mă nâ nce. Aşa îşi petreceau zilele după ce plecau
din mină . Bineînţeles că nu era nimic ră u în toate astea, dar Maheu se
108
încă pă ţâ nă : dacă nu-şi va ră să di acum lă ptucii, pâ nă mâ ine se vor ofili.
De fapt el socotea că e mai cuminte să se împotrivească , pentru că nu
se împă ca deloc cu gâ ndul de a-i cere neveste-sii mă car un ban din ce-i
mai ră mă sese din cei cinci franci.
Sunau ceasurile cinci câ nd Pierrona veni să afle dacă Lydie a ei o
ştersese împreună cu Jeanlin. Levaque ră spunse că pesemne aşa
trebuie să se fi întâ mplat, că ci nici Bébert nu mai era de gă sit, iar
derbedeii ă ştia se ţineau totdeauna împreună de haimanalâ curi.
Maheu, ca să -i liniştească , le pomeni despre salata de pă pă die pe care,
trimis de maică -sa, Jeanlin se dusese s-o culeagă , apoi şi el şi prietenul
să u începură s-o facă cu ou şi cu oţet pe tâ nă ra femeie, slobozi la gură ,
doar de ai dracului ce erau. Dar ea, deşi se fă cea foc, tă lpă şiţa tot nu şi-
o lua, pentru că de fapt îi plă ceau toate aceste mă scă ri, care o fă ceau să
urle de se ţinea cu mâ inile de burtă , le să ri în ajutor o femeie plă pâ ndă ,
a că rei mâ nioasă gâ ngă veală aducea cu croncă nitul unei gă ini. Altele,
mai departe, stâ nd în pragul uşilor, fă ceau pe sfioasele. Acum şcoala se
închisese şi o puzderie de draci de copii hă lă duiau pe uliţă ; era o
forfotă nemaipomenită , piuitul unor mă runte fă pturi ce se tă vă leau pe
jos hâ rjonindu-se în vreme ce taţii lor, câ nd nu erau la cafenea,
ră mâ neau în grupuri de trei sau patru, stâ nd pe vine, la adă postul
vreunui zid, sprijiniţi în că lcâ ie, aşa ca în fundul minei, şi tră geau din
lulele, rostind câ nd şi câ nd câ te o vorbă . Pierrona plecă furioasă câ nd
Levaque îi pipă i – coapsele, ca să le încerce dacă sunt tari; şi el se
hotă rî în fine să se ducă singur la câ rciuma lui Rasseneur, în vreme ce
Maheu semă na întruna.
Lumina zilei scă zu deodată , mama Maheu aprinse Lampa, furioasă
că nici fata, nici bă ieţii nu erau încă acasă . Prinsoare ar fi fă cut;
niciodată nu apucau să mă nâ nce împreună seara, adică singura dată
câ nd de fapt ar fi putut să fie cu toţii în jurul mesei. Apoi se mai gâ ndea
şi la salata de pă pă die, pe care trebuia s-o aducă Jeanlin. Ce dracu să
mai culeagă la aşa ceas, pe întuneric beznă , tică losul ă sta de bă iat! Ce
bună ar fi o salată la tocana de cartofi cu praz şi cu mă criş, pe care o
lă sa să fiarbă înă buşit într-un râ ntaş cu ceapă pră jită ! Se simţea în
toată casa ceapa pră jită , mirosul acesta grozav care se face îndată
râ nced şi pă trunde prin că ră mizile locuinţelor din coloniile de mineri,
109
îmbibâ ndu-le în aşa hal, încâ t le adulmeci de departe, în plină câ mpie,
miasmele pă trunză toare de bucă tă rie ca vai de lume.
Maheu, după ce, la că derea nopţii, plecă din gră dină , aţipi îndată pe
un scaun, cu capul sprijinit de perete. Seara, de îndată ce se aşeza,
adormea. Ceasornicul cu cuc vestea orele şapte, iar Henri şi Lénore
tocmai spă rseseră o farfurie, Încă pă ţâ nâ ndu-se s-o ajute pe Alzire, care
punea masa, câ nd taica Bonnemort sosi acasă , cel dintâ i, gră bit să
mă nâ nce, ca să se întoarcă la lucru.
Atunci mama Maheu îl trezi pe bă rbat-su.
— Treaba lor! Hai să mâ ncă m… Sunt, la urma urmelor, destul de
mari ca să nimerească drumul acasă . Necaz mi-e numai de salata aia!…

La Rasseneur, după ce mâ ncase o supă , É tienne, ajuns în strâ mta

încă pere unde urma să locuiască , chiar sub acoperiş, În faţa minei
Voreux, că zuse pe pat, îmbră cat cum era, zdrobit de oboseală . În
ultimele două zile nu dormise nici mă car patru ceasuri. Câ nd se trezi,
în amurg, ră mase o clipă buimac, nefiind în stare să recunoască locul în
care se gă sea; îi era atâ t de ră u şi-şi simţea capul atâ t de greu, încâ t
anevoie se ridică în picioare, cu gâ ndul de a lua puţin aer înainte de a
mâ nca şi de a se culca pentru somnul de noapte.
Afară vremea se încă lzea treptat-treptat, iar cerul de funingine se
fă cea ca arama, mocnind a ploaie, una dintre acele lungi ploi ale
nordului, că reia umedul ză duf al vă zduhului îi vestea apropierea.
Noaptea se aşternea cu mari valuri de întuneric, ce înecau depă rtă rile
nedesluşite ale câ mpiei. Pe uriaşa mare de pă mâ nturi roşietice, scunda
boltă a cerului pă rea, la acest ceas, a se topi într-o pulbere neagră , fă ră
o adiere de vâ nt care să însufleţească bezna. Era o lividă tristeţe
moartă , de îngropă ciune,
É tienne merse drept înainte, ră tă cind la întâ mplare, fă ră altă ţintă
decâ t de a-şi risipi tulburarea. Câ nd trecu prin faţa minei Voreux, ce se
110
întunecase în fundu-i de gaură încă nestră punsă de lică rirea vreunei
lanterne, se opri o clipă pentru a vedea ieşirea lucră torilor zilieri.
Sunau, desigur, ceasurile şase, transportatori, încă rcă tori din
orizonturi, gră jdari mergeau în pâ lcuri, amestecaţi printre fetele de la
ciururile de sortare, vesele şi nedesluşite în umbra din juru-le.
Trecură întâ i mama Brû lé şi Pierron, ginerele ei. Ea îl certa că nu o
sprijinise în contestaţia pe care o fă cuse unui supraveghetor în
legă tură cu cantitatea de pietre culese.
— Oh! fir-ai al dracului, zdreanţă ce eşti, hai, du-te! Dacă s-a mai
pomenit aşa ceva, să fii bă rbat şi să te pleci în aşa hal în faţa unuia
dintre scâ rnă viile care ne sug sâ ngele.
Pierron o urmă liniştit, fă ră să ră spundă . În cele din urmă , spuse:
— Ai fi vrut poate să -mi iau şeful de guler? Bogdaproste! Ca să mai
dau şi de bucluc!
— Atunci ce mai încoa, încolo! Lasă -te că lcat în picioare! strigă ea.
Ah! Fir-ar al dracului, dacă m-ar fi ascultat fiică -mea!… Carevasă zică
nu-i de-ajuns că mi-au ucis bă rbatul, ai vrea pesemne să le mai şi
mulţumesc? Ei bine, nu! Las’, că le vin eu de hac!
Glasurile li se pierdură , É tienne o privi pierind, cu nasu-i de pasă re
de pradă , cu pă rul că runt în bă taia vâ ntului, cu prelungile-i braţe
slă bă noage gesticulâ nd cu furie. Dar, în urmă -i, convorbirea a doi tineri
îl fă cu să -şi ciulească urechile. Îl recunoscuse pe Zacharie, care aştepta
acolo, şi de care prietenul să u Mouquet tocmai se apropiase.
— Hai, vii? îl întrebă acesta. Îmbucă m ceva şi apoi o ştergem la
Volcan.
— Îndată , am puţină treabă .
— Ce treabă ?
Transportatorul se întoarse şi o ză ri pe Philomene, care ieşea de la
hala ciururilor. I se pă ru că înţelege.
— Aha! bine, asta era… Atunci o iau înainte.
— Foarte bine, te ajung din urmă .
Mouquet, plecâ nd, se întâ lni cu taică -su, bă trâ nul Mouquet, care
ieşea şi el din Voreux; cei doi bă rbaţi îşi spuseră doar bună seara;
bă iatul o apucă pe şosea, în vreme ce tată l se fă cu nevă zut de-a lungul
canalului.
111
 Zacharie o şi tâ ra pe Philomène că tre acelaşi drum lă turalnic, cu
toate că ea se împotrivea. Era gră bită , mai bine altă dată ; şi se certau
amâ ndoi, ca nişte vechi tovară şi de viaţă . N-avea niciun haz să se
întâ lnească doar aşa, sub cerul liber, şi mai ales iarna, câ nd pă mâ ntul e
jilav şi câ nd câ mpul nu e plin de grâ u, în care să -şi facă culcuş.
— Dar nu, nu asta voiam, murmură el pierzâ ndu-şi ră bdarea. Am să -
ţi spun ceva.
O ţinea de talie şi o duse binişor. Apoi, câ nd ajunseră în umbra
rambleului, o întrebă dacă avea bani.
— Bani? Pentru ce? întrebă ea.
Atunci el se fâ stâ ci, îi pomeni despre o datorie de doi franci, din
pricina că reia toată familia o să -i sară în cap.
— Hai, lasă fleacurile astea!… L-am vă zut pe Mouquet, vrei să te
duci iar la Volcan, pentru femeile de acolo, scâ rnă viile alea de şanteze!
El se apă ră , se bă tu cu pumnii în piept, îi dă du cuvâ ntul de onoare.
Apoi, cum ea se mulţumea doar să dea din umeri, el îi spuse deodată :
— Hai cu noi, dacă -ţi face plă cere… Poftim! Ca să vezi că nu mă
stinghereşti de fel, nu-mi pasă mie de şantezele alea!… Hai, vii?
— Ş i copilul? Cu el ce fac? Poţi mă car să te mişti cu un copil care
urlă întruna?… Lasă -mă să mă duc. Prinsoare fac că acasă sunt
asemenea urlete, că nu se mai aude om cu om.
Dar el nu-i dă du drumul, o imploră . Mă car aşa, ca să nu apară un
prost în ochii lui Mouquet, că ruia îi dă duse cuvâ ntul. Un bă rbat nu
putea chiar în fiecare seară să se culce odată cu gă inile. Învinsă , îşi
întoarse una dintre pulpanele jachetei şi, tă ind cu unghia un fir de aţă ,
scoase dintr-un ungher ascuns în cusă tura tivului câ teva piese de câ te
cincizeci de centime fiecare. Temâ ndu-se să n-o fure maică -sa, pitea
acolo tot ce câ ştiga de pe urma ceasurilor suplimentare pe care le fă cea
în mină .
— Uite, vezi? N-am decâ t cinci piese… Sunt gata să -ţi dau trei… Dar
numai dacă -mi juri că ai s-o hotă ră şti pe maică -ta să se învoiască să ne
luă m. Nu mai pot ră bda viaţa asta aşa cum dă Dumnezeu! Din pricina
asta maică -mea mă face să înghit cu noduri fiecare îmbucă tură … Haide,
jură … Întâ i să -mi juri.
Vorbea cu tă ră gă natu-i glas de fată bolnă vicioasă , fă ră vreo patimă ,
112
ci numai obosită de viaţa pe care o ducea. Dar el jură , strigă că
fă gă duiala pe care i-o fă cuse era lucru sfâ nt; apoi, de îndată ce că pă tă
cele trei monede, o să rută , o gâ dilă , o fă cu să râ dă şi ar fi împins
desigur lucrurile pâ nă la capă t, în acest ungher al rambleului, care
slujea drept adă post de iarnă vechiului lor menaj, dacă ea nu s-ar fi
împotrivit fă ră încetare, sub cuvâ nt că nu i-ar face nicio plă cere. Se
întoarse singură în colonie, în vreme ce el tă ie drumul, pe câ mp, ca să -
şi ajungă din urmă prietenul.
Fă ră să -şi fi dat seama, É tienne îi urmă rise de departe; nu înţelegea
ce se petrece, credea doar că -şi dă duseră întâ lnire. Fetele care lucrau
în mină erau precoce, iar el îşi amintea lucră toarele din Lille, pe care le
aştepta în dosul fabricilor, cetele acelea de fete stricate de pe la
paisprezece ani, lă sate în voia tică loasei lor soarte. Dar o altă întâ lnire
îl miră şi mai tare. Se opri.
Scena se petrecea la poalele rambleului, într-o groapă în care se
rostogoliseră mari bolovani de piatră şi unde micul Jeanlin îi bruftuia
aprig pe Lydie şi pe Bébert, aşezaţi ea la dreapta, iar el la stâ nga lui.
— Ce face?… Cum aţi spus?… Am să vă mai dau pe deasupra şi câ te o
labă dacă aveţi pretenţii… Mai întâ i de toate cine a avut ideea, voi sau
eu?
Într-adevă r, ideea aceasta lui Jeanlin îi venise în minte. După ce,
vreme de un ceas, cutreieraseră câ mpia, de-a lungul canalului, ca să
culeagă împreună cu ceilalţi doi foi de pă pă die, îl bă tuse deodată
gâ ndul, vă zâ nd maldă rul adunat, că nici vorbă ca toţi ai lui, laolaltă , să
fie în stare să mă nâ nce atâ ta salată ; şi, în loc să se întoarcă acasă în
colonie, se duseseră spre Montsou, lă sâ ndu-l de pază pe Bébert şi
punâ nd-o pe Lydie să sune pe la casele celor înstă riţi, că rora ea le
oferea spre cumpă rare salatele de pă pă die. Ş i, pentru că le ştia pe
toate, aşa copil cum era, spunea că fetele sunt în stare să gă sească
cumpă ră tori pentru orice. În patima negoţului, dă dură toată gră mada
de salate; ştrengă riţa adunase cincizeci şi cinci de centime. Iar acum,
cu mâ inile goale tustrei, împă rţeau câ ştigul.
— E nedrept, declară Bébert. Trebuie să împă rţi totul în trei pă rţi…
Dacă tu îţi iei treizeci şi cinci de centime, nouă nu ne ră mâ n decâ t câ te
zece fiecă ruia.
113
 — Adică de ce e nedrept? replică Jeanlin furios, Întâ i şi întâ i, eu am
cules cel mai mult!
Celă lalt, de obicei se supunea cu o admiraţie plină de spaimă , credul
în aşa mă sură , încâ t îi că dea veşnic victimă . Deşi mai vâ rstnic şi mai
puternic, se lă sa chiar pă lmuit. Dar, de astă dată , vederea acestei
gră mezi de bani îl aţâ ţă la rezistenţă .
— Spune şi tu, Lydie! Nu-i aşa că ne fură ?… Dacă nu împarte cu
dreptate, îl pâ râ m maică -sii.
Fulgeră tor, Jeanlin îi şi vâ rî pumnul sub nas.
— Ia mai spune o dată , dacă -ţi dă mâ na. Nu voi, eu am să mă duc la
voi acasă să le spun că aţi vâ ndut salată maică -mii… Ş i apoi,
nenorocitule, nu vezi că eşti prost ca noaptea? Cum e cu putinţă să
împă rţi cincizeci şi cinci la trei? încearcă numai, tu, care eşti dibaci
nevoie mare… Poftim fiecă ruia cele zece centime cuvenite. Înhă ţaţi-le
câ t mai e vreme, că , de unde nu, se duc pe copcă toate, în buzunarele
mele.
Supus, Bébert primi cele zece centime. Lydie, tremurâ nd, amuţise
de-a binelea, că ci în faţa lui Jeanlin simţea teamă şi o tandreţe de mică
femeiuşcă învinsă . Ş i cum el îi oferea cele zece centime, ea întinse
mâ na cu un surâ s resemnat. Dar Jeanlin se ră zgâ ndi deodată .
— Ia stai! Ce dracu ai să faci tu cu bă netul ă sta? Cu siguranţă că mă -
ta o să ţi-i şterpelească pe toţi dacă nu poţi să -i ascunzi… Cel mai
cuminte e să ţi-i pă strez eu. Ş i câ nd ai să ai nevoie de bani, să -mi ceri.
Ş i cele patruzeci şi cinci de centime pieriră . Iar pentru a-i închide
gura, o şi înhă ţase, râ zâ nd, rostogolindu-se cu ea pe rambleu. Era
nevestica lui; încercau împreună , prin tot felul de unghere întunecate,
să facă dragoste, aşa cum, de după pereţi, prin cră pă turile uşilor, îi
auzeau şi îi vedeau fă câ nd pe ai lor. Le ştiau pe toate, dar, prea fragezi,
nu erau în stare de nimic şi tot încercau, se jucau ceasuri întregi într-
un fel de hâ rjoană de că ţei vicioşi. El numea asta joacă „de-a tata şi de-
a mama”, iar câ nd el o înhă ţa, ea o lua la fugă , lă sâ ndu-se în cele din
urmă prinsă cu desfă tă torul freamă t al instinctului, supă rată adeseori
şi totuşi lă sâ ndu-se totdeauna învinsă , aşteptâ nd ceva ce tot întâ rzia să
se împlinească .
Cum lui Bébert nu-i îngă duiau să ia parte la joaca lor şi era chelfă nit
114
de îndată ce se lega de Lydie, el ră mâ nea fâ stâ cit, simţindu-se ră scolit
de mâ nie şi de-o nedesluşită stinghereală câ nd ceilalţi doi se jucau fă ră
a se sinchisi câ tuşi de puţin de prezenţa lui. În ceea ce-l privea, n-avea
decâ t un singur gâ nd: să -i sperie, să le bage beţe-n roate, strigâ nd că îi
vede cineva.
— Na, c-aţi bă gat-o pe mâ necă , v-a şi ginit unu!
Dar de asta dată nu minţise; era É tienne, care se hotă râ se să -şi
continue drumul. Dintr-o să ritură , puştii se fă cură nevă zuţi, iar el
trecu, dâ nd ocol rambleului, mergâ nd de-a lungul canalului, înveselit
de grozava spaimă pe care o tră seseră dracii ă ştia de copii. Fireşte că
era prea de timpuriu la vâ rsta lor. Dar ce să -i faci? Prea vedeau şi ei
multe, prea erau boacă ne toate câ te le auzeau, încâ t doar legaţi dacă i-
ai fi ţinut, ai fi putut să -i împiedici. Ş i totuşi, în sinea lui, É tienne se
simţea trist.
O sută de paşi mai departe, dă du peste alte perechi. Se apropiase de
Réquillart, iar acolo toate fetele din Montsou, împreună cu iubiţii lor,
dă deau tâ rcoale vechii mine în ruine. Era locul de întâ lnire al tuturor,
colţişorul îndepă rtat şi pustiu în care lucră toarele de la ciururi îşi
ză misleau cel dintâ i copil, dacă nu cutezau să se aventureze pe şopron.
Gardurile pră buşite lă sau oricui trecere spre vechea incintă , prefă cută
într-un loc viran, îngră dită de ră mă şiţele celor două hangare pră buşite
şi de grinzile marilor schelă rii ce dă inuiau încă . Vagonete scoase din uz
ză ceau la pă mâ nt, vechi lemnă rii, aproape putrezite, încremenite şi ele
claie peste gră madă , în vreme ce o îmbelşugată vegetaţie cotropise
iară şi acest ungher de pă mâ nt, ră spâ ndindu-se în desişuri de ierburi,
izbucnind în arbuşti plini de vigoarea tinereţii. Aşa încâ t fiecare fată
era acolo ca la ea acasă , că ci pentru toate se gă sea câ te o fundă tură de
tainiţă . Acolo, ibovnicii le ră sturnau pe grinzi, pe după cherestele, în
vagonete. Îşi fă ceau culcuş oricum, ală turi cu toţii, cot la cot, fă ră a se
sinchisi unul de celă lalt. Ş i, în jurul maşinii pă ră site, în apropierea
puţului obosit de deversarea că rbunelui, pă rea că însă şi ră zbunarea
torţei creatoare în lume, că însă şi dragostea descă tuşată înfigea, sud
plesnetul de bici al instinctului, plă mada fă tului omenesc în pâ ntecele
acestor fete abia pornite pe drumul maturită ţii.
Totuşi un paznic locuia acolo, bă trâ nul Mouque, că ruia compania îi
115
lă sase, aproape chiar sub turla distrusă , două încă peri, pe care
aşteptata nă ruire a ultimelor schelă rii le ameninţa cu iminenta-i
pră buşire. Fusese chiar nevoit să proptească o parte a tavanului; şi
tră ia acolo destul de bine cu familia, el cu Moiyquet într-o cameră , iar
Mouquette în cealaltă . Cum toate cercevelele erau fă ră geamuri, se
hotă râ se să le înfunde cu scâ nduri bă tute în cuie; limpede nu se vedea
în casă , dar încaltea era cald. De altfel, paznicul acesta nu pă zea nimic,
se ducea la Yoreux să -şi îngrijească caii, nu se ocupa nicicâ nd de
ruinele Réquillart-ului, din care se pă stra doar puţin, pentru a servi
drept coş de ventilaţie unei instalaţii de aerare a minei învecinate.
Ş i aşa îşi fă cea veacul taica Mouque, ducâ ndu-şi bă trâ neţile printre
îndră gostiţi. De la zece ani, Mouquette să rise, cum se spune, pâ rleazul,
prin toate ungherele dă râ mă turilor, şi nu ca o ştrengă riţă sperioasă şi
crudă încă , ca Lydie, ci ca gogeamite fată bună pentru flă că ii cu barbă .
Taică -su nu avea nimic de spus, pentru că ea îi purta respect şi nu-i
strecura în casă niciun curtezan. Şi apoi, omul era deprins cu aceste
prea lumeşti întâ mplă ri. Câ nd se ducea la Voreux sau se întorcea de
acolo, de câ te ori ieşea din vizuina lui, nu putea face un pas fă ră să dea
de o pereche tolă nită în iarbă ; ba se întâ mpla şi mai ră u, dacă voia să
se aplece ca să ridice niscaiva vreascuri pentru fiertură sau să caute
ierburi pentru iepurele să u în celă lalt capă t al incintei; atunci vedea
apă râ nd, unul câ te unul, adulmecă toarele nasuri ale tuturor fetelor din
Montsou şi trebuia să ia aminte să nu se împleticească printre
picioarele întinse la pă mâ nt de-a lungul potecilor. De altminteri, de la o
vreme, întâ lnirile acestea nu mai stinghereau pe nimeni, nici pe el, care
se ferea doar să nu cadă , şi nici pe fete, de care, ca să le lase să -şi ducă
la bun sfâ rşit treaba începută , se îndepă rta cu paşi mă runţi, în vâ rful
picioarelor, ca un om cumsecade, înţelegă tor al rosturilor firii. Dar
după cum ele ajunseseră să -l cunoască la acest ceas, tot astfel şi el
sfâ rşi prin a le cunoaşte, aşa cum cunoşti zburdalnicele coţofene ce-şi
fac de cap prin perii din gră dină . Ah! tineretul ă sta! cum se mai îndopa,
cum se mai ghiftuia! Uneori clă tina din cap cu o mută şi amară jinduire,
întorcâ ndu-şi privirile de la aceste gă lă gioase fetişcane ce gâ fâ iau prea
de tot în întunecatele hă uri ale nopţii. Doar un lucru îl supă ra: doi
îndră gostiţi deprinseseră prostul obicei să se iubească proptiţi în
116
peretele odă ii lui. Ş i nu-i era că asta îndeletnicire nu l-ar fi lă sat să
doarmă , dar că apriga lor opintire avea în cele din urmă să -i nă ruie
zidul.
Seară de seară , bă trâ nul Mouque primea vizita prietenului să u, taica
Bonnemort, care de fiecare dată , înaintea cinei, fă cea aceeaşi plimbare.
Cei doi moşnegi nu-şi vorbeau, schimbâ nd cel mult zece cuvinte, în
ră stimpul jumă tă ţii de ceas petrecute împreună . Dar îi înviora să se
simtă ală turi, gâ ndind la întâ mplă ri de demult, pe care le depă naţi şi
iar le tot depă nau împreună , fă ră a simţi nevoia de a le rosti. La
Réquillart se odihneau pe vreo grindă , ală turi unul de altul, aruncâ nd
câ te o vorbă , apoi purcedeau hă t-departe pe meleagurile visă rii cu
nasu-n pă mâ nt, redobâ ndind astfel, fă ră doar şi poate, pierdutele lor
tinereţi. În juru-le, iubiţii se desfă tau cu ibovnicele, buzele şopteau
printre să rută ri şi râ sete, se înă lţa calda duhoare a fetelor în
prospeţimea ierburilor strivite. Se împliniseră patruzeci şi trei de ani
de câ nd, tot în dosul acestei mine, taica Bonnemort îşi aflase femeia, o
încă rcă toare de vagonete atâ t de firavă , încâ t o urca pe un vagonet ca
să -i vină mai bine la îmbră ţişare. Ehei, multă apă pe gâ rlă trecuse de
atunci! Ş i, clă tinâ nd din cap, cei doi moşnegi în cele din urmă se
despă rţeau, adeseori fă ră a-şi spune mă car seara bună .
Ş i totuşi, în seara aceasta, pe câ nd É tienne se apropia, taica
Bonnemort, care se ridica de pe grindă pentru a se întoarce în colonie,
îi spuse lui Mouque:
— Noapte bună bă trâ ne!… Ia spune, ai cunoscut-o pe Rossie?
Mouque ră mase o clipă tă cut, dă du din umeri, apoi, intrâ nd în casă :
— Noapte bună , bă trâ ne, noapte bună !
É tienne, la râ ndu-i, se aşeză şi el pe grindă . Tristeţea-i deveni şi mai
adâ ncă , fă ră a şti de ce. Bă trâ nul, pe care-l vă zu din spate
îndepă rtâ ndu-se şi pierind, îl fă cu să -şi amintească de momentul
sosirii lui în dimineaţa aceea, de valul vorbelor pe care zvâ cnirile
vâ ntului le smulsese din gura acestui taciturn. Câ tă mizerie! Ş i toate
aceste fete, frâ nte de oboseală , care mai erau şi atâ t de proaste, încâ t,
de cum se aşternea întunericul înseră rii, se apucau să fabrice copii,
carne sortită trudei şi suferinţei! Ş irul acestor nenorociri va fi fă ră
sfâ rşit dacă ele vor tot aduce pe lume muritori de foame. N-ar fi fost
117
oare mai nimerit să -şi înfunde pâ ntecele, să -şi încleşteze coapsele, ca
la apropierea unei nenorociri? Poate că gâ ndul acestor lucruri
întunecate îl tulbura doar în aleanul singură tă ţii, în ceasurile în care
semenii lui se duceau, perechi-perechi. pe că ile desfă tă rii. Moleşeala
vă zduhului îl cam înă buşea, stropi. de ploaie, că zâ nd rar la început, îi
udau mâ inile fremă tâ nde. Da, aşa era, cu toatele alunecau pe acelaşi
povâ rniş, că ruia, în ciuda judecă ţii, nu i se puteau împotrivi.
Pe câ nd É tienne şedea nemişcat în umbră , o pereche ce cobora
drumul dinspre Montsou îl atinse chiar, în treacă t, fă ră a-l vedea,
stră bă tâ nd terenul viran al Réquillartului. Fata, o fecioară desigur,
rezista, se zbă tea, cu rugă minţi rostite încet, în şoaptă , în vreme ce
flă că ul o împingea totuşi, tă cut, spre un ungher scufundat în beznă al
hangarului, ră mas încă în picioare şi sub care vechi funii mucegă ite
ză ceau claie peste gră madă . Erau Catherine şi cu namila de Chaval. Dar
É tienne, care nu-i recunoscuse pe câ nd treceau, îi urmă rise cu privirea,
pâ ndind sfâ rşitul întâ mplă rii cu o aşa aţâ ţare a simţurilor, încâ t îşi
schimbă cursul gâ ndurilor. De ce oare ar mai interveni? Câ nd fetele se
împotrivesc înseamnă că le place să fie întâ i îmbrâ ncite.
Plecâ nd din colonia celor „două sute patruzeci”, Catherine se
îndreptase spre Montsou, pe şoseaua pietruită . De la vâ rsta de zece
ani, de câ nd îşi agonisea viaţa muncind în mină , cutreiera astfel ţinutul
singură , în toată libertatea obişnuită în familiile că rbunarilor; şi dacă
niciun bă rbat n-o avusese încă pâ nă la cincisprezece ani, faptul se
datora tâ rziei treziri a pubertă ţii, a că rei izbucnire o aştepta încă .
Ajunsă în faţa şantierelor companiei, traversă strada şi intră la o
spă lă toreasă , în casa că reia era încredinţată că o va gă si pe Mouquette,
că ci aceasta din urmă îşi fă cea veacul acolo, în tovă ră şia unor femei
care, câ t era ziulica de lungă , nu mai conteneau să tot dea fiecare câ te
un râ nd de cafele. Dar ră mase dezamă gită : Mouquette tocmai le
cinstise şi ea, la râ ndu-i, pe celelalte, astfel încâ t nu mai avea de unde
să -i împrumute cei cincizeci de bani pe care-i fă gă duise. Drept
mâ ngâ iere, i se oieri zadarnic un pahar cu cafea foarte fierbinte. Nu voi
nici mă car ca prietena ei să se împrumute pentru ea de la altă femeie. Îi
venise în gâ nd să facă economie, o apucase un fel de teamă
superstiţioasă , care o fă cea să fie încredinţată că dacă şi-ar cumpă ra-o
118
acum, panglica i-ar purta nenoroc.
Se gră bi s-o apuce iar pe drumul spre colonie, ca să se întoarcă
acasă , şi trecea tocmai prin faţa celor din urmă locuinţe din Montsou,
câ nd se auzi strigată de un bă rbat care se afla în uşa cafenelei Piquette.
— Ei, Catherine! încotro atâ t de gră bită ?
Era namila de Chaval. Se simţi contrariată , dar nu pentru că omul i-
ar fi displă cut, ci pentru că nu-i ardea de nimic.
— Ei, haide să iei şi tu un pă hă ruţ… O bă uturică dulce, ce zici, vrei?
Ră spunse cu dră gă lă şenie, dar îl refuză : mai era puţin pâ nă la
că derea nopţii, iar cei de acasă o aşteptau. El se apropiase şi o tot ruga
în şoaptă , în mijlocul stră zii. De mult mocnea în el gâ ndul de-a o hotă rî
să urce în odaia unde locuia, la catul întâ i al cafenelei Piquette, o
frumoasă încă pere cu un pat mare pentru doi. Ce Dumnezeu, îi era
frică de el de-l tot refuza de fiecare dată ? Ea, fată bună , râ dea, spunea
că va veni într-o zi, în să ptă mâ na în care nu se fac copii. Apoi, din vorbă
în vorbă , ajunse să -i pomenească , fă ră să -şi fi dat seama cum, de
panglica albastră pe care nu şi-o putuse cumpă ra.
— Ei asta-i, lasă , că ţi-o cumpă r eu! strigă el.
Ea roşi toată , simţind că mai cuminte ar fi dacă l-ar refuza şi de astă
dată , ră scolită totuşi de plă cerea de a avea panglica mult dorită . Gâ ndul
de a se împrumuta îi reveni, aşa încâ t, în cele din urmă , se învoi, cu
condiţia să -i dea înapoi banii pe care-i va cheltui pentru ea. Asta le
prilejui din nou câ teva vorbe de glumă : se înţeleseră că dacă nu se va
culca cu el, atunci îi va da banii înapoi. Dar câ nd voi s-o ducă la
Maigrat, se ivi o nouă încurcă tură .
— Nu, nu la Maigrat, mama nu-mi dă voie să mă duc la el.
— Ei, ce vorbă mai e şi asta? N-ai nicio nevoie să -i spui unde ai fost!
… Numai în pră vă lia lui se gă sesc cele mai frumoase panglici din
Montsou.
Câ nd Maigrat se pomeni în dugheană cu namila de Chaval împreună
cu Catherine, de parc-ar fi fost doi îndră gostiţi care umblau să -şi
cumpere darul de nuntă , se fă cu roşu de mâ nie şi le ară tă colecţia de
panglici albastre cu îndâ rjirea unui om care se simte batjocorit. Apoi,
de îndată ce tinerii fură serviţi, el se înfipse în pragul uşii, ca să -i
privească cum se îndepă rtează ; şi pentru că nevastă -sa se apropie, cu
119
glasul timid, ca să -l întrebe ceva, îşi vă rsă nă duful pe ea, o înjură şi urlă
că într-o zi se vor că i amarnic toţi aceşti oameni nerecunoscă tori, care
cu toţii ar trebui să fie la pă mâ nt şi să -i să rute picioarele.
Pe drum, namila de Chaval o însoţea pe Catherine. Mergea aproape
de ea, bă lă ngă nindu-şi mâ inile, numai că o tot împingea cu şoldurile,
încotro voia el, fă ră a pă rea deloc că o conduce. Deodată , ea îşi dă du
seama că o fă cuse să se abată de pe drumul pietruit şi că o porneau
împreună pe poteca îngustă ce ducea spre Réquillart. Dar nici nu mai
apucă să se supere: el o şi cuprinsese de talie, ameţind-o întruna cu
vorbe dulci. Era proastă oare de se temea? Voia el ră ul unui copil
încâ ntă tor ca ea, dulce ca unduirea mă tă sii şi atâ t de dră gă laşă că ar fi
înghiţit-o, nu alta? Ş i-i sufla după urechi, pe ceafă , iscâ ndu-i un freamă t
în tot trupul. Ea, sufocată , nu mai gă sea nicio vorbă de împotrivire. Era
adevă rat că pă rea s-o iubească . Îşi amintea acum că sâ mbă tă seara,
după ce stinsese lumâ narea, se întrebase tocmai ce se va întâ mpla dacă
el ar face aşa cum fă cea; apoi, adormind, visase că , moleşită de plă cere,
nu se mai împotrivea deloc. Atunci de ce la acelaşi gâ nd să fie cuprinsă
astă zi de silă şi de o nedesluşită pă rere de ră u? în vreme ce el îi gâ dila
ceafa cu mustă ţile, dar cu o aşa desfă tă toare dulceaţă încâ t ea închidea
ochii, umbra unui alt bă rbat, a bă iatului întreză rit în dimineaţa acelei
zile, se strecura în bezna închiselor ei pleoape.
Dar deodată Catherine privi în juru-i: Chaval o dusese printre
ruinele Réquillartului şi ea resimţi tremurul unei şovă iri în faţa
întunericului ce învă luia hangarul pră buşit.
— Ah! nu, oh! nu, murmură ea, lasă -mă , te rog, lasă -mă !
Spaima apropierii bă rbatului o înnebunea, această spaimă ce
încleştează muşchii aţâ ţâ nd instinctul de apă rare, chiar atunci câ nd
fetelor le e dor sub vraja cotropitoarei apropieri a bă rbatului. Deşi
atoateştiutoare, fecioria-i se înfricoşa totuşi ca la ameninţarea unei
lovituri, a unei ră ni, de a că rei durere necunoscută încă se temea.
— Nu, nu, lasă -mă , nu vreau! Îţi jur că sunt încă prea tâ nă ră … Crede-
mă ! mai tâ rziu, câ nd s-o ivi mă car semnul că nu mai sunt copil…
El mâ râ i surd:
— Proasto! Dacă -i aşa, n-ai de ce te teme… Ce-ţi pasă ?
Dar apoi nu mai scoase o vorbă . O înşfă case zdravă n şi o rostogoli în
120
hangar. Iar ea, că zâ nd pe spate pe mormanul de frâ nghii vechi, încetă
să se mai apere, ră bdâ nd bă rbatul prea devreme pentru vâ rsta ei cu
acea supunere transmisă pe calea eredită ţii şi care din anii copilă riei
ră sturna sub cerul liber toate fetele din neamul ei de oameni.
Sperioasele-i bâ lbâ iri se stinseră ; nu se mai auzea decâ t gâ fâ iala
dogoritoare a bă rbatului.
În acest ră stimp, É tienne ascultase fă ră să se clintească . Încă una
care fă cea saltul! Iar acum, după ce vă zuse comedia, se ridică , cuprins
de o tulburare, un fel de pizmaşă ispită , amestecată cu mâ nie. Nu mai
avea de ce să se ferească şi să ri peste grinzi, că ci ceilalţi doi erau prea
absorbiţi în acea clipă de rosturile lor ca să se sinchisească de el. De
aceea, după vreo sută de paşi de drum, întorcâ ndu-şi capul, fu uimit
vă zâ nd că cei doi erau în picioare, pă râ nd a face, ca şi el, calea întoarsă
spre colonie. Bă rbatul prinsese din nou fata de talie, strâ ngâ nd-o cu
priviri recunoscă toare, şoptindu-i mereu în urechi; ea pă rea însă
gră bită , vrâ nd să se întoarcă câ t mai curâ nd şi, mai ales, pă rea
supă rată din pricina întâ rzierii.
Atunci É tienne se simţi ră scolit de o ispită , aceea de a-i vedea cum
arată la faţă . Socoti din parte-i o prostie şi gră bi pasul pentru a nu i se
supune. Dar de la sine paşii se ră riră şi, la cel dintâ i felinar, se hotă rî să
pâ ndească din urmă . De uluire ră mase ţintuit locului câ nd, trecâ nd, îi
recunoscu pe Catherine împreună cu namila de Chaval. Stă tu întâ i în
cumpă nă . Să fie într-adevă r ea această fată îmbră cată în rochia-i
albastru-închis, cu această bonetă pe cap? Era oare tot bă ieţandrul în
pantaloni şi cu pă rul strâ ns sub boneta de pâ nză ? Iată de ce putuse să -l
atingă în treacă t fă ră ca el să -şi fi dat seama cine e. Dar nu se mai
îndoia deloc, îi ză rise ochii, verzuia stră vezime a acestei ape de izvor,
atâ t de limpede şi de adâ ncă . Ce tâ rfă ! Ş i se simţea ră scolit împotrivă -i
de îndâ rjitul simţă mâ nt al ră zbună rii, fă ră altă pricină decâ t că o
dispreţuia. De altminteri, nu-i stă tea bine îmbră cată în fată : era
îngrozitoare.
Agale, Catherine şi Chaval trecură mai departe. Nici nu le trecea prin
cap că sunt pâ ndiţi; el o mai ţinea în loc ca s-o să rute după urechi, în
vreme ce ea ză bovea, lă sâ ndu-se iară şi în voia mâ ngâ ierilor care o
fă ceau să râ dă . Depă şit de ei, É tienne era silit să -i urmeze, supă rat că îi
121
închideau drumul, privind totuşi la toate aceste lucruri care-l
îndâ rjeau. Era aşadar adevă rat ceea ce-i jurase dimineaţă : nu fusese
încă amanta nimă nui; şi el care nu o crezuse, care, că lcâ ndu-şi pe
inimă , se lipsise de ea numai ca să nu fie întocmai ca şi celă lalt. Lă sase
să -i fie şterpelită de sub nas, împinsese prostia atâ t de departe, încâ t se
mulţumise cu murdara bucurie de a-i vedea! Asta îl înnebunea. Încleşta
pumnii şi l-ar fi mâ ncat de viu pe acest om, cu acea sete de sâ nge care,
câ nd punea stă pâ nire pe el, îl fă cea să vadă roşu înaintea ochilor.
Plimbarea dură o jumă tate de ceas. Câ nd Chaval şi Catherine se
apropiară de Voreux, încetiniră şi mai. mult mersul, oprindu-se de
două ori la marginea canalului, de vreo trei ori de-a lungul rambleului,
foarte bucuroşi acum, înveselindu-se cu tot felul de mă runte jocuri
şă galnice. É tienne era silit să se oprească şi el, să facă aceleaşi
popasuri, ca nu cumva să fie vă zut. Se stră duia să nu mai simtă decâ t o
brutală pă rere de ră u: să se înveţe minte să mai cruţe tetele, aşa, din
bună creştere. Apoi, după ce trecură de Voreux, liber în sfâ rşit să se
ducă la Rasseneur ca să mă nâ nce, continuă să -i urmă rească , însoţindu-
i pe drum spre colonie. Pe urmă râ mase acolo, în picioare, pe întuneric,
vreme de un sfert de ceas, aşteptâ nd ca Chaval să plece şi s-o lase pe
Catherine să se întoarcă acasă . Ş i câ nd fu sigur de tot că se
despă rţiseră , porni din nou la drum şi merse foarte departe, pe drumul
ce ducea spre Marchiennes, tropă ind, necugetâ nd la nimic, simţind şi
că se înă buşă , că e prea trist ca să se închidă între cei patru pereţi ai
odă ii.
Doar o oră mai tâ rziu, că tre ceasurile nouă , É tienne stră bă tu din
nou colonia, spunâ ndu-şi că trebuie să îmbuce ceva şi să se culce dacă
voia să fie în picioare a doua zi la patru dimineaţa. Satul apucase să
aţipească , negru ca pă cura în albia nopţii. Nicio lică rire nu se strecura
prin obloanele închise. Lungile faţade se înşiruiau, dormind somnul de
plumb al cază rmilor ce sforă ie. Doar o pisică ţâ şni, spintecâ nd
gră dinile pustii. Era sfâ rşitul zilei; zdrobiţi, muncitorii se pră buşeau de
la masă în pat, ucişi de oboseală , moleşiţi de mâ ncare.
În câ rciuma lui Rasserieur, în încă perea luminată , un mecanic şi doi
lucră tori, care aveau serviciu de zi, beau nişte halbe de bere. Dar,
înainte de-a intra, É tienne se opri, aruncâ nd o ultimă privire că tre
122
bezna nopţii. Regă si aceeaşi neagră imensitate ca în noaptea câ nd
sosise, în toiul acelei mari vijelii. Înainte-i mina Voreux, aidoma unei
haine fiare, adă sta pe vine, nedesluşită , stră punsă ici-colo de lică rul
vreunei lanterne. Flă că rile celor trei focuri ardeau în vă zduh ca nişte
aştri însâ ngeraţi, desprinzâ nd la ră stimpuri siluete alungite, câ nd pe
aceea a lui taica Bonnemort, câ nd pe aceea a calului să u galben. Iar mai
departe, pe întinsul câ mpiei pustii, umbrele învă luiseră meleagurile,
Montsou, Marchiennes, pă durea Vandame, marea nesfâ rşită de sfeclă
şi de grâ u, pe învelişul că reia mai să getau, ca sclipirile unor
îndepă rtate faruri, doar vâ lvă tă ile albastre ale furnalelor înalte şi
flă că rile stacojii al e cuptoarelor de cocs. Treptat-treptat noaptea se
îneca în ploaia care se cernea acum liniştită , necurmata, cu susurul ei
monoton în vreme ce doar un singur glas mai stă ruia, ră suflarea rară şi
greoaie a maşinii de epuizment, care zi şi noapte gâ fâ ia fă ră -ncetare.

123
 PARTEA A TREIA

A doua zi, ca şi în zilele urmă toare, É tienne lucră în mină . Se

obişnuia, existenţa i se ordona potrivit acestor rosturi şi acestor noi
deprinderi ce-i pă ruseră la început atâ t de greu de îndurat. Doar o
singură întâ mplare curmă monotonia celei dintâ i chenzine, o febră
trecă toare, care-l ţintui la pat patruzeci şi opt de ceasuri, cu membrele
frâ nte, cu tâ mplele încinse; visa, pe jumă tate aiurâ nd, că îşi împingea
vagonetul în fundul unei atâ t de înguste poteci, încâ t nu-i era cu
putinţă să -şi strecoare trupul.. Era doar deşelarea pricinuită de cele
dintâ i încercă ri, o prea grozavă oboseală , după care se înzdră veni
foarte curâ nd.
Ş i zilele treceau una după alta, şi una după alta se scurseră
să ptă mâ ni şi luni. Acum se scula ca şi tovară şii să i de lucru la ceasurile
trei, îşi bea cafeaua şi-şi lua cu el cele două felii de pâ ine cu unt, pe care
coana Rasseneur i le pregă tea din ajun. Câ nd se îndrepta dimineaţa
spre mină , îl întâ lnea cu regularitate pe bă trâ nul Bonnemort, care se
ducea să se culce, iar după amiaza, câ nd ieşea din mină , se încrucişa pe
drum cu Bouteloup, care sosea ca să -şi ia lucrul în primire. Purta
şapcă , pantaloni şi surtuc de pâ nză , dâ rdâ ia de frig şi-şi dogorea
spinarea la vâ lvă tă ile marelui foc ce ardea în baracă . Apoi venea
aşteptarea, în picioarele goale, în hala de recepţionare, stră bă tută de
puternice curente de aer. Dar nu-l mai preocupau nici maşina, ale că rei
124
solide piese de oţel presă rate cu plă ci de aramă sclipeau colo sus în
întuneric, nici cablurile, ce fâ lfâ iau ca aripa neagră şi mută a unei
pă să ri de noapte, nici coliviile, ce se înă lţau şi se scufundau fă ră -
ncetare în toiul vacarmului pe care-l fă ceau semnalele, urletele
comenzilor şi vagonetele circulâ nd pe dalele de fontă . Lampa nu-i
ardea bine, pesemne că afurisitul ă la de lampagiu nu o ştergea ca
lumea; şi el ieşea din amorţeală doar câ nd Mouquet îi îmbarca pe toţi,
în timp ce palmele-i de poznaş ră sunau pe şezuturile fetelor. Colivia se
desprindea, că zâ nd ca un bolovan în fundul unei gă uri, fă ră ca ei să
întoarcă mă car capul ca să vadă pierind lumina zilei. Nu se gâ ndea
nicicâ nd la putinţa unui accident şi se simţea la largul lui pe mă sură ce
se afunda în beznă , sub şiroaiele de apă . Jos, după ce Pierron, cu aeru-i
prefă cut de mucalit, îi debarca în orizont, urma totdeauna acelaşi
tropă it de turmă , echipele de mineri pornind-o, fiecare că tre frontul lor
de lucru, cu paşi tă ră gă naţi. Se şi deprinsese şi cunoştea galeriile minei
mai bine decâ t uliţele din Montsou, ştia că , bună oară , ici trebuie s-o
cotească , că mai departe trebuia să se aplece, că cine ştie unde trebuia
să ocolească o bă ltoacă . Că pă tase o asemenea deprindere cu cei doi
kilometri pe sub pă mâ nt, încâ t ar fi fost în stare să -i stră bată fă ră
lumina lă mpii, cu mâ inile în buzunare. Şi de fiecare dată reîntâ lnea
aceleaşi chipuri, un contramaistru care lumina, în treacă t, feţele
lucră torilor, pe Mouque tată l care aducea cu sine un cal, pe Bébert
mâ nâ ndu-l pe Bataille, care necheza, pe Jeanlin alergâ nd în urma
trenului ca să închidă uşile de aerare, pe grasa Mouquette şi pe firava
Lydie ce-şi împingeau vagonetele.
Cu vremea, É tienne se obişnuise şi cu umezeala, şi cu aerul
înă buşitor al frontului de lucru; suferea mai puţin din pricina lor.
Hornul începuse să nu i se mai pară anevoios la urcat, ca şi cum s-ar fi
topit şi ar fi putut stră bate prin cră pă turi, prin care altă dată nici mâ na
mă car nu ar fi avut curajul să şi-o strecoare. Respira fă ră nicio greutate
aerul încă rcat cu pulbere de că rbune, vedea limpede prin noapte, şi nu-
l mai supă ra nici nă duşeala, pentru că se deprinsese ca de dimineaţă
pâ nă seara să -şi. simtă hainele ude leoarcă pe trup. De altfel, nu-şi mai
irosea cu stâ ngă cie puterile, că pă tase foarte curâ nd o atâ t de mare
dibă cie, încâ t uluia întregul şantier. După doar trei să ptă mâ ni de lucru
125
ajunsese să fie socotit unul dintre cei mai buni încă rcă tori de vagonete
din mină : niciunul nu-şi rostogolea ca el vagonetul pâ nă la planul
înclinat cu o mişcare atâ t de vie şi nici nu-l pornea apoi pe pantă cu
viteză atâ t de potrivită . Tras ca prin inel cum era, îi venea uşor să se
strecoare pretutindeni, iar braţele-i, în ciuda faptului că erau aşa de
delicate şi albe ca ale unei femei, pă reau de oţel sub pielea-i stră vezie,
atâ t de vâ njoase îi erau la treabă . Niciodată , din mâ ndrie, fă ră îndoială ,
nu se plâ ngea, nici mă car câ nd se sfâ rşea de oboseală . Nu i se reproşa
decâ t că nu înţelegea de glumă , supă râ ndu-se îndată dacă încerca
cineva să se bată pe burtă cu el Aşa încâ t era acceptat şi socotit drept
un adevă rat miner, în această strivitoare deprindere care îl reducea, în
fiecare zi câ te puţin, la o simplă maşină în funcţiune.
Maheu, mai cu seamă , se împrietenise din ce în ce mai mult cu
É tienne, fiindcă avea prea mare respect pentru treaba bine fă cută .
Apoi, ca şi ceilalţi, de altfel, el simţea că acest bă iat îi era superior,
depă şindu-l în cultură : îl vedea citind, scriind, desenâ nd schiţe de plan
şi îl auzea vorbind despre lucruri că rora el le ignora pâ nă şi existenţa.
Aceasta nu-l prea mira, că ci minerii sunt nişte oameni neciopliţi care
au capul mai greu decâ t mecanicii; dar îl uimea curajul acestui
bă ieţandru şi voioşia cu care se fă cuse că rbunar ca să nu crape de
foame. Nu mai întâ lnise pâ nă la el un lucră tor care peste noapte să se fi
deprins cu o astfel de treabă . Aşa încâ t, atunci câ nd era zor mare şi
să pă torii de pă mâ nt îi ajungeau din urmă , iar el nu voia să întrerupă
din lucru un havator, îi dă dea pe seamă acestui tâ nă r armarea galeriei,
sigur fiind că o va face cum se cuvine şi temeinic. Ş efii îl tot sâ câ iau în
aşa hal cu această afurisită problemă a armă turilor, încâ t Maheu se
temea necontenit că -l va vedea apă râ nd pe inginerul Négrel, urmat de
Dansaert, ţipâ nd, discutâ nd şi poruncind să se ia totul de la capă t; şi
bă gase de seamă că felul în care fă cea treaba aceasta încă rcă torul să u
de vagonete satisfă cea în cea mai mare mă sură pe aceşti domni, deşi se
prefă ceau a nu fi niciodată mulţumiţi şi repetau întruna că într-o zi sau
alta compania va lua o mă sura radicală . Lucrurile mergeau tot aşa, o
surdă nemulţumire mocnea în mină , pâ nă ce chiar şi Maheu, atâ t de
cumpă nit de felul lui, sfâ rşi prin a strâ nge pumnii.
La început fusese oarecare rivalitate între Zacharie şi É tienne. Într-o
126
seară chiar se ameninţaseră cu o pereche de palme. Dar primul, bă iat
de treabă , pe care nu-l interesa pe lume decâ t propria-i plă cere, potolit
îndată de fă gă duiala prietenoasă a unei halbe de bere, fusese nevoit să
se încline foarte curâ nd în faţa superiorită ţii noului-venit. Pâ nă şi
Levaque se ară ta acum mai bine dispus şi vorbea de-ale politicii cu
încă rcă torul de vagonete, care, spunea el, avea ideile lui. Ş i printre cei
din echipa cu care lucra în acord É tienne nu mai simţea decâ t la namila
de Chaval o surdă ostilitate, şi aceasta nu pentru că nu s-ar fi înţeles,
că ci deveniseră , dimpotrivă , chiar prieteni, numai că se sfâ şiau cu
privirea câ nd glumeau împreună ; Catherine, între ei, îşi reluase
existenţa de fă ptură obosită şi resemnată , încovoindu-şi spinarea,
împingâ ndu-şi vagonetul, atentă totdeauna cu tovară şul cu care lucra
la încă rcat şi care, la râ ndu-i, o ajuta şi el, iar, pe de altă parte, supusă
vrerii amantului ei, că ruia îi primea mâ ngâ ierile în vă zul tuturora. Era
o situaţie acceptată , un menaj recunoscut, în faţa că ruia însă şi familia
ei închidea ochii în aşa mă sură , încâ t Chaval o însoţea seară de seară
pe încă rcă toarea de vagonete pâ nă în spatele rambleului, ca s-o aducă
apoi pâ nă la uşa casei pă rinţilor, unde o mai îmbră ţişa, pentru ultima
dată , în faţa întregii colonii. É tienne, resemnat, îşi luase gâ ndul de la ea
şi o sâ câ ia glumind adeseori pe socoteala acestor plimbă ri, zvâ rlindu-i,
pentru a face haz, vorbe deocheate, cum fac între ei bă ieţii şi fetele în
fundul fronturilor de lucru din mină ; iar ea îi ră spundea la fel şi
povestea, sfidâ ndu-l, toate câ te i le fă cuse ibovnicul, tulburată totuşi şi
devenind palidă câ nd ochii tâ nă rului îi întâ lneau pe ai ei. Amâ ndoi
întorceau capul, nemaivorbindu-şi uneori ceasuri întregi, pă râ nd a se
uri pentru pricini ce mocneau înă untru-le şi despre care nu pomeneau
niciodată nimic. Sosise primă vara. Într-una din zile, la ieşirea din mină ,
É tienne simţise în faţă adierea că lduţă a lui april, un plă cut miros de
pă mâ nt reavă n, de fragedă verdeaţă , de aer curat şi proaspă t; iar acum,
de câ te ori ieşea din mină , primă vara pă rea mai plă cută , încă lzindu-l
tot mai mult după cele zece ceasuri de muncă în veşnica iarnă din
stră fundul pă mâ ntului, în toiul acestei umede bezne pe care nicio vară
nu o risipea vreodată . Zilele creşteau tot mai mult, iar el, în mai;
sfâ rşise prin a coborî în mină în revă rsatul zorilor, câ nd cereasca
purpură abă tea asupra minei Voreux stră lucirea unei pulberi de
127
auroră , prin care aburii lă ptoşi ai eşapamentelor se înă lţau cum nu se
poate mai trandafirii. Nu se mai dâ rdâ ia de frig. O blâ ndă adiere venea
din depă rtă rile câ mpiei, în vreme ce tă ria bolţii ră suna de câ ntecul
ciocâ rliilor. Apoi, că tre ceasurile trei, avea parte de ameţitoarea
stră lucire a soarelui, prefă cut în arză toare pară ce incendia orizontul,
însâ ngerâ nd că ră mizile sub mâ zga de că rbune. În iunie, lanurile de
grâ u înalt şi de un verde-siniliu contrastau cu verdele întunecat al
câ mpurilor de sfeclă ; nemă rginită mare, unduindu-şi valurile la cea
mai uşoară şoaptă a vâ ntului, care se împlinea şi creştea zi de zi,
vă zâ nd cu ochii; ră mâ nea uimit uneori, gă sind-o în faptul înseră rii mai
umflată de belşugul de verde decâ t o lă sase în zori. Plopii înşiraţi de-a
lungul canalului se înveşmâ ntau semeţ în frunze. Ierburi cotropeau
rambleul, flori acopereau pajiştile, o viaţă nouă se plă mă dea, ţâ şnind
pretutindeni din acest pă mâ nt, sub care, colo jos, el gemea strivit de
mizerie şi de oboseală .
Acum, câ nd É tienne se plimba seara, nu în spatele rambleului îi
speria pe îndră gostiţi. Le urmă rea dâ rele lă sate în lanurile de grâ u, le
dibuia cuiburile de desfrâ nate pă să rele după unduirea daurindelor
spice şi a înalţilor maci înflă că raţi. Zacharie şi Philomène se mai
duceau prin acele locuri dintr-o deprindere de vechi menaj; mama
Brû lé, veşnic pe urmele Lydiei, o dibuia în fiece clipă cu Jeanlin, şi erau
atâ t de bine pitiţi împreună , încâ t trebuia să pună piciorul pe ei ca să -i
hotă rască s-o şteargă ; câ t despre Mouquette, ea se cuibă rea
pretutindeni, cu neputinţă fiind ca, stră bă tâ nd un lan, să nu vezi
scufundâ ndu-i-se capul între spice. Dar cu toţii erau cu desă vâ rşire
liberi, iar tâ nă rul nu vedea în aceasta vreun pă cat decâ t în serile în
care o întâ lnea pe Catherine împreună cu Chaval. De două ori îi vă zu
abă tâ ndu-se, la apropierea lui, într-un lan de grâ u, ale că rui
încremenite fire ră mâ neau apoi moarte. Altă dată , pe câ nd ţinea o
potecă îngustă , ochii limpezi ai Catherinei i se iviră pe oceanul spicelor
de grâ u, în care apoi se înecară . Atunci, imensitatea lanurilor îi apă rea
neîncă pă toare şi prefera să -şi petreacă seara la Avantage, în câ rciuma
lui Rasseneur.
— Coană Rasseneur, dă -mi, te rog, o halbă … Nu, n-am să ies în seara
asta, mi-s frâ nte picioarele.
128
 Ş i se întorcea spre un prieten, care şedea de obicei la masa din fund,
cu capul rezemat de perete.
— Suvarin, nu vrei şi tu o halbă ?
— Nu, mulţumesc, nu vreau.
É tienne îl cunoscuse pe Suvarin tră ind aici, ală turi de el. Era un
mecanic din Voreux, care locuia sus, în camera mobilată vecină cu a lui.
Să fi avut vreo treizeci de ani. Era subţire, blond, cu tră să turi delicate,
cu faţa încadrată de un pă r mare şi de o barbă rară . Dinţii albi şi
ascuţiţi, gura şi nasul fine şi tenu-i trandafiriu îi clă deau un aer de fată ,
un aer de paşnică îndă ră tnicie, că ruia reflexul cenuşiu al ochilor de
oţel îi dă ruia, prin lică riri, la ră stimpuri, o aprigă stră lucire. În odaia-i
de lucră tor să rac nu se afla decâ t o ladă cu hâ rtii şi cu că rţi. Era rus de
origine, nu vorbea niciodată despre sine, nepă să tor la câ te şi mai câ te
istorii se flecă reau pe seama sa. Minerii, foarte neîncreză tori de felul
lor faţă de stră ini, bă nuind după mâ inile-i delicate de burghez că face
parte din altă clasă socială , nă scociseră întâ i, în legă tură cu el, o
întâ mplare, un asasinat, din pricina că ruia, ca să scape de osâ ndă ,
fugise. Apoi, fiindcă se purtase cu ei fră ţeşte, fă ră nicio mâ ndrie,
împă rţind droaiei de copii din colonie tot mă runţişul pe care-l avea
prin buzunare, lucră torii îl primiseră printre ei, liniştiţi de epitetul de
refugiat politic ce se ră spâ ndise, cuvâ nt vag, cuprinzâ nd o justificare
chiar şi a crimei şi înfă ţişâ ndu-l în ochii lor ca pe un tovară ş de
suferinţă .
În cele dintâ i să ptă mâ ni, É tienne îl gă sise cu îndă ră tnicie închis în
sine. De aceea nu-i aflase povestea decâ t mai tâ rziu. Suvarin era cel din
urmă descendent al unei familii de nobili din gubernia Tula. La
Petersburg, unde urma Facultatea de medicină , idealurile socialiste,
care aprinseseră pe atunci sufletul întregului tineret rus, îl hotă râ seră
să înveţe o meserie manuală , şi anume aceea de mecanic, pentru ca să
se amestece cu norodul, pe care, cunoscâ ndu-l în acest chip, voia să -l
ajute fră ţeşte. Iar acum aceasta era meseria cu care-şi agonisea viaţa,
după ce fugise din ţara sa în urma unui atentat neizbutit împotriva
împă ratului. Vreme de o lună tră ise în pivniţa unui zarzavagiu, de unde
să pase, de-a curmezişul stră zii, un tunel, în care îngră mă dea bombe,
înfruntâ nd în fiece clipă primejdia de a să ri în aer împreună cu toată
129
casa. Renegat de familia sa, să rac lipit pă mâ ntului, luat la ochi ca stră in
de atelierele din Franţa, care vedeau în el o primejdie, murea de foame,
câ nd, la un moment dat, compania din Montsou, la mare ananghie, îl
angajase în cele din urmă . De un an, de zile muncea acolo ca un bun
lucră tor, sobru, tă cut, fă câ nd o să ptă mâ nă serviciu de zi, şi să ptă mâ na
urmă toare de noapte cu atâ ta punctualitate, încâ t şefii îl dă deau drept
pildă .
— Pă i ţie nu ţi-e sete niciodată ? îl întreba É tienne râ zâ nd.
Iar el ră spundea cu glasul să u blâ nd, aproape fă ră accent:
— Mi-e sete numai câ nd mă nâ nc.
Tovară şul să u glumea pe socoteala lui şi în legă tură cu fetele, jurâ nd
bună oară a-l fi vă zut cu o încă rcă toare de vagonete în lanul de grâ u, în
apropiere de Bas-de-Soie. Atunci el ridica din umeri, cu totul nepă să tor
şi liniştit. O încă rcă toare de vagonete, ce să facă cu ea? Pentru el femeia
era ca şi un bă iat, un tovară ş, dacă avea sentimentele fră ţeşti şi curajul
unui bă rbat. Altfel, la ce i-ar fi slujit să -şi încarce sufletul cu cine ştie ce
bicisnicie? Nici femei, nici prieteni; nu voia nicio legă tură ; descă tuşat
de propriile-i porniri, nu era nici robul pornirii altora.
Seară de seară , că tre ceasurile nouă , câ nd câ rciuma ră mâ nea pustie,
É tienne mai ză bovea, ca să stea de vorbă cu Suvarin. În vreme ce el îşi
bea strop cu strop halba de bere, mecanicul fuma ţigară după ţigară ,
iar tutunul, cu timpul, îi afumase degetele subţiri. Ră tă citorii-i ochi de
mistic urmă reau rotocoalele de fum ca prin mrejele visului; ca să -şi
facă de lucru, mâ na-i stâ ngă bâ jbâ ia nervoasă , că utâ nd ceva în gol; şi,
de obicei, sfâ rşea totdeauna prin a aşeza pe genunchi un iepure de
casă , o dolofană iepuroaică , totdeauna doldora de pui şi care tră ia
slobodă prin casă . Iepuroaica aceasta, pe care el o botezase Polonia şi
care-l îndră gise, îl adulmeca mirosindu-i pantalonii, înă lţâ ndu-se pe
picioarele-i dinapoi, scă rpinâ ndu-l cu labele, pâ nă câ nd el o lua pe
genunchi ca pe un copil. Apoi, ghemuită în el, cu urechile culcate pe
spate, închidea ochii, în vreme ce Suvarin, cu un gest de mâ ngâ iere
să vâ rşit în neştire, îşi tot luneca mâ na pe sura-i blană de mă tase,
pă râ nd a-i fi alinare această blâ ndă şi vie că ldură .
— Ş tii – spuse într-o seară É tienne – am primit o scrisoare de la
Pluchart.
130
 Nu mai era în toată câ rciuma decâ t Rasseneur. Cel din urmă
muşteriu plecase, ca să se întoarcă în colonia ce aţipea.
— Ah! strigă câ rciumarul, în picioare în faţa celor doi chiriaşi ai să i.
Ce-a mai fă cut Pluchart?
De două luni de zile É tienne ducea o corespondenţă susţinută cu
mecanicul din Lille, că ruia se gâ ndise să -i aducă la cunoştinţă
angajarea sa la mina din Montsou, iar acesta, izbit de ideea
propagandei pe care É tienne ar putea-o face printre mineri, îl lă murea
în problemele dezbă tute, ca să -l câ ştige de partea sa.
— A fă cut ca asociaţia de care este vorba să meargă foarte bine. Se
pare că de pretutindeni se adună noi aderenţi.
— Tu ce crezi despre societatea asta a lor? îl întrebă Rasseneur pe
Suvarin.
Acesta, scă rmă nâ nd dră gă stos capul Poloniei, scoase pe nă ri un nor
de fum şi murmură cu aeru-i liniştit:
— Alte prostii!
Dar É tienne se înflă că ra. Firea lui de ră zvră tit îl arunca în bă tă lia
dintre muncă şi capital cu cele dintâ i iluzii ale neştiinţei sale. Despre
Asociaţia internaţională a muncitorilor era vorba, despre această
vestită Internaţională care luase fiinţă de curâ nd la Londra4. Nu
însemna oare aceasta un stră lucit efort, o campanie prin care
dreptatea urma, în sfâ rşit, să triumfe? Pieirea graniţelor, ridicarea şi
unirea muncitorilor din lumea întreagă în vederea asigură rii pâ inii cea
de toate zilele pentru toţi lucră torii. Ş i ce organizaţie simplă şi
puternică : la temelie, secţia care reprezenta comuna; apoi, federaţia,
care grupează secţiunile aceleiaşi provincii; apoi naţiunea şi în sfâ rşit,
deasupra tuturor, omenirea, întruchipată de un consiliu general, în
interiorul că ruia fiecare naţiune era reprezentată printr-un secretar
corespondent. Nu vor trece şase luni, şi pă mâ ntul întreg va fi cucerit,
iar patronilor li se vor dicta legi, dacă vor continua să fie haini.
— Prostii! repetă Suvarin. Karl Marx ă sta al vostru consideră încă
nimerit să lase să acţioneze forţele naturale. Niciun fel de politică ,
niciun fel de conspiraţie, nu-i aşa? Toate să se. petreacă la lumina zilei

 Internaţionala I-a, prima asociaţie revoluţionară internaţională a

4

proletariatului, întemeiată de Karl Marx în 1864.

131
şi numai în vederea ridică rii salariilor… Ia mai lă saţi-mă -n pace cu
evoluţia voastră cu tot! Puneţi foc în cele patru colţuri ale cetă ţilor,
seceraţi popoarele, treceţi întregul pă mâ nt prin foc şi pâ rjol, şi poate
că , după ce se va preface-n pulbere toată această lume putredă , se va
naşte în locu-i una mai vrednică .
É tienne începu să râ dă . Nu înţelegea întotdeauna vorbele
tovară şului să u. Această teorie a distrugerii îi pă rea o ostentaţie.
Rasseneur, şi mai practic încă şi cu un bun-simţ de om chivernisit, nu
catadicsi nici mă car să se supere. Voia doar să lă murească lucrurile.
— Ş i atunci ce ai de gâ nd? Să încerci înfiinţarea unei secţii la
Montsou?
Tocmai aceasta era dorinţa lui Pluchart, care ajunsese secretarul
Federaţiei din nord. El stă ruia îndeosebi asupra serviciilor pe care
asociaţia le va face minerilor dacă aceştia ar declara într-o bună zi o
grevă . É tienne credea chiar că greva-i aproape: daravera cu armarea
galeriilor va sfâ rşi ră u, mai trebuia doar încă o singură pretenţie din
partea companiei, ca să se revolte toate minele.
— Partea proastă e cotizaţia, declară Rasseneur cu un ton de om
cumpă nit. Cincizeci de centime pe an pentru fondul general, doi franci
pentru secţiune, toate astea par a fi un fleac, şi totuşi ţin prinsoare că
mulţi nu vor vrea să plă tească …
— Cu atâ t mai mult, adă ugă É tienne, cu câ t ar trebui înfiinţat întâ i
un fond de rezervă , din care vom face, la nevoie, un fond de
rezistenţă … Oricum, a sosit vremea să ne gâ ndim la toate aceste
lucruri. În ce mă priveşte, sunt gata, dacă şi ceilalţi sunt gata.
Urmă un ră stimp de tă cere. Lampa cu petrol fumega pe tejghea. Prin
uşa larg deschisă se auzea desluşit lopata unui fochist din Voreux
încă rcâ nd cu că rbuni unul dintre cuptoare.
— Toate-s atâ t de scumpe! reluă coana Rasseneur, care intrase şi
asculta cu un aer sumbru, parcă crescută în veşnica-i rochie neagră .
Dacă v-aş spune că am plă tit ouă le un franc şi zece centime duzina…
Fie ce-o fi, tot o să crape câ ndva.
Bă rbaţii, toţi trei, fură de astă dată de aceeaşi pă rere. Vorbiră ,
fiecare la râ ndu-i, cu glas deznă dă jduit, şi doleanţele începură să curgă .

132
Muncitorul nu mai putea face faţă , mizeria se agravase, de la 89 5
încoace numai burghezii se îngră şau, şi încă cu atâ ta lă comie, încâ t nu
mai lă sau nimic de lins, nici mă car fundul cratiţelor. Gâ ndească oricine
un pic dacă lucră torii primiseră câ t de câ t partea ce li se cuvenea de pe
urma neînchipuitei îngră mă diri de avuţii şi de pe urma bună stă rii de o
sută de ani încoace! Şi-au bă tut joc de ei declarâ ndu-i liberi:
desigur liberi să crape de foame, libertate de care, de altfel, se foloseau
din plin. Ş i ce? Le intra vreo bucată de pâ ine în coşniţă votâ nd toate
haimanalele care, odată ajunşi, se ghiftuiau gâ ndind mai mult la
şcroabele lor vechi decâ t la aceşti bieţi oameni? Nu, nu, într-un chip
sau altul va trebui să se pună capă t acestei stă ri de lucruri, fie pe cale
paşnică , prin legi, prin bună înţelegere, fie prin violenţă şi să lbă ticie,
trecâ ndu-se totul prin foc şi sabie şi sfâ şiindu-se unii pe alţii. Urmaşii
vor tră i cu siguranţă toate acestea, dacă cei bă trâ ni nu vor apuca să le
vadă înfă ptuite, că ci veacul nu se putea încheia fă ră să izbucnească o
altă revoluţie, aceea a muncitorilor, de astă dată un iureş care va pustii
lumea, de la un capă t la altul, ca să reclă dească o alta mai limpede şi
mai dreaptă .
— Trebuie să crape buba, fie ce-o fi! repetă cu energie coana
Rasseneur.
— Da, da – strigară tustrei – fie ce-o fi, trebuie să crape buba!
Suvarin mâ ngâ ia acum urechile Poloniei, că reia, de desfă tare, îi
fremă tau nă rile. Spuse aproape în şoaptă , cu ochii ră tă cind fă ră ţintă ,
aşa ca pentru sine:
— Mă rirea salariilor, dar este oare cu putinţă ? Acesta este fixat la
cea mai mică sumă necesară , tocmai atâ t câ t trebuie ca muncitorii să se
îndoape cu pâ ine goală şi să fabrice puzderie de copii… Dacă cumva
scade prea mult, atunci muncitorii crapă de foame, şi nevoia de noi
oameni îl face să crească . Dacă , dimpotrivă , creşte prea mult numă rul
prea mare al celor ce se oferă îl face să scadă … Iată echilibrul burţilor
goale, osâ nda la veşnica ocnă a foametei…
Câ nd îşi dă dea, ca de astă dată , frâ u liber, abordâ nd teme de
socialist instruit, É tienne şi Rasseneur ră mâ neau îngrijoraţi, tulburaţi
de deznă dă jduitoarele-i afirmaţii, la care nu ştiau ce să ră spundă .
5
  Este vorba despre Revoluţia burgheză din Franţa (1789–1794) .
133
 — Înţelegeţi-mă – reluă el, privindu-i cu calmu-i obişnuit – trebuie
distrus totul, sau foametea va reizbucni. Da! anarhia, apoi neantul,
pă mâ ntul scă ldat în sâ nge şi purificat în vâ lvă tă ile incendiului!… După
aceea, se va vedea ce-i de fă cut!
— Domnul are toată dreptatea, declară coana Rasseneur, care, în
toiul violenţelor ei revoluţionare, îşi pă stra întreaga-i politeţe.
É tienne, mâ hnit de propria-i ignoranţă , nu voi să mai discute. Se
ridică , spunâ nd:
— Haidem la culcare. Cu toate astea, tot la ceasurile trei de
dimineaţă trebuie să mă scol.
Suvarin, după ce-şi scuipase mucul de ţigară ce i se lipise de buze, o
apucase pe greaua iepuroaică . strecurâ ndu-i binişor mâ na pe sub
pâ ntece, şi o puse jos. Rasseneur închidea dugheana. Se despă rţiră în
linişte, cu urechile ţiuind, cu capul fă cut că lindar de gravele probleme
pe care le fră mâ ntaseră .
Ş i seară de seară erau aceleaşi discuţii în încă perea pustie, în jurul
unicei halbe, pentru care lui É tienne îi trebuia un ceas întreg ca s-o
golească . O gră madă de nelă murite gâ nduri, aţipite în el, mocneau,
luau proporţii. Chinuit îndeosebi de setea de a şti, ezitase multă vreme
să împrumute că rţi de la vecinul să u, care, din pă cate, nu avea decâ t
lucră ri în limbile germană şi rusă . În cele din urmă , izbutise să
împrumute o carte scrisă în limba franceză , cu privire la societă ţile
cooperative, tot prostii, spunea Suvarin; mai citea, cu regularitate, un
ziar, care sosea pe adresa acestuia din urmă , Le Combat6, foaie
anarhistă , tipă rită la Geneva. De altfel, în ciuda raporturilor zilnice
dintre ei, îl gă sea veşnic la fel de închis, cu aeru-i de nomad în
existenţă , nelegat nici de vreun interes, nici de vreun sentiment şi nici
de vreun bun de niciun fel.
De-abia în cele dintâ i zile ale lui iulie situaţia lui É tienne se
îmbună tă ţi. În toiul acestei vieţi monotone şi mereu aceeaşi din mină ,
se petrecuse un incident: echipele de lucră tori din vâ na de că rbune
Guillaume dă dură peste o porţiune fră mâ ntată , în care straturile erau
amestecate, o întreagă perturbare a stratului, care indica indiscutabil
că , în curâ nd, se vor gă si în faţa unei falii; şi, într-adevă r, nu după
6
 Lupta.
134
multă vreme, dă dură peste această falie, despre care inginerii, deşi
foarte buni cunoscă tori ai terenului, nu ştiau încă . Faptul acesta
tulbură toată mina, nu se vorbea decâ t despre vâ na dispă rută şi care
alunecase, fă ră îndoială , mai jos, de partea cealaltă a faliei. Minerilor
experimentaţi începuseră să le şi freamă te nă rile, ca la nişte aprigi
copoi, porniţi să adulmece că rbunele. Dar, în aşteptare, minerii nu
puteau sta cu braţele încrucişate, iar compania vesti prin afişe că va
scoate în licitaţie fronturi de lucru de luat în acord.
Într-o zi, Maheu, câ nd ieşi din mină , îl însoţi pe É tienne, că ruia îi
oferi să intre ca havator în echipa sa, în locul lui Levaque, care trecuse
la altă echipă . Lucrurile fuseseră chiar stabilite cu contramaistrul şi cu
inginerul, care se ară tau foarte mulţumiţi de tâ nă rul om. Aşa încâ t
É tienne nu putu decâ t să primească această rapidă avansare, fericit de
stima crescâ ndă pe care i-o ară ta Maheu.
Chiar la că derea serii, se reîntoarseră împreuna la mină , ca să ia
cunoştinţă de conţinutul afişelor. Fronturile de lucru scoase la licitaţie
se gă seau în vâ na Filonnière, în galeria nordică a minei Voreux. Pă reau
puţin avantajoase, iar minerul clă tina din cap câ nd É tienne dă du citire
condiţiilor companiei. Într-adevă r, a doua zi, câ nd coborâ ră şi câ nd îl
luă cu el ca să cerceteze împreună vâ na, Maheu îi atrase luarea-aminte
asupra distanţei la care se gă sea de orizont, asupra naturii fugitive a
terenului, asupra subţirimii stratului şi asupra durită ţii că rbunelui. Ş i
totuşi, dacă voiau să aibă ce mâ nca, erau nevoiţi lucreze. Aşa încâ t, în
duminica urmă toare, se duseră să ia parte la licitaţiile care aveau loc în
baracă şi pe care, în absenţa inginerului divizionar, le prezida inginerul
minei, asistat de contramaistru. Cinci pâ nă la şase sute de mineri se
aflau acolo, în faţa micii estrade, înghesuită într-un ungher al încă perii;
iar adjudecă rile se desfă şurau într-un asemenea ritm, încâ t nu se
auzea decâ t un surd tumult de glasuri, cifre strigate, acoperite de alte
strigă te.
O clipă , Maheu se temu că nu va fi în stare să obţină una din cele
patruzeci de lucră ri în acord pe care le oferea compania. Toţi
concurenţii, speriaţi de zvonurile de criză şi cuprinşi de panica
şomajului, scă deau preţurile. Vă zâ nd această îndâ rjită concurenţă ,
inginerul Négrel, care nu se gră bea deloc, lă sa să cadă preţul licitaţiei
135
la cele mai joase cifre cu putinţă , în vreme ce Dansaert, dorind să vadă
o şi mai grabnică scă dere a preţurilor, îi minţea pe lucră tori,
spunâ ndu-le câ t erau de avantajoase pentru ei aceste învoieli. Trebui
ca Maheu să se lupte, pentru cei cincizeci de metri ai să i, împotriva
unui tovară ş de lucru, care, la râ ndu-i, se îndâ rji şi el; câ nd unul, câ nd
celă lalt scă deau cu o centimă preţul vagonetului; şi, ca să ră mâ nă
învingă tor, coborî în aşa hal salariu! cerut, încâ t maistrul Richomme, în
picioare în spatele lui, mâ râ ia printre dinţi, împingâ ndu-l cu cotul,
dojenindu-l mâ nios că de pe urma acestei învoieli va trage targa pe
uscat.
La ieşire, É tienne începu să înjure. Ş i izbucni în faţa lui Chaval, care,
însoţit de Catherine, se întorcea, hoină rind, din lanul de grâ u, în vreme
ce socrul să u se ocupa serios de treburi.
— Fir-ar al dracului să fie, strigă el, moarte de om, nu alta!…
Vasă zică muncitorii sunt astă zi siliţi să se sfâ şie unii pe alţii!
Chaval se înfurie; în ceea ce-l priveşte pe el, nici în ruptul capului n-
ar fi coborâ t preţul! Iar Zacharie, care venise din curiozitate, declară că
e dezgustă tor. Dar, cu o mişcare ce tră da furia mocnită , É tienne îi fă cu
să -şi curme vorba.
— Se vor sfâ rşi toate astea, şi stă pâ ni vom fi noi într-o bună zi!
Maheu, care în urma licitaţiilor amuţise, pă ru a se înviora. Repetă :
— Stă pâ ni… Ah! Afurisită soartă ! Ar fi şi vremea!

Era cea din urmă duminică a lui iulie, ziua hramului din Montsou.
Începâ nd din seara zilei de sâ mbă tă , bunele gospodine din colonie se şi
apucaseră sa spele odaia cea mare de jos cu valuri de apă , un adevă rat
potop de că ldă ri pline, zvâ rlite pe pardoseală şi pe pereţi; iar
pardoseala nu se uscase încă , în ciuda risipei de nisip alb cu care era
presă rată , un lux costisitor pentru punga lor de oameni să raci. Ziua se
vestea foarte caldă , cu unul dintre acele ceruri arză toare, prevestitoare
136
de furtuni, ce înă buşă vara plaiurile din nord, întinse şi pustii pâ nă hă t-
departe, că tre nemă rginitul orizont.
Duminica nu se mai ştia de rostul orelor de sculare în casa lui
Maheu. În vreme ce tată l începea de pe la ceasurile cinci să se
zvâ rcolească în pat, îmbră câ ndu-se în cele din urmă , copiii se lă fă iau,
trâ ndă vind în aşternut, pâ nă la nouă de dimineaţă , în ziua aceea Maheu
se duse să -şi fumeze luleaua în gră dină şa se întoarse, pentru ca, în
ră stimpul câ t îi aştepta pe ceilalţi, să înfulece ceva. Îşi petrecu astfel
dimineaţa, fă ră a şti prea bine cum: drese hâ rdă ul care curgea, lipi pe
perete, sub ceasornicul cu cuc, un portret al prinţului imperial dă ruit
copiilor. Între timp, ceilalţi coborau, unul câ te unul; taica Bonnemort
îşi scoase un scaun ca să stea afară la soare, mama Maheu şi Alzire se şi
apucaseră să bucă tă rească . Apă ru şi Catherine, aducâ ndu-i pe Lénore
şi Henri, pe care tocmai îi îmbră case; sunară ceasurile unsprezece,
mirosul iepurelui ce fierbea cu cartofi se şi ră spâ ndise în toată casa,
câ nd Zacharie şi Jeanlin ieşiră cei din urmă din aşternut, că scâ nd încă ,
cu ochii buhă iţi de somn.
De altminteri, acum toate erau vraişte în colonia însufleţită de
să rbă toare în vremea acestui prâ nz, pe care-l gră beau cu toţii, ca să
fugă , în bandă , la Montsou. Cete de copii tropă iau, bă rbaţi doar în
pantaloni şi că maşă îşi tâ rşâ iau şcroabele, mişcâ ndu-şi şoldurile cu
leneşa unduire a zilelor de odihnă . Ferestrele şi uşile larg deschise la
vremea frumoasă de afară lă sau să se vadă şirul de odă i neîncă pă toare
pentru familiile ce mişunau în ele gesticulâ nd şi ţipâ nd. Ş i, de la un
capă t pâ nă la celă lalt al faţadelor, se simţea mirosul mâ ncă rii de
iepure, un parfum de bucă tă rie îmbelşugată , ce combă tea în acea zi ră u
nă ră vita putoare de ceapă pră jită .
Toţi cei din familia Maheu prâ nziră câ nd sună de amiază . Nu se prea
amestecau în tă ră boiul stâ rnit de vorbele de flecă reală purtate din uşă
în uşă , de forfota femeilor de prin vecini, ce se tot strigau una pe alta
şi-şi ră spundeau la fel de fel de întrebă ri, împrumutâ ndu-şi
mă runţişuri, de tă mbă lă ul ţâ ncilor, alungaţi sau aduşi în casă cu vreo
palmă după ceafă . De altfel, de vreo trei să ptă mâ ni nu se prea aveau
bine cu vecinii lor, cu familia Levaque, din pricina că să toriei lui
Zacharie cu Philomène. Bă rbaţii se mai vedeau unul cu altul, dar
137
femeile parcă nici nu se mai cunoşteau. Cearta aceasta avusese darul
de a-i face să strâ ngă legă turile cu Pierrona. Numai că aceasta lă sase în
grija maică -sii şi pe Pierron şi pe Lydie, pentru că o pornise de acasă cu
noaptea-n cap, ca să -şi petreacă ziua la o verişoară , care locuia la
Marchiennes; ceea ce era prilej de glumă , că ci ştiau cu toţii cine anume
este verişoara: avea mustă ţi şi era contramaistrul minei Voreux. Mama
Maheu declară că nu era deloc frumos să -şi pă ră sească familia în
duminica hramului.
În afară de iepurele ce fusese gă tit cu cartofi, şi pe care-l puseseră
de o lună la îngră şat în şopron, familia Maheu mai avea la masă o supă
grasă şi rasol de vacă . Plata chenzinei se nimerise a fi chiar în ajunul
acelei zile. Nici nu-şi aduceau aminte să mai fi avut parte vreodată de
un aşa ospă ţ. Nici chiar la cea din urmă Sainte Barbe, acea să rbă toare a
minerilor cu prilejul că reia ei se odihnesc trei zile, iepurele nu fusese
atâ t de gras şi de fraged. Aşa încâ t cele zece perechi de fă lci, începâ nd
cu cele ale micii Estelle, că reia începuseră să -i iasă dinţii, pâ nă la
acelea ale bă trâ nului Bonnemort, care nu mai aveau mult ca să -i piardă
pe ai lor, lucrau de zor şi cu atâ ta nă dejde, încâ t nici din oase nu mai
ră mâ nea urmă . Bună era carnea, dar o mistuiau greu, pentru că
arareori aveau parte de ea. Toate fură înghiţite, de nu mai ră mase
decâ t o bucată de rasol pentru seară , câ nd, dacă cumva nu s-or să tura,
o să mai mă nâ nce şi câ teva felii de pâ ine cu unt.
Jeanlin fu acela care o şterse cel dintâ i. Bébert îl aştepta în dosul
şcolii. Ş i se învâ rtiră multă vreme pâ nă s-o atragă pe Lydie, pe care
mama Brû lé, hotă râ tă să nu se mişte de acasă , voia s-o ţină pe lâ ngă ea.
Câ nd îşi dă du seama că Lydie ştersese putina, începu să urle, să -şi agite
în vă zduh slă bă noagele-i braţe, în vreme ce Pierron, plictisit de acest
tă mbă lă u, ieşi ca să hoină rească liniştit, cu aerul unui soţ care, ştiind că
şi nevastă -sa îşi face pofta inimii, se amuză şi el, fă ră remuşcă ri.
Bă trâ nul Bonnemort plecă şi el apoi, iar Maheu se hotă rî să ia puţin
aer, după ce o întrebă pe nevastă -sa dacă vine şi ea. Nu, ea nu avea cum
să facă , cu copiii era o adevă rată corvoadă ; dar poate, totuşi, o să mai
vadă ea, tot se vor întâ lni. Câ nd se vă zu afară , şovă i o clipă , apoi se
duse la vecini, să vadă dacă Levaque era gata. Dar dă du peste Zacharie,
care o aştepta pe Philomène, iar nevasta lui Levaque deschisese tocmai
138
vorba despre veşnica problemă a că să toriei, ţipâ nd că îşi bat joc de ea
şi că va mai face o ultimă încercare ca să se înţeleagă cu mama Maheu.
Ce fel de viaţă era asta, să crească fetei copiii fă ră tată , câ nd ea se
tă vă leşte cu ibovnicul ei? Philomène sfâ rşind, de altminteri liniştită , de
a-şi pune boneta, Zacharie o luă cu el, repetâ nd că , în ceea ce-l privea,
voia din toată inima, dacă şi maică -sa se învoia. De altfel, Levaque o şi
ştersese, iar Maheu, după ce-i spusese şi el vecinei că n-are decâ t să se
înţeleagă cu nevastă -sa, se gră bi să iasă . Bouteloup, care, cu amâ ndouă
coatele pe masă , îşi înghiţea cel din urmă dumicat de brâ nză , refuză
îndă ră tnic să meargă cu ei la o halbă de bere, oferită prieteneşte.
Ră mâ nea acasă , ca un soţ cuminte.
Între timp, încet-încet, colonia se golea, toţi bă rbaţii plecau, unul
după altul, în vreme ce fetele, pâ ndind de pe prag, o porneau apoi în
partea dimpotrivă , la braţul curtezanilor. Cum taică -su dă dea colţul
bisericii, Catherine, care-l ză rise pe Chaval, se gră bi să -l ajungă , pentru
a o porni cu el pe drumul spre Montsou. Iar mama Maheu, singură
printre copiii care-şi fă ceau de cap, nu mai gă sea puterea de a pă ră si
scaunul şi-şi turna al doilea pahar de cafea fierbinte, pe care o sorbea
strop cu strop. În colonie nu mai ră mă seseră decâ t femeile, care se
pofteau una pe alta, storcâ nd, în jurul meselor calde încă şi nă clă ite de
mâ ncare, cele din urmă pică turi de cafea din ibrice.
Maheu mirosise că Levaque era la Avantage, aşa că , fă ră a se gră bi
deloc, coborî de-a dreptul la Rasseneur. Într-adevă r, în spatele
câ rciumii, în îngusta gră dină cu gard viu, Levaque juca o partidă de
popice cu nişte prieteni. Taica Bonnemort şi bă trâ nul Mouque, în
picioare, fă ră să joace, urmă reau atâ t de absorbiţi bila, încâ t uitaseră
chiar să -şi facă semne cu cotul. Razele unui soare dogoritor se abă teau
vertical asupra gră dinii, în care, doar de-a lungul câ rciumii, era o fâ şie
de umbră ; É tienne era şi el acolo, bâ ndu-şi la o masă halba de bere,
necă jit că Suvarin îl pă ră sise, ca să urce în odaia sa. Aproape în toate
duminicile, mecanicul se închidea în casă , unde scria sau citea.
— Facem o partidă ? îl întrebă Levaque pe Maheu.
Dar acesta din urmă refuză . Prea-i era cald şi murea de sete.
— Rasseneur, strigă É tienne, adu, dară , o halbă ! Ş i, întorcâ ndu-se
că tre Maheu: Să ştii că cinste fac eu.
139
 Acum se tutuiau cu toţii. Rasseneur nu se gră bea deloc; trebui să fie
chemat de trei ori; şi. În cele din urmă , coana Rasseneur fu aceea care
aduse nişte bere că lduţă . Tâ nă rul coborâ se glasul ca să se plâ ngă de
câ rciumă : nu de oamenii care, fă ră îndoială , erau de treabă şi bine
intenţionaţi, ci de berea lor, care nu merita nicio para chioară , şi de
supele lor ca vai de lume! Pâ nă acum de zece ori ar fi schimbat
pensiunea dacă n-ar fi trebuit să facă atâ ta drum pâ nă la Montsou.
Într-o bună zi va gă si, în cele din urmă , vreo familie în colonie.
— Bineînţeles – repeta Maheu cu glasu-i domol – bineînţeles că o
să -ţi meargă mai bine într-o familie.
Dar se auziră izbucnind nişte strigă te. Levaque culcase la pă mâ nt,
dintr-o singură lovitură , toate popicele. Mouque şi Bonnemort, cu
nasu-n pă mâ nt, pă strau, în toiul hă rmă laiei, o tă cere de adâ ncă
aprobare. Iar bucuria pricinuită de o asemenea lovitură se revă rsă în
fel de tel de glume, mai cu seamă câ nd jucă torii ză riră peste gardul viu
chipul vesel al Mouquettei. De vreun ceas tot dă dea tâ rcoale locului şi
cuteză să se apropie câ nd auzi râ setele.
— Ia te uită ! Singură ? strigă Levaque. Ş i amorezii unde ţi i-ai lă sat?
— Amorezii i-am trecut la rebut, ră spunse ea veselă , cu o obră znicie
de tot hazul. Chiar caut unul…
Cu toţii se oferiră , întă râ tâ nd-o cu vorbe deocheate. Ea dă dea din
cap a împotrivire, râ dea şi mai tare, fă cea graţii. De altminteri, taică -su,
de faţă la această joacă , nici mă car nu-şi lua ochii de la popicele
ră sturnate.
— Degeaba – continuă Levaque, aruncâ nd o privire că tre É tienne –
greu la deal, dră guţă , cu ă la pe care ţi-ai pus tu ochii! Doar dacă -l iei cu
otusbiru!
Atunci É tienne se înveseli. Într-adevă r, lui îi dă dea tâ rcoale
încă rcă toarea de vagonete. Iar el spunea nu, fă câ nd totuşi haz, deşi nici
pomeneală să -l ispitească câ t de câ t. Ea mai ră mase câ teva clipe, ca
înfiptă în pă mâ nt, de partea cealaltă a gardului, privindu-l ţintă , cu
ochii ei mari; apoi se îndepă rtă agale, luâ ndu-şi deodată o expresie
serioasă , copleşită parcă de soarele ză puşitor.
É tienne reluase, cu glasul scă zut, lă muririle amă nunţite pe care i le
da lui Maheu în legă tură cu necesitatea, pentru minerii din Montsou,
140
de a înfiinţa un fond de rezervă .
— De vreme ce compania pretinde că ne dă toată libertatea, repeta
el, de ce să ne temem? Nu avem decâ t pensiile, pe care ea ni le
distribuie cum vrea, pentru că nu ne reţine nimic din salariu. Ei bine!
Ar fi foarte cuminte să înfiinţă m, în afară de bunul lor plac, o asociaţie
de ajutor reciproc, pe care să ne putem bizui, mă car în cazurile de
nevoie imediate.
Ş i el dă dea detalii, discuta organizarea şi fă gă duia să ia asupră -şi
întreaga sarcină .
— În ce mă priveşte, vreau din toată inima, spuse în cele din urmă
Maheu convins. Numai, vezi, ceilalţi… încearcă să -i hotă ră şti şi pe ei.
Levaque câ ştigase; lă sară popicele ca să -şi golească halbele. Dar
Maheu nu vru să mai bea încă una: or vedea mai tâ rziu; mai era încă
destulă vreme pâ nă la sfâ rşitul zilei. Începuse tocmai să se gâ ndească
la Pierron. Unde putea fi oare Pierron? Nici vorbă că la cafeneaua
Lenfant. Ş i, hotă râ ndu-i pe É tienne şi pe Levaque, o porniră tustrei
spre Montsou, în clipa în care o nouă ceată de jucă tori nă vă lea în
popică ria câ rciumii Avantage.
Mergâ nd pe drumul pietruit, trebuiră să se abată şi în câ rciuma
Casimir, şi în cafeneaua Progrès. Prin uşile deschise îi tot chemau
prieteni de pretutindeni: nu era chip să se împotrivească . Ş i, de fiecare
dată , câ te o halbă , dacă nu chiar două , din moment ce politeţea cerea
ca să dea şi ei câ te un râ nd. Mai ză boveau şi pe acolo vreo zece minute,
schimbâ nd câ teva vorbe, şi mai departe o luau de la început, foarte
cuminţi, cunoscâ nd berea şi, prin urmare, ştiind că se pot umila cu ea,
fă ră altă grija decâ t că , pe mă sură ce o înghiţeau, s-o şi slobozească câ t
se poate de repede, limpede ca apa de izvor. La cafeneaua Lenfant
dă dură , nas în nas, cu Pierron, care era la sfâ rşitul celei de a doua halbe
şi care, ca să nu spună că nu ciocneşte şi cu ei o halbă , o dă du pe gâ t pe
a treia. Ei, bineînţeles, şi-o bă ură pe a lor. Acum erau patru; ieşiră , cu
gâ ndul de a vedea dacă nu cumva îl gă sesc pe Zacharie la cafeneaua
Tison. Dugheana era pustie, şi ei cerură câ te o halbă , ca să -l aştepte o
clipă . Apoi le veni în minte cafeneaua Saint-Eloi, se învoiră să
primească un râ nd dat de maistrul Richomme şi apoi intrară , aşa, în
neştire, din câ rciumă în câ rciumă , fă ră să caute ceva anume, chipurile
141
doar în plimbare.
— Ce mai încoa, încolo! Să mergem la Volcan! spuse deodată
Levaque, care începea să se-ncă lzească .
Ceilalţi începură să râ dă , şovă ind întâ i, apoi însoţind prietenul, prin
înghesuiala crescâ ndă a să rbă torii hramului. În îngusta şi lunga
încă pere a localului Volcan, pe o estradă de scâ nduri ridicata în fund,
cinci şanteze, lepă dă tura tâ rfelor din Lille, defilau cu gesturi şi
decolteuri de panopticum; iar muşteriii dă deau câ te cincizeci de
centime dacă doreau vreuna dintre ele, colo, pe după scâ ndurile
estradei. Mişunau pe acolo mai ales încă rcă tori de vagonete,
transportatori şi chiar ucenici, în vâ rstă de paisprezece ani, tot
tineretul minelor care bea mai mult rachiu decâ t bere. Se mai
aventurau pe acolo şi unii mineri în toată firea, bă rbaţii desfrâ naţi din
coloniile de mineri, aceia al că ror menaj se rostogolea în mlaştină .
De îndată ce grupul lor se aşezase în jurul unei mescioare, É tienne îl
luă în primire pe Levaque pentru a-i explica nevoia înfiinţă rii unui
fond de rezervă . Era stă pâ nit de zelul propagandistic al proaspeţilor
convertiţi, ce tră iesc sub povara misiunii lor.
— Fiecare membru, repeta el, ar putea foarte lesne să dea un franc
pe lună . Din strâ ngerea acestor bani s-ar putea realiza în patru cinci
ani o avere; iar banul însemnează putere, nu-i aşa? În orice
împrejurare… Hai, ce spui?
— Eu nu spun că nu-i aşa, ră spundea Levaque, cu un aer distrat. Om
mai vedea.
O blondă matahală îl aţâ ţa şi se încă pă ţâ nă să mai ză bovească câ nd
Maheu şi Pierron, după ce-şi goliră halba, voiră să plece, fă ră a mai
aştepta a doua romanţă .
Afară , É tienne, plecat odată cu ei, o reîntâ lni pe Mouquette, care
pă rea să -i urmă rească . Nu se clintea din loc, privindu-l cu marii ei ochi
aţintiţi asupră -ţi, cu râ sul ei de fată fă ră mofturi, pă râ nd a-i spune:
„Haide, vrei?” Tâ nă rul glumi, ridică din umeri. Atunci ea fă cu un gest
de mâ nie şi pieri în mulţime.
— Unde o fi Chaval? întrebă Pierron.
— Aşa e, zise Maheu. Mai mult ca sigur că -i la Piquette. Haideţi la
Piquette.
142
 Dar câ nd tustrei voiră să intre în cafeneaua Piquette, îi opri, în
pragul uşii, o încă ierare. Zacharie ameninţa cu pumnul pe un negustor
de cuie, belgian de baştină , bondoc şi flegmatic în vreme ce Chaval îi
privea, cu mâ inile în buzunare.
— V-am spus eu? Uite-l pe Chaval! adă ugă liniştit Maheu. E cu
Catherine.
Cinci ceasuri lungi trecuseră de câ nd tâ nă ra încă rcă toare de
vagonete se plimba cu amorezul ei în acea zi de hram. De-a lungul
şoselei ce duce spre Montsou, a acestei largi stră zi cu că suţe scunde, cu
pereţii spoiţi în culori ţipă toare, coborâ nd în serpentină povâ rnişul,
unduiau valurile unei mulţimi mişunâ nd sub soare, aidoma unui
furnicar ce se tâ ră şte, pierzâ ndu-se departe, pe întinderea netedă şi
pustie a plaiurilor. Veşnicele noroaie întunecate se uscaseră , o pulbere
neagră se înă lţa plutind în vă zduh, ca norii mocnind a furtună . De la un
capă t pâ nă la celă lalt, câ rciumile neîncă pă toare gemeau de Iunie, cu
mesele împinse pâ nă la caldarâ mul pe care se înşirau un îndoit râ nd de
tarabe, bazare sub cerul liber, cu bă smă luţe şi oglinjoare pentru fete,
cu bricege şi şepci pentru flă că i, fă ră a mai pomeni de puzderia de
zaharicale, bomboane şi biscuiţi. În faţa bisericii se tră gea la ţintă cu
arcul. Erau jocuri de popice în faţa şantierelor. În colţul că ii Joiselle,
lâ ngă Regie, pe un loc îngră dit cu scâ nduri, lumea dă dea nă vală la o
luptă între cocoşi, între doi mari cocoşi roşii, înarmaţi cu pinteni de
fier şi din ale că ror gâ turi sfâ rtecate ţâ şnea sâ ngele. Mai departe, la
Maigrat, se jucau partide de biliard pe şorţuri şi pantaloni. Ş i, la
ră stimpuri, se aşternea o îndelungă linişte, gloata ce se umfla de
bă utură pe tă cute era cuprinsă de o mută indigestie, de atâ ta bere şi
cartofi pră jiţi câ t înghiţea, într-o că ldură grozavă , care, din pricina
plitelor de pră jit, clocotind sub cerul liber, devenea şi mai dogoritoare.
Chaval îi cumpă rase Catherinei o oglinjoară de nouă zeci şi cinci de
centime şi o bă smă luţă de trei franci. La fiecare tur îi întâ lneau pe
Mouque şi pe Bonnemort, veniţi şi ei la iarmarocul pe care-l
stră bă teau, cumpă niţi, cu paşii lor greoi. Dar o altă întâ lnire fi indignă :
îl surprinseseră pe Jeanlin, care se apucase să -i îndemne pe Bébert şi
pe Lydie să fure nişte sticle de rachiu dintr-o câ rciumă , improvizată
pentru acea zi chiar la marginea unui loc viran. Catherine nu putu
143
decâ t să -l câ rpească pe fratele ei, că ci fetiţa, cu o sticlă furată , o şi luase
la să nă toasa. Afurisiţii ă ştia de copii o s-o sfâ rşească la ocnă .
Atunci, ajungâ nd în faţa câ rciumii Tête coupée, lui Chaval îi veni
gâ ndul să intre, cu ibovnica lui, ca să asiste la un concurs de cintezi,
afişat pe uşă de opt zile. Cincisprezece meşteri, de la fabricile de cuie
din Marchiennes, ră spunseseră la chemare, venind fiecare cu câ te o
duzină de colivii iar mă runtele cuşti întunecoase, în care cintezii orbiţi
ză ceau în nemişcare, se şi gă seau agă ţate pe gardul ce împrejmuia
curtea câ rciumii. Era vorba de a stabili care dintre cintezi îşi va repeta,
vreme de o oră , de cele mai multe ori fraza câ ntecului. Fiecare meşter,
cu o tă bliţă în mină , stă tea lâ ngă coliviile sale, notâ nd, supraveghindu-
şi vecinii, el însuşi supravegheat de că tre ceilalţi. Ş i se porniră cintezii,
unii cu accente mai grave, alţii cu o sonoritate ascuţită , timizi cu toţii la
început, neîndră znind să scoată decâ t rare fraze, aţâ ţâ ndu-se apoi unii
pe alţii, iuţind ritmul, întă râ taţi de îndâ rjirea întrecerii, încâ t unii
dintre ei puteau fi vă zuţi că zâ nd neînsufleţiţi. Meşterii îi întă râ tau cu
ţipete violente, le urlau în graiul walon să mai câ nte, iar şi iar, şi încă
un pic în vreme ce spectatorii, vreo sută la numă r, adă stau muţi,
pasionaţi în mijlocul acestei infernale muzici ţâ şnite din gâ tlejurile a o
sută optzeci de cintezi, care repetau cu toţii, necurmat şi în contratimp,
una şi aceeaşi cadenţă . Unul dintre cei cu glasul mai ascuţit câ ştigă
premiul întâ i, şi anume o cafetieră lucrată în fier.
Catherine şi Chaval erau acolo câ nd Zacharie şi Philomène îşi fă cură
apariţia. Îşi strâ nseră mâ inile, ră maseră împreună . Dar, deodată ,
Zacharie se supă ră surprinzâ nd pe unul dintre aceşti meşteri, sosit
acolo doar din curiozitate, cu prietenii, cum o ciupea pe soră -sa; iar ea,
roşie pâ nă în vâ rful urechilor, tot încerca să -l potolească , temâ ndu-se
să nu iasă vreun mă cel cu toţi aceşti meşteri de cuie nă pustindu-se
asupra lui Chaval dacă el nu lă sa să fie ciupită . Îl simţise bine câ nd o
ciupise, dar, din prudenţă , nu spusese niciun cuvâ nt. De altminteri,
ibovnicul se mulţumi doar să râ njească şi ieşiră toţi patru, vrajba
pă râ nd stinsă . Dar nu ajunseră bine să intre la Piquette ca să bea o
halbă , şi iată că meşterul de cuie se ivi din nou, bă tâ ndu-şi joc de ei,
râ zâ ndu-le în nas, asmuţindu-i parcă . Zacharie, ră nit în sentimentul
să u de familie, se şi nă pustise asupra neruşinatului.
144
 — E sora mea, porcule! Lasă , fir-ai al dracului, că te-nvă ţ eu s-o
respecţi!
Interveniră în grabă alţii şi-i despă rţiră , în vreme ce Chaval, foarte
calm, repeta:
— Nu te amesteca, asta e treaba mea… Îţi spun că puţin îmi pasă de
el.
Maheu sosea cu prietenii lui şi le potoli pe Catherine şi pe
Philomène, care se puseseră pe bocete. Lumea din jurul lor începu
chiar să râ dă ; meşterul de cuie pierise. Ca să se uite întâ mplarea,
Chaval, care la cafeneaua Piquette era la el acasă , îi cinsti pe toţi cu un
râ nd de halbe. É tienne trebui să ciocnească cu Catherine, bă ură cu toţii
împreună , tată l, fiica cu ibovnicul ei, bă iatul cu amanta, urâ ndu-şi cu
Politeţe: „În să nă tatea tuturor!” Apoi, Pierron se îndă ră tnici să dea şi el
un râ nd. Ş i domnea cea mai bună înţelegere, câ nd Zacharie se simţi din
nou cuprins de furie vă zâ ndu-l pe prietenul să u Mouquet. Îl chemă
pentru a se duce, cum spunea el, să -l înveţe minte pe meşterul de cuie.
— Trebuie să -i cră p capul! Uite, Chaval, ai tu grijă de Philomène şi
de Catherine. Mă întorc eu.
La râ ndu-i dă du şi Maheu nişte halbe. La urma urmelor, nu era
nimic ră u în faptul că bă iatul voia s-o ră zbune pe soră -sa. Dar, de cum
îl vă zu pe Mouquet, Philomène dă du liniştită din cap. Nici vorbă că
pehlivanii ă ştia au şters-o ca să se-nfunde la Volcan.
Totdeauna, în serile acelei să rbă tori, petrecerea se ispră vea cu balul
de la Bon Joyeux. Această câ rciumă , cu sala ei de bal, o ţinea vă duva lui
Désir, o cumă tră zdravă nă de cincizeci de ani, rotundă ca o butie, dar
atâ t de verde încă , încâ t mai avea şase iubiţi, câ te unul pentru fiecare
din zilele să ptă mâ nii, cum spunea ea, şi pe toţi şase duminica. Pe toţi
minerii îi numea copiii ei, gâ ndind cu înduioşare la fluviul de bere pe
care li-l tot turna în halbe de vreo treizeci de ani; şi se mai lă uda şi cu
faptul că nici. o încă rcă toare de vagonete nu devenea borţoasă înainte
de a-şi fi dezmorţit picioarele în localul ei. Acest local, Bon Joyeux, se
compunea din două să li: câ rciuma, unde se gă seau tejgheaua şi mesele;
apoi, la acelaşi nivel şi comunicâ nd cu aceasta printr-o mare
deschiză tură , sala de bal, o vastă încă pere cu duşumea de scâ nduri
doar la mijloc, iar de jur împrejur cu lespezi de că ră mizi. O
145
împodobeau ornamente, două ghirlande de flori din hâ rtie, care,
încrucişâ ndu-se de la un colţ pâ nă la celă lalt al plafonului, erau reunite
la mijloc cu o coroană din acelaşi fel de flori în vreme ce de-a lungul
zidurilor se înşirau daurite steme purtâ nd nume de sfinţi, sfâ ntul É loi,
patronul meşterilor fierari, sfâ ntul Crépin, patronul cizmarilor, sfâ nta
Barbe, patroana muncitorilor mineri, întreg calendarul corporaţiilor.
Tavanul era atâ t de scund, încâ t cei trei muzicanţi de pe estrada lor,
mare câ t un amvon pentru predică , îşi striveau capetele. Pentru
lumină ţie, seara, la fiecare dintre cele patru colţuri ale să lii de bal
spâ nzura câ te o lampă cu petrol.
În acea duminică se dansa de pe la ceasurile cinci, la lumina zilei.
Dar de-abia că tre orele şapte să lile începură să se umple. Afară se
pornise un vâ nt de vijelie, stâ rnind mari valuri de pulbere neagră , ce
orbea lumea şi sfâ râ ia în tigă ile de pră jit. Maheu, É tienne şi Pierron,
intraţi ca să ia loc, îl regă siră tocmai, la Bon Joyeux, pe Chaval care
dansa cu Catherine, în vreme ce Philomène, singură -singurică , îi
privea. Nici Levaque, nici Zacharie nu reapă ruseră . Cum în jurul să lii
de bal nu erau bă nci, Catherine, ca să se odihnească , se aşeza după
fiecare dans, la masa tată lui ei. O chemară şi pe Philomène, dar ea se
simţea mai bine în picioare. Se aşternea seara, cei trei muzicanţi fă ceau
o larmă grozavă , în sala de bal nu se mai desluşea decâ t clă tinarea
şoldurilor şi a piepturilor în mijlocul unui talmeş-balmeş de braţe de-a
valma. Un vacarm întimpină sosirea celor patru lă mpi şi, deodată ,
toate se luminară – chipurile stacojii, ciufulitele capete, cu pă rul lipit
de frunte, zborul înfoiatelor fuste, împră ştiind pă trunză toarea duhoare
a perechilor dă nţuind, leoarcă de nă duşeală . Maheu i-o ară tă lui
É tienne pe Mouquette, care, rotofeie şi umflată ca o bă şică doldora de
osâ nză , ţopă ia bezmetică în braţele unui transportator lung şi deşă lat:
fusese nevoită , ca mâ ngâ iere, să -şi ia un bă rbat.
În cele din urmă , că tre ceasurile opt seara, sosi şi mama Maheu, cu
Estelle la piept, urmată de droaia-i de plozi – Alzire, Henri şi Lénore.
Venea întins, neavâ nd nicio îndoială că -şi va gă si bă rbatul acolo. Vor
mâ nca mai tâ rziu, că ci cu burta plină de cafea şi ticsită de bere nimă nui
nu-i era foame. Sosiră şi alte femei. Începu să se şuşotească în clipa
câ nd, în urma mamei Maheu, fu vă zută cumă tră Levaque, însoţită de
146
Bouteloup, care-i aducea de mâ nă pe Achille şi pe Désirée, copiii
Philomènei. Iar cele două vecine pă reau de minune înţelese,
întorcâ ndu-se una spre cealaltă şi vorbind împreună . Pe drum avusese
loc o straşnică explicaţie; mama Maheu, resemnată , se învoise la
că să toria lui Zacharie, mâ hnită că pierdea banii pe care-i dă dea în casă
cel mai vâ rstnic dintre copiii ei, dar învinsă de argumentul că ea nu-l
mai putea pă stra decâ t pă că tuind împotriva dreptă ţii. Se silea, prin
urmare, să se arate mulţumită , dar era nă pă dită de griji, ca o gospodină
care se fră mâ ntă întrebâ ndu-se cum o va mai scoate la capă t acum,
câ nd începea să se ducă pe apa sâ mbetei cea mai mare parte a
venitului ei.
— Şezi şi tu colea, vecino, spuse ea ară tâ nd o masă ală turată de
aceea la care bea Maheu, împreună cu É tienne şi cu Pierron.
— Da ce, bă rbatul meu nu-i aici, cu voi? întrebă cumă tră Levaque.
Prietenii o amă giră , spunâ ndu-i că trebuie să se întoarcă curâ nd.
Toată lumea era înghesuită , Bouteloup, plozii, atâ t de ghemuiţi unul
într-altul de bă utorii care se striveau, încâ t cele două mese nu mai erau
de fapt decâ t una singură . Fură comandate halbe de bere. Philomène,
vă zâ ndu-şi copiii şi pe maică -sa, se hotă rî să se apropie şi ea. Se învoi
să ia loc, pă râ nd mulţumită să afle că , în sfâ rşit, o vor mă rita; apoi,
pentru că întrebau de Zacharie, ea ră spunse cu glasu-i molatic:
— Îl aştept, e pe undeva pe-aici.
Maheu schimbase o privire cu nevastă -sa. Aşadar, ea se-mpă ca cu
acest gâ nd? Deveni îngâ ndurat, fumă fă ră să mai scoată o vorbă . Era
cuprins şi el de îngrijorare pentru ziua de mâ ine, vă zâ nd
nerecunoştinţa acestor copii, care se că să toreau unul după altul,
lă sâ ndu-şi pă rinţii în mizerie.
Se dansa întruna; un sfâ rşit de cadril îneca sala balului într-un nor
de praf roşu; se zguduiau pereţii, dintr-un piston ţâ şneau ascuţite
şuieră turi, ca semnalele unei locomotive în pană . Iar câ nd dansatorii se
opreau din joc, aburii îi învă luiau ca pe caii nă duşiţi.
— Ţ ii minte? – spuse vecina Levaque, aplecâ ndu-se la urechea
marnei Maheu – ziceai că -i suceşti gâ tul Catherinei dacă o face şi ea
prostia asta!
Chaval o aducea pe Catherine la masa alor ei, şi amâ ndoi, în picioare
147
în spatele lui Maheu, îşi terminau halbele.
— Eh! – murmură mama Maheu cu un aer resemnat – vorbe, ce
vrei?… Încaltea, sunt liniştită , că ci copii nu poate să facă , de asta sunt
sigură de tot!… Atâ t mi-ar mai lipsi, să nască şi ea, să n-am încotro şi s-
o mă rit! Şi, pe urmă , ce-o să mai mâ ncă m?
De astă dată pistonul câ nta o polcă ; şi, în vreme ce tă mbă lă ul
reîncepea, Maheu, în şoapte, îi împă rtă şea neveste-sii un gâ nd: de ce n-
ar lua şi ei un chiriaş, bună oară pe É tienne, care era în că utarea unei
pensiuni? Loc vor avea, pentru că Zacharie urma să -i pă ră sească , iar
banii pe care-i vor pă gubi din această pricină i-ar recâ ştiga, mă car în
parte, de la celă lalt. Chipul mamei Maheu se însenină : fă ră -ndoială , o
bună idee, trebuia pusă la cale treaba asta. Se vedea scă pată de
foamete şi de astă dată . Fu cuprinsă de o asemenea bună dispoziţie,
încâ t mai porunci un râ nd de halbe.
Între timp, É tienne încerca să -i bage în cap ideile sale lui Pierron,
că ruia îi dă dea lă muriri cu privire la proiectul înfiinţă rii unui fond de
rezervă . Tocmai în clipa în care-i smulsese fă gă duiala adeziunii, avu
nechibzuinţa să -şi dezvă luie adevă ratu-i gâ nd:
— Iar dacă facem grevă , înţelegi de ce folos ne poate fi acest fond!
Nici nu ne mai sinchisim de companie, pentru că atunci avem de unde
lua bani ca să rezistă m… Ei, ce zici, ne-am înţeles, eşti cu noi, nu-i aşa?
Pierron coborâ se ochii în pă mâ nt, devenind palid. Bâ igui:
— Să mă mai gâ ndesc. Cuminţenia este cel mai sigur fond de ajutor.
În clipa aceea Maheu îl luă pe É tienne şi, ca un om dintr-o bucată ce
era, îi propuse, fă ră niciun ocol, să intre la el în gazdă . Tâ nă rul primi şi
el, foarte dornic să locuiască în colonie, cu gâ ndul că astfel va fi mai
mult în mijlocul tovară şilor să i de lucru. Că zură la învoială în câ teva
cuvinte; mama Maheu declară că vor aştepta întâ i că să toria copiilor.
Ş i tocmai atunci Zacharie se întorcea, în sfâ rşit, cu Mouquet şi
Levaque. Tustrei aduceau cu sine miasmele de la Volcan, o duhoare de
rachiu, acreala de mosc a tâ rfelor murdare. Erau cu toţii beţi de-a
binelea, pă râ nd mulţumiţi de ei înşişi, fă câ ndu-şi semne cu cotul şi
râ njind. Câ nd Zacharie află că , în cele din urmă , îl vor însura, izbucni în
hohote şi fu câ t pe-aci să se înece de râ s. Liniştită , Philomène spuse că
îi pă rea mai bine să -l vadă râ zâ nd decâ t plâ ngâ nd. Cum alte scaune nu
148
se mai aflau, Bouteloup se tră sese aşa fel încâ t să -i lase jumă tate de
scaun lui Levaque. Iar acesta, înduioşâ ndu-se deodată câ nd îi vă zu
acolo pe toţi, ca în sâ nul familiei, mai porunci încă un râ nd de halbe.
— Pre legea mea! În viaţă nu prea-s multe asemenea prilejuri de
veselie! strigă el, în gura mare.
Ză boviră pâ nă la ceasurile zece. Soseau întruna femei, ca să -şi
întâ lnească şi să -şi ia acasă bă rbaţii; în coadă , le urma droaia de copii;
iar mamele, fă ră a se simţi câ t de câ t stingherite, scoteau prelungile lor
ţâ ţe gă lbejite, aidoma desagilor de ovă z, ca să -şi îndoape cu lapte
pruncii bucă laţi, în vreme ce ţâ ncii, destul de mari ca să poată merge,
umflaţi de bere şi de-a buşilea pe sub mese, se slobozeau fă ră ruşine.
Erau valurile crescâ nde ale unui ocean de bere, poloboacele destupate
ale vă duvei Désir, umflâ nd burduhanele şi curgâ nd de pretutindeni,
din nas, din ochi şi de prin alte pă rţi. Se umflau atâ t de tare, încâ t,
înghesuiţi cum erau, fiecare avea câ te un umă r sau vreun genunchi
îndesat în trupul vecinului, cu toţii înveseliţi şi bucuroşi de a se simţi
ghemuiţi astfel, unul într-altul. Râ deau întruna, de li se lungea gura
pâ nă la urechi. Era o dogoare de cuptor încins, astfel încâ t se
dezbră cau, ră mâ nâ nd cu că rnurile despuiate, rumenite într-o fumă raie
de puteai s-o tai cu cuţitul; şi nu aveau decâ t o singură neplă cere: că
erau deranjaţi; câ te o fată se scula din câ nd în câ nd, se ducea în fund, în
apropierea pompei de apă , unde-şi ridica poalele, şi apoi se întorcea.
Sub ghirlandele de hâ rtie colorata, dă nţuitorii erau atâ t de nă duşiţi,
încâ t nu se mai vedeau unul pe altul, ceea ce dă dea curaj ucenicilor să
culce la pă mâ nt încă rcă toarele de vagonete, la întâ mplare, printr-o
opintire a coapselor. Dar câ nd vreo fetişcană că dea cu un bă rbat peste
ea, ţipetele turbate ale pistonului acopereau zgomotul că derii, ţopă irea
picioarelor îi rostogolea, de parcă toată sala balului s-ar fi nă ruit
asupră -le.
Cineva, în treacă t, îi aduse la cunoştinţă lui Pierron că fiică -sa, Lydie,
adormise în faţa uşii, de-a curmezişul trotuarului. Îşi bă use porţia din
sticla furată , era beată turtă , şi taică -su trebui s-o ducă în braţe, în
vreme ce Jeanlin şi Bébert, mai zdraveni, îi urmau de departe, gă sind
întâ mplarea de mare haz. Fu semnalul de plecare. Familiile începură să
iasă din câ rciuma Bon Joyeux; cei ai lui Maheu şi Levaque luară
149
hotă râ rea de a se reîntoarce în colonie. În acea clipă , taica Bonnemort
şi bă trâ nul Mouque pă ră seau şi ei Montsou-ul, fă câ nd aceiaşi paşi de
lunatici, închişi în tă cerea aducerilor-aminte. Ş i se întorceau cu toţii
împreună , mai stră bă tâ nd o dată bâ lciul, cu nă clă itele-i plite de pră jit,
cu cafenelele dină untrul că rora dâ rele de bere, ale celor din urmă
halbe, se prelingeau pâ nă în mijlocul drumului. Cerul ameninţa încă a
vijelie; valuri de râ sete îi însoţeau pe cei ce, pă ră sind localurile
luminate, se afundau în întunecimea câ mpiilor. O boare caldă sufla din
grâ ul copt, pasă mite puzderie de plozi se plă mă deau în toiul acelei
nopţi. Pe drumul spre colonie pâ lcurile se ră zleţiră . Nici familia lui
Levaque, nici aceea a lui Maheu nu mai mâ ncară cu poftă , iar toţi ai lui
Maheu aţipiră la cele din urmă înghiţituri ale rasolului ră mas de la
prâ nz.
É tienne îl luase pe Chaval ca să mai bea cu el în câ rciuma lui
Rasseneur.
— Mă înscriu şi eu, spuse Chaval, după ce prietenul îi dă du toate
lă muririle în legă tură cu înfiinţarea fondului de rezervă . Bate laba, eşti
un om de ispravă !
Un început de beţie fă cea să scapere ochii lui É tienne. Strigă :
— Da, să fim înţeleşi… Să ştii că , în ce mă priveşte, pentru dreptate
eu dau totul, şi bă utura, şi femeile. Un singur gâ nd îmi încă lzeşte inima,
gâ ndul că într-o zi îi vom mă tura pe stă pâ ni.

Că tre mijlocul lui august, câ nd Zacharie, care se că să torise, putu să

obţină de la companie, pentru Philomène şi cei doi copii ai să i, o casă
liberă din colonie, É tienne se mută la Maheu; şi, în primele zile, tâ nă rul
se simţi stingher faţă de Catherine. Era o intimitate de fiecare clipă ; în
toate cele el ţinea locul fratelui cel vâ rstnic, împă rţind patul cu Jeanlin,
ală turi de patul surorii mai mari. Câ nd se culca, apoi câ nd se scula,
trebuia să se dezbrace şi să se îmbrace în faţa ei, vă zâ nd-o şi el pe ea
150
câ nd îşi scotea hainele şi câ nd le îmbră ca. După ce aluneca şi că maşa
jos, i se ivea trupul de o palidă albeaţă , stră vezia albeaţă de ză padă a
blondelor anemice; şi el resimţea o necurmată emoţie vă zâ nd-o atâ t de
albă , cu mâ inile şi cu faţa de timpuriu trecute, ca şi cum ar fi fost
muiată în lapte de la tă lpi şi pâ nă la gâ t, unde o dâ ră de arşiţă tivea un
hotar despă rţitor, ca o salbă de chihlimbar. Se prefă cea a întoarce
capul; dar, treptat-treptat, începu s-o cunoască tot mai bine: întâ i
picioarele, pe care le întâ lnea privirea ochilor să i coborâ ţi în pă mâ nt:
apoi, de-abia întrevă zut, un genunchi, câ nd ea se strecura sub
plapumă ; apoi pieptul, cu sâ nii mici şi tari, dimineaţa, câ nd se apleca
deasupra ligheanului. Ea, fă ră a-l privi, se gră bea totuşi, dezbră câ ndu-
se şi lungindu-se lâ ngă Alzire în câ teva clipe cu o iute mlă diere de
şopâ rlă , încâ t el de-abia apuca să -şi scoată pantofii câ nd ea şi pierea,
întorcâ nd spatele, nelă sâ nd să i se vadă decâ t cocul greu.
De altminteri, niciodată ea nu avu de ce să se supere. Dacă un soi de
obsesie îl fă cea, fă ră vrere, sa pâ ndească cu coada ochiului clipa câ nd
ea se culca, el evita glumele, jucă uşele şi primejdioasele atingeri ale
mâ inilor. Pă rinţii erau de faţă , iar, în afară de aceasta, încerca pentru
ea un sentiment în care prietenia şi ciuda aveau parte egală şi din a
că rui pricină nu o putea trata ca pe o fată pe care o doreşti, mai ales în
mijlocul acestui fel de viaţă de-a valma, că ci se îmbră cau laolaltă ,
mâ ncau laolaltă , lucrau laolaltă , în aşa chip încâ t din toate câ te le
aparţineau nimic nu putea ră mâ nea tă inuit, nici chiar nevoile cele mai
intime. Toată pudoarea familiei se refugiase în actul spă lă rii zilnice,
pentru care fata se ducea acum în camera de sus, ca să fie singură , în
vreme ce bă rbaţii se scă ldau jos, râ nd pe râ nd.
Ş i, că tre sfâ rşitul celei dintâ i luni de zile, É tienne şi Catherine
pă reau că nici nu se mai vă d, câ nd, în vreme de seară , înainte de a
stinge lumâ narea, mai umblau, de colo pâ nă colo, dezbră caţi prin
odaie. Ea încetase de a se mai gră bi, reluâ ndu-şi vechiul obicei de a-şi
înnoda pă rul şezâ nd pe marginea patului, cu braţele-n sus, ridicâ ndu-şi
că maşa pâ nă la coapse; iar É tienne, fă ră pantaloni pe el, o ajuta uneori,
că utâ ndu-i acele de pă r ră tă cite prin casă . Obişnuinţa ucidea ruşinea
de a se simţi despuiaţi, socotind firesc să fie aşa, că ci nu fă ceau nimic
ră u şi n-aveau nicio vină că nu exista decâ t o singură cameră pentru
151
atâ ţia oameni. Ş i totuşi, deodată , uneori se simţeau tulburaţi, în clipele
în care nici prin minte nu le trecea vreun gâ nd necurat. După ce în
ră stimpul atâ tor seri nu-i mai bă gase în cearnă paloarea trupului, o
revedea deodată , albă toată , de o albeaţă ce-i isca un fior, silindu-l să se
întoarcă , de teamă ca nu cumva, învins de ispita, s-o ia în braţe. Ea,
alteori, seara, fă ră vreo pricină vă dită , era cuprinsă de un sentiment de
pudoare şi fugea, strecurâ ndu-se în aşternut, ca şi cum ar fi simţit
mâ inile acestui bă iat înşfă câ nd-o.
Apoi, după ce stingeau lumâ narea, înţelegeau că nu vor adormi, ca
se vor gâ ndi unul la altul, deşi erau atâ t de obosiţi. Din această pricină ,
a doua zi erau totdeauna tulburaţi şi îmbufnaţi, pentru că ar fi preferat
serile de linişte în care erau ca doi prieteni É tienne nu se plâ ngea decâ t
de Jeanlin, care dormea încolă cit. Alzire respira cu un suflu uşor, iar
Lénore şi Henri erau gă siţi dimineaţa îmbră ţişaţi, ca în clipa în care
adormeau. În casa cufundată în beznă nu se auzea niciun zgomot, în
afară de acela al sforă iturilor lui Maheu şi ale neveste-sii, suflâ nd la
ră stimpuri egale, ca pufă itul foalelor. În general, lui É tienne îi mergea
mai bine decâ t la Rasseneur, patul nu era ră u, iar aşternutul era
primenit o dată pe lună . Şi supa pe care o mâ nca era mai bună , simţea
numai lipsa că rnii, pe care nu o aveau decâ t arareori la masă . Dar nici
ceilalţi nu o duceau mai bine şi nu putea cere ca pentru cei patruzeci şi
cinci de franci pe care-i plă tea în schimbul pensiunii să i se servească
iepure în fiecare zi. Aceşti patruzeci şi cinci de franci erau de folos
familiei Maheu, care, în cele din urmă , o scotea la capă t, lă sâ nd
necontenit în urmă mici datorii; cu toţii ară tau recunoştinţă chiriaşului
lor, rufă ria îi era spă lată şi câ rpită , i se coseau nasturii şi toate ale lui
erau în ordine; în sfâ rşit, simţea în juru-i cură ţenia şi buna îngrijire a
unei femei.
Aceasta fu epoca în care É tienne începu să -şi limpezească gâ ndurile
ce-i ră scoleau mintea. Pâ nă atunci nu simţise decâ t o revoltă
instinctivă în mijlocul surdei fră mâ ntă ri care domnea printre tovară şii
să i de lucru. Îl nă pă deau tot soiul de întrebă ri nelă murite: de ce oare
unii aveau parte de să ră cie, iar alţii de bogă ţie? De ce unii ză ceau sub
că lcâ iul celorlalţi, fă ră nă dejdea de a le lua vreodată locul? Cea dintâ i
etapă fu aceea a înţelegerii propriei sale ignoranţe. O ruşine tainică , o
152
durere ascunsă începu să -l macine din acea clipă : nu ştia nimic, nu
cuteza să vorbească despre toate aceste lucruri care-l pasionau, despre
egalitatea tuturor oamenilor, despre dreptate, care impunea între ei o
împă rţire cinstită a bunurilor acestei lumi. De aceea se şi puse pe
învă ţă tură , dar fă ră metodă , ca ignoranţii însetaţi de ştiinţă . Acum
întreţinea o corespondenţă susţinută cu Pluchart, care era mult mai
instruit şi foarte avansat în ale mişcă rii socialiste. Ceru să i se trimită
că rţi, a că ror lectură , nu destul de bine digerată , sfâ rşi prin a-l exalta,
mai ales o carte de medicină , Igiena minerului. În care un medic belgian
rezumase bolile ce pricinuiesc moartea mulţimilor de oameni care
lucrează în minele de că rbune; fă ră a mai vorbi despre tratatele de
economie politică , de o ariditate tehnică ce le fă cea de neînţeles,
despre broşurile anarhiste, care-l tulburau, despre numere vechi de
jurnale, pe care apoi le pă stra ca să se folosească de ele în eventuale
discuţii ca de argumente de nezdruncinat. De altfel şi Suvarin îi
împrumuta că rţi, iar lucrarea despre societă ţile cooperative îl fă cuse
să viseze, vreme de o lună de zile, la o asociaţie universală de schimb
care să desfiinţeze banul, punâ nd doar munca la temelia întregii vieţi
sociale. Ruşinea neştiinţei dispă rea, un orgoliu îl cutreier de câ nd se
simţea un om care gâ ndeşte.
În ră stimpul acestor dintâ i luni, É tienne tră ia; încâ ntarea neofiţilor,
cu inima plină de o adâ ncă indignare împotriva împilatorilor,
avâ ntâ ndu-se în nă dejdea viitorului triumf al cauzei împilaţilor. Nu era
încă în stare să -şi închege un sistem din contuzia tuturor lecturilor
sale. Revendică rile concrete ale lui Rasseneur se amestecau cu
violenţele pustiitoare ale lui Suvarin; iar câ nd ieşea din câ rciuma
Avantage, unde aproape zi de zi nu fă cea decâ t să tune şi să fulgere,
dimpreună cu ei, împotriva companiei, aluneca într-o lume a visului,
luâ nd parte la radicala regenerare a popoarelor, fă ră ca pentru aceasta
să se spargă vreun geam sau să curgă vreo pică tură de sâ nge. De altfel,
mijloacele de înfă ptuire ră mâ neau nelă murite, îi plă cea să creadă că ,
de la sine, lucrurile vor merge foarte bine, că ci ideile i se încurcau de
îndată ce încerca să formuleze un program de reconstrucţie. Se ară ta
chiar plin de moderaţie şi de inconsecvenţă , iar uneori repeta că
trebuie înlă turată politica din problemele sociale, frază pe care o citise
153
undeva şi care îi pă rea bună de rostit printre minerii flegmatici în
mijlocul că rora tră ia.
Acum, la Maheu se ză bovea seară de seară , vreo jumă tate de ceas
înainte de culcare. É tienne relua mereu aceeaşi discuţie. De câ nd
spiritul începuse să i se subţieze, promiscuitatea vieţii din colonie îl
ră nea şi mai mult. Erau oare vite ca să fie ţinuţi astfel într-un ţarc, claie
peste gră madă , în plin câ mp, atâ t de înghesuiţi, încâ t să nu-şi poată
scoate că maşa fă ră să -şi arate vecinului şezutul?! Ş i câ t erau de bune
toate astea pentru să nă tate, şi în ce hal bă ieţii şi fetele erau siliţi să se
întineze, laolaltă , în această mlaştină !
— Ei, Doamne! ră spundea Maheu, de-ar fi mai mulţi bani, am tră i
mai în larg… E foarte adevă rat totuşi că pentru nimeni nu e bună viaţa
asta de-a valma. În felul ă sta, bă rbaţii ajung în cele din urmă beţivi, iar
fetele, borţoase.
Discuţia începea astfel de aici, şi apoi fiecare îşi spunea pă rerea, în
vreme ce petrolul din lampă vicia aerul încă perii, şi aşa destul de
împuţit de mirosul de ceapă pră jită . Nu, fireşte, viaţa nu era deloc
veselă . Se trudeau, într-adevă r, ca vitele, într-o muncă ce altă dată era
osâ nda ocnaşilor, îşi lă sau acolo ciolanele mai grabnic decâ t dacă ar fi
aşteptat să le sune ceasul, şi toate acestea ca nici mă car să n-aibă ,
seara, o îmbucă tură de carne. Fireşte, îşi avea fiecare terciul să u şi
mâ ncau totuşi, însă atâ t de puţin, doar câ t să se chinuiască , fă ră să
crape, înglodaţi în datorii, hă ituiţi din urmă , ca şi cum şi-ar fi hoţit
pâ inea cea de toate zilele. Câ nd venea duminica, dormeau, frâ nţi de
oboseală . Altă plă cere decâ t să se îmbete sau să mai toarne nevestei un
plod nu cunoşteau; decâ t că şi berea le umfla prea tare burţile, iar
plodul, câ nd se fă cea mare, îşi bă tea joc de ei. Nu, nu, viaţa asta, toată ,
n-avea niciun haz.
Atunci se amesteca în vorbă şi mama Maheu:
— Vedeţi, cel mai ră u e câ nd îţi dai seama că -i degeaba, că lucrurile
aşa ră mâ n… Câ nd eşti tâ nă r, îţi închipui că într-o zi tot va veni norocul,
nă dă jduieşti în fel de fel de lucruri; şi apoi mizeria nu te slă beşte o
clipă , ră mâ i ză vorâ t în ea… în ce mă priveşte, nu vreau ră ul nimă nui,
dar, uneori, nedreptatea asta mă revolta.
Un ră stimp se aşternea tă cerea, ră suflau o clipă , sub apă sarea
154
nedesluşită a acestui orizont închis. Doar taica Bonnemort, dacă se
nimerea să fie şi el pe-acolo, deschidea ochii mari, că ci pe vremea lui
oamenii nu-şi spă rgeau capul cu asemenea lucruri: te nă şteai în
că rbune şi izbeai cu tâ rnă copul în vâ nă , fă ră să -ţi mai pui fel de fel de
întrebă ri, în vreme ce acum sufla un vâ nt care stâ rnea ambiţia în
sufletul minerilor.
— Pe nimic nu trebuie să scuipi. O halbă bună , ce mai calea-valea, e
tot o halbă bună … Ş efii, da, sunt printre ei bicisnici cu duiumul; dar, câ t
o fi lumea, şefi tot vor fi, nu-i aşa? Geaba-ţi usuci capul gâ ndind la de-
alde astea.
Pe dată , É tienne se însufleţea. Cum adică , lucră torului îi e interzis să
gâ ndească ? Ehei! chiar de aceea lucrurile se vor schimba în curâ nd,
pentru că la această oră muncitorul gâ ndeşte. Pe vremea bă trâ nului,
minerul vieţuia în mină ca o vită , ca o maşină de extras că rbunele,
veşnic sub pă mâ nt, surd şi orb la evenimentele din afară . Aşa se şi face
că bogă taşilor care îi stă pâ nesc le-a fost la îndemâ nă să se-nvoiască
între ei ca să -l vâ ndă şi să -l cumpere, ca să -l mă nâ nce fript: el nici
mă car nu-şi dă dea seama de toate astea. Astă zi, însă , colo în fund,
minerul se trezeşte, conştiinţa-i încolţeşte în lume, aidoma bobului de
grâ u; şi se va vedea ce va ră să ri, într-o bună dimineaţă , în mijlocul
acestor câ mpii: da, vor ră să ri oameni, puzderie de oşti, ce vor aduce pe
lume dreptatea. Dar ce? De la revoluţie nu erau oare egali, în faţa legii,
toţi cetă ţenii? De vreme ce cu toţii aveau dreptul la vot, mai era
îngă duit ca muncitorul să ră mâ nă robul patronului care-l plă teşte?
Marile companii striveau totul cu maşinile lor şi nu mai existau nici
mă suri de prevedere; ca în vremurile de odinioară , câ nd cei de aceeaşi
breaslă , reuniţi în corporaţii, aveau mijloacele lor de apă rare. Din
această pricină , afurisită să fie ea 1 şi din alte pricini, toate vor să ri în
ţă ndă ri într-o zi datorită ştiinţei de carte. Ajungea să -ţi arunci o privire
chiar în colonie: bunicii nu ştiau nici mă car să se iscă lească , pă rinţii
noştri ştiau, câ t despre copiii acestora, citesc şi scriu ca nişte profesori.
Ah! din să mâ nţa asta va ieşi la iveală , treptat-treptat, o aspră recoltă de
oameni cu minţile coapte la lumină ! De vreme ce nu mai erau cu toţii
ţintuiţi locului pe veci, şi mai era cu putinţă să nutreşti ambiţia de a lua
locul vecinului, atunci de ce să nu-ţi faci loc cu coatele şi să nu încerci
155
să fii cel mai puternic?
Maheu, deşi pe jumă tate convins, ră mâ nea totuşi plin de
neîncredere.
— La cea dintâ i mişcare eşti concediat, spunea el. Bă trâ nul are
dreptate, necazurile tot pe capul minerului vor că dea totdeauna, şi încă
fă ră nă dejdea că vei fi ră splă tit, mă car din câ nd în câ nd, cu vreo
ciozvâ rtă .
Mută de câ tă va vreme, mama Maheu se trezea, ca sosită de pe
meleagurile visului.
— Ş i-ar mai fi cum ar mai fi dacă mă car s-ar putea pune temei pe
povestea asta a popilor, dacă adică toţi calicii pă mâ ntului ar fi bogaţi în
lumea de apoi!
Un hohot de râ s îi curmă vorbele, ridicară din umeri pâ nă şi, copiii,
că ci cu toţii, neîncreză tori la zvonurile din afara vieţii lor, simţeau o
tainică teamă doar faţă de strigoii obişnuiţi ai minelor, cu toate că
fă ceau mare haz de pustietatea cerului.
— Ah, popii! Ducă -se pe pustii! strigă Maheu. Dacă mă car ei ar crede
în astea toate, s-ar ghiftui mai puţin şi ar munci mai mult ca să -şi
asigure, colo sus, un locşor mai bun… Nu, nu, dacă eşti mort, mort eşti,
şi basta!
Marna Maheu oftă din adâ ncuri:
— Oh! Doamne, Doamne! Apoi, cu mâ inile că zute pe genunchi, greu
copleşită : Atunci ă sta-i adevă rul: pentru noi, ă ştia, scă pare nu mai e.
Se priveau cu toţii. Taica Bonnemort scuipa în batistă , în vreme ce
Maheu îşi ţinea stinsa-i pipă uitată între dinţi. Alzire asculta, între
Lénore şi Henri, care adormiseră pe un colţ al mesei. Dar mai ales
Catherine, cu bă rbia sprijinită în palme, îl privea ţintă pe É tienne, cu
ochii-i mari şi limpezi, câ nd striga, spunâ ndu-şi crezul, dezvă luind
fermecatul viitor al visului să u social. În juru-le colonia aţipea; nu se
mai desluşea decâ t plâ nsul pierdut, undeva departe, al vreunui copil,
sau bombă nitul vreunui beţiv întâ rziat. În odaie ră sunau molcomele
tictacuri ale cucului. O jilavă ră coare purcedea din lespezile aşternute
cu nisip, deşi era ză puşeală .
— Ce idei mai sunt şi astea! spunea tâ nă rul. Aveţi oare, într-adevă r,
vreo nevoie de un Dumnezeu milostiv şi de paradisul Lui ca să fiţi
156
fericiţi? Nu sunteţi oare singuri în stare să vă croiţi o soartă mai
fericită , aici, pe pă mâ nt?
Cu glasul înflă că rat, vorbea fă ră -ncetare. Era ca şi cum, deodată ,
spulberâ ndu-se hotarele orizontului încercuit, s-ar fi că scat o spă rtură
de lumină , abă tută asupra tristei vieţi a acestor bieţi oameni. Această
veşnică mizerie de zi de zi, truda aceasta de vită , soarta aceasta de
animal care-şi dă lina şi că ruia i se ia viaţa, toată această nefericire
pierea, ca risipită de sclipirea unui soare stră lucitor; într-o aureolă de
feerie, dreptatea descindea din ceruri pe pă mâ nt. De vreme ce bunul
Dumnezeu murise, singură dreptatea avea să asigure fericirea
omenirii. O societate nouă va lua naştere într-o zi, aşa ca pe tă râ murile
visului, o uriaşă cetate, cu o stră lucire de basm, unde fiecare cetă ţean
va tră i din munca sa şi se va împă rtă şi din bucuriile tuturor.
Stră vechea lume putredă era prefă cută în pulbere, o omenire tâ nă ră ,
ce-şi va fi ispă şit nelegiuirile, va alcă tui doar un singur popor de
muncitori, a că rui deviză va fi: fiecă ruia după merit şi fiecă rui merit
după înfă ptuiri. Şi, fă ră încetare, visul acesta devenea tot mai
cuprinză tor, împodobindu-se cu atâ t mai ispititor, cu câ t se înă lţa mai
sus, că tre un pisc cu neputinţă de atins.
La început mama Maheu nu voia să creadă , cuprinsă de o
nedesluşită spaimă . Nu, nu, prea era frumos, nu era cuminte să te
avâ nţi atâ t de departe cu gâ ndul, că ci aceste idei fă ceau ca viaţa să
devină apoi atâ t de groaznică , încâ t să fii în stare să pustieşti totul în
că utarea fericirii. Câ nd vedea sticlind ochii lui Maheu, tulburat, cucerit,
ea se neliniştea, striga, curmâ ndu-i lui É tienne vorba:
— Nu-i da ascultare, omule! Vezi bine doar că ne îndrugă poveşti…
Îţi închipui că stă pâ nii noştri vor primi vreodată să muncească ca noi?
Dar, pe nesimţite, farmecul o cuprindea şi pe ea. În cele din urmă
surâ dea şi, aprinzâ ndu-i-se închipuirea, pă şea în această lume de vrajă
şi de speranţă . Ce dulce alinare să uiţi, un ceas, trista realitate!
Vieţuind aşa ca o vită , cu capu-n pă mâ nt, îţi trebuie un ungher al
amă girilor unde să tră ieşti cu desfă tarea lucrurilor pe care nu le vei
avea niciodată . Iar ceea ce o pasiona şi o fă cea să se împace cu vederile
tâ nă rului era ideea de dreptate.
— În legă tură cu asta, dumneata ai dreptate. În ce mă priveşte,
157
pentru un lucru drept m-aş lă sa tă iată în bucă ţele… Ş i chiar aşa şi e!
Drept ar fi să ne bucură m şi noi de viaţă .
Atunci Maheu cuteza să se înflă că reze?
— Maica ta, Hristoase! Om avut nu-s, dar bucuros aş da şi eu cinci
franci numai ca să nu mor înainte de a vedea împlinindu-se toate
astea… Ce mai iureş! Hai! Mult mai e pâ n-atunci şi cum se va face?
É tienne începea iar să vorbească . Vechea societate trosnea din
temelii, toate astea nu puteau dura mai mult decâ t câ teva luni, afirma
el, în chip categoric. Asupra mijloacelor de înfă ptuire se ară ta mai
puţin clar, amestecâ nd tot felul de lucruri citite, netemâ ndu-se, în faţa
unor neştiutori, să se avâ nte în explicaţii în care el însuşi se ră tă cea.
Toate sistemele se împleteau, rotunjite de o certitudine de victorie
dobâ ndită uşor, îndulcite de o universală îmbră ţişare, în stare să pună
capă t conflictului dintre clasele sociale, şi toate acestea, fă ră a fi nevoie
să se sinchisească prea mult de minţile nechibzuite ale acelor patroni
şi cetă ţeni pe care poate că totuşi îi vor sili să înţeleagă . Ş i cei ce-l
ascultau aveau aerul că pricep, aprobau, primeau soluţiile miraculoase
cu oarba credinţă a proaspeţilor convertiţi. Mica Alzire, prinzâ nd din
zbor câ te un cuvâ nt, îşi imagina fericirea întruchipată într-o casă foarte
că lduroasă , în care copiii se jucau şi mâ ncau după pofta inimii.
Catherine, fă ră a se clinti din loc, tot cu bă rbia în palmă , îl privea ţintă
pe É tienne, iar câ nd el tă cea, simţea stră bă tâ nd-o un uşor fior, pă lea, ca
şi cum ar fi luat-o frigul.
Dar mama Maheu privea la cucul din perete.
— E trecut de nouă , se poate una ca asta? Nici pomeneală să se mai
trezească vreunul mâ ine dimineaţă .
Atunci cu toţii puneau capă t taifasului, mâ hniţi, cu strâ ngere de
inima. Li se pă rea că , pricopsiţi cum ajunseseră , deodată se
rostogoliseră iară şi în mlaştină . Taica Bonnemort, care pleca spre
mină , bodogă nea, spunâ nd că poveştile astea nu fac deloc supa mai
bună , în vreme ce ceilalţi urcau unul după altul, simţind umezeala
pereţilor şi ză puşitoarea putoare a aerului. Sus, în tă cerea somnului de
plumb ce domnea în întreaga colonie, după ce Catherine se culca cea
din urmă şi stingea lumâ narea, É tienne o auzea zvâ rcolindu-se
înfrigurată în aşternut înainte de a adormi.
158
 Adeseori, dornici să ia şi ei parte la sfat, veneau şi câ te unii din
vecini: Levaque, care se înflă că ra la ideea împă rţirii bunurilor, Pierron,
pe care prudenţa îl fă cea să fugă la culcare de îndată ce era atacată
compania. Câ nd şi câ nd, la rare ră stimpuri, mai intra şi Zacharie
pentru o clipă ; dar politica îl plictisea de moarte şi prefera să coboare
pâ nă la Avantagé, ca să bea o halbă . Câ t despre Chaval, el nu se
mulţumea doar cu atâ t: voia să curgă sâ nge. Aproape seară de seară îşi
petrecea câ te un ceas la Maheu, şi în această stă ruinţă a lui era o
nemă rturisită pizmă , teama de a nu-i fi ră pită Catherine. Fata aceasta,
de care începuse să se şi plictisească , îi deveni foarte dragă de câ nd un
bă rbat avea culcuşul aproape de al ei şi ar fi putut, în puterea nopţii, să
profite de ea.
Înrâ urirea exercitată de É tienne se adâ ncea. Revoluţiona, încet-
încet, întreaga colonie. Era o propagandă surdă , cu atâ t mai eficace cu
câ t el însuşi creştea în stima tuturor. Mama Maheu, cu toată
neîncrederea ei de femeie prudentă , îl trata cu respect, ca pe un tâ nă r
care plă tea cu punctualitate, care nu bea şi nu juca, cu nasul veşnic în
vreo carte; şi ea îi fă cea, printre vecine, o faimă de bă iat instruit, de
care ele chiar abuzau, rugâ ndu-l să le scrie epistolele. Devenise un fel
de om cu treburi, că ruia i se dă dea pe seamă corespondenţa, care era
consultat dacă se ivea vreun caz delicat în vreun menaj. Aşa încâ t
izbutise, în cele din urmă , de prin luna septembrie, să înfiinţeze
vestitu-i fond de rezervă , foarte anemic la început, câ nd nu putea conta
decâ t pe locuitorii din colonia lor, dar avea toată nă dejdea că va obţine
adeziunea muncitorilor din toate minele dacă mai ales compania, care
ră mă sese pasivă , îl va stingheri tot atâ t de puţin. Fusese numit secretar
al asociaţiei, ba mai şi câ ştiga câ te ceva pentru că ţinea scriptele.
Aşa încâ t aproape se chivernisise. Dacă un miner însurat nu poate s-
o scoată la capă t, în schimb un bă iat chibzuit, care nu are pe nimeni în
sarcina sa, poate chiar pune deoparte câ te ceva.
Începâ nd de atunci, în É tienne se petrecu o transformare lentă .
Plă cerea de a se gă ti şi unele tendinţe spre bună stare, aţipite pe
vremea să ră ciei lui, se deşteptară şi îl fă cură să -şi cumpere haine de
stofă . Îşi fă cu şi o pereche de cizme de bună calitate, şi deodată începu
să treacă drept şef; întreaga colonie se strâ nse în juru-i. Avu parte de
159
desfă tă rile mâ ndriei satisfă cute. Aceste prime bucurii de pe urma
popularită ţii îl îmbă tară : să fie în fruntea altora, să comande – atâ t de
tâ nă r, el, care pâ nă mai ieri nu era decâ t un muncitor de râ nd – îl
umplea de orgoliu şi îi adâ ncea credinţa în visul revoluţiei viitoare, în
care el va juca un rol. Chipul i se schimbă , deveni grav şi începu să se
asculte câ nd vorbea, în vreme ce ambiţia nă scută în el îi înflă că ra
teoriile, stâ rnindu-i gâ nduri de bă tă lie.
Între timp, se apropia toamna; friguroasele zile ale lui octombrie
ruginiseră verdele micilor gră dini ale coloniei. Ucenicii nu mai
ră sturnau încă rcă toarele de vagonete în dosul şopronului, pe după
liliecii piperniciţi; şi nu mai ră mă seseră decâ t zarzavaturile de iarnă ,
verzele stră lucind în albeaţa de perlă a brumei, pră jii şi salatele
conservate. Aversele ploii se abă teau iară şi pe olanele stacojii,
scurgâ ndu-se, cu zgomot de torent, în butoaiele de sub burlane. Prin
case nu se mai stingea focul sobelor încă rcate cu că rbuni, care
otră veau aerul închis al sufrageriei. Începea iară şi o vreme de grea
mizerie.
În octombrie, într-una din acele prime nopţi de ger, É tienne,
fremă tâ nd de câ te discutase colo în odaia de jos, nu putea să adoarmă .
O vă zuse pe Catherine strecurâ ndu-se sub plapumă şi apoi stingâ nd
lumâ narea. Pă rea şi ea foarte ră scolită , tulburată de unul dintre acele
accese de pudoare care o fă cea să se gră bească şi mai mult, dar atâ t de
stâ ngaci, încâ t o lă sa şi mai despuiată . Ră mâ nea încremenită în beznă ,
ca o moartă ; dar el îşi dă dea seama că nici ea nu dormea; şi o simţea că
se gâ ndeşte la el, tot aşa cum şi el se gâ ndea la ea. Nicicâ nd această
mută legă tură dintre fiinţele lor nu-i ră scolise atâ t. Lungi minute se
scurseră , niciunul nu se clintea, doar ră suflarea le devenea tot mai
anevoioasă , în ciuda vrerii lor de a se stă pâ ni. De două ori fu câ t pe-aci
să se ridice şi s-o înşface. Era prostesc lucru să se lase amâ ndoi hă rţuiţi
de o aşa ispită fă ră ca totuşi să şi-o potolească vreodată . De ce dară să
pună într-atâ t stavilă dorinţelor lor? Copiii dormeau. Ea voia din toată
inima ca lucrul să se întâ mple, şi fă ră ză bavă , iar el nu avea nicio
îndoială că ea îl aştepta, cu sufletul la gură , că , cu dinţii strâ nşi, l-ar
încleşta într-o mută îmbră ţişare. Se scurse aproape o oră . El nu se
ridică s-o înşface, ea nu se întoarse, temâ ndu-se de ispita care ar fi
160
fă cut-o să -l cheme.
Cu câ t tră iau mai aproape unul de altul, cu atâ t se înă lţa mai
puternic digul ce-i despă rţea, sfiiciunea, neputinţa de a înfrunta unele
gâ nduri, tot ceea ce este gingaş într-o prietenie, atâ tea şi atâ tea ce
ră mâ neau, chiar pentru ei înşişi, nelă murite.

— Ascultă – îi spuse mama Maheu bă rbatului ei – dacă tot te duci la

Montsou pentru leafă , adu-mi jumă tate de kilogram de cafea şi un
kilogram de zahă r.
El îşi cosea singur o gheată ruptă , ca să nu mai dea bani pe
reparaţie.
— Bine, murmură el, fă ră a lă sa din mâ nă treaba.
— Aş mai vrea să treci şi pe la mă celar… nişte carne de vacă , ce zici?
E atâ ta vreme de câ nd nici n-am mai vă zut-o cum arată .
De astă dată el ridică capul.
— Ai fi crezâ nd că pun mâ na pe bă net, nu glumă … Chenzina asta
prea e pirpirie, dacă mai ţii seamă şi de blestemă ţia aia care-i face să
tot întrerupă lucrul.
Tă cură amâ ndoi. Era după prâ nz, într-o sâ mbă ta, pe la sfâ rşitul lui
octombrie. Compania, sub pretextul încurcă turilor pricinuite de
facerea plă ţilor, suspendase şi în acea zi extracţia de că rbune în toate
minele ce-i aparţineau. Cuprinsă de panică în faţa crizei industriale pe
cale de agravare şi nevoind să -şi mă rească stocul şi aşa de prisos, se
folosea de cele mai neînsemnate motive ca să -i silească la şomaj pe cei
zece mii de muncitori.
— Ş tii că É tienne te aşteaptă în câ rciuma lui Rasseneur, reluă mama
Maheu. Ia-l şi pe el, are să ştie mai bine cum să se descurce dacă ă ia nu
vor să vă plă tească orele muncite.
Maheu dă du din cap în semn că se învoieşte.
— Ş i, vezi, vorbeşte-le domnilor ă lora despre încurcă tura cu taică -
161
tu. Doctorul e înţeles cu direcţia… Nu-i aşa, tată , că medicul n-are
dreptate şi că dumneata mai eşti încă în stare să munceşti?
De zece zile taica Bonnemort, cu cotonoagele ţepene, cum spunea,
şedea ţintuit pe un scaun. Ea fu nevoită să -l mai întrebe o dată . El
mâ râ i:
— Bineînţeles că o să muncesc. Nu eşti un om sfâ rşit pentru că ţi-s
picioarele bolnave. Toate astea-s poveşti nă scocite de ei ca să nu mă
scoată cu pensia de o sută şi optzeci de franci, câ t mi se cuvine.
Mama Maheu se gâ ndea la cei doi franci ai bă trâ nului, pe care ea nu-
i va mai vedea poate niciodată , şi dă du un ţipă t de spaimă :
— Doamne-Dumnezeule, curâ nd o să murim cu toţii dacă lucrurile
or mai merge tot aşa!
— Apă i, dacă crapi, zise Maheu, nu-ţi mai e foame.
Mai bă tu nişte cuie în talpa ghetelor şi se pregă ti de plecare.
Coloniei celor „două sute patruzeci” le venea râ ndul la plată abia că tre
ceasurile patru, astfel încâ t oamenii nu se gră beau, ci ză boveau şi
plecau, râ nd pe râ nd, urmă riţi de femeile lor, care-i rugau stă ruitor să
se întoarcă repede. Multe dintre ele le dă deau fel de fel de treburi de
fă cut, ca să nu-i lase să se încurce prin cine ştie ce câ rciumi.
La Rasseneur se gă sea É tienne, care venise să afle noută ţi. Se
vâ nturau fel de fel de zvonuri îngrijoră toare, se spunea că din ce în ce
compania e tot mai nemulţumită de felul în care se fă cea armarea
galeriilor din mină . Îi împovă rau pe lucră tori cu amenzi, un conflict
pă rea de neînlă turat. De altfel, aceasta era doar pricina mă rturisită ;
dedesubt era o întreagă urzeală de alte cauze nedate în vileag şi destul
de grave.
Tocmai în clipa câ nd sosise É tienne, un tovară ş de lucru, care se
întorsese din Montsou, povestea, bâ ndu-şi halba de bere, că la casierie
se pusese un afiş, dar prea bine nu ştia ce scria în acest afiş. Intră în
câ rciumă al doilea miner, apoi al treilea; fiecare aducea alte zvonuri.
Pă rea totuşi sigur că compania luase o hotă râ re.
— Tu ce spui despre toate astea? îl întrebă É tienne pe Suvarin,
aşezâ ndu-se lâ ngă el, la o masă , pe care, drept unică consumaţie, se
gă sea un pachet de tutun.
Mecanicul nu se gră bi deloc, ci întâ i îşi ră suci o ţigară .
162
 — Spun că era lesne de prevă zut. Vă vor împinge pâ nă la capă tul
ră bdă rii.
Numai el avea mintea destul de limpede ca să analizeze situaţia, pe
care o lă muri cu aerul să u liniştit: compania, lovită de criză , era întru
totul silită să -şi reducă cheltuielile dacă nu voia să se pră buşească ; şi,
fireşte, muncitorii vor fi aceia care vor fi nevoiţi să -şi strâ ngă cureaua.
Li se vor mai tă ia salariile, nă scocind un pretext oarecare. De două luni
de zile că rbunele ză cea în incintele din mine, aproape toate uzinele
şomau. Cum compania nu cuteza să şomeze şi ea, îngrijorată de
pă ră ginirea unui material nefolosit, că uta cu tot dinadinsul un tertip,
poate chiar o grevă , din care mulţimile de mineri vor ieşi mai
îmblâ nziţi şi mai prost plă tiţi. În sfâ rşit, şi noul fond de rezervă o
neliniştea, că ci devenea o ameninţare pentru viitor, în vreme ce o
grevă sleindu-l, acum câ nd nu era destul de însemnat, ar scuti-o de
această grijă .
Rasseneur se aşezase lâ ngă É tienne şi amâ ndoi îl ascultau, cu un aer
consternat, pe Suvarin. Se putea vorbi cu glas tare, că ci în tot localul nu
mai era nimeni în afară de coana Rasseneur, care şedea la tejghea.
— Da de unde! murmură câ rciumarul. În ce scop toate astea?
Compania n-are niciun interes să se facă grevă , iar muncitorii nici atâ t.
Lucrul cel mai cuminte este să vă înţelegeţi.
Era într-adevă r foarte cuminte. Totdeauna susţinea revendică rile
rezonabile. Ba chiar, de câ nd cu rapida popularitate pe care o câ ştigase
fostul să u chiriaş, ridica în slavă acest sistem de progres pe cale
paşnică , spunâ nd că e cu neputinţă să obţii câ t de câ t dacă vrei totul
deodată . În bonomia-i de rotofei, umflat cu bere, zvâ cnea o pizmă
nemă rturisită , aţâ ţată şi mai mult de decă derea localului să u, în care
muncitorii din Voreux intrau tot mai puţin ca să bea şi să -l asculte; şi
aşa se fă cea că uneori se pomenea luâ nd apă rarea companiei, uitâ nd
vechea-i ură de miner concediat.
— Vasă zică tu eşti împotriva grevei?! strigă coana Rasseneur, fă ră a
pă ră si tejgheaua.
Ş i cum el ră spunse cu toată energia: „Da”, ea îl reduse la tă cere:
— Ia te uită ! Eşti un om fă ră inimă , lasă -i pe dumnealor să
vorbească !
163
 É tienne sta gâ nditor, cu ochii aţintiţi la halba ce-i fusese adusă . În
cele din urmă înă lţă capul.
— E foarte cu putinţă ca prietenul să aibă dreptate, dar dacă ne
silesc, va trebui să ne hotă râ m la această grevă … Tocmai am primit de
la Pluchart, în privinţa asta, o scrisoare în care-mi scrie lucruri foarte
adevă rate. Ş i el e împotriva grevei, că ci din pricina ei muncitorul
suferă câ t şi patronul, fă ră să se ajungă la vreo soluţie. Decâ t că în toate
astea el vede un foarte bun prilej cu ajutorul că ruia să -i determine pe
oamenii noştri să intre în vastul să u angrenaj… De altminteri, iată şi
scrisoarea.
Într-adevă r, Pluchart, mâ hnit de neîncrederea cu care minerii din
Montsou întâ mpinau Internaţionala, nă dă jduia să -i vadă aderâ nd în
masă dacă un conflict i-ar sili să lupte împotriva companiei, în ciuda
zbaterii sale, É tienne nu izbutise să plaseze nici o singură carte de
membru; pusese de altfel în joc aproape întreaga-i putere de înrâ urire
în favoarea fondului de rezervă , mult mai bine primit de că tre mineri.
Dar acest fond era încă atâ t de să rac, încâ t urma să fie repede irosit,
cum spunea Suvarin, şi, neîndoielnic, greviştii se vor repezi să intre în
Asociaţia muncitorilor pentru ca fraţii lor din toate ţă rile lumii să le
vină în ajutor.
— Câ ţi bani are fondul ă sta? întrebă Rasseneur.
— Abia trei mii de franci, ră spunse É tienne. Ş i, ştiţi, alaltă ieri am
fost chemat la direcţie… O! sunt foarte politicoşi. Mi-au repetat că nu-şi
vor împiedica muncitorii să -şi creeze un fond de rezervă . Dar am
înţeles bine că ei voiau să aibă controlul… În orice caz, din pricina asta
vom avea de dat o bă tă lie.
Câ rciumarul se ridică şi fă cu vreo câ ţiva paşi, fluierâ nd cu un aer
dispreţuitor. Trei mii de franci! Ce scofală o să faceţi cu ei? Nu vă sunt
de ajuns nici mă car pentru pâ ine pe şase zile, şi dacă vă bate gâ ndul că
o să vă ajute stră inii, ă i de locuiesc în Anglia, nu vă ră mâ ne decâ t să vă
culcaţi şi să daţi ortul popii. Nu, nu, greva asta e o mare prostie!
Atunci pentru întâ ia dată fură schimbate cuvinte tă ioase între aceşti
doi oameni, care de obicei sfâ rşeau prin a se înţelege, mâ naţi de ura lor
comună împotriva capitalului.
— Ei, dar tu ce spui? repetă É tienne întorcâ ndu-se că tre Suvarin.
164
 Acesta ră spunse cu obişnuitele-i vorbe de dispreţ:
— Grevele? Prostii! Apoi, în mijlocul tă cerii de vrajbă ce se
aşternuse, adă ugă , muind tonul: La urma urmelor, nu spun nu, dacă
vouă vă place. Treaba asta îi ruinează pe unii, pe ceilalţi îi omoară ,
mă car cu atâ ta te alegi… Numai că , în ritmul ă sta, e nevoie, cu
siguranţă , de o mie de ani ca lumea să fie schimbată . Mai bine
prefaceţi-mi în ţă ndă ri această temniţă în care cră paţi cu toţii!
Cu mâ na-i delicată ară tă spre Voreux, ale că rui construcţii se vedeau
prin uşa ce ră mă sese deschisă . Apoi se petrecu o neaşteptată dramă ,
care-l întrerupse: Polonia, iepuroaica aceea dolofană şi prietenoasă ,
care se aventurase pe-afară , intră în câ rciumă dintr-o să ritură , gonită
de pietrele unei cete de ucenici; şi, în spaima ei, cu urechile pleoştite,
cu coada-n sus, că ută refugiu între picioarele lui Suvarin, pe care-l
imploră , scă rpinâ ndu-l cu labele, s-o ia pe genunchi.
După ce o culcă pe genunchi, acoperind-o cu amâ ndouă mâ inile ca s-
o adă postească , că zu în acea somnolenţă visă toare în care-l cufunda
mâ ngâ ierea blă nii mă tă soase şi calde.
Aproape îndată după aceea intră şi Maheu. Nu voi să bea nimic, cu
tot felul politicos de a stă rui al doamnei Rasseneur, care-şi vindea
berea ca şi cum ar fi oferit-o. É tienne se ridicase, şi amâ ndoi o porniră
spre Montsou.
În zilele de plată a salariilor la şantierele companiei, Montsou-ul
pă rea în să rbă toare, ca în frumoasele duminici ale hramului. Soseau
din toate coloniile cete de mineri. Biroul casieriei era prea neîncă pă tor,
şi ei preferau să aştepte afară , staţionâ nd în grupuri pe trotuar, barâ nd
drumul cu coada unei mulţimi ce sporea fă ră -ncetare. Vâ nză torii
ambulanţi se foloseau de acest prilej şi îşi instalau tarabele, etalâ nd
pâ nă şi porţelanuri ală turi de mezeluri. Dar mai ales cafenelele şi
câ rciumile aveau parte de muşterii cu duiumul, că ci minerii, înainte de
a li se face plata, se aşezau, ca să -şi mai omoare timpul, în faţa
tejghelelor, mi de se întorceau apoi ca să -şi ude banii de îndată ce-i
aveau în pungă . Ba chiar era mare lucru dacă nu-i topeau pe toţi la
Volcan.
În acea zi, pe mă sură ce înaintau că tre mijlocul grupurilor, Maheu şi
É tienne simţiră mocnind o surdă îndâ rjire. Nu mai era obişnuita
165
nepă sare pentru banii luaţi şi stricaţi prin câ rciumi. Se strâ ngeau
pumnii, vorbe violente erau purtate din gură în gură :
— E adevă rat, vasă zică – îl întrebă Maheu pe Chaval, pe care-l
întâ lni în lata cafenelei Piquette – au fă cut mişelia?!
Dar Chaval se mulţumi să ră spundă doar printr-o mâ râ ială furioasă ,
aruncâ ndu-i lui É tienne o privire piezişă . De la reînnoirea învoielilor în
acord, se angajase în altă echipă , simţindu-se încet-încet tot mai
îndâ rjit împotriva tovară şului să u de lucru, acest proaspă t venit
printre ei care-şi luase rolul de şef şi că ruia, spunea Chaval, întreaga
colonie îi lingea tă lpile. Toate acestea se mai complicau şi cu o ceartă
din gelozie; era cu neputinţă s-o mai ducă pe Catherine la Réquillart
sau în dosul rambleului fă ră s-o învinuiască şi s-o ocă rască în fel şi chip
că se culcă cu chiriaşul maică -sii; apoi, în prada unui dor să lbatic, o
omora cu dragostea.
Maheu îi puse o altă întrebare:
— Nu ştii, e vorba şi despre Voreux?
Ş i cum, după ce ră spunse da, fă câ nd un semn din cap, el le întoarse
spatele, amâ ndoi se hotă râ ră să intre la şantiere.
Casieria era o mică încă pere dreptunghiulara, despă rţită în două
printr-un grilaj. Pe bă nci înşirate de-a lungul pereţilor, şedeau vreo
cinci-şase mineri, care aşteptau, în vreme ce casierul, ajutat de un
funcţionar, plă tea pe unul, care, cu şapca în mâ nă , adă sta în picioare în
faţa ghişeului. Deasupra bă ncii din stâ nga era un afiş galben, proaspă t
lipit pe cenuşiul tencuielii afumate, şi prin faţa acestui afiş treceau
necontenit de dimineaţă şiruri de oameni. Intrau câ te doi sau câ te trei,
ră mâ neau o bucată de vreme ca înfipţi în pă mâ nt, apoi plecau, fă ră să
scoată o vorba, cu o zvâ cnire a umerilor, de parcă li s-ar fi spintecat
şira spină rii.
În faţa afişului se gă seau doi mineri, unul tâ nă r, cu un cap pă trat de
brută , şi unul în vâ rstă , foarte costeliv, cu faţa senilă . Niciunul, nici
celă lalt nu ştiau să citească ; cel tâ nă r silabisea mişcâ nd buzele, iar cel
bă trâ n se mulţumea să caşte ochii prosteşte. Ş i mulţi erau aceia care
intrau doar aşa, să vadă , fă ră să înţeleagă ceva.
— Haide, citeşte-ne tu, se adresă Maheu însoţitorului să u, că ci nu
era nici el prea tare la citit.
166
 Atunci É tienne începu să citească afişul. Era un aviz al companiei
că tre muncitorii din toate minele ei. Li se punea în vedere că , faţă de
lipsa de grijă dovedită în munca de armare a galeriilor, compania luase
hotă râ rea, obosită fiind să le tot aplice amenzi fă ră niciun rezultat, de a
statornici un nou sistem de plată pentru tă ierea că rbunelui. Începâ nd
de la acea dată , armarea se va plă ti aparte, şi anume pe metrul cub de
lemn coborâ t în mină şi lucrat, ţinâ ndu-se seama de cantitatea
necesară pentru efectuarea unui lucru trainic. Preţul vagonetului de
că rbune tă iat va fi, bineînţeles, coborâ t între cincizeci şi patruzeci de
centime, după natura vâ nei de că rbune şi după depă rtarea fronturilor
de lucru. Iar un calcul, destul de încâ lcit, încerca să explice că această
scă dere a preţului cu zece centime va fi exact compensată prin plata
armă turilor. Compania adă uga, de altfel, că , dorind să -i lase fiecă ruia
destul timp ca să se convingă de avantajele pe care le oferă noul sistem
de plată , acesta va fi aplicat numai cu începere de luni 1 decembrie.
— Ce-ar fi dacă aţi citi mai încet ce scrie acolo? strigă casierul. Mi-aţi
fă cut capul-baniţă !
É tienne citi pâ nă la capă t, fă ră să ţină seama de observaţia ce i se
fă cuse. Glasul îi tremura, şi câ nd termină de citit, cu toţii priviră mai
departe, ţintă , că tre afiş. Cei doi mineri, bă trâ nul şi tâ nă rul, pă reau a
mai aştepta ceva; apoi plecară , cu umerii copleşiţi ca sub o povară .
— Paştele şi grijania mamei lor! murmură Maheu.
El şi însoţitorul să u se aşezaseră . Cu capul în pă mâ nt, absorbiţi,
socoteau, în vreme ce şiruri de muncitori treceau necontenit prin faţa
afişului galben. Oare compania îşi bă tea joc de ei?! Niciodată nu vor fi
în stare să recâ ştige cu armarea pereţilor cele zece centime pierdute la
fiecare vagonet. Vor scoate cel mult opt centime, aşa încâ t compania îi
jecmă nea de două centime, fă ră a mai vorbi de timpul pe care-l cere un
lucru fă cut cu îngrijire. Iată , aşadar, unde voiau să ajungă : la această
deghizată scă dere a salariului! Realizau economii pe spinarea
minerilor.
— Dumnezeul dumnezeilor mamei lor! repetă Maheu, ridicâ nd
capul. Suntem cei din urma nă tă ră i dacă primim aşa ceva!
Dar în faţa ghişeului nu mai era nimeni, iar el se apropie ca să -şi ia
banii. Şefii echipelor în acord se prezentau singuri la casierie, apoi
167
împă rţeau ei banii oamenilor din echipa lor, ca să se câ ştige astfel
timp.
— Maheu şi tovară şii să i, spuse slujbaşul, vâ na Filonnière, frontul
de lucru numă rul şapte.
Că uta pe listele care se întocmeau după cercetarea că rţuliilor şi
unde contramaiştrii notau în fiecare zi, pentru fiecare şantier în parte,
numă rul vagonetelor de că rbune extras. Apoi repetă :
— Maheu cu tovară şii să i, vâ na Filonnière, frontul de lucru numă rul
şapte… O sută treizeci şi cinci de franci.
Casierul plă ti.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule – bâ lbâ i uluit havatorul – nu cumva
vă înşelaţi?
Privi suma aceea de nimic, fă ră să adune banii, îngheţat de un scurt
fior care-l stră bă tu pâ nă în inimă . Se aştepta, desigur, să fie prost
plă tiţi, dar nu chiar pâ nă într-atâ ta, aşa încâ t, pesemne, socoteala era
greşită . După ce va fi plă tit lui Zacharie, lui É tienne şi celuilalt tovară ş
de lucru care îl înlocuise pe Chaval partea ce li se cuvenea, îi vor
ră mâ ne pentru el, pentru taică -su, pentru Catherine şi Jeanlin cel mult
cincizeci de franci.
— Nu, nu, nu mă -nşel deloc, reluă casierul. Sunt de scă zut două
duminici şi patru zile de şomaj, aşa încâ t ră nim nouă zile lucră toare.
Maheu urmă rea socoteala şi aduna cifrele în şoaptă : pentru nouă
zile lui i se cuveneau cam treizeci de franci, Catherinei, optsprezece, iar
lui Jeanlin, nouă . Câ t despre bă trâ nul Bonnemort, el nu avea de primit
decâ t pentru trei zile. Fie şi aşa, dar adă ugind nouă zeci de franci
pentru Zacharie şi ceilalţi doi tovară şi, suma trebuia să fie totuşi mai
mare.
— Da, numai că – încheie slujbaşul – nu trebuie să uiţi cei două zeci
de franci amendă pentru armarea defectuoasă a galeriilor.
Maheu fă cu un gest de deznă dejde. Două zeci de franci amendă ,
patru zile de şomaj! Ieşea, prin urmare, socoteala. Şi câ nd te gâ ndeşti,
îşi spunea el, că primise chenzine chiar de o sută cincizeci de franci, pe
vremea câ nd taica Bonnemort lucra şi câ nd Zacharie încă nu era
că să torit!
— Ce ai de gâ nd, iei banii sau nu?! strigă casierul, pierzâ ndu-şi
168
ră bdarea. Doar vezi că mai aşteaptă şi alţii… Dacă nu vrei să -i iei,
spune.
Cum Maheu, în cele din urmă , se hotă rî să ia banii, adunâ ndu-i cu
marea lui mâ nă care începuse să -i tremure, funcţionarul îl opri.
— Aşteaptă . Am aici notat numele dumitale. Toussaint Maheu, nu-i
aşa?… Domnul secretar general doreşte să -ţi vorbească . Intră acum, că
e singur.
Ză pă cit, lucră torul se pomeni într-un cabinet cu o mobilă veche de
acaju, îmbră cată într-o stofă verde decolorată . Ş i îl ascultă , vreme de
cinci minute, pe secretarul general, un domn mă tă hă los şi palid, care –
peste mormanul de hâ rtii de pe birou – îi vorbi fă ră sa se ridice în
picioare. Dar urechile îi tiuiau atâ t de tare, încâ t nu-i auzi cuvintele.
Desluşi, ca printr-o ceaţă , că era vorba despre taica Bonnemort, al
că rui caz urma să fie luat în cercetare în vederea retragerii sale la
pensie, cu o sută cincizeci de franci pe lună pentru cincizeci de ani de
vâ rstă şi patruzeci de ani de serviciu. Apoi i se pă ru că glasul
secretarului general devenea mai aspru. Era un reproş, îl învinuiau că
se ocupă de politică ; i se fă cu o aluzie la chiriaşul să u şi la fondul de
rezervă ; în sfâ rşit, fu sfă tuit să nu se mai compromită cu asemenea
prostii tocmai el, unul dintre cei mai buni lucră tori ai minei. Voi să
protesteze, dar nu fu în stare decâ t să îngaime nişte vorbe fă ră şir; îşi
ră suci şapca între degetele-i febrile şi se retrase, bâ lbâ ind:
— Bineînţeles, domnule secretar general… Vă asigur, domnule
secretar…
Afară , câ nd îl regă si pe É tienne, care-l aştepta, izbucni:
— Sunt un om de nimic! S-ar fi cuvenit să -i ră spund… Niciun codru
de pâ ine, şi pe deasupra şi fel de fel de prostii. Da, ţie-ţi poartă
sâ mbetele, mi-a spus că ai otră vit toată colonia… Ş i ce e de fă cut, lua-i-
ar dracu?! Să te încovoi pâ nă la pă mâ nt şi să şi spui bogdaproste. Are
dreptate, aşa e mai înţelept.
Maheu tă cu, ră scolit deopotrivă de mâ nie şi de frică . É tienne avea
fruntea îngâ ndurată şi chipul întunecat. Stră bă tură din nou grupurile
care barau strada. Îndâ rjirea creştea, îndâ rjirea unei gloate liniştite, un
murmur de mocnită furtună , fă ră violenţă în gesturi, plutind
înspă imâ ntă tor deasupra capetelor acestei mulţimi greoaie. Câ teva
169
minţi deprinse cu calculul fă cuseră socoteala, iar vorbe despre câ ştigul
celor două centime pe care-l realiza compania de pe urma noului
sistem de plată mergeau din gură în gură , aţâ ţâ nd chiar şi pe cei mai
grei de cap. Dar era mai ales îndâ rjirea împotriva acestor plă ţi de
batjocură , ră zvră tirea celor flă mâ nzi împotriva şomajului şi împotriva
amenzilor. Ş i aşa nu mai aveau ce mâ nca, ce se vor face dacă se mai şi
scă deau salariile? Prin câ rciumi vorbele de revoltă erau rostite în gura
mare, clocotul de mâ nie usca în aşa hal gâ tlejurile, încâ t pâ nă şi bruma
de bani agonisiţi ră mâ nea pe tejghele.
Pe tot drumul de la Montsou şi pâ nă în colonie, É tienne şi Maheu nu
schimbară nici un singur cuvâ nt. Câ nd cel din urmă intră în casă , mama
Maheu, care era singură cu copiii, bă gă de seamă îndată că se întorcea
cu mâ inile goale.
— Pă i cum? Foarte frumos din parte-ţi! spuse ea. Cafeaua, zahă rul,
carnea unde sunt, o ciozvâ rtă de vită nu ţi-ar fi secat punga!
Nu ră spunse nicio vorbă , gâ tuit de o emoţie pe care şi-o stă pâ nea.
Apoi, faţa aspră de om tă bă cit de muncile din fundul minei fu bră zdată
de deznă dejde şi lacrimi grele îi izbucniră din ochi, curgâ nd în şiroaie
fierbinţi. Se pră buşi pe un scaun, plâ ngâ nd ca un copil, şi zvâ rli cei
cincizeci de franci pe masă .
— Poftim, îngă imă el, iată ce-ţi aduc!… Asta e plata pentru munca
noastră , a tuturor.
Mama Maheu îl privi pe É tienne, îl vă zu mut şi copleşit şi plâ nse şi
ea. Cum să tră iască nouă oameni cu cincizeci de franci cincisprezece
zile? Bă iatul cel mai vâ rstnic îi pă ră sise, bă trâ nul nu-şi mai putea
mişca picioarele: moartea îi aştepta, în curâ nd, pe toţi. Alzire, ră scolită
de plâ nsul maică -sii, i se aruncă de gâ t. Estelle urla, Lénore şi Henri
scâ nceau.
Ş i, curâ nd, din întreaga colonie se înă lţă acelaşi strigă t de suferinţă .
Bă rbaţii se întorseseră acasă , fiecare familie se vă ita din pricina acestui
dezastru, din pricina salariului de mizerie pe care-l primiseră . Uşi se
deschiseră iară şi, şi pe pragul lor apă rură femei strigâ nd, de parcă
plâ nsetele lor, neputâ nd să încapă sub scundele plafoane ale caselor, ar
fi trebuit să izbucnească afară . Se cernea, ca prin sită , o ploaie mă runtă ,
dar ele nu o simţeau, se strigau una pe cealaltă , pe trotuare, ară tâ ndu-
170
şi în gă oacea palmei, banii câ ştigaţi.
— Uitaţi-vă numai, iată ce i-au dat, nu-i asta o batjocură ?
— Auziţi? N-am bani nici mă car pentru pâ ine o chenzină întreagă !
— Dar eu! Socotiţi numai, şi o să vedeţi că o să trebuiască să -mi
vâ nd din nou că mă şile de pe mine.
Mama Maheu ieşise şi ea, ca şi celelalte. Se strâ nsese un grup în
jurul nevestei lui Levaque, care striga mai tare decâ t toate, că ci
beţivanul de bă rbat-su încă nici nu se întorsese acasă , iar pe ea o bă tea
gâ ndul că , mulţi sau puţini, banii vor fi topiţi cu toţii la Volcan.
Philomène îl pâ ndise pe Maheu, ca nu cumva Zacharie să se atingă de
bani. Ş i doar Pierrona pă rea destul de liniştită , că ci fă ţarnicul de
Pierron o aducea totdeauna din condei, nu se ştia cum, de i se treceau
în carnetul contramaistrului mai multe ore de lucru decâ t celorlalţi.
Dar mama Brû lé gă sea acest lucru josnic din partea ginerelui ei;
ră mă sese solidară cu femeile ră zvră tite, slă bă noagă şi ţeapă nă în
mijlocul grupului, cu pumnul ridicat că tre Montsou.
— Ş i câ nd te gâ ndeşti – strigă ea, fă ră a spune pe nume familiei
Hennebeau – că azi-dimineaţă le-am vă zut servitoarea în caleaşcă !…
Da, bucă tă reasa, în caleaşcă trasă de doi cai, se ducea la Marchiennes,
desigur ca să cumpere peşte!
Un vuiet se porni între ele, curseră din nou vorbele de ocară .
Servitoarea aceasta, în şorţ alb, trimisă în piaţa oraşului învecinat în
tră sura stă pâ nilor, le stâ rnea indignarea. În vreme ce muncitorii
cră pau de foame, dumnealor, vasă zică , le ardea de peşte! Lasă , că n-au
să mă nâ nce ei totdeauna peşte: veni-va într-o zi şi râ ndul să ră cimii. Iar
ideile semă nate de É tienne încolţeau, erau ră spâ ndite de vâ ntul acestei
ră zvră tiri. Creştea neră bdarea de a pă şi mai degrabă pe pă mâ ntul
fă gă duinţei, neră bdarea de a avea parte mai repede de fericirea
nă dă jduită , dincolo de orizontul acestei mizerabile vieţi, închisă ca un
mormâ nt. Nedreptatea prea devenea strigă toare la cer. Vor sfâ rşi prin
a-şi cere drepturile, de vreme ce li se lua plinea de la gură . Femeile mai
ales ar fi voit să dea nă vală deodată în această ideală cetate a
progresului, în care nu vor mai exista oropsiţi ai soartei. Aproape se
aşternea noaptea, iar ploaia se înteţea, câ nd întreaga colonie vuia încă
de plâ nsetele lor, în toiul învă lmă şelii chelă lă inde a copiilor.
171
 Seara, la câ rciuma Avantage fu hotă râ tă greva. Nici Rasseneur nu i
se mai împotrivea, iar Suvarin o accepta ca pe un prim pas. În câ teva
vorbe, É tienne rezumă situaţia: dacă compania voia cu tot dinadinsul
greva, atunci o va avea.

Se scurse o să ptă mâ nă , oamenii continuau munca bă nuitori şi

posomorâ ţi, în aşteptarea izbucnirii conflictului.
În casa Maheu viitoarea chenzină se vestea încă şi mai
neîndestulă toare. Ş i mama Maheu se îndâ rjea, cu toată cumpă nirea şi
bunul ei simţ. Nu-şi îngă duise fiică -sa, Catherine, să lipsească de-acasă
într-o noapte? În dimineaţa urmă toare se întorsese acasă atâ t de
obosită , atâ t de bolnavă de pe urma acestei aventuri, încâ t nici nu
fusese în stare să se ducă la mină ; şi plâ ngea, spunâ nd că n-avea nicio
vină , că Chaval o ţinuse cu de-a sila, ameninţâ nd-o cu bă taia dacă
pleacă . Smintindu-se din pricina geloziei, nu voia s-o mai lase să se
întoarcă în patul lui É tienne, unde, spunea, ştia el foarte bine că familia
o silea să se culce. Furioasă , mama Maheu, după ce îi interzisese fiică -
sii să se mai vadă cu o asemenea brută , spunea că se va duce la
Montsou ca să -l pă lmuiască . Dar ziua tot era pierdută , iar fata, acum,
de vreme ce-l avea pe acest curtezan, nu voia să -l mai schimbe.
Două zile mai tâ rziu se petrecu o altă istorie. Luni şi marţi, Jeanlin,
pe care cu toţii îl ştiau la Voreux, la paşnica-i muncă de toate zilele, o
ştersese, ca să dea o raită prin mlaştinile şi prin pă durea Vandame, cu
Bébert şi cu Lydie. Îi ispitise nu s-a ştiut niciodată la ce anume
pră dă ciuni şi la ce jocuri de copii precoci, la care se dedaseră tustrei
împreună . Jeanlin primi o lecţie de pomină : afară , pe caldarâ m, maică -
sa îi învineţi şezutul în faţa droaiei copiilor înspă imâ ntaţi din colonie.
Se mai pomenise aşa ceva? Copiii ei, pentru care, de câ nd s-au nă scut,
fă cuseră atâ tea jertfe şi că rora acum le venise râ ndul să aducă şi ei
ceva în casă ! Ş i în acest strigă t stă ruia amintirea cumplitei tinereţi,
172
mizeria ereditară , care fă cea din fiece suflet de progenitură un viitor
aducă tor de pâ ine.
În dimineaţa aceea, pe câ nd bă rbaţii şi fata plecară la muncă , mama
Maheu se ridică din pat ca să -i spună lui Jeanlin:
— Să ştii, nemernicule, tică losule, că dacă nu te astâ mperi, îţi rup
bucile-n bă tă i!
În noul front de lucru al lui Maheu munca era grea. Această parte a
vâ nei Filonnière se subţia într-atâ ta, încâ t havatorii, striviţi între pereţi
şi tavan, îşi jupuiau coatele tă ind la că rbune. În afară de aceasta, vâ na
devenea din ce în ce mai umedă , erau temeri că apa ar putea izbucni
dintr-un moment într-altul, unul dintre acele bruşte torente care crapă
stâ ncile, tâ râ nd cu sine oamenii. În ajun, É tienne, pe câ nd îşi înfigea cu
violenţa tâ rnă copul în că rbune şi apoi îl smulgea afară , fu stropit în
obraz de ţâ şnitura unui izvor; dar nu era decâ t un avertisment; locul
de lucru ră mă sese, din această pricină , doar mai umed şi mai
nesă nă tos. De altfel, nici nu-i venise în minte gâ ndul că ar fi putut
surveni vreun accident. Muncea mai departe, în neştire, împreună cu
tovară şii să i de lucru, fă ră să -i pese de primejdie. Îşi duceau cu toţii
viaţa prin grizu, fă ră mă car să -i simtă apă sarea pe pleoape, vă lul acelei
plase de pă ianjen pe care gazul îl lă sa pe gene. Uneori, câ nd flă că ruia
lă mpilor devenea mai şovă ielnică , albă strindu-se mai vă dit, îşi
aminteau de el, iar câ te un miner îşi lipea urechea de vâ nă , ca să
asculte mă runtul foşnet al gazului, zgomotul bulelor de aer gâ lgâ ind în
fiecare cră pă tură . Dar pră buşirile erau adevă rata primejdie ce-i
ameninţa necontenit, că ci, în afară de armarea neîndestulă toare, fă cută
veşnic la repezeală , straturile de pă mâ nt, impregnate de apă , nu mai
aveau nicio rezistenţă .
De trei ori în acea zi Maheu fusese nevoit să pună să se consolideze
lemnă ria. Ceasurile erau două şi jumă tate, şi oamenii urmau să iasă din
mină . La pă mâ nt, É tienne, culcat pe o parte, termina tocmai havajul
unui bloc, câ nd o îndepă rtată ră zbubuire de tunet cutremură toată
mina.
— Ce s-a întâ mplat?! strigă el, lă sâ ndu-şi tâ rnă copul ca să asculte.
Crezuse că galeria se pră buşise în spatele lui.
Dar Maheu se şi strecurase, alunecase în jos pe povâ rnişul frontului
173
de lucru, spunâ nd:
— E o alunecare de teren… Repede! Repede!
Se nă pustiră cu toţii, rostogolindu-se în grabă , lă sâ ndu-se în voia
aceleiaşi porniri de preaîngrijorată solidaritate. Lă mpile le dă nţuiau în
mâ ini, în tă cerea de moarte ce se aşternuse; alergau în şir, de-a lungul
galeriilor, cu spină rile gâ rbovite, ca şi cum ar fi luat-o la fugă tâ râ ndu-
se în patru labe; şi, fă ră a-şi încetini goana, îşi puneau fel de fel de
întrebă ri, zvâ rlindu-şi scurte ră spunsuri: Unde oare? Nu cumva în
fronturile de lucru? Nu, nu, asta venea de jos! Mai curâ nd în galeria de
transport! Câ nd ajunseră la horn, se aruncară înă untru, claie peste
gră madă , fă ră să se sinchisească de lovituri.
Jeanlin, cu bucile însâ ngerate încă de bă taia din ajun, nu o mai
ştersese din mină în ziua aceea. Alerga, cu picioarele goale, în urma
trenului să u, închizâ nd una câ te una uşile de aerare; şi, din câ nd în
câ nd, dacă nu se temea că ar putea să -i iasă în cale vreun
contramaistru, se suia pe cel din urmă vagonet, ceea ce nu i se dă dea
voie să facă , ca nu cumva să adoarmă acolo. Dar distracţia lui cea mai
mare de fiecare dată câ nd trenul trecea pe o linie de garaj, ca să lase
altuia trecerea deschisă , era să se ducă să -l întâ lnească pe Bébert, care,
în fruntea convoiului de vagonete, ţinea hă ţurile. Venea pe nesimţite,
fă ră lampă în mină , îşi pişcă prietenul pâ nă la sâ nge, nă scocea fel de fel
de giumbuşlucuri, cu chipu-i încadrat de un pă r gă lbui, cu urechile-i
clă pă uge, cu faţa-i ascuţită , stră bă tută de lică rul unor ochişori verzi
lucind în întuneric. De o bolnă vicioasă precocitate, pă rea a fi stă pâ nit
de întunecata inteligenţă şi de via iscusinţă a unui avorton, amintind
începuturile de să lbă ticie ale stirpei umane.
După gustare, Mouque li-l adusese ucenicilor pe Bataille, că ruia
tocmai îi venise râ ndul la că ratul vagonetelor; şi cum calul sforă ia, în
ră stimpul unei opriri pe linia de garaj, Jeanlin, care se strecurase pâ nă
la Bébert, îl întrebă pe acesta:
— Ce-o fi avâ nd gloaba asta bă trâ nă de se tot opreşte aşa, deodată ?
… O să mă facă să -mi rup picioarele.
Bébert nu putu ră spunde, trebuind să -l oprească pe Bataille, care se
înveselea la apropierea celuilalt tren. Calul îl simţise de departe pe
prietenul să u, Trompette, pentru care prinsese o mare dragoste din
174
ziua câ nd îl vă zuse, pentru întâ ia oară , coborâ nd în mină . S-ar fi spus
că este mila afectuoasă a unui bă trâ n înţelept, dornic să aline suferinţa
unui prieten mai tâ nă r, dă ruindu-i propria sa resemnare şi ră bdare,
că ci Trompette nu se obişnuia deloc şi tră gea vagonetele fă ră nicio
plă cere, ră mâ nâ nd cu ochii-n pă mâ nt, orbiţi de beznă şi tâ njind fă ră
încetare după soarele pierdut. De aceea, de câ te ori îl întâ lnea, Bataille
lungea gâ tul spre el, necheza, copleşindu-l cu semne de îmbă rbă tare.
— Ei, fir-ar ai dracului! înjură Bébert, uite-i că se şi pupă -n bot!
Apoi, după ce trecu Trompette, ră spunse cu privire la Bataille: Hm! nici
nu ştii ce hoţ bă trâ n e ă sta!… Câ nd se înţepeneşte aşa pe picioare
însemnează că a simţit ceva ce nu-i vine la socoteală , vreo piatră sau
vreo gaură ; şi se menajează , nu vrea să pă ţească nimic… Astă zi nu ştiu
ce i s-o fi pă râ nd aici, după uşă . După ce-o împinge, ră mâ ne înţepenit
pe picioare… Tu n-ai simţit nimic?
— Nu, spuse Jeanlin. Este apă pe-aici; mi-a ajuns pâ nă la genunchi.
Trenul o porni iară şi. Ş i la drumul urmă tor, Bataille, după ce
deschise cu o lovitură a capului uşa de aerare, din nou nu mai vru să se
urnească , nechezâ nd, tremurâ nd. În cele din urmă se hotă rî şi o trecu
în goană .
Jeanlin, care închidea uşa, ră mă sese în urmă . Se aplecă , privi
bă ltoaca în care era înglodat; apoi, înă lţâ ndu-şi lampa, vă zu, la lumina
ei, că lemnul se îndoise sub necurmata ţâ şnire a unui izvor. Tocmai
atunci un havator, un anume Berloque, zis Chicot, venea din frontul
să u de lucru, gră bit să se ducă la nevastă -sa, care era lehuză . Se opri şi
el, să cerceteze lemnă ria din armă tura galeriei. Ş i deodată , pe câ nd
micul Jeanlin se pregă tea să se avâ nte ca să -şi ajungă din urmă trenul,
se auzi un trosnet înspă imâ ntă tor; bă rbatul şi copilul fură înghiţiţi de
pră buşire.
Se aşternu o desă vâ rşită tă cere. Împinsă de vâ ntul pricinuit de
că dere, o pulbere deasă se împră ştie în galerii. Ş i, orbiţi, nă duşiţi,
minerii coborau de pretutindeni, din cele mai îndepă rtate şantiere,
bă lă ngă nindu-şi lă mpile, care luminau şovă ielnic goana unor oameni
negri în fundul acestor galerii de câ rtiţă . Câ nd cei dintâ i mineri se
împiedicară de surpă tură , strigară , chemâ ndu-şi tovară şii de lucru. O a
doua grupă , venită din galeria de exploatare inferioară , se gă sea de
175
cealaltă parte a dă râ mă turilor, a că ror masă astupase galeria. Îndată se
constată că plafonul se pră buşise pe o întindere de cel mult zece metri.
Paguba era neînsemnată . Dar inimile tuturor împietriră câ nd, dintre
dă râ mă turi, se auzi un horcă it de moarte.
Bébert, care-şi lă sase trenul, venea în goană , strigâ nd întruna:
— Jeanlin e dedesubt! Jeanlin e dedesubt!
Maheu, chiar în acea clipă , se rostogolea din horn, împreună cu
Zacharie şi cu É tienne. Fu cuprins de o deznă dă jduită furie; nu-i ieşiră
din gură decâ t înjură turi:
— Cristoşii maniei lor! Dumnezeii mamei lor! Cristoşii Dumnezeului
mamei lor!
Catherine, Lydie, Mouquette, care alergaseră şi ele, începură să
plâ ngă , să urle de groază în toiul înfricoşă torului iureş, pe care
nepă trunsa beznă îl sporea şi mai mult. Voiră să le facă să tacă , dar,
ieşite din minţi, ele urlau şi mai tare la fiecare vaiet venit dintre
dă râ mă turi.
Contramaistrul Richomme sosise în goană , regretâ nd grozav că nici
inginerul Négrel şi nici Dansaert nu erau atunci în mină . Cu urechea
lipită de pereţii de rocă , el asculta; şi, în cele din urmă spuse că vaietele
acelea nu sunt vaiete de copil. Un bă rbat se afla acolo, fă ră nicio
îndoială . De două zeci de ori, pâ nă atunci, Maheu îl strigase pe Jeanlin.
Nu se desluşea nicio suflare. Micuţul trebuie să fi fost strivit.
Ş i aceeaşi horcă ială necurmată , monotonă . Îi vorbiră omului în
agonie, îl întrebară cum îl cheamă . Horcă itul era unicul să u ră spuns.
— Să ne gră bim! repeta Richomme, care organizase salvarea. Vom
vorbi după aceea.
Minerii atacau din amâ ndouă pă rţile stâ nca nă ruită , cu tâ rnă copul şi
cu lopata. Chaval se trudea, fă ră să scoată o vorbă , ală turi de Maheu şi
de É tienne, în vreme ce Zacharie conducea transportarea pă mâ ntului.
Sosise şi ceasul încetă rii muncii în mină , nimeni nu mâ ncase, dar
nimeni nu pleca, atâ ta vreme câ t nişte tovară şi de lucru se aflau în
primejdie. Se gâ ndiră , totuşi, că întreaga colonie se va nelinişti dacă nu
se va întoarce nimeni acasă şi socotiră să trimită femeile. Nici
Catherine, nici Mouquette şi nici mă car Lydie nu vrură să se
îndepă rteze, ţintuite locului de nevoia de a afla şi ajutâ nd la munca de
176
despresurare. Atunci Levaque primi sarcina de a aduce la cunoştinţa
celor de sus pră buşirea, o neînsemnată strică ciune, care era pe cale de
a fi reparată . Ceasurile erau aproape patru după amiază . În mai puţin
de o oră muncitorii fă cuseră treaba unei zile întregi: jumă tate din
straturile nă ruite ar fi fost ridicate dacă alte stâ nci nu ar fi alunecat,
desprinse din tavan. Maheu muncea cu o asemenea furie, încâ t, dacă se
apropia careva de el ca să -l înlocuiască o clipă , îi ră spundea cu un gest
înfricoşă tor.
— Mai încet! spuse, în sfâ rşit, Richomme. Suntem aproape. Nu
cumva să -i omorâ m.
Ş i, într-adevă r, horcă itul se auzea din ce în ce mai desluşit. Acest
necurmat horcă it îi că lă uzise pe lucră tori, iar acum pă rea că ră suflarea
gâ fâ ia chiar sub tâ rnă coape. Ş i, deodată , încetă .
Privindu-se, muţi, se cutremurară cu toţii, simţind suflul de gheaţă
al morţii cutreierâ nd bezna. Loveau cu tâ rnă coapele, uzi leoarcă de
nă duşeală , cu muşchii gata să se rupă de încordare. Dă dură peste un
picior; din clipa aceea, pă mâ ntul fu îndepă rtat cu mâ na; despresurară
membrele victimei, unul câ te unul. Capul nu fusese atins. Lă mpile îl
luminară , şi numele lui Chicot fu purtat din gură în gură . Era cald încă ,
cu şira spină rii sfâ rtecată de o stâ ncă .
— Înveliţi-l într-o cuvertură şi puneţi-l pe un vagonet, porunci
contramaistrul. Acum copilaşul, haideţi, repede!
Maheu mai dă du o ultimă lovitură de tâ rnă cop şi o deschiză tură
apă ru. Comunicară cu oamenii care, din partea cealaltă , înlă turau
dă râ mă turile. Aceia strigară , că ci îl gă siseră chiar atunci pe Jeanlin
leşinat, cu amâ ndouă picioarele rupte, ră suflâ nd încă . Taică -su fu cel
care ridică copilul în braţe; şi, cu fă lcile strâ nse, înjura întruna de
dumnezei şi de Cristoşi, ca să -şi urle durerea, în vreme ce Catherine,
împreună cu celelalte femei, se puseră din nou pe bocete.
Se formă în grabă un cortegiu. Bébert îl adusese pe Bataille, care fu
înhă mat la cele două vagonete: în primul ză cea trupul neînsufleţit al lui
Chicot, sprijinit de É tienne; în cel de al doilea Maheu şedea ţinâ ndu-l
pe genunchi pe Jeanlin leşinat; îl acoperise cu o bucată de pâ nză ,
smulsă de pe o uşă de aerare. Ş i merseră la pas. Câ te o lampă însemna
fiecare vagonet cu o stea însâ ngerată . Apoi, în urmă , pă şea coada
177
convoiului de mineri, vreo cincizeci de umbre, înşiruiţi unul după altul.
Acum, striviţi de oboseală , îşi tâ rau din greu picioarele, alunecâ nd prin
glod, cu tristeţea de moarte a unei turme lovite de molimă . Le trebui
mai mult de o jumă tate de ceas pentru a ajunge la camera orizontului.
Acest convoi subpă mâ ntean prin nepă trunsele bezne nu se mai
sfâ rşea, de-a lungul galeriilor, care se bifurcau, coteau, se tot
desfă şurau.
La camera orizontului, Richomme, sosit înaintea celorlalţi, dă duse
ordin să se pă streze o colivie liberă , în care Pierron îmbarcă îndată
cele două vagonete. Într-una şedea Maheu cu copilul ră nit, pe
genunchi, în vreme ce în cealaltă , É tienne trebui să ţină în braţe
cadavrul lui Chicot, ca să poată încă pea. După ce lucră torii se
îngră mă diră în celelalte etaje ale coliviei, aceasta o porni în sus. Fu
nevoie de două minute. Din ghizduri se revă rsa o ploaie rece; cu
privirea aţintită în sus, oamenii aşteptau neră bdă tori să vadă o dată
lumina zilei.
Din fericire, un ucenic care fusese trimis la doctorul Vanderhaghen
îl gă sise, şi acum se întorceau împreună . Jeanlin şi mortul fură duşi în
camera contramaiştrilor, unde, tot anul, ardea un foc mare. Se dă dură
la o parte gă leţile cu apă caldă pregă tite pentru spă larea picioarelor, şi
după ce întinseră două saltele pe dalele de piatră , fură culcaţi pe ele,
bă rbatul şi copilul. Numai Maheu şi É tienne intrară .
Afară , încă rcă toarele de vagonete, minerii şi puştii sosiţi în grabă
fă cură un grup şi vorbeau în şoaptă .
Medicul, de îndată ce-şi aruncă doar o privire asupra lui Chicot,
murmură :
— S-a zis cu el!… Puteţi să -l spă laţi.
Doi supraveghetori despuiară de haine, apoi spă lară cu buretele
acest cadavru negru de că rbune, murdar încă de sudoarea muncii.
— Capul i-a ră mas neatins, reluă doctorul, îngenuncheat pe salteaua
pe care ză cea Jeanlin. Ş i pieptul. Ah! cu picioarele a pă ţit-o.
El însuşi dezbră ca copilul, îi desfă cea boneta, îi scotea haina,
pantalonii şi că maşa, cu o îndemâ nare de dă dacă . Ş i bietul trupşor
apă ru, firav ca al unei gâ ngă nii, plin de pulbere neagră şi de lut galben,
stră bă tut de pete de sâ nge. Nu se desluşea nimic, fu nevoie să -l spele şi
178
pe el. Atunci, spă lat cu buretele, apă ru şi mai slab, cu carnea atâ t de
palidă , de stră vezie, încâ t prin ea i se vedeai oasele. Te cuprindea mila
vă zâ nd această ultimă degenerare a unei stirpe de nă pă stuiţi, suferinţa
acestei pierituri, aproape strivită de nă ruirea stâ ncilor. Câ nd fu curat, i
se vă zură ră nile de pe coapsă , două pete roşii pe pielea-i albă .
Jeanlin, redobâ ndindu-şi cunoştinţa, scoase un vaiet. În picioare, în
faţa saltelei, bă lă ngă nindu-şi mâ inile, Maheu îl privea şi lacrimi amare i
se rostogoliră din ochi.
— Ei? Tu eşti tată l bă iatului? întrebă doctorul ridicâ nd capul. Nu
mai plâ nge degeaba, vezi bine doar că nu e mort… Mai bine ajută -mi.
Constată două rupturi simple. Dar piciorul drept îl îngrijora: fă ră -
ndoială va trebui să -l taie.
Chiar în clipa aceea inginerul Négrel şi Dansaert, încunoştinţaţi în
cele din urmă , sosiră împreună cu Richomme. Cel dintâ i îl asculta cu un
aer exasperat pe contramaistru, care povestea faptele întâ mplate.
Izbucni: Veşnic aceste afurisite de armă turi! Nu le spusese el, de mii de
ori, că acolo îşi vor gă si mormâ ntul?! Ş i brutele astea, care tot dă deau
zor cu greva, câ nd erau puşi să facă un lucru mai solid! Ră u era doar că
acum compania avea să plă tească oalele sparte. Domnul Hennebeau
are de ce să fie mulţumit!
— Cine e? îl întrebă el pe Dansaert, ră mas mut în faţa cadavrului, pe
care-l înveleau într-un cearşaf.
— Chicot, unul dintre lucră torii noştri cei mai buni, ră spunse
contramaistrul. Ră mâ n, de pe urma lui trei copii… Nenorocitul de el!
Doctorul Vanderhaghen ceru ca Jeanlin să fie de îndată transportat
acasă la pă rinţi. Sunară ceasurile şase, soarele scă pata; ar face bine să
transporte şi cadavrul; şi inginerul porunci să se înhame caii la furgon
şi să fie adusă o targă . Copilul ră nit fu pus pe targă , în vreme ce
salteaua şi mortul fură încă rcaţi în furgon.
Câ teva încă rcă toare de vagonete aşteptau încă la uşă , stâ nd de
vorbă cu minerii ce ză boveau să vadă ce s-a întâ mplat. Câ nd uşa de la
sala contramaiştrilor se deschise, liniştea puse stă pâ nire pe întregul
grup. Ş i se alcă tui un nou convoi; furgonul înainte, apoi targa şi, în
urmă , coada cortegiului mulţimii. Pă ră siră mina, urcară agale panta
spre colonie. Cele dintâ i geruri ale lui noiembrie despuiaseră întinsele
179
plaiuri, pe care noaptea le învă luia încet, ca un linţoliu abă tut din cerul
livid.
É tienne îl sfă tui în şoaptă pe Maheu s-o trimită pe Catherine s-o
vestească pe maică -sa, pentru ca aceasta să primească mai uşor
lovitura. Tată l, care mergea după targă , mâ hnit de moarte, fă cu semn
că se învoieşte, iar fata se îndepă rtă în goană , că ci, între timp, se
apropiau de casă . Dar furgonul, această binecunoscută şi tristă cutie,
apucase a fi vă zut. Femeile, înnebunite, erau pe trotuare, trei-patru, cu
capul descoperit, şi alergau de spaimă . Curâ nd, numă rul lor spori,
treizeci întâ i, apoi cincizeci, gâ tuite toate de aceeaşi groaznică spaimă .
Aşadar cineva murise! Cine oare? Povestea pe care le-o spusese
Levaque, după ce le liniştise pe toate, le pră vă lea acum într-o uriaşă
teroare de coşmar; nu credeau că murise un singur om, ci că pieriseră
zece, şi că furgonul urma să -i aducă pe toţi, unul câ te unul.
Catherine o gă sise pe maică -sa ră scolită de o presimţire; şi de la
îngă imarea celor dintâ i cuvinte, femeia strigă :
— A murit taică -tu!
Zadarnic se împotrivea Catherine, vorbindu-i despre Jeanlin. Fă ră a
mai auzi un cuvâ nt, mama Maheu se repezi într-acolo. Ş i, vă zâ nd
furgonul ivindu-se înaintea bisericii, deveni palidă şi-şi pierdu
cunoştinţa. În pragul uşilor, femeile, mute de emoţie, lungeau gâ tul ca
să vadă , în vreme ce altele pâ ndeau, tremurâ nd la gâ ndul de a afla în
faţa că rei case se va opri convoiul.
Carul trecu, şi, în urmă , mama Maheu îl ză ri pe bă rbatul ei însoţind
targa. Atunci, de îndată ce această targă fu aşezată în faţa casei lor şi îl
vă zu pe Jeanlin viu, dar cu picioarele rupte, se petrecu înă untru-i o atâ t
de bruscă reacţie, încâ t, gâ tuită de furie, bâ lbâ i doar, fă ră o lacrimă în
ochi:
— Asta era! Acum ne schilodesc copiii!… Amâ ndouă picioarele, vai
de mine, Doamne, ce să mă fac, oameni buni?
— Taci odată ! se ră sti doctorul Vanderhaghen, care venise să -l
panseze pe Jeanlin. Ţ i-ar fi pă rut mai bine dacă ră mâ nea mort acolo?
Dar mama Maheu se porni şi mai tare, în mijlocul bocetelor Alzirei,
Lénorei şi ale lui Henri. Ajutâ nd la ridicarea celui ră nit şi dâ ndu-i
doctorului toate cele trebuincioase, îşi blestema soarta, întrebâ nd de
180
unde va lua bani pentru a hră ni infirmi. Nu era de ajuns bă trâ nul, acum
şi bă ieţaşul ajunsese olog! Ş i nu mai înceta, în vreme ce alte strigă te,
sfâ şietoare vaiete izbucneau dintr-o casă învecinată ; erau nevasta şi
copiii care hohoteau, plâ ngâ nd pe trupul neînsufleţit al lui Chicot. Se
aşternea pă cura nopţii; sfâ rşiţi de oboseală , minerii îşi mâ ncau în
sfâ rşit supa, în colonia adâ ncită într-o linişte grea şi cutreierată doar
de vaiete prelungi.
Se scurseră trei să ptă mâ ni. Se putuse evita amputarea, iar Jeanlin
ră mă sese cu amâ ndouă picioarele, dar şchiop. În urma unei anchete,
compania se hotă râ se să acorde un ajutor de cincizeci de franci şi, în
afară de asta, fă gă duise că va că uta pentru micul infirm, de îndată ce se
va însă nă toşi, o treabă afară din mină . Dar cu atâ ta nefericirea lor nu
era mai mică , că ci tată l fusese atâ t de zguduit, încâ t că zu la pat,
doborâ t de fierbinţeală .
Începâ nd de joi, Maheu se ducea iar la lucru, şi acum era duminică .
Seara, É tienne vorbi despre apropiatul termen de 1 decembrie,
preocupat să ştie dacă compania îşi va preface în faptă ameninţarea.
Vegheară pâ nă la ceasurile zece în aşteptarea Catherinei, care ză bovea
pesemne undeva cu Chaval. Dar ea nu se întoarse. Furioasă , mama
Maheu puse ză vorul la uşă , fă ră a scoate un cuvâ nt. Lui É tienne îi
trebui multă vreme ca să adoarmă , neliniştit de acest pat gol, în care
Alzire ocupa un locşor atâ t de mic.
A doua zi tot aşa, nici pomeneală de Catherine şi abia după -amiază ,
la întoarcerea din mină , familia Maheu află că Chaval nu o mai lă sa să
plece. Îi fă cea scene atâ t de groaznice, încâ t Catherine se hotă râ se să
ră mâ nă cu el. Pentru a evita orice fel de reproş, Chaval pă ră sise pe
neaşteptate mina Voreux şi tocmai fusese angajat la Jean-Bart, puţul
domnului Deneulin, unde se dusese şi ea ca încă rcă toare de vagonete.
Altminteri, noua pereche continua să locuiască în Montsou, la Piquette.
Maheu spunea întâ i că se va duce să -l pă lmuiască pe Chaval şi îşi va
aduce fata acasă , cu picioare în spate. Apoi, însă , avu un gest de om
resemnat; la ce bun? lucrurile ajungeau totdeauna aici. Nimeni nu
putea împiedica vreo fată să se încurce cu un bă iat, dacă aceasta-i era
pofta inimii. Mai cuminte era să aştepte, liniştiţi, că să toria. Dar mama
Maheu nu lua lucrurile chiar atâ t de uşor.
181
 — Ce, am bă tut-o câ nd s-a încurcat cu acest Chaval? striga ea că tre
É tienne, care o asculta tă cut, foarte palid. Poftim, spune dumneata,
care eşti un om cu judecată … Noi am lă sat-o de capul ei, nu-i aşa?
pentru că , Doamne, asta e soarta tuturor. Uite, şi eu eram însă rcinată
câ nd taică -su s-a cununat cu mine. Dar eu n-am fugit din casa
pă rinţilor, şi porcă ria de a da înainte de vreme banul muncit de mine
unui bă rbat, care nici mă car nu are nevoie de el, n-aş îi fă cut-o
niciodată … Ah! e dezgustă tor, vezi? Au să ajungă oamenii ca nici să nu
mai facă copii.
Ş i pentru că É tienne nu ră spundea decâ t dâ nd întruna din cap, ea
stă rui:
— O fată care putea să se ducă seară de seară unde voia! Ce
mâ ncă rimi o fi avâ nd în piele de n-are ră bdare, să aştepte s-o mă rit,
după ce ne va îi dat o mâ nă de ajutor? Mă car pâ nă om ieşi din
strâ mtoarea asta! Nu? Aşa se şi cuvenea, ai o fată ca să muncească şi
ea… Dar, vezi, am fost prea buni, n-ar fi trebuit s-o lă să m să petreacă
cu un bă rbat. De ajuns e să le dai un deget, ca să -ţi înhaţe apoi toată
mâ na…
Alzire dă dea din cap, aprobâ nd. Lénore şi Henri, speriaţi de această
dezlă nţuire, plâ ngeau încetişor, în vreme ce mama fă cea pomelnicul
nă pastelor abă tute asupra capului lor: întâ i Zacharie, pe care fuseseră
siliţi să -l însoare; apoi bă trâ nul Bonnemort, care ză cea acolo, pe
scaunul lui, cu amâ ndouă picioarele ţepene; apoi Jeanlin, care nu va
putea pă ră si patul înainte de zece zile, cu oasele destul de ră u lipite; şi,
în sfâ rşit, ultima lovitura, tâ rfa asta de Catherine, fugită după un
bă rbat! întreaga familie se nă ruia. În afară de Maheu, nimeni din casă
nu mai lucra. Cum s-o scoată la capă t şapte guri, fă ră s-o socotească şi
pe Estelle, cu cei trei franci câ ştigaţi de el? Nu ne mai ră mâ ne decâ t să
ne aruncă m, cu toţii, în canal.
— Nu e de niciun folos să te tot macini, spuse Maheu cu un glas
surd. Poate că nici n-au dai încă peste noi atâ tea câ te putem ră bda.
É tienne, care îşi aţintise privirea în pă mâ nt, ridică deodată capul,
murmurâ nd, cu ochii pierduţi într-o viziune a viitorului:
— Da! A sosit momentul, a sosit momentul!

182
 PARTEA A PATRA

Pentru acea zi de luni, familia Hennebeau invitase la masă pe soţii

Grégoire şi pe fiica lor, Cécile. Această invitaţie fusese anume plă nuită :
de la masă , Paul Négrel trebuia să le ducă pe doamne să viziteze o
mină , Saint-Thomas, care se reinstala cu mare lux. Totul însă nu era
decâ t un foarte bun pretext, că ci această vizită fusese nă scocită de
doamna Hennebeau pentru a gră bi că să toria domnişoarei Cécile cu
Paul.
Ş i, pe neaşteptate, chiar în acea luni, că tre ceasurile patru, în zorii
zilei, izbucnise greva. Câ nd la 1 decembrie compania pusese în aplicare
noul ei sistem de salarizare, minerii ră mă seseră calmi. La sfâ rşitul
chenzinei, câ nd sosi ziua de plată , niciun muncitor nu fă cuse o câ t de
neînsemnată reclamaţie. Întregul personal al minei, de la director şi
pâ nă la cel din urmă supraveghetor, socoteau că tariful este acceptat;
luni dimineaţa, uimirea fusese foarte mare faţă de această declaraţie
de ră zboi, dovedind o tactică şi o organizare ce pă reau a indica o
conducere energică .
La ceasurile cinci, Dansaert îl trezi pe domnul Hennebeau, ca să -i
aducă la cunoştinţă că în mina Voreux nu coborâ se niciun muncitor.
Colonia celor „două sute patruzeci”, pe care-o stră bă tuse Dansaert în
drumul să u, era cu ferestrele şi cu uşile închise, cufundată într-un
somn adâ nc. Ş i de îndată ce directorul să ri din pat, cu ochii umflaţi încă
183
de somn, fu copleşit: din sfert în sfert de ceas soseau întruna curieri,
teancuri de telegrame se abă teau pe biroul să u, dese ca grindina. La
început nă dă jduise că greva se va limita la Voreux; dar ştirile primite
deveneau din minut în minut tot mai grave: se întinsese greva şi la
Mirou, apoi la Crêve-coeur, apoi la Madeleine, unde nu veniseră la
lucru decâ t gră jdarii; la Victoire şi la Feutry-Cantel, în aceste două
mine cele mai disciplinate, muncitorii sosiţi la lucru erau cu o treime
mai puţini; veniseră cu toţii numai La Saint-Thomas, unde pă rea că
ră zvră tirea nu pă trunsese. Pâ nă la ceasurile nouă , el dictă telegrame,
telegrafiind peste tot, prefectului din Lille, administratorilor
companiei, prevenind autorită ţile, cerâ nd instrucţiuni în vederea
mă surilor de luat. Îl trimisese pe Négrel să dea o raită prin toate
minele învecinate, ca să culeagă informaţiile cele mai exacte.
Deodată , domnul Hennebeau îşi aminti de masa pe care o pusese la
cale; şi era chiar gata să -şi trimită vizitiul la familia Grégoire ca s-o
vestească de amâ narea invitaţiei, câ nd avu o şovă ială , o clipă de
slă biciune, tocmai el, care, doar în câ teva fraze cuprinză toare, abia
pregă tise, milită reşte, câ mpul de bă taie. Urcă în odaia soţiei, unde o
camerista sfâ rşea tocmai de coafat pă rul doamnei Hennebeau.
— A! sunt în grevă , spuse ea liniştită , câ nd el îi ceru sfatul. Ei şi? Ce
ne interesează pe noi? Doar n-o să încetă m de-a mai mâ nca, nu-i aşa?
Ş i se încă pă ţâ nă , deşi el îi spuse că petrecerea va fi stricată şi vizita
la Saint-Thomas nu va mai putea avea loc; ea gă sea veşnic ră spuns la
orice, de ce să renunţe la o masă gata pregă tită , iar câ t despre vizita în
mină , la urma urmei, n-aveau decâ t să n-o mai facă , dacă această
plimbare era într-adevă r o imprudenţă .
— De altfel, spuse ea după ce camerista ieşi din odaie, ştii foarte
bine de ce ţin să -i primesc pe aceşti oameni de treabă . Această
că să torie s-ar cuveni să te intereseze mai mult decâ t toate prostiile
lucră torilor… În fine, ce să -ţi mai spun, ţin cu tot dinadinsul şi te rog să
nu mă mai contrariezi.
El o privea, agitat de un uşor tremur, iar tră să turile chipului să u
aspru şi închis, de om al disciplinei, dă dură în vileag tainica durere a
unei inimi ră nite. Ea ră mă sese cu umerii goi, prea coaptă , dar încă
stră lucitoare şi ispititoare cu statura ei ca a zeiţei Ceres şi daurită de
184
toamna vâ rstei. O clipă trebuie să fi fost aţâ ţat de pofta brutală de a o
lua în braţe şi de a-şi rostogoli capul între cei doi sâ ni, înfă ţişaţi vederii
lui, în această că lduţă încă pere în care se lă fă ia luxul de alcov al unei
femei senzuale şi unde plutea un aţâ ţă tor parfum de mosc. Dar se
stă pâ ni; de zece ani legă tura dintre ei era ruptă .
— Fie – spuse el, pă ră sind camera – lucrurile ră mâ n aşa cum am
hotă râ t.
Domnul Hennebeau era de baştină din Ardennes. Fă cuse cei dintâ i
paşi în viaţă luptâ ndu-se cu greută ţile să ră ciei pe care le înfruntă un
orfan zvâ rlit pe stră zile Parisului. După ce urmase, cu dificultă ţi,
cursurile Şcolii de mine, plecase, la două zeci şi patru de ani, la Grand
Combe, ca inginer al minei Sainte-Barbe. Trei ani mai târziu deveni
inginer divizionar în ţinutul Pas-de-Calais, în minele de la Maries; şi
acolo se şi însură , luâ nd în că să torie, printr-una din acele norocoase
lovituri ce constituie o regulă pentru tagma inginerilor de mine, pe
fiica unui bogat fabricant de ţesă turi din Arras. Vreme de cincisprezece
ani încheiaţi soţii Hennebeau tră iră în acelaşi mic oră şel de provincie,
fă ră ca vreo întâ mplare să fi curmat monotonia vieţii lor, nici mă car
naşterea vreunui copil. O iritare crescâ ndă o îndepă rta pe doamna
Hennebeau, educată în cultul aurului, de bă rbatul ei, pe care-l
dispreţuia vă zâ nd cu ce greutate îşi câ ştiga o mediocră leafă de pe
urma că reia nu-şi putea satisface nici. una dintre ambiţiile ce-i
legă naseră visele tinereţii în pension. El, de o strictă onestitate, nu se
aventura în niciun fel de speculaţii, fă câ ndu-şi slujba ca un ostaş la
datorie. Destră marea legă turii lor nu putu decâ t să se adâ ncească ,
înteţită de una dintre acele stranii nepotriviri să lă şluind în poftele
că rnii şi care aştern gheaţă între firile cele mai înflă că rate: el îşi adora
nevasta, de o senzualitate de blondă lacomă , şi totuşi, chiar de la
început, stingheriţi şi ră nindu-se de îndată ce încercau să se apropie,
nu mai dormeau împreună . Chiar de atunci, ea îşi luă un amant, fă ră ca
el să fi ştiut ceva. În cele din urmă , domnul Hennebeau plecă din
ţinutul Pas-de-Calais, spre a lua la Paris o slujbă de birou, cu gâ ndul că
soţia îi va fi recunoscă toare pentru această schimbare. Dar Parisul
trebuia să desă vâ rşească ruptura, Parisul acesta pe care ea îl dorea de
câ nd apucase să se joace cu cea dintâ i pă puşă şi unde doar în opt zile
185
se lepă dă de orice urmă a vieţii de provincie, devenind deodată
elegantă şi avâ ntâ ndu-se în toate nebuniile luxului acelei epoci.
Existenţa în cei zece ani pe care-i petrecu acolo îi fu umplută de o mare
pasiune, o legă tură ştiută de toată lumea, cu un om din a că rui pricină ,
câ nd o pă ră si, fu la un pas de moarte. De astă dată , întâ mplarea
nemaiputâ ndu-i fi tă inuită bă rbatului, acesta, în urma unor scene
îngrozitoare, se resemnase, învins în faţa liniştitei inconştienţe a
femeii, care-şi culegea fericirea de unde o gă sea. Doar după ruptură ,
câ nd o vă zu bolnavă de durere, primise postul de director al minelor
din Montsou, nă dă jduind totuşi că va izbuti s-o îndrepte, acolo, în
pustietatea acelor negre meleaguri.
De câ nd locuiau la Montsou, soţii Hennebeau începuseră să
retră iască supă ră torul plictis al celor dintâ i zile ale că să toriei lor. La
început, sufletul ei pă ru a fi despovă rat în această adâ ncă linişte, aflâ nd
o alinare în neteda monotonie a nemă rginitelor câ mpii; şi ea se
înmormâ nta, ca o femeie sfâ rşită , avâ nd aerul că tâ ră şte după o sine o
inimă moartă şi că tră ieşte la aşa depă rtare de toate cele lumeşti, încâ t
chiar faptul că se îngră şa o lă sa de tot nepă să toare. Apoi, mocnind sub
vă lul acestei indiferenţe, izbucni o ultimă febră , o nevoie de a-şi mai
tră i viaţa, o nevoie pe care izbuti s-o amă gească timp de şase luni, câ t
dură preocuparea de a-şi aranja şi de a-şi mobila după gustul ei
clă direa direcţiei. Aşa cum fusese o socotea groaznică , astfel că o
umplu cu covoare, cu fel de fel de bibelouri şi cu un lux de opere de
artă că rora le merse faima pâ nă la Lille. Acum ţinutul începu s-o
exaspereze, aceste stupide câ mpii, întinse la nesfâ rşit, aceste veşnice
drumuri negre, lipsite de ară tarea vreunui copac, şi pe care mişuna o
înfricoşă toare gloată ce-i fă cea silă şi o înspă imâ nta. Începură
vă ică relile surghiunului; îşi învinuia bă rbatul că a jertfit-o în schimbul
unei lefi de patruzeci de mii de franci, un venit de mizerie, cu care de-
abia reuşea să ţină casa. N-ar fi putut şi el să urmeze pilda altora, să
ceara o cotă -parte, să dobâ ndească acţiuni şi să izbutească să -şi facă , în
sfâ rşit, o situaţie? Ş i stă ruia cu o cruzime de femeie cu dotă şi care-şi
adusese în menaj averea. El, totdeauna corect, refugiindu-se în
aparenta-i ră ceală de funcţionar administrativ, se simţea totuşi ră scolit
de patima pentru această fă ptură , de una dintre acele patimi tâ rzii atâ t
186
de violente şi care cresc odată cu vâ rsta. Nu o posedase niciodată ca un
amant; era urmă rit de o veşnică obsesie: să i se dea o dată şi lui aşa
cum se dă duse altuia. În fiecare dimineaţă visa să o cucerească seara;
apoi, însă , câ nd îl învă luia cu privirea ochilor ei reci, câ nd simţea
împotrivire în întreaga ei fiinţă , se ferea chiar să -i atingă mâ na. Nu
exista leac pentru această suferinţă ascunsă sub asprimea atitudinii lui,
suferinţa, unei inimi calde, tâ njind după o fericire pe care nu o putuse
afla în propriul să u că min. După ce se scurseră şase luni, iar locuinţa
direcţiei, în întregime mobilată , nu o mai preocupă , doamna
Hennebeau se pră buşi într-o lâ ncezeală de plictis, ca o victimă pe care
surghiunul o va ucide şi care, dacă viaţa i s-ar stinge, s-ar simţi fericită .
Tocmai atunci Paul Négrel sosea în Montsou. Maică -sa, vă duva unui
că pitan din Provence şi care tră ia la Avignon dintr-o neînsemnată
rentă , trebuise să se mulţumească doar cu pâ ine şi cu apă pentru a-l
împinge pe el pâ nă pe bă ncile Ş colii politehnice. Nu terminase studiile
printre cei dintâ i, iar unchiul să u, domnul Hennebeau, îi propusese să -l
ia ca inginer la Voreux. De atunci, tratat de soţii Hennebeau ca un copil
al lor, tră i la ei pe casă şi pe masă , ceea ce-i îngă duia să -i trimită maică -
sii jumă tate din leafa sa de trei mii de franci. Pentru a masca această
binefacere, domnul Hennebeau vorbea despre greută ţile pe care
trebuie să le întâ mpine un tâ nă r obligat să -şi întemeieze un că min într-
una dintre micile vile pe care întreprinderea minieră le rezervă
inginerilor ei. Doamna Hennebeau îşi luase curâ nd rolul de adevă rată
mă tuşă , tutuindu-şi nepotul, stră duindu-se să -l facă să se simtă bine.
Mai cu seamă în cele dintâ i luni, se comportă ca o mamă ce nu-şi
precupeţeşte sfaturile cu privire la cele mai mă runte lucruri; dar
ră mâ nea, totuşi, femeie, alunecâ nd, cu prilejul discuţiilor, pe
povâ rnişul confidenţelor personale. Bă iatul acesta, atâ t de tâ nă r şi de
practic, de o inteligenţă lipsită de scrupule, propovă duind cu privire la
problemele dragostei teorii filosofice, o amuza cu pornirile-i pesimiste,
ce-i aţâ ţau tră să turile feţei cu nasul ascuţit Fireşte, într-una din seri, se
trezi în braţele ei, şi ea pă ru a i se dă rui din mă rinimie, lă murindu-i
totuşi că inima îi era împietrită şi că nu voia să -i fie altceva decâ t
prietenă . Ş i, într-adevă r, nu fu geloasă , ba chiar glumea pe socoteala lui
în legă tură cu încă rcă toarele de vagonete, despre care Négrel spunea
187
că sunt îngrozitoare, certâ ndu-l aproape că nu avea şi el, ca orice tâ nă r,
ispră vi de povestit. Apoi, o pasionă gâ ndul de a-l că să tori; voia să i se
devoteze şi-şi puse în minte să -l că pă tuiască ea însă şi cu o fată bogată .
Legă turile lor continuară , ca desfă tă toare jocuri, că rora ea le dă ruia
cele din urmă dră gă lă şenii de femeie trâ ndavă şi obosită .
Se scurseră astfel doi ani. Într-o noapte, domnul Hennebeau, auzind
mersul tiptil al unor picioare desculţe prin faţa camerei lui, că zu la
bă nuială . Această nouă aventură a soţiei lui, la el, în propria-i casă , cu
un bă iat că ruia îi putea fi mamă , îl revolta! Ş i, de altfel, chiar a doua zi
doamna Hennebeau îi vorbi bă rbatului despre alegerea pe care o
fă cuse pentru nepotul lor. Ea se dedică cu atâ ta ardoare că să toriei lui
Paul Négrel cu Cécile Grégoire, încâ t domnului Hennebeau îi fu ruşine
de monstruoasa-i bă nuială şi îi pă stră recunoştinţă tâ nă rului pentru
faptul că , de câ nd venise printre ei, casa lor era mai puţin tristă .
Câ nd coborî din odaia soţiei sale, domnul Hennebeau tocmai îl gă si
în vestibul pe Paul, care se întorcea acasă . Avea aerul unui om pe care
istoria cu greva îl amuza grozav.
— Ei, ce este? îl întrebă unchiul să u.
— Ce să fie? Am dat o raită prin colonii. Oamenii par foarte cuminţi
acolo… Cred că n-au de gâ nd decâ t să -şi trimită nişte delegaţi.
Dar în acea clipă se auzi glasul doamnei Hennebeau, care striga de la
primul etaj:
— Tu eşti, Paul?… Vino pâ nă aici, sus, să -mi spui şi mie ce se
petrece. E de-a dreptul caraghios să se poarte ră u nişte oameni care
tră iesc atâ t de fericiţi!
Directorul trebui să renunţe la gâ ndul de a mai afla ceva, pentru că
doamna Hennebeau i-l confisca pe Négrel, aducă torul de ştiri. Se
reîntoarse, ca să se aşeze în faţă biroului să u, pe care se îngră mă dise
un nou teanc de telegrame.
La ceasurile unsprezece, câ nd sosi familia Grégoire, ei ră maseră
uluiţi vă zâ ndu-l pe valetul Hippolyte postat la uşă , în chip de santinelă ,
şi care, înainte de a-i împinge cu grabă ca să -i introducă în casă , îşi tot
rotea privirile îngrijorate, de la un capă t pâ nă la celă lalt al stră zii.
Perdelele de la ferestrele salonului erau lă sate, oaspeţii fură conduşi
direct în biroul de lucru, unde îl gă siră pe domnul Hennebeau, care le
188
ceru iertare că îi primea în acest chip, dar salonul dă dea spre drum şi
n-ar fi fost de niciun folos să -i facă pe oameni a crede că vor să -i
provoace.
— Cum se poate? N-aţi aflat nimic? continuă el vă zâ ndu-le uimirea.
Câ nd domnul Grégoire află că greva izbucnise în sfâ rşit, ridică din
umeri cu aeru-i calm. Eh! nu se va întâ mpla nimic, populaţia era de
treabă . Cu o mişcare a capului, doamna Grégoire sublinie şi ea
încrederea pe care o avea în seculara resemnare a minerilor, în vreme
ce Cécile, foarte veselă în ziua aceea, frumoasă şi respirâ nd să nă tate,
îmbră cată într-o rochie de stofă portocalie, surâ dea la auzul cuvâ ntului
de grevă , care-i aducea aminte de vizitele şi împă rţirea pomenilor prin
coloniile minerilor.
Dar doamna Hennebeau, urmată de Négrel, îşi fă cu apariţia,
înveşmâ ntată din cap pâ nă -n picioare în mă tase neagră .
— Ei, ce spuneţi? Plicticos lucru! strigă ea, din uşă . Ce oameni şi
ă ştia! Ca şi cum n-ar fi putut să mai aştepte!… Ştiţi, Paul nu mai vrea. să
ne ducă să vizită m mina Saint-Thomas.
— Vom ră mâ ne aici, ră spunse într-un chip îndatoritor domnul
Grégoire. Va fi o mare plă cere pentru noi.
Paul se mulţumi doar să le salute, pe Cécile şi pe maică -sa. Supă rată
de această lipsă de atenţie, mă tuşa îl avâ ntă , doar cu o clipire a ochilor,
spre tâ nă ra fată ; iar câ nd îi auzi râ zâ nd împreună , îi învă lui pe
amâ ndoi cu o privire maternă .
Între acestea, domnul Hennebeau termină de citit telegramele şi
aşternu pe hâ rtie câ teva ră spunsuri. Stă teau de vorbă lâ ngă el, doamna
Hennebeau spunea că nu se ocupase deloc de această cameră de lucru,
pe care o lă sase într-adevă r aşa cum fusese, cu vechiu-i tapet roşu
decolorat, cu grelele-i mobile de acaju, cu clasoarele sale uzate. Se
scurseră , astfel, trei sferturi de oră , urma să se aşeze cu toţii la masă ,
câ nd valetul vesti sosirea domnului Deneulin. Acesta îşi fă cu intrarea,
agitat, şi se înclină în faţa doamnei Hennebeau.
— Ia te uită , ce surpriză ! spuse el ză rind familia Grégoire. Ş i, cu
vioiciune, se adresă directorului: Vasă zică s-a întâ mplat! Am aflat totul
de la inginerul meu, chiar adineauri… La mine toţi muncitorii au
coborâ t la lucru azi-dimineaţă . Dar molima se poate întinde. Nu sunt
189
deloc liniştit… Dar la dumneata cum stau lucrurile?
Sosise în goană , că lare, iar îngrijorarea i se putea desluşi în vorbele
rostite prea tare şi în mişcă rile-i repezite, ce-l fă ceau să semene cu un
ofiţer de cavalerie în retragere.
Domnul Hennebeau începu a-i da lă muriri cu privire la adevă rata
stare de lucruri, câ nd Hippolyte deschise uşa sufrageriei. Atunci
schimbă vorba şi îi spuse:
— Ră mâ i să mă nâ nci cu noi. Vom mai vorbi despre toate acestea
după masă .
— Bine, cum vreţi, ră spunse Deneulin, atâ t de curios să afle cele
petrecute, încâ t primi invitaţia fă ră să mai fi fost nevoie de vreo
stă ruinţă .
Dâ ndu-şi seama, totuşi, că să vâ rşise o impoliteţe, se întoarse spre
doamna Hennebeau, cerâ ndu-şi scuze. Doamna se ară tă , de altfel,
încâ ntată . După ce, în urma dispoziţiei pe care o dase, fusese pus cel de
al şaptelea tacâ m, doamna Hennebeau îşi aşeză oaspeţii la masă : pe
doamna Grégoire şi pe Cécile, lâ ngă domnul Hennebeau, apoi pe
domnii Grégoire şi Deneulin, la dreapta şi la stâ nga ei, şi, în sfâ rşit, pe
Paul, între tâ nă ra fată şi domnul Grégoire. Câ nd li se serviră
aperitivele, reluă , surâ ză toare!
— O să mă scuzaţi, aş îi vrut să vă dau stridii… Ştiţi că lunea soseşte
totdeauna în Marchiennes un transport din Ostanda şi plă nuisem să -
mi trimit bucă tă reasa, cu tră sura… Dar femeia s-a temut să nu fie
bă tută cu pietre…
O întrerupseră cu toţii, într-un val de veselie. Gă seau întâ mplarea
câ t se poate de hazlie.
— Sst! fă cu contrariat domnul Hennebeau, privind spre ferestrele
prin care se vedea şoseaua. Nu-i nevoie ca lumea să afle că avem
oaspeţi în dimineaţa asta.
— Oricum ar fi, parte de aşa ospeţe n-o să aibă câ te zile or avea,
declară domnul Grégoire.
Râ setele reîncepură , dar mai puţin zgomotoase. Toţi oaspeţii se
simţeau la largul lor în această încă pere cu pereţii plini de covoare
flamande, mobilată cu vechi bufete de stejar. Argintă ria stră lucea de
după cristalele vitrinelor şi se mai afla un mare suport de aramă roşie,
190
ale că rui scâ nteietoare rotunjimi reflectau un palmier şi o aspidistra,
înverzind în glastrele de majolică . Afară , un vâ nt tă ios, venind dinspre
nord-est, îngheţa acea zi de decembrie. Dar nicio adiere nu pă trundea
înă untru, unde stă ruia o blâ ndă că ldură de seră , o că ldură ce fă cea şi
mai pă trunză tor parfumul delicat al unui ananas tă iat şi aşezat pe
fundul unui vas de cristal.
— Ce-ar fi dacă am lă sa perdelele? propuse Négrel, care se înveselea
la gâ ndul de-a bă ga groaza în familia Grégoire.
Fata în casă , care-l ajuta pe valet, crezu că era vorba despre o
poruncă şi se duse să tragă una dintre perdele. Din clipa aceea o ţinură
numai în glume: nu atingeau un pahar sau vreo furculiţă fă ră să -şi ia,
chipurile, toate mă surile de prevedere. Izbucniră exclamaţii de câ te ori
era adus un nou fel de bucate, ca şi cum şi-ar fi vă dit satisfacţia în faţa
orică rui lucru ră mas de pe urma unei pră dă ciuni să vâ rşite într-o cetate
cucerită ; iar sub vă lul acestei veselii forţate, mocnea o teamă surdă ,
dată în vileag de scurte priviri, zvâ rlite fă ră voie spre şosea, ca şi cum o
ceată de flă mâ nzi, pâ ndind afară , şi-ar îi aţintit ochii asupra ospă ţului
lor.
După omleta cu trufe, apă rură pă stră vii de pâ ră u. Conversaţia se
desfă şura în jurul crizei industriale, care se agrava de un an şi
jumă tate.
— Era inevitabil, spuse Deneulin. Prea marea prosperitate din
ultimii ani trebuia să ducă la această stare de lucruri. Gâ ndiţi-vă numai
la uriaşele capitaluri imobilizate în reţelele de că i ferate, în porturi şi
canaluri, la acest aur greu înmormâ ntat în cele mai nebuneşti
speculaţii. Numai la noi s-au fă cut fabrici de zahă r ca şi cum judeţul
acesta ar avea parte de trei recolte de sfeclă pe an… Ş i acum, de! banii
nu se mai gă sesc astă zi nici de leac, aşa că trebuie să aşteptă m să se
scoată dobâ nzile atâ tor milioane cheltuite; iată că rei pricini se
datoreşte această gâ tuire de moarte şi această stagnare de agonie a
afacerilor.
Domnul Hennebeau combă tu această teorie, dar fu de acord că anii
de belşug, ră sfă ţâ ndu-l pe lucră tor, îl stricaseră .
— Câ nd te gâ ndeşti, strigă el, că vlă jganii ă ştia puteau să câ ştige în
minele noastre pâ nă la şase franci pe zi, adică îndoitul sumei pe care o
191
au astă zi! Ş i tră iau bine, prindeau gustul luxului… Fireşte că astă zi le
vine greu să se mai întoarcă la cumpă tarea lor de altă dată .
— Domnule Grégoire – spuse doamna Hennebeau, curmâ nd o clipă
discuţia – să vă mai dau nişte pă stră vi… Sunt foarte gustoşi, nu-i aşa?
Directorul înnodă firul întrerupt al vorbei:
— Judecâ nd drept, se poate spune că e din vina noastră ? Ş i noi
suntem loviţi, tot atâ t de nemilos… De câ nd uzinele se închid una câ te
una, ducem o luptă îndră cită ca să ne scă pă m de stocurile care se
îngră mă desc, şi în faţa reducerii din ce în ce mai simţitoare a
comenzilor suntem, desigur, siliţi să scă dem şi noi preţul de cost… Iată
ce nu vor, nici în ruptul capului, să înţeleagă lucră torii.
O clipă domni tă cerea. Servitorul aducea pui de potâ rniche la
frigare, în vreme ce fata în casă începea să toarne în cupele
comesenilor vin de Chambertin.
— A fost foamete în India, reluă Deneulin, cu jumă tate glas, ca şi
cum şi-ar fi vorbit sieşi. America, încetâ nd să mai facă comenzi de fier
şi de fontă , a dat o grea lovitură furnalelor noastre. Toate se înlă nţuie,
o câ t de îndepă rtată zguduire e de ajuns ca să cutremure lumea… Şi
imperiul, care era atâ t de mâ ndru de aceasta arză toare febră
industrială ! începu să mă nâ nce din aripa de potâ rniche. Apoi, ridicâ nd
glasul, spuse: Partea proastă este că , pentru a coborî preţul de cost,
logic ar îi să se mă rească producţia; altminteri, această scă dere a
preţului de cost atacă salariile, iar muncitorul are, astfel, dreptate,
spunâ nd că el plă teşte oalele sparte.
Mă rturisirea aceasta, smulsă sincerită ţii sale, stâ rni o nouă discuţie.
Doamnele nu se amuzau deloc. De altminteri, fiecare îşi vedea de
farfuria lui, în toiul primelor momente ale mesei câ nd încă înghiţeau cu
lă comie bucatele. În clipa aceea valetul intră din nou şi pă ru că vrea să
spună ceva, dar apoi şovă i.
— Ce e? întrebă domnul Hennebeau. Dacă au sosit cumva iar
telegrame, adu-le încoace… Aştept nişte ră spunsuri.
— Nu, domnule, a venit domnul Dansaert, e în vestibul… Dar n-ar
vrea să vă deranjeze.
Directorul se scuză şi îi spuse servitorului să -l introducă pe
contramaistru. Acesta, după ce intră , ră mase în picioare la câ ţiva paşi
192
de masă , în vreme ce cu toţii îşi întoarseră ochii spre noul-venit, care,
mă tă hă los cum era, abia de-şi mai tră gea ră suflarea sub povara ştirilor
pe care le aducea. Locuitorii din colonii continuau să fie liniştiţi.
Luaseră doar o singură hotă râ re, şi anume să trimită o delegaţie. Poate
chiar în câ teva minute va şi sosi.
— Foarte bine, mulţumesc, spuse domnul Hennebeau. Să ştii că
vreau zilnic două rapoarte, unul dimineaţa, şi altul seara!
Ş i, de îndată ce Dansaert plecă , începură din nou să curgă glumele,
se repeziră la salata à la russe, spunâ nd că nu trebuie să ză bovească
nicio clipă dacă ţin s-o mai mă nâ nce toată , în tihnă . Dar fă ră de margini
le fu veselia câ nd Négrel cerâ nd pâ ine servitoarei, aceasta îi ră spunse
un „da, domnule” atâ t de şoptit şi îngrozit, încâ t s-ar fi putut crede că
simţea pe urmele ei o ceată gata de masacru şi de viol.
— Mai poţi vorbi, pâ nă una-alta – spuse doamna Hennebeau fă câ nd
haz – încă n-au intrat.
Directorul, că ruia tocmai i se aducea un teanc de plicuri şi
telegrame, deschise o scrisoare, că reia voi să -i dea citire cu glas tare.
Era o epistolă trimisă de Pierron şi în care, în fraze respectuoase, el
aducea la cunoştinţa directorului că se vă zuse silit să ia parte la grevă ,
împreună cu tovară şii să i de lucru, numai de teama de a nu fi
maltratat; şi adă uga că nici mă car nu putuse refuza de a fi membru în
delegaţia ce urma să se înfă ţişeze, cu toate că , în ce-l privea, el
dezaproba acest demers.
— Lată ce însemnează libertatea muncii! strigă domnul Hennebeau.
Atunci ajunseră să discute din nou despre grevă şi-l întrebară care e
pă rerea lui în această chestiune.
— Ei, poftim!… Am mai vă zut noi d-astea… Au să trâ ndă vească o
să ptă mâ nă sau, hai să spunem, o chenzină , aşa cum s-a întâ mplat şi
ultima dată . Au să vâ nture toate câ rciumile, iar apoi, câ nd or să le
ghioră ie maţele de foame, se vor întoarce în mină .
Deneulin clă tină din cap.
— Chiar atâ t de liniştit nu sunt… De astă dată par a fi mai bine
organizaţi. Mai dispun şi de un fond de rezervă , nu?
— Ei şi? De-abia trei mii de franci! Ce scofală să facă cu ei?…
Bă nuiesc pe unul, un anume É tienne Lantier, că le este şef. E un bun
193
lucră tor, îmi pare ră u că voi fi silit să -l concediez, aşa cum am fă cut
odinioară cu faimosul Rasseneur, care continuă să otră vească Voreux-
ul cu concepţiile şi cu berea lui… Nicio grijă , în opt zile, jumă tate din
numă rul lucră torilor vor relua munca, iar în cincisprezece zile, toţi cei
zece mii de oameni vor fi în fundul minei.
Era încredinţat de ceea ce vorbea. Nu-l îngrijora decâ t un singur
gâ nd: nu cumva să cadă în dizgraţia Regiei, dacă aceasta va arunca pe
umerii lui povara ră spunderii pentru grevă . De la o vreme nu se mai
simţea chiar atâ t de bine vă zut de cei de sus. De aceea, lă sâ nd la o
parte porţia de salată à la russe cu care se servise, se apucă din nou sa
parcurgă telegramele primite de la Paris, ră spunsuri că rora voia să le
pă trundă tâ lcul tuturor cuvintelor. Fu scuzat, masa se prefă cea într-un
dejun milită resc, luat pe câ mpul de bă tă lie, înainte de a se schimba cele
dintâ i focuri de armă .
Din clipa aceea doamnele se amestecară şi ele în discuţie. Doamna
Grégoire îşi vă dea înduioşarea pentru soarta acestor bieţi oameni care
vor suferi de foame, şi Cécile se şi vedea împă rţind bonuri de pâ ine şi
de carne. Dar doamna Hennebeau îşi ară tă uluirea câ nd auzi vorbindu-
se despre mizeria minerilor din Montsou. Oare nu erau cu adevă rat
fericiţi? Oameni care aveau parte de locuinţă , de că ldură şi de îngrijire
medicală , toate numai pe socoteala companiei! În nepă sarea pentru
această turmă , nu ştia nimic despre nevoile ei, ci doar buchea lecţiei
învă ţate pe de rost şi cu care îşi uimea musafirii sosiţi de la Paris; şi, în
cele din urmă , sfâ rşise prin a crede ea însă şi în ceea ce spunea,
indignâ ndu-se împotriva nerecunoştinţei oamenilor din popor.
În tot acest ră stimp, Négrel continua să -l îngrozească pe domnul
Grégoire. Cécile nu-i displă cea deloc şi era dispus să se însoare cu ea,
ca să -i facă plă cere mă tuşă -sii; dar, ca tâ nă r cu experienţă şi neînstare,
cum spunea, să se mai înflă că reze, nu-i putea ară ta vreun freamă t de
om îndră gostit. În ceea ce-l privea, se socotea republican, lucru care
totuşi nu-l împiedica deloc să se poarte cum nu se poate mai aspru cu
lucră torii să i, zeflemisindu-i cu o fină ironie în faţa doamnelor.
— În ce mă priveşte, eu n-am optimismul unchiului meu, reluă el.
Mă tem să nu izbucnească grave dezordini… De aceea, domnule
Grégoire, vă sfă tuiesc să vă ză vorâ ţi bine conacul de la Piolaine. S-ar
194
putea ca oamenii să se dedea la pră dă ciuni.
Tocmai în clipa aceea, domnul Grégoire, fă ră ca de pe blâ ndu-i chip
să -i piară surâ sul ce-l lumina, ară ta sentimente şi mai pă rinteşti decâ t
soţia sa faţă de soarta minerilor.
— Să mă prade! strigă el, încremenit. Da ce au cu mine ca să mă
jefuiască ?
— Cum ce au cu dumneavoastră ? Nu sunteţi unul dintre acţionarii
minelor din Montsou? Nu le faceţi niciun ră u decâ t că tră iţi de pe urma
muncii lor. Reprezentaţi josnicul capital, şi asta-i de ajuns… Să ştiţi de
la mine că , dacă revoluţia triumfă , veţi fi silit să restituiţi toată averea
dumneavoastră , ca şi cum aţi fi dobâ ndit-o prin furt.
De data aceasta el îşi pierdu liniştea de copil nevinovat, senină tatea
inconştienţei în care tră ia. Bâ lbâ i:
— Bani furaţi, care? Averea mea? Da ce, stră bunicul meu n-a muncit
pe brâ nci ca să adune banii investiţi pe atunci? N-am înfruntat cu toţii
atâ tea şi atâ tea riscuri în afacerea asta? Ce? Folosesc în scopuri rele
rentele mele de astă zi?
Doamna Hennebeau, alarmată , vă zâ nd pe mamă şi fiică albe ca
varul, se gră bi să intervină , spunâ nd:
— Paul glumeşte, domnule dragă .
Dar domnul Grégoire era scos din minţi. Cum servitorul trecu prin
faţă -i cu un castron de raci, luă şi el, aşa, în neştire, trei raci şi începu să
le spargă picioarele între dinţi.
— Ah! nu tă gă duiesc că există şi acţionari care abuzează . Aşa, de
pildă , mi s-a spus că nişte miniştri au primit pachete de acţiuni
Montsou drept mită pentru unele servicii fă cute companiei. Cam la fel
cum s-a întâ mplat şi cu un nobil de vază al că rui nume îl trec sub
tă cere, un duce, cel mai mare dintre acţionarii noştri, care duce o viaţă
de scandal şi de risipă , milioane zvâ rlite pe fereastră , în desfrâ u, în
mari chiolhane, în lux inutil… Dar noi, noi, ă ştia, care tră im fă ră
tă mbă lă u, ca oameni cumsecade ce suntem! Noi, care nu speculă m,
care ne mulţumim să tră im o viaţă să nă toasă cu câ t avem, fă câ nd, din
avutul nostru, parte şi să ră cimii!… Ia mai lă saţi-o încolo de treabă ! Ar
trebui ca lucră torii dumitale să fie jefuitori la drumul mare ca să ne
fure nouă mă car o gă mă lie de ac!
195
 Chiar Négrel trebui să -l liniştească , foarte înveselit că izbutise să -l
înfurie în aşa hal. Castronul cu raci trecea necontenit prin faţa tuturor
comesenilor; se auzeau mă runtele trosnituri ale carapacelor, în vreme
ce discuţia ajunse, din vorbă în vorbă , la politică . Cum-necum, domnul
Grégoire, tremurâ nd încă , se pretindea liberal şi îl regreta pe Louis-
Philippe7. Câ t despre Deneulin, acesta era pentru un guvern de mâ nă
forte şi declara că împă ratul aluneca pe povâ rnişul concesiunilor
primejdioase.
— Amintiţi-vă de anul 89, spuse el. Numai nobilimea a fă cut cu
putinţă revoluţia, şi aceasta prin complicitatea ei, prin spiritul ei
amator de inovaţii filosofice… Ei bine, burghezia face astă zi acelaşi joc
prostesc cu entuziasmul ei pentru liberalism, cu linguşirile faţă de
popor… Da, da, nu faceţi decâ t să ascuţiţi colţii fiarei, ca să ne sfâ şie. Ş i
într-o bună zi ne va sfâ şia, să n-aveţi nicio îndoială !
Doamnele îl fă cură să tacă şi, vrâ nd să schimbe vorba, îl întrebară ce
fac fiicele lui. Lucie era la Marchiennes, unde câ nta împreună cu o
prietenă de-a ei; Jeanne picta chipul unui bă trâ n cerşetor. Dar toate
acestea le spuse cu gâ ndul aiurea, fă ră a-l slă bi din ochi pe directorul
Hennebeau, care, preocupat să -şi citească telegramele, uitase cu totul
de oaspeţi. Simţea Parisul îndă ră tul acestor fiţuici, ordinele
administratorilor, care aveau să ia hotă râ ri cu privire la grevă . Aceasta
era o pricină mai mult ca Deneulin să nu reziste preocupă rii sale şi să
întrebe, adresâ ndu-se deodată directorului:
— În fine, ce aveţi de gâ nd să faceţi?
Domnul Hennebeau tresă ri şi ocoli întrebarea prin câ teva cuvinte
vagi:
— Vom vedea…
— Fă ră -ndoială , dumneavoastră sunteţi că ptuşit, nu glumă , şi prin
urmare puteţi aştepta – îşi dă du Deneulin în vileag, cu glas tare,
gâ ndurile – dar, în ce mă priveşte, mă duc pe copcă dacă greva se
întinde şi la Vandame. Oricâ t de bine am reutilat mina Jean-Bart,
numai cu ea tot nu o pot scoate la capă t, decâ t dacă aş fi în stare să -i

 Adică monarhia Iui Ludovic Filip de Orléans, răsturnat în Franţa

7

de luptele din februarie 1848, în urma cărora, la 25 februarie

1848, a fost proclamată republica.
196
asigur o producţie neîntreruptă … Ah! nu mă vă d deloc în sâ nul lui
Avraam, vă asigur!
Această mă rturisire, fă cută fă ră voie, pă ru a-l interesa pe domnul
Hennebeau. Îl asculta, şi un plan încolţi în mintea lui: dacă cumva
greva ia o întorsă tură proastă , de ce să n-o folosească , lă sâ nd ca
evenimentele să -l ducă de râ pă pe vecin, pentru ca, pe urmă , să -i
înhaţe concesiunea pe un preţ de nimic? Ar fi mijlocul cel mai sigur de
a recâ ştiga bunele dispoziţii ale administratorilor, care visau de atâ ta
amar de vreme să pună mâ na pe Vandame.
— Dacă aveţi atâ tea încurcă turi de pe urma minei Jean-Bart, spuse
el râ zâ nd, de ce nu ne-o cedaţi nouă ?
Dar lui Deneulin îi şi pă ru ră u de vă ică relile lui. Strigă :
— Nici în ruptul capului!
Furia lui avu darul să -i înveselească pe toţi şi, în cele din urmă , în
clipa în care fu adus desertul, uitară de grevă . O şarlotă de mere cu
bezea şi frişcă fu copleşită de laude. Apoi doamnele discutară despre o
reţetă de pră jitură cu ananas, despre care spuseră că e de asemenea
delicioasă . Fructele, nişte struguri şi nişte pere, desă vâ rşiră
desfă tă toarea toropeală ce însoţeşte sfâ rşitul unei mese copioase.
Vorbeau cu toţii deodată , înduioşaţi, în vreme ce valetul le turna în
cupe un vin de Rin, sortit să înlocuiască şampania, socotită printre ei
drept bă utură comună .
Ş i, în această prielnică atmosferă a desertului, că să toria care avea
să -i lege pe Paul şi pe Cécile fă cu un vă dit pas înainte. Mă tuşa îi
aruncase tâ nă rului atâ t de stă ruitoare priviri, încâ t el se ară tă amabil,
recucerind astfel, cu aeru-i mieros, simpatia familiei Grégoire,
copleşită încă de povestea lui cu pră dă ciunile. O clipă , în faţa acestei
înţelegeri de minune dintre nevastă -sa şi nepotul lui, domnul
Hennebeau simţi redeşteptâ ndu-i-se în suflet afurisita-i bă nuială , ca şi
cum ar fi surprins, în ocheadele schimbate între ei, o trupească
atingere. Dar apoi, din nou, gâ ndul la această că să torie, desă vâ rşită
aici, în faţa lui, îl linişti.
Hippolyte tocmai servea cafelele, în clipa câ nd fata în casă dă du
buzna, înfricoşată de-a binelea.
— Domnule, domnule, au venit!
197
 Erau delegaţii. Se auziră zgomote de uşi şi se desluşi un suflu de
groază cutreierâ nd încă perile învecinate.
— Du-i în salon, spuse domnul Hennebeau.
În jurul mesei, oaspeţii schimbară priviri ce vă deau un fior de
nelinişte. O clipă domni tă cerea. Apoi încercară să reia glumele: se
prefă cură că îşi vâ ră în buzunare zahă rul ră mas şi plă nuiră , chipurile,
să ascundă tacâ murile. Dar directorul ră mase grav, râ setele se
stinseră , glasurile se prefă cură în şoapte, în vreme ce ală turi paşii grei
ai delegaţilor ce intrau că lcau îndesat pe covorul salonului.
Doamna Hennebeau se adresă , cu glasul scă zut, bă rbatului ei:
— Sper că n-ai să -ţi laşi cafeaua nebă ută .
— Nici vorbă , ră spunse el. Să mai aştepte!
Era nervos, ciulea urechile la orice zgomot, silindu-se să pară
preocupat numai de ceaşca-i de cafea.
Paul şi Cécile se ridicaseră tocmai, iar el o fă cu să dea o ocheadă în
salon, prin gaura cheii. Îşi înă buşeau râ setele şi vorbeau în şoaptă :
— Îi vezi?
— Da… Vă d pe unul mă tă hă los, cu alţi doi mai mă runţi în urma lui.
— Au mutre îngrozitoare, nu-i aşa?
— Ba nu, sunt foarte nostimi.
Deodată , domnul Hennebeau se ridică de pe scaun, spunâ nd că prea
era fierbinte cafeaua şi ca o va bea câ nd se va întoarce. Ş i, în clipa în
care ieşea pe uşă , îşi duse degetul la gură , pentru a le atrage luarea-
aminte să fie prevă ză tori. Cu toţii îşi reluară locurile pe scaune şi
ră maseră , în jurul mesei, muţi, necutezâ nd să facă o mişcare, ascultâ nd
de departe, cu urechile ciulite, tulburaţi, acele greoaie glasuri
bă rbă teşti.

Încă din ajun, într-o întrunire ce avusese loc la Rasseneur, É tienne,

împreună cu alţi tovară şi de lucru aleseseră pe purtă torii de cuvâ nt ce
198
aveau să se înfă ţişeze a doua zi la direcţie. Seara, câ nd mama Maheu
află că bă rbatul ei fă cea parte din delegaţie, fu mâ hnită şi îl întrebă
dacă ţine cu tot dinadinsul să ră mâ nă pe drumuri. Dar însuşi Maheu nu
primise sarcina decâ t cu un simţă mâ nt de împotrivire. Amâ ndoi, câ nd
era vorba să facă ceva. se pră buşeau, în ciuda nedreptă ţii şi a mizeriei
pe care le înfruntau, în stră vechea resemnare a neamului lor,
tremurâ nd de grija zilei de mâ ine, primind mai curâ nd să -şi
gâ rbovească spinarea. De obicei, în toate rosturile vieţii, Maheu se
bizuia pe judecata neveste-sii, care-i dă dea totdeauna sfaturi înţelepte.
De astă dată , totuşi, sfâ rşi prin a se supă ra, cu atâ t mai mult cu câ t, în
fundul sufletului, îi împă rtă şea temerile.
— Lasă -mă -n pace! Ce vrei? îi spuse Maheu culcâ ndu-se şi
întorcâ ndu-i spatele. Frumos mi-ar sta să -mi pă ră sesc tovară şii de
lucru?… Nu-mi fac decâ t datoria.
La râ ndu-i, se culcă şi ea. Niciunul, nici altul nu scoteau o vorbă .
Apoi, după un lung ră stimp de tă cere, mama Maheu ră spunse:
— Ai dreptate, du-te şi tu cu ei. Numai să ştii, dragul meu, că suntem
pierduţi.
Sună de amiază câ nd prâ nziră , că ci întâ lnirea trebuia să aibă loc
peste un ceas, la câ rciuma Avantage, de unde urmau să se ducă apoi la
domnul Hennebeau. Mâ ncară în ziua aceea cartofi, dar cum nu mai
ră mă sese decâ t o bucă ţică de unt, nimeni n-o atinse. Vor avea diseară
pâ ine cu unt.
— Ş tii că ne-am gâ ndit ca tu să iei cuvâ ntul, îi spuse deodată É tienne
lui Maheu.
Acesta din urmă ră mase încremenit, cu glasul sugrumat de emoţie.
— Ah, nu, asta-i prea de tot! strigă mama Maheu. Îl las din toată
inima să meargă cu voi, dar nu vreau cu niciun chip să facă pe şeful… Ei
poftim! De ce tocmai el, şi nu altul?
Atunci É tienne se explică , folosind arză toarea-i elocvenţă . Maheu
era cel mai bun lucră tor din toată mina, cel mai iubit, cel mai respectat,
acela pe ale că rui vorbe cumpă nite se punea cel mai mult temei. De
aceea, doleanţele minerilor vor că pă ta, rostite de el, o greutate
hotă râ toare. Desigur că lui însuşi i-ar fi revenit sarcina, în primul râ nd,
să vorbească ; dar el era de prea puţină vreme în Montsou. Mai multă
199
greutate vor avea cuvintele unui vechi bă ştinaş al acestor meleaguri. În
sfâ rşit, tovară şii de lucru ţineau să -şi încredinţeze interesele celui mai
vrednic dintre ei: nu putea, aşadar, să nu primească . Ar fi fost, din
parte-i, o lipsă de curaj.
Mama Maheu fă cu un gest de deznă dejde.
— Du-te, du-te, dragul meu, n-ai decâ t să faci aşa încâ t să cră pi tu
pentru alţii. Eu, la urma urmelor, nu mai zic nimic!
— Dar n-am să ştiu deloc ce să vorbesc, bâ lbâ i Maheu. O să spun
prostii.
É tienne, fericit că îl fă cuse să se hotă rască , îl bă tu prieteneşte pe
umă r.
— O să spui ceea ce simţi, şi o să fie foarte bine.
Cu gura plină , taica Bonnemort, ale că rui picioare începuseră să se
dezumfle, asculta, clă tinâ nd din cap. Pentru un ră stimp, se aşternu
tă cerea. Câ nd aveau la masă cartofi, copiii, mâ ncâ nd, se înecau, şi de
aceea erau cuminţi. Apoi, după ce-şi înghiţise îmbucă tura, bă trâ nul
murmură agale:
— Spune-le tot ce-ai să pofteşti, şi lucrurile s-or întâ mpla ca şi cum
nimic nu le-ai fi spus… Oho! Am mai vă zut eu de-astea, am mai vă zut
eu treburi dintr-astea! Sunt patruzeci de ani de-atunci. Direcţia ne
dă dea afară pe uşă , şi încă cu lovituri de sabie. Astă zi poate că au să vă
primească ; dar fie că vorbeşti cu pereţii ă ştia, fie că vorbeşti cu ei,
totuna e… Ce vrei? Sunt plini de bani, şi nici că se sinchisesc de noi!
Se fă cu iară şi tă cere; Maheu şi É tienne se ridicară să plece, lă sâ ndu-i
pe toţi ai casei posomorâ ţi, zgâ indu-se la talerele goale. Ieşind, trecură
pe la Pierron şi Levaque, şi câ teşipatru se îndreptară spre câ rciuma lui
Rasseneur, unde se adunau, cosind în grupuri mici, trimişii coloniilor
învecinate. Ş i câ nd cei două zeci de delegaţi se gă siră laolaltă , hotă râ ră
împreună condiţiile ce urmau să le opună condiţiilor companiei; şi o
porniră spre Montsou. Vâ ntul tă ios dinspre nord-est mă tura
drumurile. Câ nd ajunseră acolo, sunau ceasurile două .
Servitorul le spuse, întâ i, să aştepte, închizâ nd uşa în urma lor; apoi,
câ nd se reîntoarse, îi introduse în salon, unde dă du la o parte
draperiile de la ferestre. O palidă lumină de zi se cernea prin sita
dantelată a perdelelor. Iar minerii, lă saţi singuri în încă pere, nu
200
cutezară să se aşeze, atâ t de stingheriţi se simţeau; ară tau cu toţii
foarte curaţi, în haine de stofă , bă rbieriţi de dimineaţă , cu pă rul şi cu
mustă ţile lor galbene. Îşi tot suceau şepcile între degete, zvâ rlind
piezişe priviri că tre mobilele din odaie, ce alcă tuiau un amestec din
toate stilurile cu care gustul pentru vechituri umpluse moda timpului:
fotolii Henric al II-lea, scaune Ludovic al XV-lea, un dulap de stil italian
din veacul al XVII-lea, un birou în stil spaniol din veacul al XV-lea, o
draperie de altar împodobind că minul şi pasmanterii ale unor vechi
patrafire aplicate pe perdelele din faţa uşilor. Aceste aură rii de demult,
aceste vechi mă tă suri, de un ton roşcat, tot acest lux de capelă îi fă cu să
se simtă cuprinşi de o stinghereală plină de respect. Li se pă rea că îşi
împotmolesc picioarele prin lâ na înaltă a covoarelor orientale. Dar mai
ales că ldura le pă rea înă buşitoare, o că ldură statornică , de calorifer, ce
le învă luia brusc feţele îngheţate de vâ ntul înfruntat pe drum. Se
scurseră cinci minute. Se simţeau din ce în ce mai stingheriţi de
atmosfera închisă a acestei încă peri luxoase, atâ t de odihnitoare.
În cele din urmă , domnul Hennebeau intră , cu nasturii încheiaţi
milită reşte la redingota pe care purta corect mica fundă a decoraţiei.
Le vorbi el cel dintâ i:
— Aha! Aţi venit!… V-aţi ră zvră tit, după câ t se pare… Ş i se
întrerupse, pentru a adă uga cu o rece politeţe: Luaţi loc, să stă m de
vorbă , asta şi doream.
Minerii se întoarseră , că utâ nd cu privirea nişte scaune, pe care unii
dintre ei îndră zniră să se aşeze, în vreme ce ceilalţi, temâ ndu-se să nu
facă vreo strică ciune mă tă surilor brodate cu care erau acoperite,
socotiră mai nimerit să stea în picioare.
Urmă o tă cere. Domnul Hennebeau, care-şi împinsese fotoliul în faţa
că minului, îi numă ră repede, dintr-o ochire, şi încercă să şi-i
amintească , după chip. Îl recunoscu, tocmai, pe Pierron, pitit în cel din
urmă râ nd, şi ochii i se aţintiră asupra chipului lui É tienne, care se
aşezase în faţa lui.
— La să vedem, întrebă el, ce aveţi să -mi spuneţi?
Se aştepta ca É tienne să fie purtă torul de cuvâ nt şi fu atâ t de uimit
câ nd îl vă zu avansâ nd pe Maheu, încâ t nu se putu stă pâ ni să nu spună :
— Cum? Tocmai dumneata, un bun lucră tor, care te-ai ară tat
201
totdeauna atâ t de cumpă nit, un vechi bă ştinaş din Montsou şi urmaş al
unei familii care din tată -n fiu lucrează în fundul minei, din ziua în care
a ră sunat cea dintâ i lovitură de tâ rnă cop?!… O, asta nu e bine deloc! Mă
mâ hneşte faptul că tocmai dumneata eşti în capul ră zmeriţei!…
Maheu îl asculta cu ochii în pă mâ nt. Apoi începu să vorbească , întâ i
cu glasul şovă ielnic şi scă zut:
— Domnule director, tocmai pentru că sunt un om liniştit, că ruia
nimeni nu-i poate reproşa nimic, m-au ales tovară şii mei de lucru pe
mine. Faptul acesta trebuie să vă dovedească că nu este vorba despre
revolta unor zurbagii, sau a unor oameni care, puşi pe rele, ar vrea să
semene dezordine. Noi nu vrem decâ t să ni se facă dreptate, nu mai
putem îndura aşa viaţă , suntem siliţi să cră pă m de foame şi socotim că
a sosit ceasul unei asemenea înţelegeri între noi, încâ t să ne fie
asigurată mă car pâ inea cea de toate zilele… Glasul li că pă ta tot mai
multă vigoare. Ridică privirea şi vorbi mai departe, uitâ ndu-se drept în
ochii directorului: Vă daţi seama, domnule director, câ t se poate de
bine, că nu ne putem împă ca cu noul dumneavoastră sistem de plată …
Suntem învinuiţi că facem prost armarea galeriilor. E adevă rat, că ci nu
putem folosi la această muncă timpul cuvenit. Dar dacă l-am folosi,
atunci ziua noastră de lucru ar îi şi mai redusă , după ce că nici aşa nu e
de ajuns de lungă ca să ne hră nească ; ne-am pră pă di suportâ nd
această ultimă lovitură , care ar deveni ucigă toare pentru toţi lucră torii
dumneavoastră . Plă tiţi-ne mai mult, şi atunci vom arma mai bine,
folosind la această muncă timpul cuvenit, în loc să ne înverşună m la
extracţia de că rbune, singura muncă de pe urma că reia ne mai putem
alege cu ceva. Nicio altă învoială nu e cu putinţă . Plă tiţi-ne munca, dacă
vreţi s-o facem… Dumneavoastră aţi nă scocit, în locul acestui fel de
plată , ceva ce nu poate să ne intre în cap! Asta e! întâ i scă deţi preţul
vagonetului, apoi ne spuneţi că , vrâ nd să compensaţi această scă dere,
ne plă tiţi aparte lucră rile pentru susţinerea galeriilor. Chiar dacă acest
lucru ar fi adevă rat, la fel de furaţi am fi, că ci armarea ne ia totdeauna
mai multă vreme. Dar ceea ce ne îndâ rjeşte este că nici mă car nu e
adevă rat: compania nu ne compensează în niciun fel, ci, prin această
mă sură , nu face decâ t să mai îndese în buzunarele ei încă două centime
de fiecare vagonet. Atâ t, şi nimic mai mult!
202
 — Da, da, aşa e, ă sta e adevă rul! murmurară ceilalţi mineri câ nd îl
vă zură pe domnul Hennebeau fă câ nd un gest violent, ca pentru a
curma cuvintele vorbitorului.
De altminteri, Maheu i-o luă înainte directorului. Acum se avâ ntase
de-a binelea, vorbele îi veneau de la sine. Din câ nd în câ nd era singur
uimit ascultâ ndu-se, într-atâ t i se pă rea că nu el, ci un altul vorbeşte
prin gura lui. Erau lucruri îngră mă dite de o viaţă întreagă şi care-i
mocneau în fundul sufletului, fel de fel de adevă ruri de care nici mă car
nu-şi dă duse seama şi care izbucneau din inima-i doldora de
amă ră ciune. Dă dea în vileag mizeria lor, a tuturor, truda lor nemiloasă ,
viaţa aceea de vită , cu femeile şi copilaşii urlâ nd de foame, acasă , câ t
era ziulica de lungă . Pomeni despre acel ultim şi nefericit sistem de
plată , despre chenzinele acelea de batjocură , pe care, ştirbite de fel de
fel de amenzi şi zile de şomaj, le aduceau acasă familiei lor îndurerate.
Ce, nu cumva şi-au pus în gâ nd să -i nimicească ?
— Prin urmare, domnule director, conchise Maheu, de aceea am
venit să vă spunem că , dacă e vorba să cră pă m în orice caz de foame,
socotim că e mai cuminte să cră pă m fă ră a mai munci. Ne vom cruţa cel
puţin chinul trudei… Am pă ră sit lucrul şi nu vom mai coborî în mină
decâ t dacă compania se învoieşte cu condiţiile noastre. Vrea să ne
scadă preţul vagonetului de că rbune şi să plă tească aparte munca
depusă la armarea cu lemn a galeriilor. Dinspre partea noastră , noi:
cerem ca, în afară de ceea ce primeam pâ nă acum, să ni se mă rească cu
cinci centime preţul vagonetului de că rbune… Acum este râ ndul
dumneavoastră , ca să vedem dacă sunteţi pentru dreptate şi pentru
reluarea lucrului.
Voci se ridicară printre mineri:
— Aşa este!… Aşa gâ ndim cu toţii… Nu cerem decâ t dreptate.
Alţii, fă ră a scoate o vorbă , dă deau din cap, în semn de încuviinţare.
Ca prin farmec, luxoasa încă pere pierise, cu aură riile şi broderiile ei, cu
toată strania-i îngră mă dire de vechituri, iar oamenii nu mai simţeau,
sub ei, nici mă car covorul pe care-l că lcau, strivindu-l sub povara
încă lţă mintei lor grele.
— Lă saţi-mă să vă ră spund! strigă , în cele din urmă , domnul
Hennebeau, supă rat. Mai întâ i, nu este adevă rat că compania câ ştigă
203
două centime în plus la fiecare vagonet… Să facem socoteala.
Urmă o discuţie din care nu se putea înţelege mai nimic. Directorul,
vrâ nd să -i învră jbească , îi ceru pă rerea lui Pierron, care se bâ lbâ i,
ocolind ră spunsul. Levaque, dimpotrivă , era în fruntea celor mai
ră zvră tiţi, încurcâ nd treburile, vorbind cu certitudine despre lucruri
pe care nu le cunoştea. Puternicul murmur al vocilor era înă buşit de
tapiseriile grele ale acestei încă peri învă luite de că ldură , ca o seră .
— Dacă vorbiţi cu toţii deodată , reluă domnul Hennebeau, nu ne
mai înţelegem în vecii vecilor.
Din nou stă pâ n pe sine însuşi, îşi regă sise calmul, recea-i politeţe,
fă ră ră utate, de interpus ce primise o dispoziţie pe care înţelegea să o
ducă la îndeplinire. De la cele dintâ i cuvinte, nu-l slă bise din ochi pe
É tienne şi se stră duia, în fel şi chip, să -l facă să -şi pă ră sească muţenia
în care se ză vorise. De aceea renunţă să mai vorbească despre
chestiunea cu cele două centime şi lă rgi deodată întreaga discuţie.
— Nu, nu, vorbiţi mai bine pe şleau şi mă rturisiţi că vă lă saţi
asmuţiţi de josnice provocă ri. Vâ ntul unei molime bâ ntuie astă zi
sufletele tuturor muncitorilor şi îi corupe pe cei mai de ispravă dintre
ei… Ehei! N-am nevoie de destă inuirile nimă nui ca să -mi dau bine
seama că , de vreme ce eraţi atâ t de cuminţi altă dată , însemnează că
cineva v-a schimbat. Nu-i aşa că am dreptate? Vi s-a fă gă duit marea cu
sarea, chiar mai mult unt decâ t pâ ine, vi s-a bă gat în cap că acum e
râ ndul vostru să fiţi stă pâ ni… Într-un cuvâ nt, sunteţi înregimentaţi în
această faimoasă Internaţională , în această oaste de tâ lhari, al că ror vis
este nimicirea societă ţii.
Atunci É tienne îl întrerupse:
— Vă înşelaţi, domnule director. Niciunul dintre minerii din
Montsou n-a aderat încă . Dar dacă sunt împinşi într-acolo, muncitorii
din toate minele vor umple râ ndurile, solidarizâ ndu-se. Asta atâ rnă de
ceea ce va face compania.
Din această clipă , bă tă lia continuă doar între domnul Hennebeau şi
É tienne, ca şi cum toţi ceilalţi mineri nici n-ar mai fi fost de faţă .
— Compania este o adevă rată pronie pentru muncitorii ei şi faceţi
un pă cat ameninţâ nd-o. Numai în acest an ea a cheltuit trei sute de mii
de franci pentru construcţia de colonii pentru mineri, de pe urma
204
că rora nu câ ştigă nici doi la sută din ceea ce învesteşte, şi asta ca să nu
mai pomenesc despre pensiile pe care vi le plă teşte, despre
combustibilul şi medicamentele pe care le că pă taţi… Dumneata, care-
mi pari un om inteligent şi care ai devenit de-abia în câ teva luni unul
dintre cei mai destoinici lucră tori ai noştri, n-ai face mai cuminte dacă
ai propovă dui aceste adevă ruri, în loc să te dai de râ pă , că utâ nd
tovă ră şia unor oameni de tristă faimă ? Da, vreau să vorbesc despre
Rasseneur, de care am fost siliţi să ne despă rţim numai ca să cruţă m
minele noastre de otrava socialistă … Eşti vă zut, necontenit, în
tovă ră şia lui, şi nu încape nicio îndoială că el te-a pus să înfiinţezi acel
fond de rezervă pe care noi l-am îngă dui din toată inima dacă el n-ar
însemna decâ t un mijloc de economie, şi nu aşa cum îl simţim, adică o
armă împotriva noastră , un fond din care urmează să plă tiţi
cheltuielile necesare luptei. Ş i, în această privinţă , trebuie să adaug că
compania înţelege să -i revină ei dreptul de a exercita un control
asupra acestor bani.
É tienne, cu ochii aţintiţi într-ai lui, cu buzele fremă tâ nd de un uşor
tremur nervos, îl lă să să se avâ nte. Surâ se la auzul celei din urmă fraze
şi ră spunse cu simplitate:
— Carevasă zică , iată o nouă pretenţie, că ci domnul director
neglijase pâ nă acum să ceară acest drept de control… Dorinţa noastră
este, din pă cate, alta, şi anume ca compania să se ocupe mai puţin de
noi şi, în loc de a juca rolul providenţei, să se dovedească mai bine, pur
şi simplu, dreaptă , dâ ndu-ne ceea ce ni se cuvine; cu alte cuvinte,
câ ştigul nostru pe care ea ni-l ia. Este, oare, lucru cinstit ca la fiecare
criză lucră torii să fie lă saţi să moară de foame, pentru a salva, astfel,
dividendele acţionarilor?… Domnul director n-are decâ t să spună ce
vrea, dar adevă rul e că noul sistem de plată este, în realitate, o scă dere
deghizată a salariilor, şi tocmai aceasta ne revoltă , că ci dacă compania
are de fă cut unele economii, apoi face foarte ră u dacă vrea să le
realizeze doar de pe spinarea muncitorilor.
— Ah! Asta era buba! strigă domnul Hennebeau. Aşteptam această
învinuire, şi anume că înfometă m poporul, că noi tră im din sudoarea
muncii lui! Cum se poate să spui asemenea prostii dumneata, care ar
trebui să cunoşti riscurile enorme prin care trec capitalurile învestite
205
în industrie, în mine, de pildă ? Un puţ pentru extracţia că rbunelui,
echipat cu tot utilajul necesar, costă astă zi între un milion şi jumă tate
şi două milioane de franci; şi ce caznă pâ nă să fii în stare să smulgi un
câ ştig mediocru din bă netul greu pe care-l înghite o asemenea afacere!
Aproape jumă tate din numă rul întreprinderilor miniere din Franţa
dau faliment!… De altfel, este de-a dreptul prostească acuzaţia de
cruzime adusă întreprinderilor care reuşesc. Câ nd muncitorii lor
suferă , suferă şi ele. Credeţi, cumva, că în criza din zilele noastre
compania are de pierdut mai puţin decâ t voi? Ea nu determină
salariile, ci se supune legilor concurenţei, că ci altfel e osâ ndită la
pră buşire. Nu pe ea trebuie s-o învinuiţi, ci realitatea de fapt… Dar voi
nu vreţi să ascultaţi şi nu vreţi să înţelegeţi.
— Ba da, ră spunse tâ nă rul, înţelegem chiar foarte bine că : nu există
niciun mijloc să ni se îmbună tă ţească soarta atâ ta vreme câ t lucrurile
vor merge tot aşa, şi nu altfel, şi tocmai aceasta este pricina pentru
care, mai curâ nd sau mai tâ rziu, lucră torii singuri vor face astfel încâ t
ele să meargă aşa cum se cuvine.
Aceste cuvinte, atâ t de cumpă nite în aparenţă , fură rostite cu
jumă tate glas, dar cu atâ ta convingere, plină de clocotul ameninţă rii,
încâ t o grea tă cere se aşternu în urmă -le. Un simţă mâ nt de nelinişte,
un tremur de îngrijorare cutreieră tă cerea din salon. Ceilalţi delegaţi,
care nu prea înţelegeau ce se vorbea, simţeau totuşi că tovară şul lor de
lucru era, în acea încă pere ce dă dea în vileag viaţa de tihnă a
stă pâ nilor, purtă torul de cuvâ nt al propriei lor cauze; şi începură din
nou să arunce priviri piezişe că tre acele draperii şi tapiţerii calde, că tre
scaunele confortabile, că tre toată această risipă , din care cel mai mic
fleac valora câ t fiertura lor pe o lună de zile.
În cele din urmă , domnul Hennebeau, care ră mă sese gâ nditor, se
ridică pentru a-i lă sa să plece. Se ridicară cu toţii. É tienne îi fă cu semn
lui Maheu. Împingâ ndu-l uşor cu cotul iar acesta începu din nou să
vorbească , încurcat şi cu limba împleticită .
— Vasă zică , domnule director, asta e tot ce aveţi să ne spuneţi…
Atunci le vom spune celor ce ne-au trimis că respingeţi condiţiile
noastre.
— Dar eu, dragul meu, strigă directorul, eu nu resping nimic!… Nu
206
sunt decâ t un salariat, ca şi voi, şi nu am în această privinţă mai multă
putere decâ t cel din urmă dintre ucenicii voştri. Mi se dau dispoziţii şi
singurul meu rol este de a veghea la executarea lor întocmai. Dinspre
partea mea, v-am spus tot ce am socotit că se cuvine să vă spun, dar eu
nu pot hotă rî nimic… Mi-aţi adus la cunoştinţă cererile voastre, eu le
voi supune Regiei, şi apoi am să vă dau ră spunsul.
Vorbea cu aerul să u corect de înalt funcţionar, evitâ nd să pară că
intervine cu propria sa voinţă în acest conflict, pă strâ nd o ră ceală
curtenitoare, potrivită unui simplu instrument al autorită ţii. Iar
minerii îl priveau acum cu neîncredere, întrebâ ndu-se de unde vine, ce
interes putea să aibă ca să -i mintă , câ t trebuia să fure ca să se
interpună , astfel, între ei şi adevă raţii patroni. Vreo iscoadă cumva, im
om care, deşi era plă tit ca orice lucră tor, tră ia totuşi în asemenea
belşug!
É tienne cuteză să intervină , din nou, în discuţie:
— Vedeţi, prin urmare, domnule director, ce ră u e că nu ne putem
apă ra cauza în chip direct. Dacă ni s-ar îngă dui, am lă muri multe
lucruri şi am gă si argumentele pe care, în mod fatal, nu le aveţi în
vedere… Barem dacă am şti unde şi cui trebuie să ne adresă m!
Domnul Hennebeau nu se ară tă deloc supă rat. Ba chiar lă să să -i
scape un surâ s.
— Ei, asta-i acum! Lucrurile se complică , de vreme ce nu aveţi
încredere în mine… Trebuie, dară , să vă duceţi acolo.
Delegaţii îi urmă riseră gestul vag al mâ inii ară tâ nd că tre una din
ferestre. Unde era, oare, acest acolo? La Paris, fă ră îndoială . Dar ei nu
înţelegeau nimic desluşit, ţinta aceea se pierdea că tre hotarele unei
înfricoşă toare depă rtă ri, pe meleagurile cu neputinţă de atins,
învă luite într-o religioasă taină şi unde, atotputernic, un zeu
necunoscut adă sta pe vine, în fundul templului să u. Nu-l vor vedea la
faţă nicicâ nd; îl simţeau doar, ca pe o forţă , să lă şluind în nepă trunse
depă rtă ri şi apă sâ nd de acolo pe cei zece mii de mineri din Montsou. Ş i
câ nd directorul vorbea, simţeau că acea forţă pâ ndea ascunsă în
spatele lui, fă câ ndu-l să rostească necruţă toare sentinţe.
Îi copleşi deznă dejdea; însuşi É tienne ridică din umeri ca pentru a-i
lă muri că lucrul cel mai cuminte era să plece, în vreme ce domnul
207
Hennebeau îl bă tea prietenos pe umă r pe Maheu, întrebâ ndu-l cum îi
merge lui Jeanlin.
— Asta a fost, vezi bine, o amară învă ţă tură de minte, şi tot voi
sunteţi aceia care spuneţi că nu-i nevoie chiar de atâ ta grijă la armarea
galeriilor!… Să vă mai gâ ndiţi, dragii mei, şi o să înţelegeţi că o grevă ar
fi o nenorocire pentru toată lumea. Nici n-are să se împlinească o
să ptă mâ nă şi o să munţi de foame. Cum o s-o scoateţi la capă t!… Mă
bizui, de altfel, pe cuminţenia voastră şi sunt încredinţat că luni, cel
mai tâ rziu, o să coborâ ţi cu toţii în mină .
Pă ră siră salonul cu un tropă it de turmă , cu spină rile încovoiate, fă ră
a învrednici cu un ră spuns darea în vileag a acestei nă dejdi de
supunere. Directorul, care îi însoţea spre uşă , se simţi dator să rezume
convorbirea: de o parte, compania, cu noul ei sistem de salarizare, de
cealaltă parte, muncitorii, cu revendică rile 1er, şi anume majorarea
preţului cu cinci centime de fiecare vagonet. Pentru a nu-i lă sa să -şi
facă vreo iluzie, gă si de cuviinţă să -i prevină că , fă ră îndoială , Regia le
va respinge condiţiile.
— Mai gâ ndiţi-vă înainte de a să vâ rşi cine ştie ce prostii, repetă el,
îngrijorat de tă cerea lor.
În vestibul, Pierron se înclină pâ nă la pă mâ nt, în vreme ce Levaque
umbla, chipurile, să -şi pună şapca pe cap. Maheu că uta un cuvâ nt
potrivit de plecare, câ nd É tienne îl atinse din nou cu cotul. Ş i cu toţii se
îndepă rtară , în toiul acestei ră u prevestitoare tă ceri. Nu se auzi decâ t
zgomotul greu al uşii trâ ntite.
Câ nd domnul Hennebeau se reîntoarse în sufragerie, îşi regă si
oaspeţii muţi şi stană de piatră , în faţa pă hă ruţelor de lichior. În câ teva
cuvinte îl puse la curent pe Deneulin, al că rui chip deveni, în cele din
urmă , şi mai posomorâ t. Apoi, în vreme ce domnul Hennebeau îşi bea
ceaşca de cafea rece, încercară să vorbească despre alte lucruri. Dar
chiar soţii Grégoire se reîntoarseră la discuţia în jurul grevei,
ară tâ ndu-se miraţi că nu se întocmiseră legi anume pentru a interzice
muncitorilor să pă ră sească lucrul. Paul o linişti pe Cécile, asigurâ nd-o
că jandarmii urmau să sosească dintr-un minut într-altul.
În cele din urmă , doamna Hennebeau îl strigă pe valet:
— Hippolyte, înainte de a ne duce în salon, deschide ferestrele, ca să
208
intre aer.

Se scurseseră cincisprezece zile, iar în lunea celei de a treia

să ptă mâ ni, foile de prezenţă trimise la direcţie indicară o nouă
descreştere a numă rului lucră torilor coborâ ţi în mină . Stă pâ nii minei
socoteau că în dimineaţa aceea lucră torii îşi vor relua munca, dar
îndă ră tnicia Regiei, care nu voia să cedeze, îi întă râ ta pe mineri. Minele
Voreux, Crèvecoeur, Mirou, Madeleine nu mai erau singurele care
şomau. La Victoire şi la Feutry-Cantel lucrau acum de-abia o pă trime
din numă rul total al muncitorilor. Pâ nă şi puţul Saint-Thomas nu
fusese cruţat. Treptat-treptat, greva devenea generală .
O grea tă cere se aşternuse asupra incintei minei Voreux, tă cerea de
moarte a uzinei, neantul şi adâ nca delă sare a marilor şantiere în care
zgomotul muncii a amuţit. În plumburiul cer al lui decembrie, de-a
lungul estacadelor înalte, câ teva vagonete uitate lâ ncezeau, învă luite şi
ele de jalea tă cută a lucrurilor. Jos, între picioarele subţiri ale
estacadelor, stocul de că rbune descreştea, lă sâ nd pă mâ ntul pustiu şi
negru, în vreme ce rezervele de lemnă rie putrezeau, scă ldate de
averse. La debarcaderul canalului ră mă sese o şalupă , pe jumă tate
încă rcată , pă râ nd aţipită în apa cea tulbure, iar pe rambleul pustiu, din
care sulfurile descompuse fumegau în ciuda ploii, o că ruţă îşi înă lţa
jalnic hulubele că tre cer. Dar mai cu seamă clă dirile erau cuprinse de
amorţeală : hala ciururilor cu obloanele trase, turla în care nu se mai
înă lţa vacarmul să lii de recepţionare şi camera generatoarelor, rece
acum, şi uriaşul coş al uzinei, devenit prea larg pentru puţinul fum ce-l
mai stră bă tea. Numai dimineaţa se încă lzea maşina de extracţie.
Gră jdarii coborau hrana cailor, contramaiştrii, redeveniţi lucră tori,
roboteau singuri prin mină , veghind să împiedice strică ciunile care, de
îndată ce galeriile nu mai sunt întreţinute, distrug că ile de transport;
apoi, începâ nd de la ceasurile nouă , tot serviciul se fă cea pe scă ri. Iar
209
peste această moarte a clă dirilor, învă luite în negrul lor giulgiu de praf,
doar suflul pompei de epuizmente dă inuia mereu, cu respiraţia-i
greoaie şi prelungă , cele din urmă semne de viaţă ale minei, pe care
apele ar fi nimicit-o dacă suflarea aceea ar fi încetat.
În faţă , pe platou, colonia celor „două sute patruzeci” pă rea şi ea
moartă . Sosise în grabă prefectul din Lille, jandarmii bă tuseră
drumurile; dar, în faţa calmului greviştilor, prefectul şi jandarmii se
hotă râ seră să se întoarcă îndă ră t. Nicicâ nd cartierul minerilor nu
dă duse o mai frumoasă pildă , pe toată întinderea acelor plaiuri.
Bă rbaţii, pentru a nu fi ispitiţi să meargă la câ rciumă , dormeau câ t era
ziulica de lungă ; femeile, bâ nd cafea cu mă sură , deveneau mai
cumpă tate, mai puţin pă timaşe în certurile şi flecă relile lor; pâ nă şi
cetele de copii, de parcă ar fi înţeles situaţia, se cuminţiseră , alergâ nd
cu picioarele goale, hâ rjonindu-se şi plesnindu-se pe înfundate. Era un
cuvâ nt de ordine repetat, purtat din gură în gură : trebuiau să fie
liniştiţi.
Totuşi, un continuu du-te-vino umplea de lume casa familiei Maheu.
É tienne, în calitatea sa de secretar, împă rţise familiilor nevoiaşe cei
trei mii de franci ai fondului de rezervă ; apoi, din diferite pă rţi,
sosiseră câ teva sute de franci, adunaţi prin liste de subscripţie şi chete.
Acum însă toate resursele erau pe sfâ rşite, minerii nu mai aveau bani
să poată menţine greva, iar foametea devenea ameninţă toare. Maigrat,
care la început fă gă duise credite pentru o chenzină , se ră zgâ ndise
deodată , după opt zile, tă indu-le aprovizionarea cu alimente. De obicei,
el primea ordine de la companie; poate că aceasta dorea să termine cu
greva imediat, înfometâ nd minerii din colonii. Proceda, de altminteri,
ca un tiran cu toane, dă dea sau refuza pâ ine, după cum îi plă cea sau nu
chipul fetei pe care pă rinţii o trimiteau după provizii; şi-şi ţinea uşa
închisă mai ales pentru mama Maheu, voind s-o pedepsească , supă rat
foc că n-o avusese pe Catherine. Ş i, culmea nenorocirilor, era foarte
frig, iar femeile vedeau cu groază cum le scade provizia de că rbune,
neliniştite la gâ ndul că nu li se va mai da alta, de la mină , atâ ta vreme
câ t bă rbaţii lor nu vor relua lucrul. Nu era de ajuns că mureau de
foame, aveau să crape şi de frig.
În casa Maheu toate apucaseră să se ispră vească . Familia Levaque
210
mai cumpă ra încă de-ale mâ ncă rii din piesa de două zeci de franci luată
cu împrumut de la Bouteloup. Câ t despre Pierroni, acestora nu le
lipseau banii niciodată ; dar pentru a se preface că sunt şi ei flă mâ nzi ca
şi ceilalţi, şi aceasta doar de teama de a nu li se cere vreun împrumut,
luau tot ce le trebuia pe datorie de la Maigrat, care şi-ar fi aruncat
dugheana la picioarele Pierronei dacă ea i s-ar fi dat. Începâ nd din ziua
de sâ mbă tă , multe familii se culcară nemâ ncate. Şi, în faţa zilelor de
grozavă restrişte ce-i aşteptau, nu se auzea nicio tâ nguire, toţi ascultau
cu o liniştită încredere cuvâ ntul de ordine. Era, totuşi, o neclintită
nă dejde, o credinţă religioasă , oarba dă ruire a unei mulţimi de
cucernici. De vreme ce li se fă gă duise începerea unei ere de dreptate, ei
erau gata de orice jertfă pentru cucerirea fericirii universale. Foamea
le aţâ ţa frunţile visă toare, şi nicicâ nd mă rginitul lor orizont nu-şi
că scase în aşa mă sură hotarele pentru aceşti halucinaţi ai mizeriei.
Câ nd, din pricina vlă guirii, ochii li se împă ienjeneau, ei vedeau, privind
iară şi într-acolo, cetatea ideală a visului lor, apropiată în ceasul de faţă ,
înfă ţişâ ndu-se ca o realitate, prin fră ţia ce avea să lege mulţimile, prin
sosirea acelui veac de aur al muncii laolaltă şi al belşugului tuturor.
Nezdruncinată le era credinţa că vor pă trunde câ ndva în acea lume.
Fondurile li se ispră viseră , compania n-avea să cedeze, fiecare zi îi
întâ mpina şi mai împovă ră toare, iar ei îşi pă strau neştirbită speranţa,
ară tâ nd faptelor un surâ s de dispreţ. Chiar dacă pă mâ ntul s-ar
deschide sub picioarele lor, o minune îi va scoate la liman. Această
credinţă le ţinea loc de pâ ine, alinâ ndu-le durerea burţilor flă mâ nde.
După ce Maheu, împreună cu toţi ai să i apucau să înghită , prea lacomi,
fiertura de apă chioară , pă trundeau într-o existenţă ameţitoare, în
extazul iscat de nă dejdea unei vieţi mai fericite, pentru care odinioară
martirii se lă sau zvâ rliţi în groapa cu fiare.
Din momentul acela, É tienne devenise şeful lor necontestat. În
discuţiile ce aveau loc seară de seară , pronunţa oracole, pe mă sură ce
că rţile citite, ascuţindu-i mintea, îl fă ceau să capete pă reri sigure în
toate chestiunile. Ză bovea nopţi întregi, aplecat asupra că rţilor, şi
începuse să primească tot mai multe scrisori; se abonase chiar la ziarul
Vengeur, o foaie socialistă , care se tipă rea în Belgia; iar această
publicaţie, cea dintâ i care pă trundea în colonie, îi atră sese din partea
211
tovară şilor să i de lucru o foarte mare consideraţie. Popularitatea sa
crescâ ndă îl impresiona, zi de zi, tot mai mult. Să întreţină o vastă
corespondenţă , să discute soarta muncitorimii cu oameni din cele
patru unghiuri ale ţă rii, să i se ceară pă rerea de că tre minerii din
Voreux, să ocupe mai cu seamă o poziţie proeminentă , să simtă ,
aţintite asupră -i, privirile tuturor, toate acestea însemnau pentru el,
fostul mecanic, havatorul cu mâ inile negre şi pline de unsoare, pricina
unei necurmate aţâ ţă ri a trufiei. Urca cu o treaptă pe scara vieţii
sociale şi pă trundea în această hulită burghezie, desfă tâ ndu-se, dar
fă ră a-şi mă rturisi chiar sieşi satisfacţiile pe care le dă ruie inteligenţa
şi bunul trai. O singură nemulţumire stă ruia înă untru-i, conştiinţa
lipsei sale de cultură , ceea ce îl fă cea să fie încurcat şi timid de îndată
ce se gă sea în faţa unui domn în redingotă . Chiar dacă continua să se
instruiască , înghiţind tot ce-i că dea în mâ nă , faptul că nu ştia să se
folosească de nicio metodă îl fă cea să asimileze foarte încet şi, în cele
din urmă , se producea o asemenea confuzie, încâ t sfâ rşea prin a
dobâ ndi cunoştinţa unor lucruri pe care nu izbutise să le înţeleagă . De
aceea, bunul-simţ, în unele ceasuri de cumpă nă , îl fă cea să se simtă
neliniştit, neîncreză tor în misiunea sa şi cu teama că s-ar putea să nu
fie el omul aşteptat. Poate că ar fi fost nevoie de un avocat, de un
că rturar, care să ştie să vorbească şi să acţioneze, fă ră a compromite
cauza tovară şilor să i de lucru. Dar o revoltă îl fă cea să -şi recâ ştige, de
îndată , cumpă tul. Nu, nu, nu de avocaţi este nevoie! Toţi sunt nişte
tică loşi şi se folosesc de ştiinţa lor ca să sugă poporul! Fie cum o fi, dar
muncitorii trebuie să -şi atingă ţinta prin propriile lor mijloace. Iar
visu-i de şef al poporului îl legă na iară şi: Montsou la picioarele sale,
Parisul, în negura depă rtă rii, cine ştie? Pe bă ncile depută ţiei într-o zi,
la tribuna unei să li ticsite, depinde se vedea abă tâ nd asupra
burghezilor tră snetele celei dintâ i cuvâ ntă ri rostite de un lucră tor în
vreun parlament.
De câ teva zile É tienne era într-o încurcă tură . Pluchart scria
scrisoare după scrisoare, oferindu-se să vină la Montsou pentru a
încă lzi zelul greviştilor. Era vorba de a organiza o întrunire restrâ nsă ,
pe care ar prezida-o mecanicul; lucrul fusese pus la cale cu gâ ndul să
folosească greva ca mijloc de a-i atrage în sâ nul Internaţionalei pe
212
mineri, care pâ nă atunci se ară taseră neîncreză tori faţă de această
mişcare. É tienne se temea de scandal, dar, cu toate acestea, s-ar fi
învoit cu ideea lui Pluchart de a veni la Montsou dacă Rasseneur n-ar fi
dezaprobat cu atâ ta violenţă această intervenţie. Tâ nă rul É tienne, cu
toată autoritatea de care dispunea, trebuia totuşi să ţină seama de
pă rerea câ rciumarului, care avea, în această privinţă , mai vechi state
de serviciu şi care îşi fă cuse, printre muşteriii să i, destui adepţi. De
aceea era încă în cumpă nă , neştiind ce să ră spundă .
Exact luni, că tre ceasurile patru, pe câ nd É tienne se gă sea doar cu
mama Maheu în încă perea de jos a casei, sosi o nouă scrisoare
expediată din Lille. Maheu, nemaiputâ nd îndura trâ ndă via, plecase la
pescuit: dacă avea norocul să prindă , mai jos de stă vilarul canalului,
vreun peşte mai acă tă rii, au să -l vâ ndă , ca să aibă cu ce să -şi cumpere
pâ ine. Taica Bonnemort şi micul Jeanlin o şterseseră , ca să -şi încerce
picioarele de-abia drese, în vreme ce copiii ieşiseră cu Alzire, care-şi
petrecea ceasuri întregi pe rambleu adunâ nd bucă ţele de că rbune.
Şezâ nd lâ ngă focul care abia pâ lpâ ia, şi pe care nu mai îndră znea să -l
întreţină , mama Maheu, descheiată , cu un sâ n ce peste că maşă îi atâ rna
pâ nă la pâ ntece, îi dă dea Estellei să sugă .
Câ nd tâ nă rul împă turi la loc scrisoarea, ea îl întrebă :
— Veşti bune? O să ni se trimită bani?
É tienne fă cu semn că nu, şi ea continuă :
— Nu ştiu ce o să ne facem în să ptă mâ na asta… În sfâ rşit, om mai
ţine piept totuşi, cum om putea, dacă avem sfâ nta dreptate cu noi, nu-i
aşa? Că ci dreptatea te îmbă rbă tează , şi cu ea ajungi totdeauna să fii şi
cel mai tare.
La acest ceas socotea că greva e lucrul cel mai cuminte. Mai bine ar
fi fost dacă , fă ră a pă ră si lucrul, ar fi putut sili compania să le
recunoască dreptatea. Dar de vreme ce tot l-au pă ră sit, nu trebuia să -l
reia înainte de a li se satisface revendică rile. În această privinţă ,
hotă râ rea îi era nestră mutată . Mai bine să crape de foame decâ t să se
recunoască învinşi, câ nd dreptatea era de jartea lor!
— Ah, să ri É tienne, de ce nu izbucneşte vreo binecuvâ ntată molimă
ca să ne scape de toţi aceşti exploatatori care stă pâ nesc compania?!
— Nu, nu, ră spunse ea, nu trebuie să doreşti moartea nimă nui. Tot
213
nimic n-am câ ştiga, că ci s-ar ivi alţii care să le ia locul… În ce mă
priveşte, eu nu doresc decâ t ca ă ştia care sunt să aibă parte de gâ nduri
mai să nă toase, şi cred că aşa se va întâ mpla, că ci pretutindeni se
gă sesc şi oameni de treabă … Ştii că nu sunt deloc pentru politica
dumitale.
Într-adevă r, ea dezaproba de obicei violenţa cuvintelor lui şi îl
socotea prea bă tă ios. Vrerea de a obţine plata cuvenită pentru munca
depusă era dreaptă ; dar de ce să te ocupi de o gră madă de lucruri, de
burghezie, de guvern? De ce să te bagi în treburile altora, ca să mai dai
pâ nă la urmă şi de belea? îi pă stra totuşi respect pentru că nu se
îmbă ta şi pentru că îi plă tea cu regularitate cei patruzeci şi cinci de
franci pentru casă şi masă . Dacă un om se poartă cum se cuvine, drept
este să i se treacă cu vederea multe lucruri.
É tienne vorbi atunci despre acea republică ce va da pâ ine tuturor
oamenilor. Dar mama Maheu datina neîncreză toare din cap, că ci îşi
aducea aminte de 48, un an de pră pă d, care, la începuturile că sniciei
lor, îi lă sase goi puşcă şi pe ea, şi pe bă rbat-su. Nu mai contenea
vorbindu-i despre necazurile acelor vremuri, cu glasul posomorâ t, cu
ochii pierduţi, cu pieptul afară , în vreme ce micuţa Estelle, încleştată de
ţâ ţa maică -sii, îi dormea în poală . Ş i, preocupat, É tienne privea cu ochi
neclintiţi acest sâ n prelung, a că rui albeaţă se deosebea vă dit de
culoarea gă lbejită a obrazului ei grozav de îmbă trâ nit.
— Nicio para chioară , murmură ea, nici urmă de mâ ncare, iar
minele toate îşi încetau lucrul. Ei, ce să mai spun, lumea cră pa de
foame întocmai ca şi astă zi!
Dar chiar în acea clipă uşa se deschise, şi amâ ndoi ră maseră muţi de
uimire vă zâ nd-o pe Catherine, care intrase în casă . De câ nd fugise cu
Chaval, nu o mai vă zuse nimeni prin colonie. Era atâ t de tulburată ,
încâ t, mută şi tremurâ nd toată , nici nu închisese uşa. Crezuse că o va
gă si pe maică -sa singură , iar prezenţa tâ nă rului o fă cea să nu mai ştie
de rostul frazei ce şi-o ticluise pe drum.
— Ce dracu mai cauţi aici?! strigă mama Maheu, fă ră mă car să se
ridice de pe scaun. Nu mai vreau să te vă d, cară -te!
Atunci Catherine încercă să -şi amintească unele crâ mpeie din
vorbele pregă tite:
214
 — Uite, mamă , cafea şi zahă r… le-am adus copiilor… Am fă cut ore
suplimentare, m-am gâ ndit la ei…
Scoase din buzunare jumă tate de kilogram de cafea şi jumă tate de
kilogram de zahă r, pe care îşi luă curajul de a le pune pe masă . În
vreme ce lucra la Jean-Bart, greva de la Voreux o îngrijora şi gă sise
doar acest mijloc de a le veni câ t de câ t în ajutor pă rinţilor ei, spunâ nd
că se gâ ndise la copii. Dar inima bună a Catherinei nu o fă cea mai puţin
neîmpă cată pe maică -sa, care ră spunse:
— Decâ t să ne aduci bună tă ţi de-astea, mai bine ră mâ neai acasă , ca
să avem mai multă pâ ine.
O copleşi, îşi vă rsă nă duful, zvâ rlindu-i în obraz toate vorbele de
ocară pe care le tot spunea împotriva ei de o lună de zile. Să fugi cu un
bă rbat, să împă rţi patul cu el de la şaisprezece ani, câ nd îi ştii pe ai tă i
la ananghie! Doar cea din urmă dintre fiicele denaturate e în stare de o
aşa faptă . O prostie oarecare poate fi trecută cu vederea, dar o mamă
nu poate uita niciodată o asemenea ispravă . Ş i, totuşi, ar mai încă pea
vreo vorbă dacă cineva ar fi ţinut-o vreodată legată ! Da nici pomeneală
de aşa ceva, era slobodă ca pasă rea cerului, şi cine ce-i spunea decâ t să
doarmă noaptea acasă …
— Ia spune-mi, ce naiba-ţi furnică prin carne, la vâ rsta ta?
Catherine, lâ ngă masă , asculta, stană de piatră , necutezâ nd a ridica
privirea din pă mâ nt. Un tremur scutura plă pâ ndu-i trup de fată
întâ rziată încă pe drumul maturită ţii, şi încerca să ră spundă , în cuvinte
întretă iate:
— Of, Doamne, dacă ar fi vorba numai despre mine şi despre
plă cerea mea!… Dar e vorba despre el. Dacă el vrea, atunci, într-adevă r,
silită sunt să vreau şi eu, nu? Pentru că , înţelegi, mamă , el e mai tare…
Cine poate să ştie dinainte unde au să ajungă lucrurile? În sfâ rşit, asta
este, şi ceea ce e fă cut nu e de desfă cut, pentru că acum tot mai bine e
cu el decâ t cu altul. Trebuie să mă ia de nevastă .
Se apă ra fă ră revoltă , cu pasiva resemnare a fetelor care, prea de
timpuriu, se dau unui bă rbat. Nu era oare aceasta legea tuturor? Nu
visase niciodată la altceva, ştiind că n-o aşteaptă decâ t să fie siluită în
dosul rambleului, apoi să aibă un copil la şaisprezece ani, şi, în cele din
urmă , mizeria că sniciei, dacă cumva curtezanul o lua în că să torie. Ş i ea
215
nu roşea de ruşine şi nici nu tremura astfel decâ t din pricina mâ hnirii
că maică -sa îi vorbea ca unei tâ rfe în faţa acestui bă iat, a că rui
apă să toare prezenţă o umplea de deznă dejde.
Între acestea, É tienne se ridicase de pe scaun pentru a aţâ ţa,
chipurile, locul pe jumă tate stins, vrâ nd să nu stingherească discuţia.
Dar privirile li se încrucişară ; el o gă sea palidă , vlă guită şi totuşi
frumoasă , cu ochii aceia atâ t de limpezi pe obrazu-i ce începuse a se
ofili; şi nu-l mai încerca decâ t un straniu simţă mâ nt, necazul împotriva
ei pierise cu totul; n-ar fi vrut decâ t s-o ştie fericită cu acest om, pe
care, dintre ei doi, ea îl preferase. Simţea nevoia de a se mai interesa
încă de ea, o pornire de a se duce la Montsou pentru a-l forţa pe Chaval
să se poarte frumos cu Catherine. Dar ea nu vă zu decâ t milă în această
că ldură care nu încetase să i se dă ruiască şi îşi zicea că , pesemne, el o
dispreţuia de o tot privea aşa. Atunci avu o asemenea strâ ngere de
inimă , încâ t, înă buşindu-se, nu fu în stare să mai bâ iguie alte cuvinte de
scuză .
— Asta este, şi basta, mai bine că taci! reluă neînduplecată mama
Maheu. Dacă te-ai întors ca să ră mâ i, atunci intră ; altminteri, piei de
îndată din faţa ochilor mei şi socoteşte-te fericită că nu-s la largul meu,
ca să -ţi reped un picior undeva!…
Ca şi cum, deodată , această ameninţare se şi înfă ptuise, Catherine
simţi în spate o lovitură de picior, dată cu toată puterea şi a că rei
violenţă o lă să ză pă cită de uimire şi de durere. Era Chaval, care, dâ nd
buzna în odaie dintr-o să ritură peste pragul uşii deschise, îi trâ ntise o
lovitură de animal nă ră vaş. De vreun minut o pâ ndea de afară .
— Aha, curvă , urlă el, te-am urmă rit, ştiam eu bine că te-ai întors
aici ca să -ţi dai poalele peste cap! Tu îl plă teşti, nu? îl cinsteşti cu cafea
din banii mei!
Mama Maheu şi É tienne, buimă ciţi, încremeniseră . Cu gestul unui
om scos din minţi, Chaval o gonea pe Catherine spre uşă .
— Ieşi odată , fire-ai a dracului!
Ş i pe câ nd ea se pitea într-un ungher, el o luă de astă dată pe maică -
sa la refec:
— Frumoasă meserie să stai de pază , câ nd colo, în odaia de
deasupra, fiică -ta e cu cracii în sus!
216
 În sfâ rşit, o înşfă case pe Catherine şi o zgâ lţâ ia, tâ râ nd-o afară . Câ nd
ajunse la uşă , se mai întoarse o dată că tre mama Maheu, care ră mă sese
pironită pe scaun. Uitase să -şi acopere pieptul. Estelle adormise, cu
nasul în fusta de lâ nă a maică -sii, iar sâ nul enorm spâ nzura slobod şi
gol, ca ţâ ţa unei vaci robuste.
— Câ nd nu e fata, maică -sa se lasă coţă ită ! urlă Chaval. Aşa, arată -ţi
că rnurile, scâ rnă viei de chiriaş-tu, n-are să -i fie silă !
É tienne vru întâ i să -l pă lmuiască pe Chaval. Temâ ndu-se că
încă ierarea va ridica întreaga colonie în picioare, îşi stă pâ ni pornirea
de a i-o smulge pe Catherine. Dar şi pe Chaval îl cuprinse furia, şi cei
doi bă rbaţi se gă siră faţă în faţă , cu ochii injectaţi de sâ nge. Îi învră jbea
o veche ură , o gelozie nedată în vileag, dar mocnind înă untru-le de
prea multă vreme, izbucnea în această clipă , în care trebuia ca dintre ei
doi unul să -l înghită pe celă lalt.
— Bagă -ţi minţile-n cap – bâ lbâ i É tienne cu fă lcile strâ nse – am să -ţi
fac de petrecanie…
— Încearcă dacă -ţi dă mâ na! ră spunse Chaval.
Mai ră maseră cu privirea pironită unul în ochii celuilalt câ teva
secunde, dar atâ t de aproape, încâ t îşi dogoreau faţa cu vă paia
ră suflă rii. Ş i numai Catherine, luâ ndu-şi de mâ nă , rugă toare, ibovnicul,
izbuti să -l scoată din casă şi îl tâ rî afară din colonie, fugind fă ră ca
mă car să întoarcă capul.
— Ce brută ! mâ râ i É tienne, trâ ntind uşa de dudui toată casa. Îl
ră scolea o mâ nie cumplită şi fu nevoit să se aşeze pe scaun.
În faţă -i, mama Maheu nici nu se clintise din loc. Ea fă cu un gest larg
şi se aşternu o tă cere apă să toare şi grea de povara atâ tor lucruri pe
care nu şi le spuneau. În ciuda vrerii lui de a-şi îndrepta ochii în altă
parte, privirea i se întorcea totuşi spre pieptul ei, spre acea că rnoasă
piftie albă a că rei lucire, de astă dată , îl stingherea. Ea avea, fireşte,
patruzeci de ani, şi trupu-i era fleşcă it, ca al unei femele doldora, ce
rodise prea din belşug; dar aţâ ţa încă poftele multora, aşa cum era,
mare, bine clă dită , cu faţa-i puternică şi prelungă de fostă fată
frumoasă . Agale şi nepă să toare, îşi apucă ţâ ţa cu amâ ndouă mâ inile,
vâ râ nd-o sub că maşă . Împinse cu degetul şi un trandafiriu petec de
sâ n, ce stă ruise îndă ră tnic la vedere, apoi îşi încheie nasturii,
217
ră mâ nâ nd cu desă vâ rşire neagră , în vechea-i jachetă ce-i îndiguia
revă rsarea că rnurilor.
— E un porc, spuse ea în cele din urmă . Numai unui porc ce se
tă vă leşte în mlaştină îi pot veni în minte aşa scâ rnave gâ nduri… În ce
mă priveşte, nici că mă sinchisesc. Nici nu merită să -i ră spunzi. Apoi,
cu glasul unui om sincer, adă ugă , fă ră a-şi clinti ochii dintr-ai lui: Am şi
eu, fă ră -ndoială , cusururile mele, dar pe ă sta nu-l am… Numai doi
bă rbaţi pe lume s-au atins de mine, un încă rcă tor de vagonete, câ ndva,
demult, câ nd aveam cincisprezece ani, şi apoi Maheu. Dacă m-ar fi
pă ră sit şi el, ca şi celă lalt, nu ştiu, ză u, ce aş îi ajuns, şi nu mă mai laud
că m-am purtat frumos cu el de câ nd ne-am luat pentru că uneori nu
apuci să faci ră ul doar pentru că nu se iveşte clipa prielnică … Decâ t că
spun cum s-a-ntâ mplat şi cunosc destule vecine care nu se pot lă uda
nici mă car cu atâ t, nu-i aşa?
— Asta e foarte adevă rat, ră spunse É tienne, ridicâ ndu-se de pe
scaun.
Ş i ieşi, în vreme ce ea se apuca să reaţâ ţe focul, după ce o întinsese
pe două scaune pe Estelle, care adormise. Dacă Maheu reuşea să
prindă vreun peşte şi să -l vâ ndă , atunci, totuşi, va pune o supă la fiert.
Afară începuse să se aştearnă giulgiul nopţii, al unei nopţi îngheţate,
iar É tienne mergea cu capu-n pă mâ nt, nă pă dit de o mâ hnire neagră .
Nu-l mai ră scolea nici clocotul de mâ nie împotriva bă rbatului şi nici
mila pentru să rmana fată chinuită . Brutala scenă la care fusese martor
pierea, înecată în apele uită rii, ca să -l zvâ rle cu închipuirea că tre
suferinţele tuturor, că tre groză viile mizeriei. Revedea toată colonia,
lipsită de o firimitură de pâ ine, cu femeile şi copilaşii lor, culcâ ndu-se
cu toţii nemâ ncaţi, acest întreg popor de oameni ce se zbă teau
flă mâ nzi. Iar îndoiala aceea, ce să lă şluia în umbra sufletului să u, se
deştepta acum, în cotropitoarea melancolie a înseră rii, chinuindu-l cu
o nelinişte mai ră scolitoare decâ t o resimţise vreodată . Cu ce grozavă
ră spundere se împovă rase! Îi va împinge, oare, mai departe,
sprijinindu-i în îndă ră tnica lor rezistenţă , şi acum, câ nd nu mai existau
nici bani şi nici credite? Ş i care fi-va deznodă mâ ntul dacă de nică ieri
nu le venea vreun ajutor, dacă foamea le va pră buşi curajul? Ş i deodată
avu viziunea dezastrului: copii care se stingeau, mame care plâ ngeau
218
în hohote, în vreme ce bă rbaţii, palizi şi şubrezi, coborau din nou în
mine. Mergea întruna, picioarele i se poticneau prin pietrele drumului,
iar gâ ndul că biruinţa ar putea fi, în cele din urmă , de partea companiei
şi că el va fi vinovat de nenorocirea tovară şilor să i de lucru abă tea
asupră -i o spaimă cu neputinţă de îndurat.
Câ nd ridică privirile din pă mâ nt, îşi dă du seama că se afla în faţa
minei Voreux. Întunecata masă a construcţiilor se îngreuia sub pă cura
beznei, tot mai cotropitoare. În mijlocul incintei pustii, bră zdata de
uriaşe umbre încremenite, aceste construcţii pă reau o fortă reaţă
pă ră sită . De îndată ce maşina de extracţie se oprea, viaţa evada dintre
ziduri. La acest ceas de noapte niciun suflu nu mai cutreiera acele
meleaguri, nici vreo lumină de lanternă , nici vreun glas omenesc.
Însă şi suflarea pompei nu era decâ t o îndepă rtată horcă ială , venită
cine ştie de unde, din neantul în care se pră buşise întreaga mină .
É tienne privea, şi inima i se înviora iar. Dacă muncitorii erau
flă mâ nzi, apoi companiei, în schimb, milioanele îi erau ştirbite. Ş i,
atunci, de ce victoria ar fi de partea ei, în această bă tă lie dintre muncă
şi capital? În orice caz, chiar de ar fi să câ ştige ea, această victorie ar
plă ti-o scump. Îşi vor numă ra morţii, dar după aceea. Era din nou
cuprins de o furie care-l aţâ ţa la luptă , de să lbatica pornire de a sfâ rşi
odată cu mizeria, chiar cu preţul vieţii. Mai bine să crape întreaga
colonie deodată , decâ t unul câ te unul, din pricina foametei şi a
nedreptă ţii. Îi reveneau în minte filele unor că rţi nu destul de bine
înţelese, pildele unor popoare ce-şi incendiaseră propriile lor cetă ţi
pentru a stă vili înaintarea vră jmaşilor, nelă murite întâ mplă ri cu mame
care, pentru a-şi scă pa copiii de sclavie, le spă rgeau capetele, cu
oameni care preferau să moară de foame decâ t să se atingă de pâ inea
tiranilor împilatori. Toate acestea îl exaltau, vâ lvă taia de purpură a
bucuriei se înă lţa acum din ceea ce fusese neagra-i tristeţe, şi-şi alunga
îndoiala, ruşinâ ndu-se de acea laşitate de o clipă . Ş i, în această
redeşteptare a credinţei, se simţea iară şi cuprins de trufie, înă lţâ ndu-
se în propria-i închipuire tot mai sus; se bucura că este şef, că se ştie
urmat de că tre ceilalţi, chiar pâ nă la jertfă , se visa din ce în ce mai
puternic, vedea sfâ rşitul încoronat de triumf. Îşi şi închipuia o scenă
pecetluită de simplitatea mă reţiei, renunţarea la privilegiul puterii,
219
remiterea autorită ţii în mâ inile poporului, în ceasul în care el va fi
stă pâ nul.
Dar se trezi din visare, tresă rind la auzul glasului lui Maheu, care-i
povestea că avusese noroc, că prinsese un pă stră v splendid, pe care-l
vâ nduse cu trei franci. Fă cuse, aşadar, rost de fiertură . É tienne îl lă să
pe tovară şul să u de lucru să se întoarcă singur în colonie, spunâ ndu-i
că va veni şi el mai tâ rziu, şi intră ca să se aşeze la o masă în câ rciuma
Avantage, unde aşteptă plecarea unui client pentru a-i aduce, fă ră
vreun ocol, la cunoştinţă lui Rasseneur că -i va scrie lui Pluchart să vină
de îndată în Montsou. Luase, în sfâ rşit, o hotă râ re. Voia să organizeze
întrunirea proiectată , că ci credea că izbâ nda va fi, sigur, de partea lor
dacă minerii din Montsou vor adera, în masă , la Internaţională .

La Bon-Joyeux, în câ rciuma vă duvei Désir, se organizase acea

întrunire restrâ nsă , care urma să aibă loc joi, la ceasurile două .
Vă duva, peste mă sură de indignată de amă ră ciunile la care erau supuşi
copiii ei, minerii, nu mai înceta să -şi verse focul şi nă duful, mai cu
seamă de câ nd câ rciuma îi era cam pustie. Nicicâ nd vreo grevă nu se
ară tase atâ t de puţin însetată , bă utorii se închideau în casă , din teama
de a nu contraveni cuvâ ntului de ordine prin care erau sfă tuiţi să fie
cuminţi. De aceea, oră şelul Montsou, mişunâ nd în zilele de tâ rg de
mulţime de oameni, îşi dă dea acum cu o expresie de jale în vileag
larga-i stradă mută şi posomorâ tă . Berea nu mai curgea pe tejghele şi
din pâ ntece, prelungindu-se în pâ ră iaşe pe caldarâ mul acum uscat. Pe
trotuarul din faţa câ rciumii Casimir şi al cafenelei Progrès nu se mai
vedeau decâ t palidele chipuri ale câ rciumă reselor, cercetâ nd cu ochi
iscoditori întinderile uliţelor; apoi, pâ nă şi în inima Monstouului, câ t
ţinea drumul de la cafeneaua Lenfant pâ nă la cafeneaua Tison, trecâ nd
prin faţa cafenelei Piquette şi a câ rciumii Tête-Coupée, se întindea o
cale pustie; doar în cafeneaua Saint-Eloi, frecventată de contramaiştri,
220
mai gâ lgâ ia berea în câ teva halbe; şi atmosfera de pustietate se
întindea pâ nă la localul Volcan, ale că rui muieri şomau, din lipsă de
amatori, cu toate că ar fi fost dispuse să mai lase din preţ, primind doar
două zeci şi cinci de centime, în loc de cincizeci, avâ nd şi ele în vedere
vitregia vrejurilor. Un adevă rat doliu îşi cernea mâ hnirea în inima
întregului ţinut.
— La dracu – strigase vă duva Désir, plesnindu-se cu amâ ndouă
mâ inile peste şolduri – jandarmii sunt de vină ! Dacă au poftă , n-au
decâ t să mă bage şi la ră coare, da, încaltea să le dau şi eu de furcă !
Pentru ea toate autorită ţile, toţi patronii erau jandarmi, un termen
de dispreţ general, în care erau cuprinşi toţi vră jmaşii poporului. Şi ea
primise, cu mare entuziasm, propunerea pe care i-o fă cuse É tienne:
doar toată casa ei aparţinea minerilor; le va pune la dispoziţie, fă ră
niciun ban, sala de dans, şi ea singură va trimite pâ nă şi invitaţiile,
pentru că aşa cerea legea. De altfel, dacă legea nu era mulţumită , cu
atâ t mai bine! O să -i facă cu ou şi cu oţet! Începâ nd de a doua zi,
tâ nă rul îi aduse să semneze vreo cincizeci de scrisori, pe care el le
dă duse la copiat vecinilor din colonie care ştiau să scrie; iar aceste
scrisori fură trimise în mine, la delegaţi şi la oamenii de care erau
siguri. Ordinea de zi, cea mă rturisită , era discutarea continuă rii grevei;
numai că , în realitate, era aşteptat Pluchart, şi nă dă jduiau o cuvâ ntare
din parte-i, în vederea obţinerii unei adeziuni în masă la
Internaţională .
Joi dimineaţă É tienne fu cuprins de nelinişte nevă zâ ndu-l sosind pe
fostul să u contramaistru, care le fă gă duise, printr-o telegramă , că va fi
în Montsou miercuri seară . Atunci, oare, ce se petrecea? Era foarte
necă jit că nu se va putea înţelege cu el înainte de a avea loc întrunirea.
Chiar de la ceasurile nouă , É tienne plecă la Montsou, cu gâ ndul că ,
poate, mecanicul se dusese de-a dreptul acolo, fă ră a se mai opri la
Voreux.
— Nu, nu l-am vă zut pe prietenul dumitale, ră spunse vă duva Désir.
Dar am fă cut toate pregă tirile, vino numai de vezi.
Îl conduse în sala de dans. Ornamentaţia ră mă sese aceeaşi, adică
nişte ghirlande ce susţineau, în tavan, o coroană alcă tuită din flori de
hâ rtie colorată şi nişte inscripţii de carton aurit, cu înşiruirea unor
221
nume de sfinţi şi de sfinte, de-a lungul pereţilor. Doar tribuna
muzicanţilor fusese înlocuită cu o masă şi trei scaune, aşezate într-un
colţ al încă perii; şi nişte bă nci, râ nduite oblic, umpleau sala.
— E cum nu se poate mai bine, declară É tienne.
— Ş i să ştiţi, reluă vă duva, sunteţi ca la dumneavoastră acasă .
Înjuraţi câ t vă ţine gura… Jandarmii, dac-or vrea să intre, trebuie să
treacă întâ i peste trupul meu.
Cu toată îngrijorarea care-l apă sa, É tienne nu se putu stă pâ ni să nu
surâ dă privind-o, atâ t îi pă rea de enormă cu perechea ei de sâ ni, dintre
care unul singur avea nevoie de un bă rbat ca să -l cuprindă , ceea ce
însemna că acum, dintre cei şase ibovnici să ptă mâ nali, lua câ te doi în
fiecare seară , că prea era treabă din belşug.
Dar É tienne ră mase uimit vă zâ ndu-i intrâ nd pe Rasseneur şi pe
Suvarin; şi cum vă duva pleca, lă sâ ndu-i pe toţi trei singuri, în acea
mare încă pere pustie, el strigă :
— Ei, aţi şi venit?!
Suvarin, care lucrase în timpul nopţii la Voreux, deoarece mecanicii
nu erau în grevă , venise doar din curiozitate. Câ t despre Rasseneur,
acesta pă rea cam stingherit de vreo două zile. De pe chipu-i gras şi
rotofei pierise surâ sul acela blajin.
— Pluchart n-a venit, sunt grozav de neliniştit, adă ugă É tienne.
Câ rciumarul îi ocoli privirea şi ră spunse printre dinţi:
— În ce mă priveşte, nu sunt deloc mirat, nici nu-l mai aştept.
— Cum adică ?
Atunci, hotă râ ndu-se, Rasseneur îl privi pe celă lalt drept în ochi şi
spuse cu aerul unui om curajos:
— Uite ce-i: şi eu i-am trimis o scrisoare, dacă vrei să ştii, şi în
scrisoarea asta l-am rugat să nu vină … Da, pentru că gă sesc mai
nimerit să ne facem treburile noi între noi, fă ră să ne adresă m
stră inilor.
É tienne, scos din să rite, tremurâ nd de mâ nie, cu ochii ţintă în ochii
lui Rasseneur, tot repeta, bâ lbâ ind:
— Ai fă cut una ca asta? Ai fă cut una ca asta?
— Da, am fă cut-o, şi foarte bine am fă cut! Ş i ştii, doar, ce încredere
am în Pluchart. E şi destoinic, şi om dintr-o bucată , poţi fi sigur la drum
222
cu el… Dar, vezi, nici nu mă sinchisesc de ideile voastre, asta în ce mă
priveşte pe mine! Politica, guvernul, habar n-am de toate astea! Ceea ce
vreau este doar ca muncitorul din mină să fie tratat omeneşte. Am
lucrat în fundul minei vreme de două zeci de ani şi am nă duşit acolo în
aşa hal de trudă şi de lipsuri, încâ t am jurat să obţin îndulcirea soartei
pentru nenorociţii care mai muncesc încă în stră fundurile pă mâ ntului;
şi îmi spune inima că n-o să izbutiţi, cu toate ispră vile astea, decâ t să
înră ută ţiţi şi mai mult soarta muncitorului… Câ nd foamea îl va sili să
coboare din nou în mină , va fi şi mai ră u frecat. Compania îl va ră splă ti
cu lovituri de ciomag, ca pe un câ ine scă pat pe care-l vâ ri înapoi în
coteţ… Iată ce vreau eu să împiedic, mă -nţelegi?
Ridica glasul, cu burta înainte, înfipt bine pe groasele-i picioare. Şi
toată firea sa de om cumpă nit şi plin de ră bdare se destă inuia în fraze
limpezi, îmbelşugate, rostite fă ră nicio sforţare. Nu era oare o nerozie
credinţa că lumea poate fi schimbată deodată , că muncitorii pot fi puşi
să ia locul patronilor şi să -şi împartă între ei banii cu uşurinţa cu care
şi-ar fi împă rţit un mă r? Ar trebui să treacă mii şi mii de ani pentru ca,
poate, acest lucru să se înfă ptuiască . Ş i, dacă e aşa, atunci să facă bine
şi să -l mai slă bească cu minunile! Hotă râ rea cea mai înţeleaptă pentru
cel ce nu vrea să -şi spargă capul de pragul de sus este să meargă drept,
să ceară reforme cu putinţă de obţinut, să se urmă rească , în sfâ rşit,
îmbună tă ţirea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, folosindu-se
pentru aceasta toate prilejurile. Aşa, de pildă , dacă s-ar ocupa de asta,
el ar fi în stare să determine compania să accepte condiţii mai bune
pentru mineri în loc ca, dâ nd dracului compania, să crape cu toţii, de
încă pă ţâ naţi ce erau.
Cu vorba sugrumată de indignare, É tienne îl lă sase să spună tot. Dar
apoi strigă :
— La dracu, vasă zică ai bragă în vine, nu sâ nge!
O clipă simţi pornirea să -l pă lmuiască ; şi, pentru a se împotrivi
ispitei, se avâ ntă în sală cu paşi mari şi-şi potoli furia lovind bă ncile,
înşiruite pe podea, printre care îşi croia drum.
— Cel puţin închideţi uşa, le atrase Suvarin luarea-aminte. Nu e
nevoie să vă audă toată lumea.
După ce se duse el însuşi şi o închise, se aşeză liniştit pe unul dintre
223
scaunele de la birou. Îşi ră sucise o ţigară şi îi învă lui pe ceilalţi doi cu
privirea-i blâ ndă şi ageră , în vreme ce buzele i se subţiaţi într-un
zâ mbet discret.
— Nu-ţi mai face inimă rea, că supă rarea tot nu duce la nimic, spuse
cu înţelepciune Rasseneur. Crezusem şi eu la început că eşti om cu
judecată . Ai fă cut foarte cuminte că le-ai cerut tovară şilor de lucru să -
şi pă streze calmul, că i-ai silit să nu se mişte din casă şi ai folosit, în
sfâ rşit, întreaga ta autoritate pentru pă strarea ordinii. Pentru ca
tocmai acum să -i arunci în haos!
De fiecare dată câ nd ieşea dintre şirurile de bă nci, É tienne se
întorcea spre câ rciumar, îl apuca de umeri, îl zgâ lţâ ia, strigâ nd şi
zvâ rlindu-i ră spunsul în faţă :
— Da, tră snească -mă cerul, vreau cu tot dinadinsul să -mi pă strez
calmul! Da, e adevă rat, le-am impus o disciplină ! Fireşte că da! Ş i acum
încă le mai cer să fie liniştiţi! Numai că , la urma urmelor, nu putem fi
batjocura nimă nui… Tu eşti fericit că poţi să stai nepă să tor. În ce mă
priveşte, în unele clipe nici nu mai ştiu ce-i cu mine.
Era, din parte-i, o mă rturisire. Îşi lua în râ s propriile-i iluzii de
neofit, visul să u sfâ nt, ce-l fă cuse să vadă o cetate în care dreptatea
avea să domnească , în curâ nd, între oamenii deveniţi fraţi. Nici că se
poate lucru mai cuminte decâ t să încrucişezi braţele şi să aştepţi, să -i
vezi pe oameni înghiţindu-se unii pe alţii, pâ nă la sfâ rşitul veacurilor,
ca lupii… Nu! Este necesar să te amesteci în vâ ltoare, că ci altfel
nedreptatea nestinsă va ră mâ nea de-a pururi şi, câ t va fi lumea şi
pă mâ ntul, bogaţii vor suge sâ ngele celor să raci. De aceea, nu-şi va ierta
niciodată prostia de a fi gâ ndit câ ndva că trebuie înlă turată politica din
problemele sociale. Nu ştia nimic pe atunci, dar apoi citise, studiase.
Acum, ideile sale ajunseseră la maturitate; se lă uda de a fi conceput un
sistem. Totuşi, îl explica prost, în fraze confuze în care gă seai câ te ceva
din toate teoriile pe care le vâ nturase, pentru a le pă ră si apoi, una câ te
una. Pe piscul cel mai înalt ră mâ nea trainică ideea lui Karl Marx:
capitalul nu era decâ t rezultatul jafului; munca avea şi datoria şi
dreptul de a pune din nou stă pâ nire pe aceste avuţii pră date. În

224
practică , ca şi Proudhon8 se lă sase cucerit de himera creditului
reciproc, de himera unei uriaşe bă nci de schimb, prin existenţa că reia
intermediarii să fie înlă turaţi; apoi, asociaţiile cooperative ale lui
Lassalle9, înzestrate de stat, prefă câ nd, treptat-treptat, pă mâ ntul într-o
singură cetate industrială , îl pasionaseră , pâ nă în ziua câ nd îl
cuprinsese dezgustul, câ nd îşi dă duse seama de dificultă ţile pe care le-
ar întâ mpina exercitarea orică rui control; şi, de puţină vreme, ajunsese
la ideea colectivismului, cerâ nd ca toate mijloacele de producţie să fie
puse în mâ inile colectivită ţii. Dar toate acestea ră mâ neau gâ nduri
nelă murite; nu ştia cum să înfă ptuiască acest nou vis, aşa cum se
simţea legat încă de scrupulele sensibilită ţii şi ale raţiunii, şi nu destul
de îndră zneţ încâ t să facă afirmaţii absolute, ca sectarii. Nu putea decâ t
să spună că , înainte de orice altă problemă , era una singură , şi anume:
să se pună mâ na pe conducere. Abia după aceea se va vedea ce ră mâ ne
de fă cut.
— Dar ce te-a apucat? De ce te dai cu burghezia? continuă el cu
violenţă , întorcâ ndu-se din nou, înfipt pe picioare, în faţa
câ rciumarului. Doar tu singur, cu gura ta, spuneai altă dată : trebuie să
crape buba!
Pe obrajii lui Rasseneur apă ru o uşoară roşeaţă .
— E adevă rat, aşa am spus, şi dacă -ntr-adevă r o să crape, ai să vezi
că nu sunt deloc mai fricos decâ t alţii… Numai că nici în ruptul capului
nu mă învoiesc să fiu de partea acelora care mă resc haosul cu gâ ndul
de a pune laba pe o situaţie.
La râ ndu-i, roşi şi É tienne. Cei doi bă rbaţi nu mai strigară , devenind
duşmă noşi şi haini, cuprinşi de mâ nia rece a rivalită ţii dintre ei. În
realitate, din această pricină sistemele lor aveau ceva excesiv, fă câ ndu-
l pe unul să cadă în exageră ri revoluţionare, iar pe celă lalt să arboreze
8
 Pierre-Joseph Proudhon – publicist, economist şi sociolog francez, unul
dintre întemeietorii anarhismului, ale cărui idei reformiste
contrarevoluţionare au fost combătute de Marx în lucrarea sa „Mizeria
filosofiei”.
9
 Ferdinand Lassalle – socialist mic-burghez german, întemeietorul uneia
din varietăţile oportunismului în mişcarea muncitorească. Greşelile
teoretice şi politice ale lassallienilor au fost aspru criticate de Marx în
„Critica programului de la Gotha” şi de Lenin în „Statul şi revoluţia”.
225
o prudenţă de circumstanţă , determinaţi astfel să treacă dincolo de
adevă ratele lor convingeri, în fatalitatea acestor roluri, niciodată alese
de ei înşişi. Iar Suvarin, care-i asculta, lă să să i se vadă , pe chipu-i de
fată blondă , un dispreţ tă cut, strivitorul dispreţ al omului gata să -şi dea
viaţa, neştiut de nimeni, fă ră mă car a smulge din această jertfă vreo
aureolă de martir.
— Carevasă zică , pe mine m-ai ţintit? întrebă É tienne. Mă
pizmuieşti?
— Să te pizmuiesc? Da de ce? ră spunse Rasseneur. În ce mă
priveşte, eu nu fac pe omul de seamă şi nici nu încerc să creez la
Montsou o secţiune, pentru a deveni secretarul ei.
Celă lalt voi să -i curme vorba, dar el adă ugă :
— Haide, vorbeşte deschis! Nici nu-ţi pasă de Internaţională , arzi
doar de dorinţa de a ne fi că petenie, de a face pe domnul corespondent
al faimosului Consiliu federal din nord!
O clipă domni tă cerea. Fremă tâ nd, É tienne reluă :
— Bine… Credeam că nu am nimic să -mi reproşez. Totdeauna îţi
ceream sfatul, ştiind că luptaseşi aici mult timp înaintea mea. Dar de
vreme ce nu eşti în stare să suporţi pe nimeni ală turi de tine, voi
acţiona, de astă zi înainte, cu desă vâ rşire singur… Dar, mai întâ i, îţi
atrag atenţia că întrunirea va avea loc, chiar dacă Pluchart nu vine, şi
că tovară şii mei de lucru vor adera, cu sau fă ră voia ta.
— Oho, să adere!… murmură câ rciumarul. Mai va pâ nă atunci…
Trebuie să -i convingi să plă tească cotizaţia.
— Nici pomeneală . Internaţionala dă o pă suire lucră torilor în grevă .
O să le plă tim mai tâ rziu, şi chiar Internaţionala ne va veni, de îndată ,
în ajutor.
Rasseneur, deodată , deveni furios.
— Foarte bine! Om vedea. O să fiu şi eu la întrunirea ta şi o să iau
cuvâ ntul. Da să ştii că nu te las să le suceşti prietenilor mei capul, o să -i
luminez, să ştie care sunt adevă ratele lor interese. Om vedea pe care
dintre noi or gă si ei cu cale să -l urmeze, pe mine, pe care mă ştiu de
treizeci de ani, sau pe tine, care ne-ai încurcat toate lucrurile în mai
puţin de un an… Nu, nu! Lasă -mă -n pace! A sosit ceasul în care se va şti
cine e mai tare!
226
 Ş i Rasseneur ieşi, trâ ntind uşa. Ghirlandele de flori tremurară în
tavan, stemele aurite se izbiră de pereţi. Apoi sala cea mare se cufundă
din nou în apă să toarea ei tă cere.
Suvarin fuma, cu aerul să u blâ nd, şezâ nd în faţa mesei. É tienne se
plimbă o clipă tă cut şi, după aceea, multă vreme, îşi vă rsă nă duful faţă
de Suvarin. Ce vină avea că ceilalţi se să turaseră de matahala asta de
nimic şi se strâ nseseră în jurul lui? Ş i tă gă duia că ar fi alergat după
popularitate, bine nici nu ştia cum se întâ mplaseră lucrurile de-şi
câ ştigase preţioasa prietenie a celor din colonie, încrederea minerilor,
autoritatea pe care o avea asupra lor la acest ceas. Era cuprins de
revoltă în faţa acuză rii că ar vrea să provoace haos împins de ambiţii
personale şi, bă tâ ndu-se cu pumnii în piept, se apă ra, invocâ nd
sentimentul să u de fraternitate.
Deodată se opri în faţa lui Suvarin şi strigă :
— Vezi tu, dacă m-aş şti în stare să fac un prieten să piardă , din
pricina mea, o singură pică tură de sâ nge, aş fugi în America mâ ncâ nd
pă mâ ntul!
Mecanicul ridică din umeri şi un zâ mbet îi arcui din nou buzele.
— Ei, sâ nge, murmură el, ce însemnă tate are atâ ta lucru? Pă mâ ntul
doar are nevoie de sâ nge.
É tienne, liniştindu-se, îşi luă un scaun şi se aşeză la celă lalt capă t, cu
coatele pe masă . Acest chip bă lan, ai că rui ochi visă tori se incendiau la
ră stimpuri de o să lbatică vâ lvă taie roşie, îl tulburau, exercitâ nd asupra
voinţei sale o stranie înrâ urire. Fă ră ea prietenul să u să fi scos o vorbă ,
cucerit de însă şi această tă cere, É tienne se simţea tot mai atras de el.
— Să vedem, ce-ai face tu în locul meu? întrebă el. Oare nu am
dreptate vrâ nd să acţionez?… Nu-i aşa că cel mai cuminte lucru este să
facem parte din această asociaţie?
Suvarin, după ce zvâ rli uşor un rotocol de fum, ră spunse ca de
obicei, cu vorba lui:
— Ei, prostii! Dar între timp, mă car şi atâ t… tot e ceva. De altfel,
Internaţionala asta are să fie în curâ nd pusă pe roate. Se şi ocupă de ea.
— Cine adică ?
— El!
Rostise acest cuvâ nt aproape în şoaptă , cu un aer de fervoare
227
mistică , zvâ rlind o privire spre Orient. Însuşi conducă torul era acela
despre care vorbea – Bakunin10, nimicitorul.
— Numai el e în stare să dea lovitura de mă ciucă , continuă Suvarin,
în vreme ce că rturarii tă i sunt nişte laşi cu teoriile lor evoluţioniste…
în mai puţin de trei ani, Internaţionala, condusă de el, va zdrobi vechea
aşezare a lumii.
É tienne ciulea urechile, foarte atent. Ardea de dorinţa de a învă ţa,
de a înţelege acest cult al distrugerii, despre care mecanicul rareori
lă sa să -i scape câ te un cuvâ nt, şi acela obscur, ca şi cum n-ar fi vrut să
dea nimă nui în vileag anumite taine.
— Dar, în sfâ rşit, lă mureşte-mă şi pe mine. Care este ţinta pe care o
urmă riţi?
— Să distrugem totul11… Să nu mai existe pe lume naţiuni, să nu mai
existe guverne, nici proprietate, să nu mai existe Dumnezeu şi nici
religii.
— Înţeleg foarte bine. Ş i la ce are să vă ducă această distrugere?
— La comuna primitivă şi, fă ră un anume tipar, la o lume nouă , la un
alt început al tuturor lucrurilor.
— Ş i care sunt mijloacele de înfă ptuire? Cum socotiţi că veţi face?
— Mijloacele? Focul, otrava, pumnalul. Banditul este adevă ratul
erou, haiducul, revoluţionarul în plină acţiune, fă ră fraze culese de prin
hâ rţoage. Este necesar ca un şir de înfricoşă toare atentate să
înspă imâ nte pe cei puternici şi să trezească din somn mulţimile.
Vorbind, Suvarin devenea înfricoşă tor. Un extaz îl stă pâ nea. O
mistică vâ lvă taie îi ţâ şnea din ochii-i palizi, în vreme ce firavele-i mâ ini

10
 Reprezentant de seamă al anarhismului, duşman înverşunat al
socialismului ştiinţific. În 1869 a intrat în Internaţionala I-a cu
scopul de a o submina din interior. Marx a dus o vastă campanie
de demascare a esenţei antiproletare a concepţiilor lui Bakunin şi
a activităţii sale dezorganizatoare. Această luptă s-a terminat cu
excluderea lui Bakunin şi a partizanilor lui din Internaţională.
11
 După cum se vede, Suvarin este adept al curentului politic mic-
burghez reacţionar numit anarhism care a luat naştere între 1840
—70 în Europa şi care neagă orice putere de stat, inclusiv statul
dictaturii proletariatului, propovăduind cultul „personalităţii
libere” şi tactica terorii individuale.
228
încleştau marginea mesei, s-o frâ ngă aproape. Cuprins de spaimă ,
celă lalt îl privea, cu gâ ndul la întâ mplă rile ce-i fuseseră vag
destă inuite; mine explozibile în subteranele palatelor ţarului, şefi de
poliţie culcaţi la pă mâ nt cu lovituri de cuţit, ca mistreţii, o amantă a lui,
singura femeie pe care o iubise, spâ nzurată la Moscova, într-o
dimineaţă ploioasă , în vreme ce el, pierdut în mulţime, o să ruta din
ochi pentru cea din urmă oară .
— Nu, nu! murmură É tienne, fă câ nd un gest larg, ca pentru a
înlă tura aceste viziuni de groază , la noi lucrurile n-au ajuns încă atâ t de
departe! Asasinatul, pâ rjolul, niciodată ! E monstruos, e nedrept, toţi ai
noştri s-ar ridica deodată să -l sugrume pe fă ptaş!
Ş i, apoi, el nu înţelegea deloc, nu putea să se împace cu întunecatul
vis al acestei nimiciri a lumii, secerată aidoma unui câ mp de secară ,
pâ nă la ră dă cină . Ş i apoi ce va fi? Cum se vor naşte din nou popoarele?
Cerea un ră spuns la această întrebare.
— Împă rtă şeşte-mi şi mie programul tă u, ca să ştim şi noi, ceilalţi,
încotro s-o apucă m.
Atunci, cu privirea-i înceată şi pierdută , Suvarin încheie liniştit:
— Toate socotelile cu privire la ceea ce va fi sunt criminale, pentru
că ele opresc distrugerea totală şi stă vilesc mersul revoluţiei.
Aceasta îl fă cu pe É tienne să râ dă , în ciuda fiorului de gheaţă care îi
stră bă tu şira spină rii din pricina ră spunsului lui Suvarin. De altfel,
recunoştea din toată inima că era şi ceva drept în aceste idei, a că ror
înspă imâ ntă toare simplitate îl atră gea, numai că ar fi însemnat să i se
dea apă la moară lui Rasseneur dacă li s-ar spune asemenea lucruri
celorlalţi. Problema era să se acţioneze practic.
Vă duva Désir le propuse să ia masa. Se învoiră şi trecură în
dugheana câ rciumii, în tot cursul să ptă mâ nii despă rţită de sala de bal
printr-un paravan mobil. După ce ispră viră de mâ ncat omleta şi
brâ nza, mecanicul voi să plece; dar cum celă lalt stă ruia să ră mâ nă , el
spuse:
— La ce bun? Ca să vă ascult cum tră ncă niţi la prostii care nu fac
două parale?… Am auzit de-astea destule. Ră mâ neţi cu bine!
Ş i se îndepă rtă , cu chipu-i blajin, dar îndă ră tnic, ţinâ nd o ţigară între
buze.
229
 Îngrijorarea lui É tienne creştea. Erau ceasurile unu. Desigur,
Pluchart îşi că lcase cuvâ ntul. Pe la unu şi jumă tate, delegaţii începură
să sosească , şi trebui să -i primească pentru că ţinea să supravegheze
intrarea, de teamă ca nu cumva compania să -şi fi trimis obişnuitele-i
iscoade. Cerceta fiecare bilet de invitaţie, mă surâ ndu-i pe toţi din cap
pâ nă -n picioare; mulţi, de altminteri, intrau fă ră niciun bilet, fiind de
ajuns ca el să -i recunoască şi să -i lase înă untru. Câ nd sunară ceasurile
două , îl vă zu sosind pe Rasseneur, care, fă ră să se zorească , stă tea de
vorbă , terminâ ndu-şi liniştit de fumat luleaua, în faţa tejghelei. Calmul
acesta ironic sfâ rşi prin a-l înfuria pe É tienne, cu atâ t mai mult cu câ t
se iviseră , veniţi, doar aşa, ca să se distreze, şi nişte giumbuşlucuri ca
Zacharie, Mouquet şi alţii de aceeaşi teapă ; aceştia habar n-aveau de
grevă , ba chiar socoteau că e de tot hazul să stai cu braţele încrucişate;
şi, în jurul mesei, îşi cheltuiau cele din urmă zece centime pe o halbă de
bere, râ njind şi glumind pe socoteala tovară şilor lor de lucru, cei
convinşi, care aveau să moară de plictiseală la întrunire.
Se mai scurse încă un sfert de ceas. În sală lumea începea să -şi
piardă ră bdarea. Atunci É tienne, deznă dă jduit, avu aerul unui om care
ia, în sfâ rşit, o hotă râ re. Ş i se decise să intre tocmai în clipa în care
vă duva Désir, care scotea capul afară , strigă :
— Da uite-l, a venit domnul dumitale!
Era, într-adevă r, Pluchart. Sosea într-o tră sură trasă de o biată
gloabă . Să ri de îndată pe trotuar, subţirel, fă câ nd pe chipeşul, cu
că pă ţâ na prea mare şi cam pă trată , înfă ţişâ ndu-se, sub redingota de
stofă neagră , spilcuit, ca un muncitor chivernisit. De cinci ani nu mai
pusese mâ na pe pilă , umbla dichisit, era mai ales pieptă nat cu îngrijire
şi vanitos pentru succesele sale oratorice; dar membrele îi ră mă seseră
cam înţepenite, iar unghiile mâ inilor sale mari nu-i mai creşteau,
mă cinate de fier. Foarte activ, îşi alimenta ambiţia bă tâ nd neobosit
drumurile provinciei, pentru a-şi semă na ideile.
— Ah, nu fiţi supă raţi pe mine! spuse el, luâ ndu-le-o înainte, ca să
nu le mai dea ră gaz să -i pună întrebă ri şi să -i facă reproşuri. Ieri,
conferinţă la Preuilly, dimineaţa; seara, întrunire la Valençay. Astă zi,
dejunul la Marchiennes, cu Sauvagnat… în cele din urmă , am putut lua
o birjă . Sunt sfâ rşit de oboseală , vă puteţi da seama după glasul meu.
230
Dar n-are a face, voi vorbi, totuşi.
Era pe pragul localului Bon-Joyeux, câ nd îşi aduse aminte.
— Ei, drace! Am uitat că rţile de membru! Câ t pe-aci să fac buclucul!
Se întoarse la tră sură , pe care birjarul o ducea sub şopron, şi scoase
din lada tră surii o cutie neagră de lemn, pe care o luă sub braţ.
É tienne, încâ ntat, mergea în umbra lui Pluchart, în vreme ce
Rasseneur, încremenit locului, nu îndră znea să -i dea mâ na. Celă lalt,
însă , i-o şi strâ ngea şi apucă să spună , doar în treacă t, o vorbă despre
scrisoarea cu pricina: ce gâ nd pidosnic! De ce să nu se ţină această
întrunire? Cuminte e să se folosească prilejul unei întruniri de câ te ori
se iveşte. Vă duva Désir îl pofti să îmbuce ceva, dar el refuză . Nu era
nicio nevoie! El vorbea şi fă ră să bea. Numai că era gră bit, pentru că
intenţiona să ajungă , seara, pâ nă la Joiselle, unde voia să stea de vorbă
cu Legoujeux. Atunci intrară cu toţii buluc în sala de bal. Maheu şi
Levaque, care sosiseră mai tâ rziu, veneau în urma lor. Şi uşa fu încuiată
cu cheia, ca să fie numai între ei, ceea ce prilejui hazliilor şi mai
grozave chiote de veselie; Zacharie îi strigă lui Mouquet că , pesemne,
aveau de gâ nd să fete vreun prunc, de se ză voriseră , în aşa hal,
înă untru.
Vreo sută de mineri adă stau pe bă nci, în aerul închis al încă perii,
unde miasmele calde ale ultimului bal se mai înă lţau încă din podea.
Şoapte cutreierară sala, capetele se întoarseră , în vreme ce noii-sosiţi
se aşezau pe locurile ră mase goale. Privirile se îndreptară că tre
domnul din Lille, a că rui neagră redingotă stâ rni uimirea şi un
sentiment de stingherire.
Dar, îndată , la propunerea lui É tienne, se alcă tui biroul de
conducere. El pronunţa nume, pe care ceilalţi le aprobau prin ridicare
de mâ ini. Pluchart fu ales preşedinte, iar apoi Maheu şi însuşi É tienne
fură declaraţi asesori; urmă un scâ rţâ it de scaune; membrii biroului se
instalară şi o clipă îl că utară din ochi pe preşedintele dispă rut pe după
masă , sub care strecura lă diţa ce nu fusese deloc lă sată din mină . Câ nd
se ivi iară şi, bă tu uşor cu mina în masă , cerâ nd atenţia adună rii, apoi
începu, cu un glas ră guşit:
— Cetă ţeni…
O mică uşă se deschise, şi el fu nevoit să -şi curme vorba. Era vă duva
231
Désir, care, înconjurâ nd pe la bucă tă rie, aducea pe o tavă şase halbe de
bere.
— Nu vă deranjaţi, murmură ea. O cuvâ ntare cere udă tură .
Maheu îi luă tava din mâ nă , şi Pluchart putu vorbi mai departe.
Mă rturisi că e mişcat de buna primire a lucră torilor din Montsou. Îşi
ceru iertare pentru întâ rziere, vorbind despre oboseala şi despre
ră guşeala lui. Apoi dă du cetă ţeanului Rasseneur cuvâ ntul, pe care
acesta din urmă îl cerea.
Rasseneur se şi înfipsese aproape de masă , lâ ngă halbele de bere.
Un scaun întors îi slujea drept tribună . Pă rea foarte emoţionat şi tuşi
înainte de a rosti cu toată puterea:
— Tovară şi…
Pricina autorită ţii de care se bucura în râ ndul minerilor se datora
uşurinţei sale de exprimare şi felului blajin cu care ştia să le vorbească
ceasuri întregi, fă ră să obosească . Nu fă cea niciun gest de prisos,
ră mâ nea greoi şi surâ ză tor, îi ameţea, îi ză pă cea, pâ nă câ nd, în cele din
urmă , ajungeau să strige cu toţii: „Da, da, aşa e, ai dreptate!” Ş i totuşi,
de astă dată , chiar de la primele cuvinte, Rasseneur simţise o surdă
împotrivire. De aceea vorbea cu toată luarea-aminte. Nu punea în
discuţie decâ t dacă să se continue sau nu greva şi aştepta întâ i să fie
aplaudat, pentru ca apoi să critice Internaţionala. Bineînţeles, onoarea
nu îngă duia să cedeze în faţa pretenţiilor companiei, dar ce de mizerii
de pe urma acestei hotă râ ri, ce groaznic viitor îi aştepta dacă vor fi
siliţi să mai reziste încă multă vreme! Ş i, fă ră a se pronunţa în favoarea
renunţă rii, urmă rea doar slă birea curajului, descriind coloniile de
mineri înfometate şi întrebâ nd pe ce resurse se bizuie cei ce erau
pentru continuarea grevei. Trei sau patru prieteni încercară să -l
aprobe, ceea ce accentuă recea tă cere a celor mai mulţi şi
dezaprobarea din ce în ce mai fă ţişă cu care îi întâ mpinau cuvintele.
Atunci, pierzâ nd speranţa să -i recâ ştige de partea sa, îl cuprinse mâ nia,
le prezise fel de fel de nenorociri dacă vor laşa să li se sucească minţile
cu provocă ri venite din afară . Două treimi dintre cei de faţă se
ridicaseră supă raţi, vrâ nd să -l împiedice de a mai vorbi, pentru că îi
insulta, tratâ ndu-i ca pe nişte copii neînstare să se conducă singuri. Iar
el, bâ nd înghiţitură după înghiţitură berea din halbă , vorbea totuşi în
232
mijlocul hă rmă laiei, urlâ nd câ t îl ţinea gura că încă nu se nă scuse pe
lume viteazul care, punâ ndu-i-se de-a curmezişul drumului, să -l
împiedice să -şi facă datoria!
Pluchart era în picioare. Neavâ nd clopoţel, bă tea cu pumnul în masă
şi repeta cu glasu-i sugrumat:
— Cetă ţeni… cetă ţeni…
În sfâ rşit, obţinu o clipă de linişte, şi în acest ră gaz, adunarea fiind
consultată , i se luă lui Rasseneur cuvâ ntul. Delegaţii, care în numele
minerilor luaseră parte la întrevederea cu directorul Hennebeau, îi
îmbiau şi pe ceilalţi, cu toţii asmuţiţi de foame, ră scoliţi de idei noi. Din
acea clipă votul era sigur.
— Ţ ie puţin îţi pasă , ai ce mâ nca! urlă Levaque, ară tâ ndu-i lui
Rasseneur pumnul.
É tienne se aplecase pe la spatele preşedintelui pentru a-l potoli pe
Maheu, roşu de mâ nie, scos din să rite de această fă ţarnică cuvâ ntare.
— Cetă ţeni, rosti Pluchart, îngă duiţi-mi să iau cuvâ ntul!
Se fă cu o adâ ncă tă cere. Vorbi. Glasu-i ieşea cu greu şi ră guşit din
gâ tlej; dar omul se deprinsese cu asta, veşnic pe drumuri, tot
purtâ ndu-şi de colo pâ nă colo laringita, odată cu programul să u.
Treptat-treptat, îşi umflă vocea, smulgâ nd din ea efecte puternice. Cu
braţele larg deschise, însoţindu-şi perioadele cu o legă nare a umerilor,
avea o elocvenţă de predicator, un fel religios de a lă sa să cadă
faldurile finalelor de fraze, a că ror monotonă sforă ială sfâ rşea prin a
convinge.
Ş i îşi legă cuvâ ntarea de mă reţia şi binefacerile Internaţionalei, o
primă cuvâ ntare pe care totdeauna o debita în localită ţile unde nu mai
fusese pâ nă atunci. Lă muri adună rii scopul Internaţionalei, adică
emanciparea muncitorilor; îi înfă ţişă construcţia grandioasă : la
temelie, comuna, mai sus, provincia, şi mai sus încă , naţiunea, iar, într-
adevă r, pe pisc, umanitatea. Braţele i se mişcau agale, punâ nd unul
peste altul etajele, înă lţâ nd uriaşa catedrală a lumii viitoare. Apoi
venea administraţia interioară : dă du citire statutelor, vorbi despre
congrese, dă du în vileag crescâ nda însemnă tate a acestei opere,
lă rgirea programului, care, plecâ nd de la luarea în discuţie a salariilor,
trecea acum la rezolvarea problemei sociale, pentru a înlă tura o dată
233
pentru totdeauna relaţiile economice existente. Proclama pieirea
naţionalită ţilor, înmă nuncherea muncitorilor din întreaga lume pentru
această comună operă de dreptate, care, mă turâ nd de pe suprafaţa
pă mâ ntului burghezia putredă , va crea, în sfâ rşit, o societate liberă , în
care cel ce nu va munci nu va avea nimic! Mugea, florile de hâ rtie
colorată se agitau, înfiorate de gâ fâ iala lui, sub afumatul tavan, atâ t de
scund, încâ t îi ră sfrâ ngea vijelioasele-i izbucniri ale glasului.
O furtună se abă tuse asupra întregii să li. Unii strigară :
— Asta vrem şi noi… Adevă rat! Adevă rat!
El, Pluchart, continua să vorbească . Nu vor trece trei ani, şi lumea va
fi cucerită . Şi fă cea numă ră toarea popoarelor care erau deja convinse.
De pretutindeni curgeau adeziunile. Nicicâ nd vreo religie nouă nu
fă cuse atâ t de numeroşi adepţi. Apoi, odată deveniţi stă pâ ni, ei vor fi
cei care vor dicta patronilor legiuirile, şi, de astă dată , acestora le va
veni râ ndul să li se pună genunchii pe grumaz.
— Da, aşa e! Aşa e!… Vor fi daţi jos de pe tron!
Cu un gest, impuse tă cerea. Acum începea să vorbească despre
problema grevelor. În principiu, el le dezaproba, socotindu-le drept un
mijloc prea încet, de pe urma că ruia muncitorii au şi mai multe de
suferit. Dar, aşteptâ nd o soartă mai bună , câ nd ele deveneau
inevitabile, trebuiau fă cute, că ci prezintă avantajul de a dezorganiza
capitalul. Iar el ară ta că , în acest caz, Internaţionala constituie
providenţa greviştilor, citind exemple: la Paris, în timpul grevei
lucră torilor în bronz, toate condiţiile greviştilor au fost acceptate în
bloc de că tre patronii cuprinşi de spaimă la aflarea ştirii că
Internaţionala le trimitea ajutoare; la Londra, aceeaşi Internaţională a
salvat pe muncitorii de la o mină de că rbuni, repatriind, pe cheltuiala
ei, un întreg convoi de belgieni aduşi de proprietarul întreprinderii. De
ajuns era să afle companiile că oamenii lor aderă , ca să şi înceapă să
tremure, că ci aceştia intrau în marea oaste a muncitorilor, hotă râ ţi mai
curâ nd să -şi dea viaţa unii pentru alţii decâ t să ră mâ nă robii orâ nduirii
capitaliste.
Ropote de aplauze îl întrerupseră . Îşi ştergea cu batista fruntea
înă duşită , nevrâ nd să bea halba de bere pe care Maheu i-o punea în
faţă . Câ nd voi să -şi continue cuvâ ntarea, noi aplauze îi curmară vorba.
234
 — S-a fă cut! îi spuse la repezeală lui É tienne. Le-am vorbit destul…
Repede că rţile de membru! Se scufundase sub masă şi reapă ru ţinâ nd
în mină lă diţa neagră de lemn. Cetă ţeni – strigă el, dominâ nd vacarmul
– iată că rţile de membru. Îi rog pe delegaţii voştri să vină aici, de unde
le vor lua, ca să vi le împartă … Socotelile le vom aranja mai tâ rziu.
Rasseneur se ridică şi protestă din nou. La râ ndu-i, É tienne se agita,
că ci trebuia şi el să rostească o cuvâ ntare. Urmă o ză pă ceală de
nedescris.
Levaque întindea pumnii înainte, ca şi cum ar fi fost gata de bă taie.
În picioare, Maheu vorbea, fă ră să se fi putut desluşi un singur cuvâ nt
din ceea ce spunea. Odată cu înteţirea acestui tumult, din podea se
ridica praful, acel praf plutitor al balurilor care avuseseră loc înainte,
otră vind aerul cu duhoarea pă trunză toare lă sată de încă rcă toarele de
vagonete şi de ucenicii din mine.
Deodată , mica uşă se dete în lă turi, iar vă duva Désir o umplu cu
pâ ntecele ei şi cu pieptul, strigâ nd cu o voce tună toare:
— Tă ceţi, pentru numele lui Dumnezeu! Au sosit curcanii!
Sosise comisarul districtului, ceva mai tâ rziu, pentru a întocmi un
proces-verbal şi pentru a dizolva adunarea. Era însoţit de patru
jandarmi. De vreo cinci minute, vă duva Désir, de partea cealaltă a uşii
închise, le dă dea de lucru, spunâ ndu-le că era la ea acasă şi că avea
dreptul să primească nişte prieteni. Dar fusese dată la o parte cu de-a
sila şi venea în grabă , să dea de veste copiilor ei.
— Ş tergeţi-o pe-aici, reluă ea. O scâ rnă vie de curcan stă de pază în
curte. N-are decâ t să pă zească , pentru că magazioara mea de lemne dă
în uliţă … aşa că gră biţi-vă .
Comisarul începuse să şi bată cu pumnul în uşă ; şi, cum nimeni nu-i
deschidea, ameninţa că o va sparge. Pesemne vreo iscoadă îi suflase
ceva, pentru că urla că adunarea era ilegală , deoarece un mare numă r
de mineri erau înă untru fă ră bilete de invitaţie.
În sală ză pă ceala era tot mai mare. Nu puteau fugi aşa, fă ră să fi
votat nici pentru adeziune la Internaţională şi nici pentru continuarea
grevei. Cu toţii se încă pă ţâ nau să vorbească deodată , în sfâ rşit,
preşedintelui îi veni în minte să procedeze la vot prin aclamaţii. Mâ ini
se ridicară în aer, delegaţii declarară în grabă că ei aderau în numele
235
tovară şilor lor de lucru care lipseau. Ş i aşa se fă cu că cei zece mii de
mineri din Montsou deveniră membri ai Internaţionalei.
Între timp începuse debandada. Ca să le apere retragerea, vă duva
Désir se dusese să se proptească în uşa pe care, în spatele ei, jandarmii
o zgâ lţâ iau cu patul puştii. Minerii să reau peste bă nci ca să -şi croiască
drum şi fugeau unul după altul prin bucă tă rie şi prin magazie.
Câ rciumarul o şterse printre cei dintâ i, iar Levaque se luă după el,
uitâ nd cearta şi înjură turile, fiindu-i poftă de o bere, cu care să -l
cinstească Rasseneur, ca să -i dea prilejul de împă care. É tienne, după ce
puse mâ na pe lă diţa lui Pluchart, aştepta împreună cu acesta şi cu
Maheu, ţinâ nd toţi trei la cinstea de a ieşi cei din urmă . În clipa în care
plecau, broasca uşii să ri, iar comisarul se gă si faţă în faţă cu
câ rciumă reasa, care, cu pieptul şi cu pâ ntecele, mai baricada încă uşa.
— Mare scofală aţi fă cut că mi-aţi ră scolit toată casa! spuse ea.
Vedeţi bine că nu-i nimeni aici.
Comisarul, un om greoi, pe care toate întâ mplă rile de acest fel îl
plictiseau, o ameninţă doar eu închisoarea. Şi plecă vociferâ nd, luâ nd
cu sine pe cei patru jandarmi, sub ploaia de vorbe batjocoritoare ale lui
Zacharie şi ale lui Motaquet, care, cuprinşi de admiraţie pentru
grozava farsă jucată jandarmilor de tovară şii lor de lucru, luau în
derâ dere pe reprezentanţii forţei publice.
Afară , pe stră duţă , É tienne, încurcat de lă diţa pe care o luase cu el,
alergă , urmat de ceilalţi. Deodată îi veni în minte Pierron şi întrebă de
ce acesta nu fusese vă zut; iar Maheu, alergâ nd şt el, îi ră spunse că
Pierron era bolnav: o boală de circumstanţă , teama să nu se
compromită . Voiră să -l reţină pe Pluchart, dar acesta, fă ră a se opri din
fugă , le spuse că pleacă de îndată la Joisette, unde-l aştepta Legoujeux,
ca să primească unele dispoziţii. Atunci, strigâ nd, îi urară drum bun;
fă ră să încetinească fuga, cu picioarele la spinare, goneau întruna,
stră bă tâ nd oră şelul Montsou. Schimbară câ teva vorbe, întretă iate de
gâ fâ iala piepturilor. É tienne şi Maheu râ deau încâ ntaţi, siguri din acea
clipă de victoria cauzei lor. Câ nd Internaţionala le va fi trimis
ajutoarele, compania va fi aceea care-i va implora să reînceapă lucrul.
Ş i în acest avâ nt al nă dejdii, în această goană a bocancilor grei,
tropă ind pe caldarâ mul drumului, mai era încă ceva, ceva întunecat şi
236
înfricoşă tor, o violenţă a că rei furtună avea să înfierbâ nte coloniile
minerilor din cele patru unghiuri ale ţinutului.

Se mai scurseră alte două să ptă mâ ni. Era prin cele dintâ i zile ale lui
ianuarie, cu ceţuri reci ce amorţeau plaiurile imensei câ mpii. Iar
mizeria se înteţise şi mai mult. Locuitorii din colonii agonizau tot mai
greu, apă saţi de să ră cia crescâ ndă . Patru mii de franci, trimişi din
Londra de că tre Internaţională , nu-i îndestulase cu pâ ine nici mă car pe
trei zile. După aceea nu mai primiseră niciun ban. Această mare
nă dejde, acum pră buşită , le slă bea curajul. Pe cine să se mai bizuie de
acum înainte dacă chiar fraţii lor îi lă sau în pă ră sire? Se simţeau
pierduţi, în toiul grelei ierni, singuri pe lume.
În ziua de marţi, toate mijloacele de trai se ispră viseră în colonia
celor „două sute patruzeci”. É tienne se dă duse peste cap, împreună cu
delegaţii: se fă ceau liste de subscripţii în oraşele învecinate şi chiar la
Paris; se fă ceau chete, se organizau conferinţe. Aceste sforţă ri
ră mâ neau fă ră niciun rezultat, opinia publică , mişcată la început,
devenea nepă să toare de câ nd această grevă se prelungea aşa, la
nesfâ rşit, foarte calmă , fă ră drame pasionante. Doar câ teva pomeni, şi
acestea atâ t de neînsemnate, încâ t de-abia ajungeau să întreţină cele
mai să race familii. Ceilalţi o mai duceau cum puteau, amanetâ ndu-şi
zdrenţele, vâ nzâ nd, unul câ te unul, lucrurile din casă . Toate luau
drumul negustorilor de vechituri, lina din saltele, vasele de bucă tă rie,
ba chiar şi mobila. Un moment se crezuseră salvaţi. Unii negustori cu
de-amă nuntul din Montsou, distruşi de Maigrat, le oferiseră credite, cu
gâ ndul de a-şi recâ ştiga clientela; şi, vreme de o să ptă mâ nă , bă canul
Verdonck şi cei doi brutari Carouble şi Smelten le deschiseră larg uşile
pră vă liilor. Dar aceste avansuri se împuţinau; cei trei negustori se
opriră . Portă reilor le creştea inima din această înglodare în datorii ce
urma să apese multă vreme pe mineri. Nică ieri nu se mai gă sea niciun
237
credit, nimeni nu mai avea o cratiţă spartă de vâ nzare, şi fiecă ruia
dintre ei nu-i mai ră mâ nea decâ t să cadă în vreun ungher, unde să
aştepte să crape ca un câ ine râ ios.
É tienne şi-ar fi vâ ndut şi pielea de pe el. Renunţase la leafa ce i se
cuvenea pentru ţinerea scriptelor. Plecase la Marchiennes să -şi
amaneteze pantalonii şi redingota de stofă , fericit să mai poată susţine
încă cheltuielile casei lui Maheu. Nu-i mai ră mă seseră decâ t cizmele, pe
care spunea că le pă strează ca să aibă picioarele solide. Era disperat că
greva izbucnise prea devreme, înainte de a fi avut ră gazul să umple
casa fondului de rezervă . Aceasta era pentru el singura pricină a
dezastrului, că ci muncitorii vor izbâ ndi, cu siguranţă , în lupta
împotriva patronilor în ziua în care vor gă si în fondurile lor de rezervă
banii de care aveau nevoie ca să reziste. Ş i îşi aduse aminte de
cuvintele lui Suvarin, care învinuia compania că îi aţâ ţă pe oameni la
grevă pentru a le irosi aceste fonduri.
Vederea celor din colonie, a acestor să rmani oameni fă ră pâ ine şi
fă ră foc, îl tulbura. Prefera să plece de acasă şi să se obosească în lungi
plimbă ri, într-o seară , pe câ nd se întorcea spre casă , trecâ nd aproape
de Réquillart, ză rise la marginea drumului o femeie bă trâ nă leşinată .
Fă ră îndoială , femeia tră gea să moară de inaniţie; şi, după ce o ridicase,
începu să strige după o fată pe care o vă zuse după un gard.
— A, tu erai? spuse É tienne, recunoscâ nd-o pe Mouquette. Haide,
ajută -mă , trebuie să -i dă m să bea ceva.
Mouquette, înduioşată pâ nă la lacrimi, dă du fuga în casă , în
şandramaua dă ră pă nată , pe care taică -su şi-o amenajase printre ruine.
Ş i ieşi repede de acolo, aducâ nd rachiu şi pâ ine. Rachiul o readuse în
simţire pe bă trâ nă , care, fă ră să scoată un cuvâ nt, îmbuca, cu lă comie,
din pâ ine. Era mama unui miner şi locuia într-o colonie din preajma
Cougnyului; că zuse acolo, în drum spre casă , întorcâ ndu-se de la
Joiselle, unde încercase zadarnic să împrumute cincizeci de centime de
la o soră de-a ei. Îndată după ce mâ ncă pâ inea, plecă ameţită .
É tienne ră mă sese pe terenul viran al Requillartului, ale că rui
hangare pră buşite piereau, acoperite de mă ră cini.
— Haide! Nu vrei să vii cu mine să bei şi tu un pă hă ruţ? îl întrebă
Mouquette cu veselie. Şi, cum el stă tea în cumpă nă , adă ugă : Vasă zică
238
tot te mai temi de mine!
El o urmă , cucerit de râ sul ei. Tragerea de inimă cu care dă duse
bă trâ nei plinea aceea îl înduioşase. Ea nu voi să -l primească în camera
bă trâ nului şi îl duse în odaia ei, unde, de îndată ce intră , umplu două
pahare cu rachiu. Odaia aceasta era foarte curată , ceea ce-i prilejui lui
É tienne câ teva cuvinte de laudă . De altfel, pă rea că oamenilor din casa
aceasta nu le lipsea nimic; bă trâ nul Mouque continua să -şi facă mai
departe treaba de gră jdar la Voreux; iar ea, ca să nu stea cu braţele
încrucişate, se fă cuse spă lă toreasă , ceea ce îi aducea un câ ştig de un
franc şi jumă tate pe zi. Chiar dacă petreci cu bă rbaţii, totuşi nu
însemnează neapă rat că eşti o trâ ntoriţă .
— Ia spune-mi – murmură ea deodată , cuprinzâ ndu-i cu
dră gă lă şenie mijlocul – de ce nu vrei să mă iubeşti?
Nici el nu-şi putu stă pâ ni râ sul, atâ t de dră guţ îi şoptise aceste
vorbe.
— Ba ză u că te iubesc, ră spunse el.
— Ei, asta-i, dar nu aşa cum vreau eu… Ştii doar că te doresc de nu
mai pot. Hai, spune, nici nu-ţi închipui ce plă cere mi-ai face!
Era adevă rat, i-o tot spunea mereu de şase luni. Vă zâ nd-o lipindu-se
întruna de el, strâ ngâ ndu-l cu braţele-i amâ ndouă fremă tâ nde, cu
chipu-i tă lmă cind o atâ t de amoroasă rugă minte, fu cuprins de
înduioşare; Obrazul ei mare şi rotund, cu tenul gă lbejit, mâ ncat de
praful de că rbune, nu avea nimic frumos; dar în ochi îi lică rea o
vâ lvă taie, o asemenea beţie mocnea în trupu-i fremă tâ nd de dor, încâ t
toate laolaltă o îmbujorau, întinerind-o cu adevă rat. Ş i atunci, în faţa
acestei dă ruiri, atâ t de umilă şi de pă timaşă , nu mai avu tă ria să se dea
înapoi.
— Oh, simt că mă vrei din toată inima – bâ igui ea, încâ ntată – da, mă
vrei din toată inima!
Ş i i se dă rui atâ t de în neştire şi, cu o atâ t de feciorelnică stâ ngă cie,
ca şi cum s-ar fi dat pentru prima dată şi pâ nă atunci n-ar mai fi avut
de-a face, niciodată , cu vreun bă rbat. Apoi, câ nd o lă să , ea fu aceea
care-l copleşi cu cuvinte de recunoştinţă . Îi mulţumea, îi să ruta
mâ inile.
É tienne ră mase puţin cam ruşinat de norocul care dă duse peste el…
239
Nimeni nu s-ar fi lă udat că o avusese pe Mouquette! îndepă rtâ ndu-se
de casa ei, îşi jura că nu va reîncepe. Ş i îi pă stra totuşi un sentiment de
prietenie, că ci era o fată inimoasă .
De altminteri, câ nd se întoarse în colonie, unele lucruri grave pe
care le află îl fă cură să uite întâ mplarea. Se vâ ntura zvonul că , poate,
compania s-ar învoi cu unele concesii dacă delegaţii muncitorilor ar
încerca să facă un nou demers pe lâ ngă directorul minei. Cel puţin un
lucru era adevă rat, şi anume: că contramaiştrii ră spâ ndiseră acest
zvon. De fapt, era de netă gă duit că , de pe urma luptei dintre cele două
tabere, întreprinderea suferea şi mai mult decâ t minerii. Îndă ră tnicia
ambelor pă rţi îngră mă dea dezastru peste dezastru i în vreme ce
munca murea de foame, capitalul, în schimb, se distrugea. Fiecare zi de
şomaj aducea după sine pagube de sute de mii de franci. Orice maşină
care nu mai funcţionează este o maşină moartă . Utilajul şi materialul
se stricau, banii imobilizaţi se iroseau, aidoma unei ape înghiţite de
nisip. De câ nd stocurile reduse de că rbune se împuţinau în incinta
minelor, clientela vorbea despre necesitatea de a face comenzi în
Belgia, iar acest fapt constituia o ameninţare pentru viitor. Dar
primejdia care speria cel mai mult compania, şi ceea ce ea ascundea cu
cea mai mare grijă , erau strică ciunile, din ce în ce mai mari, pe care le
sufereau galeriile şi fronturile de lucru. Contramaiştrii nu erau destui
la numă r ca să facă reparaţiile necesare, lemnă ria de susţinere se
frâ ngea în toate pă rţile şi ceas de ceas se produceau mereu alte
surpă ri. Curâ nd, dezastrul luase asemenea proporţii, încâ t reparaţiile
ar fi necesitat multe luni de muncă înainte ca extragerea că rbunelui să
poată fi reluată . Fel de fel de zvonuri începuseră să şi cutreiere ţinutul:
că la Crève-coeur o galerie se pră buşise dintr-odată pe o lungime de
trei sute de metri, astupâ nd, astfel, accesul la vâ na Cinq-Paumes; că la
Madeleine vâ na Maugrétout se fă râ miţa şi se umplea de apă . Direcţia
se încă pă ţâ na să nege toate aceste lucruri, câ nd, deodată , două
accidente, petrecute unul după altul, o siliseră să recunoască adevă rul.
Într-o dimineaţă se constatase în apropiere de Piolaine că , deasupra
galeriei nordice a minei Mirou, surpată încă din ajun, pă mâ ntul
cră pase; iar a doua zi urmă , la mina Voreux, o surpare interioară , care
zguduise în aşa mă sură un întreg colţ al aşeză rii, încâ t două clă diri
240
fuseseră câ t pe-aci să se pră buşească .
É tienne împreună cu delegaţii şovă iau să încerce un nou demers
înainte de a şti ce avea de gâ nd să facă Regia. Dansaert, pe care îl
întrebară , nu voi să le ră spundă : desigur că conflictul era regretabil şi
că s-ar face tot ce este cu putinţă pentru a se ajunge la o înţelegere, dar
nu preciză nimic. În cele din urmă , se hotă râ ră să încerce să cadă la o
înţelegere cu domnul Hennebeau pentru a proceda cum se cuvine, că ci
nu voiau să fie învinuiţi, mai tâ rziu, că n-au vrut să dea companiei
prilejul de a-şi recunoaşte greşelile. Dar hotă râ ră cu jură mâ nt să nu
cedeze asupra nici unui punct şi să -şi menţină cu tot dinadinsul
condiţiile lor, singurele juste.
Întrevederea avu loc marţi dimineaţă , ziua în care asupra coloniei
începea să se abată cea mai neagră mizerie, şi fu mai puţin cordială
decâ t prima. Maheu vorbi din nou, explicâ nd că tovară şii să i de lucru îl
trimiteau să -i întrebe pe dumnealor dacă nu aveau nimic nou să le
spună . La început, domnul Hennebeau se prefă cu surprins: în ceea ce-l
privea, nu primise nicio dispoziţie, iar lucrurile nu se puteau schimba
atâ ta vreme câ t lucră torii din mine vor continua cu aceeaşi
îndă ră tnicie reprobabila lor ră zvră tire. Această autoritară asprime
provocă efectul cel mai supă ră tor, în aşa mă sură încâ t, dacă delegaţii
îşi luaseră asupra lor sarcina de a încerca o împă care, modul în care
fuseseră primiţi era singur de ajuns ca să -i îndâ rjească şi mai mult.
Apoi directorul binevoi să caute o bază de discuţie care să îngă duie
concesiuni reciproce; aşa, bună oară , lucră torii să se învoiască cu plata
separată pentru armarea galeriilor, iar compania, în schimb, să urce
acest preţ cu cele două centime, de care era învinuită că vrea să profite.
De altminteri, mai adă uga că lua asupra sa ră spunderea ofertei pe care
o fă cea, că , în această privinţă , nu se luase nicio hotă râ re şi că el se
fă cea, totuşi, forte să obţină de la Paris această concesie. Dar delegaţii
nu primiră şi îşi fă cură cunoscute încă o dată cererile lor: menţinerea
vechiului sistem de plată şi, în plus, ridicarea preţului cu cinci centime
de fiecare vagonet. Atunci domnul Hennebeau le mă rturisi că avea
încuviinţarea de a începe de îndată tratativele cu ei şi stă rui să
primească propunerea lui, în numele femeilor şi copiilor lor lihniţi de
foame. Ş i, cu ochii în pă mâ nt, dar cu fruntea îndă ră tnică , îl luară pe nu
241
în braţe, neclintiţi, cu o îndâ rjire să lbatică . Se despă rţiră duşmă nos.
Domnul Hennebeau trâ nti uşa de o zgâ lţâ i din ţâ ţâ ni. É tienne şi Maheu,
împreună cu ceilalţi plecară , tropă ind cu că lcâ iele lor grele pe
caldarâ m, cuprinşi de furia mută a învinşilor împinşi la deznă dejde.
Că tre ceasurile două , femeile din colonie încercară şi ele, la râ ndul
lor, să facă un demers pe lâ ngă Maigrat. Nu mai exista decâ t o singură
speranţă : să moaie inima acestui om, să -i smulgă încă o să ptă mâ nă de
credit. Fusese ideea. maniei Maheu, care, nu arareori, se ară ta prea
încreză toare în mă rinimia oamenilor. Ea le hotă râ se pe bă trâ na Brû lé
şi pe nevasta lui Levaque s-o însoţească . În ce-o privea pe Pierrona,
aceasta se scuză , sub pretext că nu-l poate lă sa singur pe Pierron, a
că rui boală nu mai trecea deloc. Ş i altele se ală turară convoiului, care
numă ra acum vreo două zeci de femei. Câ nd înstă riţii din Montsou le
vă zură trecâ nd, ră spâ ndite pe toată lă rgimea drumului, posomorâ te şi
în mizerie, clă tinară din. cap, neliniştiţi. Uşile fură încuiate, o doamnă
îşi ascunse argintă ria. Aşa nu mai fuseseră vă zute niciodată pâ nă
atunci, ceea ce era semnul unor rele prevestiri: de obicei, de câ te ori
femeile bă teau astfel drumurile, lucrurile mergeau prost. La Maigrat se
petrecu o scenă violentă . Întâ i le dă du drumul în dugheană râ njind,
prefă câ ndu-se a crede că ele veniseră să -i plă tească datoriile; spunea,
chipurile, că era frumos din partea lor că s-au înţeles să : i înapoieze
banii toate deodată . Apoi, de îndată ce mama Maheu începu să
vorbească , Maigrat ţinu să se arate furios. Da ce, îşi bă teau joc de
oameni? Noi datorii? Nu cumva şi-au bă gat în cap să -l aducă la sapă de
lemn? Nimic! Nici un singur cartof, nici o singură firimitură de pâ ine! Ş i
le trimise la bă că nia lui Verdonck, la brută riile lui Carouble şi Smelten,
de vreme ce deveniseră clientele acestora. Femeile îl ascultau cu un aer
de speriată umilinţă ; cerâ ndu-şi iertare, iscodindu-i privirea, ca să -şi
dea seama dacă îl vor putea îndupleca. Începu iară şi să le spună fel de
fel de dră covenii, că , bună oară , îi dă ruieşte bă trâ nei Brû le dugheana
dacă îl ia de amant. Fură , cu toatele, atâ t de fă ţarnice, că mai şi râ seră
de gluma lui; iar cumă tră Levaque merse şi mai departe şi spuse că , în
ce o privea, ea se învoia din toată inima. Dar Maigrat deveni îndată
mojic şi le împinse spre uşă . Iar cum femeile stă ruiau cerşindu-i mila, o
lovi pe una dintre ele. Celelalte, de pe trotuar, îi strigară că e vâ ndut, în
242
vreme ce mama Maheu, agitâ ndu-şi amâ ndouă braţele în vă zduh într-o
pornire de ră zbună toare indignare, îl blestema să moară , strigâ nd cu
un asemenea om nu era vrednic să facă umbră pă mâ ntului.
Jalnică fu întoarcerea în colonie. Câ nd femeile. se întoarseră pe la
casele lor cu mâ inile goale, bă rbaţii întâ i le priviră lung, apoi lă sară
ochii în pă mâ nt. Nu mai era nimic de fă cut, vor fi trecut o zi întreagă
fă ră o pică tură de supă ; iar zilele care veneau se înfă ţişau învă luite
într-un întunecat giulgiu de gheaţă , pe care nu-l stră bă tea nicio lică rire
de speranţă . Aceasta le fusese vrerea, şi nimă nui nu-i trecea prin minte
gâ ndul de a se da bă tut. Ră mâ neau în faţa acestei mizerii fă ră de
margini şi mai îndâ rjiţi, muţi, aidoma fiarelor hă ituite, gata mai curâ nd
să primească moartea, în stră fundurile vizuinii, decâ t să iasă afară .
Cine oare ar fi îndră znit să pomenească , el cel dintâ i, despre
recunoaşterea înfrâ ngerii? Juraseră între ei ca tovară şii de lucru să
facă cu toţii zid pâ nă la ultima clipă , şi aşa se va şi întâ mpla, cum se
întâ mpla şi în fundul minei câ nd vreunul dintre ei că dea sub
dă râ mă turi. Aşa se şi cuvenea să fie, fă cuseră cu toţii în fundul minei o
bună şcoală a resemnă rii, erau în stare să strâ ngă cureaua vreme de
opt zile, ei, cei deprinşi de la vâ rsta de doisprezece ani cu greută ţile
vieţii de miner; iar puterea de jertfă le era înteţită astfel de ostă şeasca
trufie a oamenilor mâ ndri de îndeletnicirea lor şi care, din zilnica
bă tă lie cu moartea, că pă taseră orgoliul sacrificiului.
În casa familiei Malieu seara aceasta fu amarnică . Şedeau cu toţii
îngâ nduraţi în jurul focului care tră gea să moară , pâ lpâ ind abia, aţâ ţat
cu cea din urmă raţie de că rbune. După ce goliseră saltelele de lâ nă ,
ghemotoc cu ghemotoc, se hotă râ seră , în urmă cu două zile, să vâ ndă
ceasul cu cuc pe trei franci, iar încă perea pă rea pustie şi moartă de
câ nd nu o mai cutreiera zgomotul acelui tictac obişnuit. Singurul lux
care mai stă ruia acum era cutia trandafirie de carton de pe bufet, un
vechi dar fă cut de Maheu şi la care nevastă -sa ţinea ca la un giuvaer.
Cele două scaune bune pieriseră şi ele din casă , iar bă trâ nul
Bonnemort dimpreună cu copiii se înghesuiau pe o veche bancă ,
acoperită cu muşchi, adusă din gră dină . Vâ nă tul asfinţit, care începea
să învă luie încă perea, înteţea parcă şi mai mult frigul.
— Ce-i de fă cut? repeta marna Maheu, şezâ nd ghemuită pe vine,
243
într-un colţ, lâ ngă vatră .
É tienne, în picioare, privea spre portretele împă ratului şi
împă ră tesei, amâ ndouă lipite pe pereţi. De mult le-ar fi smuls de acolo
dacă nu s-ar fi împotrivit familia, care le pă stra ca pe o podoabă . Asta îl
şi fă cu să murmure printre dinţi:
— Ş i câ nd te gâ ndeşti că n-ai putea scoate nici două parale pe
pă că toşii ă ştia din poze, care ne privesc cum cră pă m de foame!
— Ei, dacă m-aş duce să vâ nd cutia? reluă foarte palidă , femeia,
după o clipă de şovă ială .
Maheu, care şedea pe un colţ al mesei, cu capul în piept şi
bă lă bă nindu-şi picioarele, spuse, îndreptâ ndu-şi spinarea:
— Nu, nu vreau!
— Mama Maheu se ridică cu greutate şi fă cu înconjurul camerei.
Cum Dumnezeu e cu putinţă atâ ta mizerie?! Nici mă car o firimitură de
pâ ine în bufet, nimic de vâ nzare şi nici mă car vreo idee cum am putea
gă si o pâ ine! Iar focul, gata şi el să se stingă ! Se mâ nie din pricina
Alzirei, pe care o trimisese dimineaţa să adune de pe rambleu fă râ me
de că rbune şi care se întorsese cu mâ inile goale, spunâ nd că compania
nu mai dă dea voie să se culeagă nici mă car o aşchie. Nici nu trebuia să
se sinchisească de companie. Ce, furau pe cineva dacă adunau fă râ mele
de că rbune că zute din vagonete? Disperată , fetiţa povestea cum un om
a ameninţat-o că o ia la bă taie; apoi fă gă dui că se va duce din nou a
doua zi dimineaţa acolo şi că se va lă sa şi bă tută .
— Dar puşlamaua asta de Jeanlin, strigă maică -sa, aţi putea să -mi
spuneţi pe unde o mai îi umblâ nd?… Trebuia să aducă salată ; mă car să
avem ce paşte, ca vitele! Să vedeţi că n-are să se întoarcă . Nici ieri
noapte n-a dormit acasă . Nu pot să -mi dau seama ce şmecherii
învâ rteşte, dar javra asta pare necontenit cu burta plină .
— Te pomeneşti, zise É tienne, că întinde mâ na pe la colţurile
stră zilor.
Deodată , ca scoasă din minţi, mama Maheu agita pumnii în aer:
— Dacă l-aş prinde cu aşa ceva!… Copiii mei să cerşească ! Mai bine
i-aş ucide, şi apoi m-aş omorî şi eu.
Maheu se închircise din nou pe marginea mesei. Lénore şi Henri,
uimiţi că încă nu-i vedeau pe ceilalţi aşezaţi la masă , începură să
244
scâ ncească , în vreme ce, fă ră a spune un cuvâ nt, bă trâ nul Bonnemort
îşi tot învâ rtea, cu un aer resemnat, limba în gură , ca să -şi amă gească
foamea. Nimeni nu mai sufla o vorbă , toropiţi cu toţii sub povara din ce
în ce mai grea a nefericirilor: tata-mare tuşind, scuipâ nd negru,
încercat din nou de boala-i reumatică , de pe urma că reia ţesuturile
începuseră să i se umfle cu apă ; Maheu, astmatic, cu apă la genunchii
umflaţi; mama Maheu şi copiii, chinuiţi de scrofuli şi de o anemie
ereditară . Nimic de zis, n-aveau încotro, că ci aşa le era meseria: se
plâ ngeau doar câ nd, lipsiţi de cele trebuincioase, se pră pă deau de
foame; de altfel, în colonie, oamenii începuseră să şi cadă ca muştele.
Totuşi, trebuia gă sit ceva de mâ ncare. Ce să facă , doamne, încotro s-o
apuce?
Atunci, în înserarea a că rei adâ ncă tristeţe întuneca tot mai mult
încă perea, É tienne, care şovă ia de câ teva clipe, se hotă rî deodată , cu
inima sfâ şiată :
— Aşteptaţi puţin, spuse el. Mă duc undeva să caut.
Ş i ieşi pe uşă afară . Îi venise gâ ndul să se ducă la Mouquette. Cu
siguranţă că va gă si la ea pâ ine, pe care i-o va da din toată inima. Îi
pă rea ră u că era astfel silit să se întoarcă la Réquillart: fata asta îi va
să ruta iară şi mâ inile, cu aerul ei de slujnică îndră gostită ; dar cum să -şi
lase prietenii în nevoie? Va fi din nou dră guţ cu ea, dacă altfel nu era
chip.
— Mă duc şi eu undeva să încerc, spuse la râ ndu-i mama Maheu.
Prea e din cale-afară !
După plecarea lui É tienne, mama Maheu deschise şi ea uşa, pe care
o închise de afară trâ ntind-o de pereţi, lă sâ ndu-i pe toţi ai ei
încremeniţi şi muţi, în şovă ielnica lumină pe care o ră spâ ndea un capă t
de lumâ nare, de curâ nd aprins de că tre Alzire. Ajunsă afară , stă tu o
clipă pe gâ nduri. Apoi intră în casa familiei Levaque.
— Ascultă , ţi-am împrumutat alaltă ieri o pâ ine. Nu cumva poţi să
mi-o dai înapoi?
Dar îşi curmă singură vorba, că ci ceea ce vă zuse acolo nu-i dă dea
deloc curaj să stă ruie; în casa asta, mizeria se simţea mai grozav decâ t
la ea.
Cumă tră Levaque privea cu ochii ţintă la focul stins din vatră , în
245
vreme ce bă rbatul ei, îmbă tat de nişte lucră tori de la fabrica de cuie,
dar cu burta goală , adormise cu capul pe masă . Cu spatele sprijinit de
perete, Bouteloup îşi freca umerii, aşa, în neştire, ca un om de treabă
buimac, care, după ce i s-au pră pă dit economiile, e speriat că trebuie
să -şi strâ ngă cureaua şi să rabde.
— Doamne, o pâ ine! Vai de mine, draga mea, ră spunse femeia. Şi eu
care tocmai mă gâ ndeam să -ţi mai cer una!
Apoi, cum bă rbatul ei gemea în somn de durere, îi strivi obrazul,
lovindu-l cu capul de masă .
— Taci odată , porcule!… Cu atâ t mai bine dacă -ţi ard bojocii… Decâ t
să ceri de bă ut, nu era mai cuminte să fi împrumutat un franc de la
vreun prieten?
Îi dă dea întruna, blestemâ nd, vă rsâ ndu-şi nă duful în mijlocul
murdă riei din casă , pe care o lă sase în paragină de atâ ta amar de
vreme, încâ t din duşumea se risipea în odaie o putoare nesuferită .
Totul putea să se ducă dracului, atâ ta pagubă ! Bă iatul ei, derbedeul ă la
de Bébert, pierise şi el de dimineaţă , şi maică -sa urla c-ar scă pa de cea
mai grozavă belea dacă nu s-ar mai întoarce deloc acasă . Apoi spuse că
se duce să se culce. Încaltea îi va fi cald. Şi îl ză ri pe Bouteloup.
— Haide, hopa sus! Hai la culcare… Focul s-a dus şi n-avem nevoie
să aprindem lumâ narea ca să că scă m ochii la farfuriile goale… Ei, ce
faci, vii odată , Louis? Ţ i-am spus doar, că mergem la culcare. În pat se
mai lipesc oamenii unul de altul şi tot află o alinare… Afurisitul ă sta de
beţiv n-are decâ t să crape aici, singur, de frig!
Câ nd ajunse afară , mama Maheu tă ie, fă ră a mai sta în cumpă nă ,
drumul prin gră dini, ca să se ducă la familia Pierron. Se auzeau râ sete
de afară . Bă tu la uşă , şi deodată se fă cu linişte. Se scurse un lung minut
pâ nă i se deschise.
— Ia te uită , tu erai! striga Pierrona, prefă câ ndu-se foarte surprinsă .
Credeam că e doctorul. Fă ră să o lase să spună un cuvâ nt, îi tot dă dea
înainte, ară tâ ndu-i-l pe Pierron, care şedea la gura sobei, în faţa unui
foc mare de că rbuni: Of! draga mea, nu e bine, nu e bine de fel. După
faţă ai spune că -i să nă tos tun, dar burta nu-i dă deloc ră gaz. Aşa că
omul are nevoie de că ldură , bă gă m pe foc tot ce avem.
Pierron ară ta, de fapt, zdravă n, gras şi rumen la faţă . Zadarnic se
246
prefă cea că geme, ca să pară bolnav. De altminteri, chiar din prag,
mama Maheu fusese izbită de un straşnic miros de mâ ncare de iepure;
bineînţeles că , pâ nă să intre în casă , bucatele fuseseră ascunse la
repezeală ; pe masă mai ră mă seseră doar nişte resturi, iar drept la
mijloc stă tea frumuşel o sticlă de vin, uitată acolo.
— Mama s-a dus la Montsou ca să încerce să facă rost de o pâ ine,
mai spuse Pierrona. Am amorţit de câ nd o aşteptă m.
Dar îşi înghiţi vorbele, că ci, urmă rind privirea vecinei. Îi că zură şi ei
ochii asupra sticlei de vin. Îşi recâ ştigă însă îndată cumpă tul şi ticlui o
poveste: da, vin era; stă pâ nii din Piolaine îi aduseseră sticla pentru
bă rbatul ei, că ruia doctorul îi prescrisese să bea vin de Bordeaux. Ş i nu
mai înceta cu mulţumirile, ce oameni cumsecade! Mai ales domnişoara,
care nu era deloc mâ ndră , intra prin casele muncitorilor ca să le
împartă daruri chiar cu mâ na ei!
— Ş tiu, ră spunse mama Maheu, îi cunosc.
Ş i inima i se strâ ngea, gâ ndind că totdeauna banul la ban trage.
Niciodată nu se întâ mpla altfel; oamenii ă ştia de la Piolaine ar fi fost în
stare să care apă ca s-o verse în gâ rlă . Cum de nu i-a vă zut şi ea câ nd au
trecut prin colonie? Poate, cine ştie cum, tot ar fi izbutit să capete ceva
de la ei!
— Ca să -ţi spun drept – mă rturisi ea, în cele din urmă – am venit
gâ ndindu-mă că poate staţi mai bine decâ t noi… Nu cumva poţi să -mi
dai puţină fidea, cu împrumut, bineînţeles?
Pierrona se vă ică ri, ca să -şi arate deznă dejdea:
— Nimic, draga mea, dar, ştii, chiar nimic. Nici mă car câ t ar fi urma
unui bob de griş… Dacă mama nu s-a întors încă , însemnează că n-a
putut face nimic. O să ne culcă m şi noi fă ră să punem nimic în gură .
În clipa aceea se auziră , din pivniţă , nişte plâ nsete, şi Pierrona se
înfurie şi bă tu cu pumnul în uşă . Era haimanaua aia de Lydie, pe care o
închisese acolo ca s-o pedepsească , spunea ea, că s-a întors acasă abia
la ceasurile cinci, după o zi întreagă de hoină reală . Nu mai putea fi
stă pâ nită . O ştergea de acasă şi, câ t era ziulica de lungă , nu mai era de
gă sit.
Totuşi, mama Maheu stă tea locului, neclintită , în picioare,
neputâ ndu-se hotă rî să plece. Simţea cum acest foc mare şi bun o
247
pă trunde dureros de blâ nd, iar gâ ndul că în casa aceasta lumea mâ nca,
o fă cea să -şi simtă stomacul şi mai gol. Fă ră nicio îndoială că o
expediaseră pe bă trâ nă şi închiseseră fetiţa în beci ca să se poată
îndopa nestingheriţi cu iepure. Of, Doamne, orice s-ar spune, dar se
vede că norocul poposeşte tocmai în casa unei femei deocheate!
— Bună seara, spuse ea deodată .
Afară se aşternuse noaptea, iar luna, de după nori, zvâ rlea asupra
pă mâ ntului o lumină şovă ielnică . În loc să facă cale întoarsă , tă ind tot
prin gră dini, mama Maheu, deznă dă jduită , fă cu un ocol, necutezâ nd să
se întoarcă de-a dreptul acasă . Dar. de-a lungul faţadelor neînsufleţite,
uşile caselor dă deau în vileag foametea şi pustietatea. De ce să mai
bată undeva? Era pretutindeni numai mizerie şi amă ră ciune. Vreme de
să ptă mâ ni, de câ nd nu se mai mâ nca, pierise pâ nă şi duhoarea de
ceapă pră jită , duhoarea aceasta care, stră bă tâ nd câ mpie, vestea de
departe apropierea coloniei; acum nu se mai simţeau decâ t miasme de
vechi hrube, umezeala cavernelor în care nu să lă şluieşte nicio vietate.
Zgomote nelă murite se stingeau, doar vaiete înă buşite şi blesteme
pierdute; iar în tă cerea din ce în ce tot mai împovă ră toare se desluşea
furişarea somnului din foame purces, pră buşirea de-a curmezişul
paturilor a trupurilor zdrobite, sub apă sarea viselor rele pornite din
hă urile burţilor goale.
Pe câ nd trecea prin faţa bisericii, ză ri o umbră lunecâ nd repede prin
noapte. O lică rire de nă dejde o fă cu să gră bească paşii, că ci îl
recunoscu pe preotul din Montsou, abatele Joire, care în fiecare
duminică slujea liturghia în capela coloniei lor; ieşea desigur din
biserică , unde se dusese cu cine ştie ce treburi. Adus de spate, alerga
cu aerul omului rotofei şi blajin, dornic să vieţuiască în pace cu toată
lumea. Faptul că se hotă râ se să facă acest drum în puterea nopţii se
datora pesemne grijii lui de a nu se compromite dacă ar fi vă zut
printre mineri. De altminteri, se zvonise că izbutise să obţină o
avansare. Fusese chiar vă zut plimbâ ndu-se cu succesorul să u, un abate
pirpiriu, cu ochii scă pă râ nd ca jeraticul încins.
— Pă rinte, pă rinte… bâ lbâ i mama Maheu.
Dar el îşi vă zu mai departe de drum.
— Bună seara, bună seara, buna mea femeie.
248
 Mama Maheu se pomeni iar în faţa casei ei. Simţi că n-o mai ţin
picioarele şi intră înă untru.
Aici nimeni nu se clintise din loc. Maheu şedea tot pe marginea
mesei, abă tut. Taica Bonnemort şi copiii se ghemuiseră , pe bancă , unul
într-altul, ca să nu le fie chiar atâ t de frig. Ş i nu-şi spuseseră niciun
cuvâ nt, doar lumâ narea mai ardea, dar cu un capă t atâ t de mă runt de
feştilă , încâ t nu peste multă vreme aveau să ră mâ nă pe întuneric. La
zgomotul uşii deschise, copiii întoarseră capul; dar vă zâ nd-o pe mama
Maheu cu mâ inile goale, îşi adâ nciră din nou privirile în pă mâ nt,
stă pâ nindu-şi, doar de teama de a nu fi dojeniţi, o nă valnică ; pornire de
a plâ nge. Zdrobită , mama Maheu îşi reluă locui lâ ngă focul care tră gea
să moară ; Nimeni nu-i puse vreo întrebare; aceeaşi necurmată : tă cere.
Înţeleseseră cu toţii şi socoteau de prisos să -şi mai dea osteneala de a
vorbi; nu mai stă ruia în ei decâ t simţă mâ ntul aşteptă rii unui lucru
zadarnic, cea din urmă aşteptare, descurajată , a ajutorului pe care cine
ştie unde îl va dibui, poate, É tienne. Iar minutele se scurgeau, încâ t
pierdură şi această nă dejde:
Câ nd se ivi din nou, É tienne aducea într-o câ rpă vreo zece cartofi
copţi, dar reci.
— Iată tot ce am putut gă si, spuse el.
Nici în casa Mouquettei nu se afla o bucată de pâ ine. Ceea ce îi
pusese în câ rpă era mâ ncarea ei, pe care i-o dă duse cu de-a sila,
să rutâ ndu-l cu tot focul inimii.
— Mulţumesc, îi ră spunse el mamei Maheuy care vru să -i dea şi lui
cartofi. Am mâ ncat acolo.
Ascundea adevă rul, învă luindu-i cu o privire tristă pe copiii care se
repezeau la mâ ncare. Maheu dimpreună cu nevastă -sa se stă pâ niră şi
ei, ca să aibă copiii mai mult. Dar lacom, bă trâ nul înghiţea totul, pe
neră suflate. Fu nevoie să i se smulgă un cartof pentru Alzire.
Atunci É tienne le spuse că aflase unele noută ţi. Compania, îndâ rjită
de încă pă ţâ narea muncitorilor grevişti, avea de gâ nd să -i concedieze
pe minerii compromişi. Aşadar, voia, fă ră îndoială , ră zboiul. Dar se
vâ ntura un zvon şi mai grav, şi anume că , după spusele ei, ar fi izbutit
să hotă rască pe foarte mulţi muncitori să reînceapă lucrul în mină , că ,
a doua zi, în minele Victoire şi Feutry-Cantel lucră torii vor fi cu toţii în
249
pă r. Chiar şi la Madeleine şi Mirou vor coborî o treime din oameni.
Ştirea aceasta stâ rni mâ nia în casa lui Maheu.
— Tră sni-i-ar Dumnezeu! urlă el. De există printre noi tră dă tori, ne-
om ră fui cu ei! Ş i, ridicâ ndu-se în picioare, adă ugă , nemaiputâ ndu-şi
stă pâ ni furia stâ rnită de amă ră ciune: Mâ ine seară , în pă dure!… Dacă
nu suntem lă saţi să ne adună m la Bon-Joyeux, atunci doar în pă dure
vom fi între noi, nestingheriţi.
Acest strigă t îl trezi pe bă trâ nul Bonnemort, care, cu lacoma-i foame
potolită , aţipise. Era stră vechiul strigă t de strâ ngere a râ ndurilor într-
un loc de întâ lnire unde minerii de odinioară puneau la cale planurile
lor de împotrivire, contra ostaşilor regeşti.
— Da, da, în pă durea Vandame! Dacă vă strâ ngeţi acolo, o să fiu şi eu
printre voi!
Mama Maheu fă cu, atunci, un gest energic.
— O să ne ducem cu toţii. Să se ispră vească odată şi cu nelegiuirile
şi cu tică loşiile astea!
É tienne hotă rî ca minerii din toate coloniile să fie chemaţi la
întâ lnire pentru a doua zi seara. Dar şi cele din urmă pâ lpâ iri ale
focului se stinseră , ca şi în casa familiei Levaque, iar flă că ruia
lumâ nă rii pieri şi ea. Nu mai era nicio aşchie de că rbune, nicio pică tură
de gaz. Fură nevoiţi să -şi caute culcuşul orbecă ind pe întuneric, în
îndră citul ger ale că rui pişcă turi le furnicau pielea. Copilaşii scâ nceau.

Jeanlin, vindecat, începuse să meargă , dar oasele picioarelor îi erau

atâ t de ră u lipite, încâ t şchiopă ta şi cu dreptul, şi cu stâ ngul. Ş i merita
să fie vă zut legă nâ ndu-se ca o raţă , alergâ nd tot atâ t de repede ca şi
altă dată , cu uşurinţa-i de fiară capie şi hoaţă .
În seara aceasta, că tre asfinţit, Jeanlin, întovă ră şit de nedespă rţiţii
să i prieteni, Bébert şi Lydie, stă tea la pâ ndă pe şoseaua ce duce spre
Réquillart. Se pitise într-un loc viran de după un gard, în faţa unei
250
chioare dughene cu articole de bă că nie, înfiptă de-a curmezişul
drumului, la cotitura unei poteci. O femeie bă trâ nă , aproape oarbă , îşi
aşeza acolo, spre vâ nzare, trei-patru saci de linte şi fasole, negri de
praf, iar de uşă spâ nzura, într-un cui, o scrumbie să rată , plină de
murdă rie de muşte, veche şi uscată , pe care Jeanlin o sorbea din
ochişorii-i mă runţi. De două ori îl şi pusese pe Bébert s-o smulgă de
acolo. Dar, de fiecare dată , se iviseră nişte oameni la cotitura drumului.
Veşnic fel de fel de nepoftiţi, din pricina că rora nu-ţi poţi vedea de
treabă !
Se ivi la cotitură un domn că lare, iar copiii, recunoscâ ndu-l pe
domnul Hennebeau, se ghemuiră la pă mâ nt, lâ ngă gard. Deseori, de
câ nd cu greva, putea fi vă zut bă tâ nd astfel drumurile, trecâ nd singur
prin mijlocul coloniilor de mineri în ră zmeriţă şi încercâ nd, cu tot
curajul unui om cu stă pâ nire de sine, să se încredinţeze, cu propriii să i
ochi, de starea de lucruri din ţinut. Ş i nicicâ nd nu se pomenise cu vreo
piatră şuierâ ndu-i pe la urechi, nu întâ lnea în drum decâ t oameni
tă cuţi şi nu prea, gră biţi să -l salute, iar de cele mai multe ori dă dea
peste îndră gostiţi, că rora nici nu le pă sa de politică şi care, lacomi de
desfă tă ri, îşi fă ceau mendrele prin toate ungherele. Că lare pe iapa-i
care mergea în trap, el trecea fă ră a întoarce capul nici într-o parte, nici
în cealaltă , ca să nu stingherească pe nimeni, în vreme ce, ţinâ nd de
neîmplinite doruri, inima-i se sfâ şia de tristeţe printre aceşti oameni ce
se înfruptau cu lă comie din plă cerile patimilor descă tuşate. Îi vă zu
foarte bine pe ştrengari, bă ieţii îndesaţi peste fetiţă . Pâ nă şi copiii se
distrau, înveselindu-şi mizeria! Domnului Hennebeau i se umeziră
ochii şi dispă ru, înţepenit în şa, învă luit în redingota-i încheiată
ostă şeşte.
— Afurisită soartă ! spuse Jeanlin. Nu se mai ispră veşte odată …
Haide, Bébert, du-te şi înhaţ-o de coadă !
Dar se apropiau alţi doi oameni, şi puştiul îşi mai stă pâ ni o
înjură tură , câ nd îl recunoscu, după glas, pe Zacharie, fratele lui, care
tocmai îi povestea lui Mouquet cum descoperise el o piesă de doi franci
cusută în tivul unei rochii a neveste-sii. Înveseliţi, fă ceau haz amâ ndoi,
bă tâ ndu-se pe umeri. Mouquet avu ideea să facă împreună , a doua zi, o
grozavă partidă de cros: se vor întâ lni la câ rciuma Avantage, de unde
251
vor pleca la ceasurile două spre Montoire, în apropiere de
Marchiennes. Zacharie fu de acord. Ce rost avea să li se mai bată capul
cu greva asta? Mai bine să se distreze, de vreme ce tot nu aveau nicio
treabă . Ş i tocmai dă deau colţul stră zii, câ nd îl întâ lniră pe É tienne, care
venea dinspre canal; îi opri şi începură să vorbească .
— Nu cumva au de gâ nd să doarmă aici? reluă Jeanlin cu ciudă . Se
face noapte, şi baba îşi bagă sacii înă untru.
Se mai ivi un miner, care cobora drumul spre Réquillart. É tienne
plecă împreună cu acesta; şi, pe câ nd amâ ndoi treceau prin faţa
gardului, Jeanlin îi auzi vorbind despre pă dure: fusese necesar să se
amâ ne întâ lnirea pentru seara urmă toare, de teamă că nu vor izbuti
într-o singură zi să vestească pe toţi minerii din toate coloniile.
— Ia spuneţi – murmură el că tre cei doi prieteni – marele tă ră boi e
hotă râ t pentru mâ ine. Trebuie să fim şi noi acolo! Nu? Atunci, după
prâ nz, o ştergem! Şi, nemaivă zâ ndu-se pe drum ţipenie de om, îl
îmboldi pe Bébert: Haide, curaj! Trage-o de coadă ! Numai fii câ t ochii-n
patru, că baba are un mă turoi.
Spre norocul lor, se întunecase de-a binelea. Dintr-o să ritură , Bébert
înhă ţase coada scrumbiei, a că rei atâ rnă toare de sfoară se rupse. O luă
la goană , agitâ nd-o ca pe un zmeu şi, urmat de ceilalţi doi, fugiră
câ teşitrei. Negustoreasa, uluită , ieşi din dugheană , fă ră să înţeleagă ce
se petrecuse şi fă ră să mai poată desluşi pe cei trei înhă itaţi care se
topeau în beznă .
Aceşti derbedei deveniseră spaima întregului ţinut, pe care, treptat-
treptat, îl cotropiseră , asemenea unei hoarde să lbatice. La început se
mulţumiseră cu incinta Voreuxului, rostogolindu-se printre gră mezile
de că rbune, de unde ieşeau ca negrii, jucâ ndu-se de-a v-aţi ascunselea
printre stivele de lemne, în labirintul că rora nu li se mai putea da de
urmă , ca într-o pă dure neatinsă de picior omenesc. Apoi cotropiseră
rambleul, pe care, în pă rţile-i neacoperite, mocnind încă de focuri
lă untrice, îl coborau lunecâ nd pe turul pantalonilor; în pă rţile-i mai
vechi, se jucau strecurâ ndu-se prin mă ră cinişul ce le invadaseră ,
ascunşi câ t era ziulica de lungă , dedaţi mă runtei şi liniştitei hâ rjoane a
unor şoricei zglobii. Ş i îşi lă rgeau, fă ră încetare, spaţiul cucerit, se
duceau să se bată pâ nă la sâ nge printre gră mezile de că ră mizi,
252
cutreierau câ mpiile, înfulecâ nd, fă ră pâ ine, fel de fel de ierburi
lă ptoase, scormoneau malurile canalului, pentru a dibui în nă mol
niscaiva peşti, pe care-i înghiţeau cruzi, şi o porneau şi mai departe,
stră bă tâ nd întinderi de kilometri, pâ nă la marile pă duri din Vandame,
în umbra că rora se îndopaţi cu fragi primă vara, cu alune şi cu afine în
timpul verii. Nu după multă vreme, imensa câ mpie intrase în
stă pâ nirea lor.
Dar ceea ce-i împingea cu atâ ta neastâ mpă r de la Montsou la
Marchiennes, bă tâ nd întruna drumurile, cu iscoditorii ochi ai puilor de
lupi, era nevoia mereu crescâ ndă de a se deda la furtişaguri. Jeanlin
ră mâ nea că petenia acestor expediţii, asmuţindu-şi ceata asupra
tuturor pră zilor ce se iveau, pustiim! câ mpiile cu ceapă , jefuind roadele
livezilor, furâ nd mă rfurile de prin dughene, puse la vedere. În întregul
ţinut, minerii în grevă erau învinuiţi de aceste pră dă ciuni; se vorbea
despre o vastă banda organizată în vederea acestui scop. Într-una din
zile, Jeanlin o silise pe Lydie s-o fure chiar pe maică -sa: o pusese să -i
aducă două duzini de acadele, pe care Pierrona le ţinea într-un borcan
pe una din poliţele din fereastră , iar fetiţa, smintită în bă tă i. nu-l
tră dase, în aşa mă sură tremura în faţa autorită ţii lui. Neajunsul cel mai
mare era că Jeanlin îşi lua totdeauna partea leului. Ş i Bébert avea
datoria de a depune orice pradă cucerită în mâ inile lui Jeanlin,
simţindu-se fericit câ nd că pitanul, ca să pă streze totul doar pentru
sine, nu-i mai câ rpea şi vreo palmă .
De o bucată de vreme, Jeanlin abuza, snopind-o în bă tă i pe Lydie, ca
şi cum ar fi fost cununat cu ea, folosindu-se de naivitatea lui Bébert ca
să -l vâ re în fel de fel de istorii neplă cute, înveselindu-se grozav câ nd îl
pă că lea pe vlă jganul acela mult mai voinic, care cu un singur pumn l-ar
fi trimis pe lumea cealaltă . Îi dispreţuia pe amâ ndoi, se purta cu ei ca şi
cum i-ar fi fost robi şi le îndruga o poveste precum că el are o ibovnică
principesă , în faţa că reia ei erau nevrednici să se arate. Ş i, într-adevă r,
de vreo opt zile se întâ mpla ca la capă tul unei stră zi, la cotitura unui
drum, să se facă , deodată , nevă zut, oriunde s-ar fi aflat, după ce Lydiei
şi lui Bébert le poruncea, într-un chip înfricoşă tor, să se întoarcă acasă .
Întâ i înfunda însă în buzunare prada.
De altminteri, aşa se întâ mplă chiar în seara despre care e vorba.
253
 — Hai, dă -o încoa, spuse el smulgâ nd scrumbia din mâ inile
prietenului să u, în clipa în care se opriră tustrei la o cotitură , în
apropiere de Réquillart.
Bébert se împotrivi.
— Pă i să -mi dai şi mie o bucată . Doar eu am şterpelit-o.
— Cum? Ce-ai spus? urlă Jeanlin. Ai să umfli şi tu ceva, dacă o să -ţi
dau, şi oricum; nu în seara asta; mâ ine, dacă mai ră mâ ne.
O burduşi pe Lydie şi îi aşeză pe amâ ndoi aliniaţi, ca ostaşii cu arma
la umă r. Apoi, trecâ nd în spatele lor mai spuse:
— Acum să ră mâ neţi aşa cinci minute, neclintiţi, fă ră să vă uitaţi
înapoi… Pe legea mea, dacă întoarceţi capul, din pă mâ nt au să iasă
fiare să lbatice şi o să vă înghită !… După aceea, să vă duceţi întins acasă ,
şi nu care cumva Bébert să se atingă de Lydie pe drum, că vă aflu şi vă
tră snesc pe-amâ ndoi!
Pe urmă se fă cu nevă zut, în întuneric, dar cu o astfel de
sprinteneală , încâ t nu i se desluşi nici zgomotul picioarelor desculţe.
Ceilalţi doi copii ră maseră stană de piatră pâ nă se scurseră cele cinci
minute, fă ră să privească înapoi, de teamă să nu se pomenească cu
vreo palmă , abă tută asupră -le din hă urile nepă trunse ale nopţii.
Vieţuind amâ ndoi sub aceeaşi teroare, încet-încet începuseră să se
simtă legaţi de o adâ ncă afecţiune. Bébert se gâ ndea mereu s-o ia în
braţe şi s-o strâ ngă cu toată puterea, aşa cum îi vedea fă câ nd şi pe
ceilalţi; iar ea, deopotrivă , ar fi vrut din toată inima să simtă , o dată , o
mâ ngâ iere dră gă stoasă . Dar niciunul, nici celă lalt n-ar fi îndră znit să se
ră zvră tească . După ce plecară , deşi întunericul nopţii era foarte des,
nici mă car nu se îmbră ţişară , ci merseră unul lâ ngă altul înduioşaţi şi
deznă dă jduiţi deopotrivă , fă ră nicio îndoială în suflet că , doar dacă s-ar
fi atins, că pitanul i-ar îi şi plesnit din spate.
Chiar la aceeaşi oră É tienne intrase în Réquiliart. În ajun, Mouquette
îl implorase să mai vină pe la ea, iar el, ruşinat, revenea, atras într-o
mă sură pe care nu voia să şi-o mă rturisească de această fală , care-l
adora ca pe o icoană . De altminteri, venea chiar cu gâ ndul s-o rupă cu
ea. O va întâ lni şi-i va spune să nu se mai ţină scai de el pentru că nu
voia să -l afle prietenii. Viaţa nu era deloc fericită în momentul de faţă şi
ar fi fost urâ t din parte-i să tră iască în plă ceri câ nd oamenii cră pau de
254
foame. Ş i, negă sind-o acasă , se hotă râ se s-o aştepte, uitâ ndu-se după
fiecare umbră care se strecura pe stradă .
Sub turla în paragină se deschidea puţul de altă dată , pe jumă tate
astupat. O grindă foarte dreaptă , pe care se sprijinea o bucată din
acoperiş, avea, deasupra gă urii întunecate, profilul unei spâ nzură tori,
şi prin zidă ria pră buşită a ghizdurilor ieşeau la: iveală doi copaci, un
scoruş şi un platan, ce pă reau crescuţi din fundul pă mâ ntului. Era un
ungher de o să lbatică pustietate, intrarea nă pă dită de mă ră cini şi de
ierburi a unei pră pă stii, cu învechite lemnă rii claie peste gră madă ,
cotropită de pruni să lbatici şi de pă ducei, pe care, în vremea
primă verii, îi umpleau pitulicile, fă câ ndu-şi în ei cuiburile. Vrâ nd să -şi
cruţe mari cheltuieli de întreţinere, compania îşi propusese, de vreo
zece ani, să umple această groapă moartă ; dar aştepta să -şi instaleze
întâ i la Voreux un ventilator, deoarece focarul instalaţiei de aeraj a
celor două puţuri care comunicau între ele era situat la fundul minei
Réquillart, şi fostul puţ de epuizmente al acesteia folosea acum drept
coş de aeraj pentru Voreux. Cei de la companie se mulţumiseră să
întă rească ghizduirea din jurul orizontului cu proptele aşezate de-a
curmezişul, barâ nd puţul de extracţie; galeriile superioare fuseseră
lă sate în pă ră sire, ca să fie supravegheată în schimb numai galeria din
fund, în care dogorea cazanul satanei, uriaşul foc de că rbune cu tirajul
atâ t de puternic, încâ t curentul de aer stâ rnea un adevă rat uragan ce
stră bă tea mina învecinată de la un capă t la celă lalt. Ca mă sură de
prevedere, pentru a se mai putea urca şi coborî, se dă duse dispoziţia ca
să fie întreţinut puţul scă rilor, numai că , neocupâ ndu-se nimeni de
toate acestea, scă rile putrezeau din pricina umezelii, unele podeşte se
şi pră buşiseră . În partea de. sus, un mă ră ciniş des astupa intrarea
puţului; şi cum din prima scară lipseau treptele de sus, trebuia ca cel
ce voia să ajungă la ea să se agaţe de o ră dă cină a scoruşului, şi apoi să -
şi dea drumul, la noroc, în întuneric.
É tienne aştepta cu ră bdare, pitit după un tufiş, câ nd desluşi un
foşnet prelung, ca al strecură rii unei vietă ţi printre ramuri. Îşi închipui
că era fuga speriată a unei şopâ rle. Dar brusca scă pă rare a unui chibrit
îl miră şi ră mase uluit, recunoscâ ndu-l pe Jeanlin, care-şi aprindea un
capă t de lumâ nare şi se înfunda în pă mâ nt. Se simţi aţâ ţat de o vie
255
curiozitate; şi se apropie de gaură : copilul pierise şi o palidă lică rire
venea de pe al doilea palier. Ş ovă i o clipă , apoi se lă să să . alunece în jos,
ţinâ ndu-se de ră dă cini; crezu că va că dea în groapa a că rei adâ ncime
mă sura cinci sute două zeci şi patru de metri, dar, în cele din urmă ,
simţind sub picioare o treaptă , începu să coboare încet. Jeanlin
pesemne nu auzise nimic, É tienne vedea întruna sub el lumina aceea
care se înfunda, în vreme ce deşă larea picioarelor betege ale copilului
infirm fă cea să -i dă nţuie umbra uriaşă şi neliniştitoare. Să rea cu o
sprinteneală de maimuţă şi se agă ţa cu mâ inile, cu picioarele, cu bă rbia
prin locurile unde scara se adâ ncea, ştirbă de trepte. Scă rile aveau câ te
şapte metri, unele încă trainice, altele hâ ţâ nâ ndu-se trosnind, gata să
se pră buşească . Podeşte înguste defilau, nă pă dite de muşchi, atâ t de
putrede, încâ t înaintâ nd ţi se pă rea că pă trunzi în ceva vâ scos. Ş i, pe
mă sură ce cobora mai adâ nc, că ldura devenea tot mai înă buşitoare, o
dogoare de cuptor încins izbucnită din coşul de tiraj, din fericire nu
prea activ de câ nd se declarase greva, că ci în vremea în care se litera,
adică atunci câ nd focarul îşi înghiţea raţia celor cinci mii de kilograme
de că rbune pe zi, nimeni nu s-ar fi putut aventura acolo decâ t riscâ nd
să -şi pâ rjolească pielea.
— Afurisită stâ rpitură ! unde dracu s-o fi ducâ nd? blestema É tienne,
înă buşit.
De două ori fu câ t pe-aci să se rostogolească . Picioarele-i alunecau
pe lemnul umed. Mă car de ar fi avut şi el, ca Jeanlin, o lumâ nare. Se
lovea la tot pasul, nefiind că lă uzit decâ t de palida lumină fugară , venită
din stră funduri. Trecuse desigur şi de cea de a două zecea scară , şi
coborâ rea nu lua sfâ rşit. Atunci începu să numere: două zeci şi unu,
două zeci şi două , două zeci şi trei, alunecâ nd afund, tot mai afund. O
dogoare învă pă iată îi încingea fruntea. I se pă rea că se pră vă leşte într-
un cuptor. În cele din urmă ajunse la un orizont şi ză ri lumâ narea lui
Jeanlin pierind în fundul altei galerii. Numă rase treizeci de scă ri, ceea
ce însenina că se gă seşte la o adâ ncime de două sute şi zece metri.
— O să mă mai poarte, oare, multă vreme pe-aici? se întrebă
É tienne. Cu siguranţă că se piteşte pe undeva, prin grajd.
Dar, la stâ nga, calea ce ducea spre grajd era întreruptă de o surpare.
Că lă toria reîncepu şi mai anevoioasă , şi mai plină de primejdii. Lilieci
256
zburau speriaţi, lipindu-se de bolta camerei orizontului. Fu nevoit să
iuţească paşii, ca să nu piardă din vedere dâ ra de lumină ; se avâ ntă în
aceeaşi galerie, doar că prin locurile pe unde copilul aluneca uşor, cu
mlă dierea-i de şopâ rlă , el nu se putea strecura fă ră să -şi strivească
mâ inile şi picioarele. Galeria aceasta, ca şi toate celelalte vechi că i
subpă mâ ntene, se îngustase şi se îngusta, pe zi ce trecea, tot mai mult
sub necurmata apă sare a terenurilor mişcă toare, iar în unele locuri nu
mai ră mă sese decâ t o gaură care, în cele din urmă , se va înfunda şi ea.
Din pricina acestei acţiuni de gâ tuire, lemnă ria, sfă râ mată , ruptă ,
devenea o primejdie, ameninţâ nd să -i sfâ rtece carnea, să -l stră pungă ,
din mers, cu vâ rfurile de aşchii ascuţite ca tă işurile să biilor. Nu înainta
decâ t cu luare-aminte, de-a buşilea, în genunchi sau pe burtă , bâ jbâ ind
prin întuneric. Deodată simţi pe spinare o oaste de şobolani
mă rşă luindu-l, din creştet pâ nă -n tă lpi, în pas de galop.
— Tră sni-l-ar cerul! Am ajuns, sau mă mai duce încă ? mâ râ i el, cu
şoldurile frâ nte, cu sufletul la gură .
Ajunseseră ! La capă tul unei că i de un kilometru gaura se lă rgea,
dâ nd într-o bucată de galerie ce se pă strase intactă . Era fundul vechii
galerii de transport, tă iată în stâ ncă , aidoma unei peşteri naturale.
Fusese nevoit să se oprească ; îl vedea, de departe, pe Jeanlin
înţepenindu-şi lumâ narea între două pietre şi aşezâ ndu-se, în tihnă , cu
aerul liniştit şi uşurat de griji al omului fericit că s-a întors acasă . O
instalaţie în toată regula prefă cuse acest capă t de galerie într-o
locuinţă confortabilă . Pe pă mâ nt, într-un ungher, o gră madă de fâ n
alcă tuia un culcuş moale; pe vechi bucă ţi de lemn, care închipuiau o
masă , se aflau de toate, pâ ine, mere, sticle de rachiu începute, o
adevă rată vă gă ună de tâ lhari, pră zi îngră mă dite de să ptă mâ ni de zile,
chiar şi pră zi cu care n-avea ce face, ca, de pildă , să pun şi ceară , furate
pentru plă cerea de a fura. Iar copilul, singur-singurel printre roadele
jafului sau, se bucura de ele ca un haiduc care le-a adunat doar pentru
sine.
— Ei, ascultă ! Îţi baţi joc de oameni? strigă É tienne, după ce mai
ră suflă o clipă . Cobori aici ca să te ghiftuieşti, câ nd acolo, sus, noi
cră pă m cu toţii de foame?
Jeanlin, încremenit, tremura. Dar, recunoscâ ndu-l pe É tienne, îşi
257
reveni repede în fire.
— Vrei să mă nâ nci cu mine? îl întrebă el în cele din urmă . Hai! O
bucată de scrumbie friptă … Stai, ai să vezi îndată .
Nici nu apucase să -şi lase din mâ nă scrumbia, aşa că se porni s-o
cureţe de murdă ria de muşte, ră zuind-o cu un frumos cuţit nou-nouţ,
un fel de briceag-jungher, pe ale că rui plă sele de os sunt încrustate de
obicei diferite devize. În cazul nostru scria doar cuvâ ntul „Amor”, pur
şi simplu.
— Ai un briceag foarte frumos, remarcă É tienne.
— Lydie mi l-a dă ruit, ră spunse Jeanlin, care uită să adauge că Lydie
îl furase, din porunca lui, ele la un coropcar din Montsou, cu taraba în
faţa câ rciumii Tête-Coupée.
Apoi, în vreme ce tot ră zuia peştele cu briceagul, mai spuse, cu
mâ ndrie:
— Nu-i aşa că -i bine la mine?… E ceva mai cald decâ t sus, şi chiar
miroase mult mai plă cut!
É tienne se aşezase, cu o vie dorinţă de a-l face să vorbească . Îi
pierise orice mâ nie, începea să -l intereseze această mică jivină , atâ t de
harnic şi de iscusit, cu toate viciile lui. Ş i, într-adevă r, îmbietoare îi
pă rea tihna acestei gă uri. Nu era nici prea cald, domnea, peste toanele
anotimpurilor, mereu aceeaşi temperatură , scă ldâ nd totul într-o baie
că lduţă , în vreme ce sus hainul ger cră pa pielea bieţilor nenorociţi. Cu
vremea, îmbă trâ nind, galeriile se cură ţau de gazele vă tă mă toare, astfel
că , nemaiexistâ nd nicio urmă de grizu, acolo nu se mai simţea decâ t
mirosul vechilor lemnă rii fermentate, un subtil miros de eter, cu o vagă
nuanţă de miros de cuişoare. De altminteri, aceste lemnă rii dă ruiau
vederii o înfă ţişare de tot hazul prin gă lbejita lor paloare de marmură
şi ciucurii unei dantelă rii albicioase, a unei încâ lcite vegetaţii ce pă rea
să le tivească cu perle şi cu fireturi de mă tase. Altele erau nă pă dite de
ciuperci. Ş i, pretutindeni, lică rul zborului de fluturi albi, muşte şi
pă ianjeni de nea, puzderie de fă pturi spă lă cite sortite în vecii vecilor să
ră mâ nă tă inuite soarelui.
— Ş i nu ţi-e frică ? întrebă É tienne.
Jeanlin îl privi uluit.
— Pă i de ce să -mi fie frică dacă sunt singur?
258
 Dar, între timp, sfâ rşise de ră zuit scrumbia, pe care. după ce aprinse
un focşor de vreascuri şi scoase la iveală jeraticul, o fripse. Apoi tă ie o
pâ ine în două ; un adevă rat ospă ţ, ocnă de sare, nu alta, şi totuşi grozav
de bun pentru un stomac nevă tă mat.
É tienne primise să -şi ia partea.
— Nu mă mai mir deloc că tu te îngraşi, în vreme ce noi cu toţii
slă bim. Înţelegi că -i treabă de porc să te îndopi în halul ă sta!… De
ceilalţi nici că -ţi pasă , hai?
— Ei, ă ilalţi! Cine-i pune să fie proşti ca noaptea?
— De altfel ai dreptate să te ascunzi, pentru că dacă cumva te află
tat-tu că furi, e vai şi amar de capul tă u.
— Aşa ar fi dacă burghezii nu ne-ar fura ei pe noi! Doar tu ne-ai spus
aşa întotdeauna. Plinea asta, pe care i-am şterpelit-o lui Maigrat, de
fapt ne-o datoreşte.
É tienne, cu gura plină , tă cu tulburat. Îl privea aşa cum era, cu mutra
pe care-i scă pă rau ochişorii verzui, cu urechile-i clă pă uge, ţinâ nd toate
de degenera ta-i alcă tuire de avorton, dă ruit cu o întunecată
deşteptă ciune, cu viclenia unui să lbatic, în care se trezesc din nou la
viaţă vechile-i apucă turi ancestrale. Mina, care-l plă smuise, frâ ngâ ndu-
i picioarele îşi desă vâ rşise opera.
— Ia spune-mi, îl mai întrebă É tienne, o aduci uneori şi pe Lydie pe-
aici?
Un zâ mbet batjocoritor se ivi pe chipul lui Jeanlin.
— Pe-aia mică ? A, nu, ce idee!… Muierilor nu le arde decâ t de
tră ncă neală .
Ş i râ dea întruna, plin de un uriaş dispreţ pentru Lydie şi Bébert. Nici
nu s-au mai pomenit pe lume copii mai zevzeci. Gâ ndul că ei îi
înghiţeau toate balivernele şi. plecau cu mâ na goală , în vreme ce el îşi
mâ nca scrumbia acolo, la că ldurică , îl ungea la inimă de plă cere. Apoi,
cu gravitatea unui mic înţelept, îşi rosti încheierea:
— Cel mai cuminte e să ră mâ i singur, ca să fii totdeauna împă cat.
É tienne ispră vise de mâ ncat pâ inea. Dă du pe cu o înghiţitură de
rachiu. O clipă ră mase nedumerit, întrebâ ndu-se dacă n-ar însemna
nerecunoştinţă faţă de ospitalitatea lui Jeanlin gâ ndul ce-i venise de a-i
scoate de acolo cu o urecheală zdravă nă şi de a-l opri de la alte
259
pră dă ciuni, ameninţâ ndu-l că îl dă pe mâ na lui taică -su, că ruia-i va
povesti totul, de-a fir-a-pă r. Dar tot cercetâ nd această adâ ncă tainiţă ,
un gâ nd începu să -l fră mâ nte: cine ştie dacă nu va avea nevoie de ea
pentru el sau pentru prietenii să i, în cazul în care, colo sus, lucrurile s-
ar încurca. Smulse copilului fă gă duiala că se va întoarce acasă şi că nu
va înnopta acolo, cum fă cuse de atâ tea ori, câ nd, tolă nit pe claia lui de
fâ n, uita de toţi şi de toate; şi, luâ nd un capă t de lumâ nare, plecă el cel
dintâ i. lă sâ ndu-l pe Jeanlin să -şi deretice, liniştit, gospodă ria.
Mouquette îşi pierduse ră bdarea şezâ nd pe o grindă , cu tot gerul de
afară , şi aşteptâ ndu-l. Cum îl ză ri, îi şi să ri de gâ t; iar câ nd É tienne îi
spuse că nu voia sa mai vină pe la ea, vorbele lui i se înfipseră ca un
cuţit în inimă . Doamne! Dar de ce să nu mai vină ? Nu-l iubea ea oare de
ajuns? Temâ ndu-se că , ispitit de Mouquette, s-ar putea lă sa tâ râ t în
casa ei, o tot tră gea spre drum, lă murind-o, cu toată blâ ndeţea de care
era în stare, că , tot Întâ lnindu-se ca şi pâ nă acum, l-ar compromite în
ochii tovară şilor lui de lucru, compromiţâ nd însă şi cauza şi lupta lor.
Ea ră mase uluită : ce legă tură era între ei şi cauza lor? În cele din urmă
îi dă du în gâ nd că poate lui É tienne îi era ruşine cu ea; de altfel, pentru
atâ ta lucru nu se simţea deloc jignită , era. firesc să fie aşa; şi îi spuse că
era gata să se lase pă lmuită de el, faţă de toată lumeţi, pentru ca să -i
facă pe toţi să creadă că nu mai au nimic împreună . Dar el să mai vină
pe la ea, va sta cu ea puţintel, şi doar din câ nd în câ nd. Îl ruga fierbinte,
deznă dă jduită , jurâ ndu-i că va face aşa încâ t nimeni să nu afle nimic, că
niciodată nu-l va reţine mai mult de câ teva minute. Foarte mişcat, el se
împotrivea îndă ră tnic. Trebuia, n-avea încotro. Atunci, câ nd să se
despartă , se gâ ndi mă car s-o îmbră ţişeze. Tot mergâ nd aşa, ajunseseră
în faţa celor dintâ i locuinţe din Montsou şi se ţineau strâ ns îmbră ţişaţi,
sub cerul luminat de o lună mare şi rotundă , câ nd pe lâ ngă ei trecu o
femeie, care tresă ri deodată , ca şi cum s-ar fi împiedicat de vreo piatră
de pe drum.;
— Cine era? întrebă , îngrijorat, É tienne.
— Catherine, ră spunse Mouquette. Se întoarce de la Jean-Bart.
Femeia se îndepă rta acum, cu ochii-n pă mâ nt. cu aerul unui om
foarte obosit, tâ râ ndu-şi picioarele. Jar tâ nă rul É tienne o însoţea cu
privirea, mâ hnit că fusese vă zut cu Mouquette, cu inima sfâ şiată de o
260
că inţă fă ră pricină . Dar ce? Nu-şi avea şi ea omul ei? Nu-i abă tuse, oare,
şi ea în suflet suferinţa aceleiaşi amă ră ciuni, chiar acolo, pe drumul
spre Réquillart, câ nd i se dă duse acelui bă rbat? Şi totuşi se simţea
îndurerat că -i plă tise, la râ ndu-i, cu aceeaşi monedă .
— Vrei să -ţi spun ce cred? murmură Mouquette, printre lacrimi, în
clipa în care plecă . Ei bine, dacă nu mă vrei pe mine, înseamnă că umbli
după alta…
A doua zi vremea era minunată , o cerească limpezime de ger, una
dintre acele preafrumoase zile de iarnă , câ nd pă mâ ntul îngheţat
ră sună , sub paşi, ca un cristal. Încă de la ceasurile unu Jeanlin o şi
ştersese; dar trebui să -l aştepte pe Bébert, în spatele bisericii, şi fură
câ t pe-aci să plece fă ră Lydie, pe care maică -sa o ză vorâ se iară şi în
beci. Dar tocmai îi dă duseră drumul şi i se pusese în mâ nă un coş,
spunâ ndu-i-se că , dacă nu-l aduce înapoi plin cu foi de pă pă die, o să fie
închisă din nou în pivniţă , ca să zacă acolo toată noaptea, cu şoarecii.
Do aceea, înfricoşată , Lydie voia să fugă îndată după salată . Jeanlin o
abă tu din drum: or vedea ei mai tâ rziu ce-i de fă cut. De multă vreme,
gâ ndul la Polonia, iepuroaica aceea grasă a lui Rasseneur, nu-i dă dea
pace. Trecea prin faţa câ rciumii Avantage câ nd tocmai îi ieşi în cale
iepuroaica. Dintr-o să ritură , o înşfă că de urechi şi o îndesă în coşul
fetiţei; apoi, tustrei o luară la goană . Vor petrece de minune gonind-o
din urmă , ca pe un câ ine, pâ nă în pă dure.
Dar se opriră , ca să -i privească pe Zacharie şi Mouquet, care, după
ce bă useră câ te o halbă de bere împreună cu încă doi prieteni,
începeau marea lor partidă de cros. Fă cuseră prinsoare pe o şapcă
nouă şi pe un fular roşu, depuse amâ ndouă la Rasseneur. Cei patru
jucă tori, doi câ te doi, puseră la licitaţie primul tur, de la Voreux pâ nă la
ferma Paillot, aproape trei kilometri. Zacharie câ ştigă licitaţia, că vi el
parie pentru şapte lovituri, în vreme ce Mouquet cerca opt lovituri.
Şoleta, un mic ou din lemn de merişor, fusese pusă jos, cu vâ rful în sus.
Cu toţii îşi ţineau crosul, în formă de ciocan, cu vâ rful de fier oblic şi cu
un lung mâ ner prevă zut cu o sfoară bine întinsă . Sunau ceasurile două
câ nd o porniră . Zacharie, la cea dintâ i fază care cuprindea o serie de
trei lovituri, lansă magistral şoleta, la mai bine de patru sute de metri,
pe câ mpul de sfeclă , că ci crosul era interzis în sate şi pe şosele, unde
261
jocul acesta omorâ se uneori oameni. Mouquet, puternic şi el, izbi atâ t
de zdravă n şoleta, încâ t dintr-o singură lovitură o trimise cu o sută şi
cincizeci de metri înapoi. Iar partida continuă , unii zvâ rlind bila
înainte, ceilalţi înapoi, mereu în pas alergă tor, cu picioarele pline de
vâ nă tă i din pricina muşuroaielor de pă mâ nt ale ţarinii îngheţate.
La început, Jeanlin, Bébert şi Lydie alergaseră în urma jucă torilor,
plini de admiraţie pentru loviturile lor iscusite. Apoi, îşi aduseră
aminte de iepuroaica lui Rasseneur, pe care o tot hâ ţâ nau în coş, şi,
lă sâ nd jocul, în plin câ mp, o scoaseră pe Polonia şi îi dă dură drumul,
foarte curioşi să vadă câ t de repede aleargă . Iepuroaica o luă la goană ,
ei se repeziră după ea, şi urmă un ceas de adevă rată vâ nă toare, fugind
cu toţii din ră sputeri, câ nd într-o parte, câ nd în cealaltă , urlâ nd ca s-o
sperie, întinzâ nd mâ na s-o prindă şi închizâ nd-o în gol. Dacă
iepuroaica n-ar fi avut un început de sarcină , n-ar mai fi prins-o
niciodată .
Pe câ nd ră suflaţi din greu după atâ ta alergă tură , nişte înjură turi îi
fă cură să întoarcă capul. Nimeriseră iară şi în calea jucă torilor de cros.
Chiar fratele să u, Zacharie, fu câ t pe-aci să -i zdrobească ţeasta lui
Jeanlin. Jucă torii erau la al patrulea tur: de la ferma Paillot alergaseră
la Quatre-Chemins, apoi, de la Quatre-Chemins, la Montoire; iar acum,
angajaţi pentru şase lovituri, o porneau de la Montoire spre Pré-des-
Vaches. Fă cuseră , aşadar, două leghe şi jumă tate într-un ceas. Mai
bă useră şi nişte halbe de bere la cafeneaua Vincent şi la câ rciuma
Trois-Sages. De astă dată era râ ndul lui Mouquet. Mai avea de dat două
lovituri, victoria îi era asigurată , câ nd Zacharie, care râ njea, folosindu-
se de dreptul pe care-l mai avea, lovi şoleta cu atâ ta îndemâ nare, încâ t
aceasta se rostogoli într-un şanţ adâ nc. Partenerul lui Mouquet, la
râ ndu-i, nu o putu scoate, şi fu un adevă rat dezastru pentru ei. Toţi
patru strigau, partida devenea pasionantă , că ci, ajunse la egalitate,
taberele trebuiau să ia jocul de la început. De la Pré-des-Vaches erau
mai puţin de doi kilometri pâ nă la intrarea în Herbes-Rousses: învoiala
era la cinci lovituri. Acolo se vor mai ră cori la câ rciuma Lerenard.
Dar un gâ nd îl bă tea pe Jeanlin. Îi lă să să plece, scoase din buzunar o
sfoară , pe care o legă de una din labele iepuroaicei, şi anume de laba
stâ ngă din spate. Ş i fă cură apoi mare haz; Polonia alerga înaintea celor
262
trei puşti, şchiopă tâ nd într-o atâ t de jalnică deşă lare, încâ t se
înveseliră cum nu se mai înveseliseră niciodată pâ nă atunci. Apoi o
legară de gâ t, ca s-o facă să sară în galop, şi cum iepuroaica nu mai
putea, începură s-o tâ rască pe burtă , pe spate, ca pe o adevă rată
tră surică . Treaba aceasta ţinea de mai bine de un ceas; iepuroaica
horcă ia câ nd o bă gară la repezeală iară şi în coş, în clipa câ nd, în
apropierea pă durii Cruchot, îi auziră pe jucă tori, cu care urmau să se
încrucişeze iară şi.
Acum, Zacharie, Mouquet, împreună cu ceilalţi doi parteneri,
înghiţeau depă rtă ri de kilometri, fă ră alt ră gaz în afară de timpul
trebuitor ca să dea pe gâ t halbele de bere prin toate câ rciumile pe care
şi le alegeau ca ţinte de atins în etapele jocului. De la Herbes-Rousses o
porniseră în goană spre Buchv, apoi spre Croix-de-Pierre, apoi spre
Chamblay. Pă mâ ntul ră suna sub tropotul paşilor, galopau, fă ră
încetare, pe urmele şoletei, care să rea pe gheaţă : vremea era prielnică ,
nu li se înfundau picioarele şi nu înfruntau decâ t primejdia de a şi le
rupe! în aerul uscat, zdravenele lovituri de cros pocneau ca plumbul
izbucnit din ţeavă de puşcă . Mâ inile vâ njoase încleştau mâ nerele legate
cu sfoară , tot trupul li se avâ nta, ca pornit să ucidă un bou; şi aceasta se
petrecea de ceasuri întregi, stră bă tâ nd câ mpia de la un capă t la altul,
peste şanţuri, peste mă ră cinişuri şi povâ rnite margini de drum, peste
scundele zidă rii ale îngră diturilor. Piepturile trebuiau să fie înzestrate
cu foaie zdravene, iar genunchii, cu balamale de oţel. Nesă ţioşi,
havatorii îşi dezmorţeau trupurile închircite în mină . Unii dintre ei
erau, la două zeci şi cinci de ani, atâ t de pasionaţi, încâ t stră bă teau
chiar şi zece leghe. La patruzeci de ani erau prea greoi şi nu mai puteau
să joace cros.
Sunară ceasurile cinci, înserarea începuse să se aştearnă . Încă un
tur, pâ nă la pă durea Vandame. ca să se hotă rască astfel cine va câ ştiga
şapca şi fularul; iar Zacharie glumea, cu mucalita-i nepă sare faţă de
politică : grozav de caraghios ar fi să dea acolo chiar peste prietenii lor,
în toiul întrunirii. Câ t despre Jeanlin, cu tot aerul să u de hoinar care
bate drumurile, nu ţintise, din clipa plecă rii din colonie, decâ t să
ajungă în pă dure. Cu un gest de indignare o ameninţă pe Lydie, care,
ră scolită de că inţă şi de frică , spunea că ar vrea să se întoarcă la
263
Voreux, ca să -şi culeagă pă pă dia: ce, nu cumva au să lase baltă
întrunirea? El ţinea să audă ce vor spune cei bă trâ ni. Îl împingea pe
Bébert şi propuse să se înveselească , în scurtul ră stimp al drumului pe
care-l mai aveau de fă cut pâ nă la pă dure, dezlegâ nd iepuroaica şi
fugă rind-o cu pietre. Mocnea în el gâ ndul ascuns de a o ucide; i se
fă cuse, pasă mite, poftă s-o ducă s-o mă nâ nce în fundul vizuinii lui de la
Réquillart. iepuroaica se puse din nou pe goană , cu botul încreţit, cu
urechile pleoştite pe spate: o piatră îi jupui spinarea, o alta îi tă ie
coada; şi, cu tot întunericul crescâ nd, ar fi omorâ t-o acolo dacă cele trei
haimanale nu i-ar fi ză rit, într-un luminiş al pă durii, pe É tienne şi pe
Maheu, care stă teau în picioare. Se repeziră bezmetici asupra
animalului, pe care-l îndesară , iară şi, în coş. Aproape în aceeaşi clipă ,
Zacharie, Mouquet şi ceilalţi doi parteneri, dâ nd cea din urmă
lovitură de cros, lansară bila de lemn, care, rostogolindu-se, ajunse
pâ nă la câ ţiva metri de luminiş. Sosind la ţanc, se pomeniră cu toţii în
plină întrunire.
În întregul ţinut începuseră , de cum scă pă tase soarele, pe toate
drumurile şi potecile câ mpiei netede lungi procesiuni, o continuă
curgere de umbre tă cute, lunecâ nd, ră zleţite sau în grupuri, că tre
vioriile crâ nguri ale pă durii. Toate coloniile minerilor ră mă seseră
pustii, femeile, ba chiar şi copiii, o porniseră , ca pentru o plimbare, sub
larga boltă a cerului limpede. Întunericul începea acum să învă luie
drumurile; nu se mai desluşea mersul acestei turme de oameni,
alunecâ nd cu toţii că tre aceeaşi ţintă , ci o simţeai doar tropă ind
împră ştiată , dar ră scolită de aceeaşi nă zuinţă şi formâ nd un singur
suflet. Un foşnet uşor cutreiera crâ ngurile şi tufişurile prinse de
nelă muritul zvon al glasurilor prelinse în matca nopţii.
Domnul Hennebeau, care, că lare pe iapa sa, se întorcea tocmai la
acest ceas acasă , pleca urechea la zgomotele nelă murite. Întâ lnise
perechi-perechi, o molcomă defilare de oameni care se plimbau în
această minunată seară de iarnă . Iară şi îndră gostiţi, care, îmbră ţişaţi,
se duceau să -şi împlinească poftele pe după ziduri. Oare nu întâ lnea el
acolo, mai totdeauna, fete ră sturnate în fundul tuturor şanţurilor,
calicimea înfruptâ ndu-se din singura plă cere care nit costă niciun ban?
Ş i neghiobii ă ştia îşi mai blestemă soarta, după ce că au parte pe
264
să turate de fericirea, fă ră pereche pe lume, a dragostei! Ce bucuros ar
fi primit să crape de foame, ca şi ei, numai să fi putut în schimb lua
viaţa de la început, cu o femeie care să i se dea, pe un morman de
pietre, dar din toată inima, cu toată patima! Nefericirea îi era fă ră de
ispă şire; îi pizmuia pe aceşti bieţi nenorociţi. Că lare pe iapa mergâ nd
la pas, se întorcea acasă , cu ochii în pă mâ nt, nă pă dit de deznă dejde,
simţind aceste prelungi zvonuri înecate în bezna câ mpiilor negre, în
care auzu-i nu desluşea decâ t să rută rile îndră gostiţilor.

Era la Plan-des-Dames, unde, prin retezarea copacilor, se

deschisese în pă dure un întins luminiş, ce se desfă şura pe un povâ rniş
uşor şi era înconjurat de un bă trâ n codru cu fagi trufaşi, ale că ror
trunchiuri drepte şi zvelte îl împrejmuiau cu o albă colonadă , înverzită
de muşchi; câ ţiva copaci uriaşi, abă tuţi la pă mâ nt, ză ceau încă în iarbă ,
în vreme ce, că tre stâ nga, gră mezi de lemne, aşezate în stivă , se
înfă ţişau aidoma unui cub geometric. Gerul se înteţea tot mai mult, pe
mă sură ce se însera, iar muşchiul îngheţat trosnea sub picioare. Vă lul
întunericului se aşternea pe pă mâ nt; ramurile înalte ale copacilor se
reliefau, decupate pe cerul palid, pe bolta că ruia luna plină , înă lţâ ndu-
se la orizont, urma să înece în lumina ei lică rirea stelelor.
Aproape trei mii de mineri sosiseră la întâ lnire; forfota unei mulţimi
de bă rbaţi, de femei, de copii umplea, treptat-treptat, luminişul,
revă rsâ ndu-se pâ nă hă t-departe, la poalele copacilor; şi, fă ră încetare,
se tot iveau noi întâ rziaţi. O mare de capete, învă luită în beznă , se
desfă şura pâ nă în desişurile crâ ngurilor învecinate. Un vuiet surd, ca
de vâ nt aducă tor de furtună , cutreiera această pă dure, încremenită şi
îngheţată .
Sus, pe înă lţimea ce domina povâ rnişul, É tienne sta de vorbă cu
Rasseneur şi cu Maheu. Se iscase, între ei, o ceartă ; li se auzeau
glasurile în izbucniri bruşte. Lâ ngă ei, oamenii îi ascultau: Levaque, cu
265
pumnii strâ nşi, Pierron, ocolindu-le privirea, foarte amă râ t că nu mai
putuse folosi, şi acum, pretextul bolii; şi se mai aflau acolo taica
Bonnemort şi bă trâ nul Mouque, şezâ nd unul lâ ngă altul, pe un butuc,
cu fruntea foarte îngâ ndurată . Apoi, în urmă , glumeţii erau şi ei acolo,
Zacharie, Mouque şi alţii, veniţi doar ca să facă haz, pe câ nd,
dimpotrivă , reculese şi serioase, ca la biserică , femeile formau grupuri.
Mută , mama Maheu dă dea din cap la auzul nelă muritelor înjură turi ale
cumetrei Levaque. Philomène, încercată iară şi de bronşita că pă tată în
timpul iernii, tuşea. Doar Mouquette râ dea, cu gura pâ nă : la urechi,
înveselită , de vorbele pe care mama Brû lé le spunea pe socoteala fiică -
sii, o denaturată , care o expedia pe ea de acasă ca să se îndoape
singură cu iepure, o vâ ndută , care se îngră şa de pe urma josniciilor
îngă duite de bă rbat-su. Şi, cocoţat pe gră mada de lemne, Jeanlin o tot
tră gea după el pe Lydie, silindu-l şi pe Bébert să -i urmeze: erau tustrei
în vă zduh, deasupra tuturor capetelor mulţimii.
Cearta o stâ rnise Rasseneur, care ţinea să se procedeze la alegerea
reglementară a unui comitet, înfrâ ngerea pe care o suferise la
câ rciuma Bon-Joyeux îl întă rită şi îşi jurase să -şi ia revanşa, că ci se
lă uda că va recâ ştiga autoritatea de care se bucurase altă dată de îndată
ce vor fi cu toţii nu în faţa delegaţilor, ci în faţa însă şi a obştii
muncitorilor din mine. Revoltat, É tienne gă sise neroadă ideea
alcă tuirii unui comitet în această pă dure. Se impunea o acţiune
revoluţionară , ca printre să lbatici, de vreme ce erau hă rţuiţi ca fiarele.
Dâ ndu-şi seama că cearta risca să nu mai ia sfâ rşit, É tienne, să rind
pe trunchiul unui copac, puse deodată stă pâ nire pe mulţime şi strigă :
— Prieteni! Prieteni!
Nedesluşitul vuiet de ră zmeriţă al mulţimii se stinse într-un prelung
suspin, în vreme ce Maheu înă buşea protestele lui Rasseneur. É tienne
continuă , cu glasul tună tor:
— Prieteni, de vreme ce ni se vâ ră pumnu-n gură , de vreme ce
jandarmii sunt puşi pe urmele noastre de parcă am fi bandiţi, nu ne
mai ră mâ ne decâ t acest loc ca să ne întrunim! Aici suntem slobozi, aici
suntem între noi, nimeni nu va veni să ne silească la tă cere, tot astfel
după cum nimeni nu poate sili la tă cere pă să rile cerului şi fiarele
pă durii!
266
 Un tunet de urlete şi de exclamaţii urmară cuvintelor sale:
— Aşa e, aşa e, pă durea este a noastră , şi aici avem într-adevă r
dreptul să ne spunem pă sul… Vorbeşte!
Atunci É tienne ră mase o clipă nemişcat pe trunchiul copacului.
Luna, prea joasă încă la orizont, nu lumina decâ t ramurile înalte, iar
mulţimea ră mâ nea înecată în beznă , liniştindu-se treptat-treptat şi
devenind tă cută . É tienne, învă luit şi el, deopotrivă , de întuneric, fă cea,
deasupra acestei mulţimi, din înă lţimea povâ rnişului, o pată de umbră .
Cu o mişcare calmă ridică un braţ şi începu, iar glasu-i nu mai era
tună tor, ci că pă tase tonul rece al unui simplu mandatar al poporului,
că ruia el îi dă dea socoteală . Îşi rostea, în sfâ rşit, cuvâ ntarea, pe care,
din pricina sosirii comisarului de poliţie, fusese împiedicat s-o ţină la
câ rciuma Bon-Joyeux: şi fă cu întâ i un istoric sumar al grevei, ţinâ nd ca
acest rezumat să pară înfă ţişat cu o elocvenţă ştiinţifică : înşiruirea
doar a faptelor, şi nimic altceva. Începu prin a-şi mă rturisi sila pe care
o simţea pentru grevă ; dar nu minerii erau vinovaţi de ea, ci direcţia,
care, prin noul ei tarif al armă rii galeriilor, îi silise s-o facă . Apoi le
aminti de cel dintâ i demers al delegaţiei pe lâ ngă director, de reaua-
credinţă a Regiei, de tâ rzia concesie pe care aceasta o fă cuse în cele din
urmă , după cel de al doilea demers al lor, cu cele zece centime pe care
le ceda, după ce încercase să le fure. Acum, aici ajunseseră lucrurile;
ară tă , prin cifre, de ce e goală casa fondului de rezervă , indică modul în
care fuseseră cheltuite sumele de bani primite ca ajutoare şi scuză , în
câ teva cuvinte, Internaţionala, pe Pluchart şi pe ceilalţi că , preocupaţi
cu toţii cum erau de cucerirea lumii, nu putuseră face mai mult pentru
ei. Aşadar, situaţia devenea, pe zi ce trecea, tot mai gravă . Compania
începuse concedierile şi ameninţa că va angaja lucră tori din Belgia; pe
de altă parte, ducea şi o politică de intimidare a celor slabi şi izbutise
să determine un numă r oarecare de mineri să reînceapă lucrul. Pă stra
acelaşi glas monoton, ca pentru a stă rui asupra acestor ştiri rele,
vorbind despre foamea care îi învinsese, despre nă dejdea lor
spulberată , despre lupta lor care ajunsese la cele din urmă zvâ cniri ale
curajului. Şi, deodată , încheie, fă ră a ridica glasul:
— Acestea sunt, prieteni, împrejură rile faţă de care trebuie să luaţi,
în seara asta, o hotă râ re. Voiţi să duceţi greva mai departe? Iar, în acest
267
caz, ce socotiţi că aveţi de fă cut ca să dobâ ndiţi victoria împotriva
companiei?
O adâ ncă tă cere coborî din bolta înstelată a cerului. Nevă zuta
mulţime de oameni, învă luită în umbră , adă sta tă cută în albia nopţii,
sub apă sarea acestor cuvinte, ce-i înă buşeau bă tă ile inimii; şi nu i se
desluşea decâ t deznă dă jduitu-i freamă t printre copacii pă durii.
Dar É tienne continuă , de astă dată cu glasul schimbat. Cel ce vorbea
acum nu mai era secretarul asociaţiei, ci că petenia taberei, apostolul
vestitor al adevă rului. Gă si-se-vor, oare, mişei care să -şi calce cuvâ ntul
dat? Cum ar fi cu putinţă ! Să fi îndurat, vreme de o lună de zile, atâ tea
suferinţe în chip zadarnic şi să se întoarcă în mine, cu capul plecat,
pentru a lua iar de la început viaţa lor de veşnică mizerie? Nu era oare
mai bine să moară chiar acum, încercâ nd să spulbere această tiranie a
capitalului care-i înfometa pe muncitori? Să se supună , necontenit,
foametei, pâ nă în clipa în care foamea îi va împinge, chiar şi pe cei mai
cumpă taţi, din nou la revoltă nu însemna, oare, să continue un joc
prostesc, care, oricum, nu va mai putea dura? Ş i ară tă cum minerii
exploataţi suportă singuri urmă rile dezastruoase ale crizelor şi cum
sunt reduşi la foamete de îndată ce nevoia de a face faţă concurenţei
determină coborâ rea preţului de cost. Nu! Tariful oferit pentru
armarea galeriilor nu putea fi primit; procedeul nu ascundea decâ t o
economie deghizată şi, în realitate, nu urmă rea decâ t să fure o oră de
muncă pe zi de la fiecare miner. Dar, de astă dată , lucrurile ajunseseră
mult prea departe; sosise vremea ca nă pă stuiţii, împinşi dincolo de
orice margine a ră bdă rii, să -şi facă singuri dreptate.
É tienne ră mase cu braţele în vă zduh. La cuvâ ntul dreptate,
mulţimea, stră bă tută de un puternic fior, izbucni în aplauze, al că ror
ropot era aidoma zgomotului pe care-l fac frunzele uscate. Se auzeau
glasuri strigâ nd:
— Dreptate… A sosit ceasul dreptă ţii!
Treptat-treptat avâ ntul lui É tienne creştea. Nu vorbea cu uşurinţă şi
nici cu belşugul curgă tor al lui Rasseneur. Adesea nu-şi gă sea cuvintele
şi era silit să alcă tuiască fraze chinuite, scoţâ nd-o la capă t printr-o
sforţare ajutată de o smucire a umerilor. Doar că , în aceste nă valnice
izbucniri, É tienne gă sea viguroase imagini din lumea lor şi care le
268
mergeau drept la inimă , în vreme ce mişcă rile-i de lucră tor pe şantier,
coatele ţinute strâ ns de şolduri, apoi destinse, avâ ntâ ndu-şi pumnii
înainte, maxilarele izbucnind în afară , gata parcă să muşte, exercitau şi
ele o înrâ urire, de o putere fă ră pereche, asupra tovară şilor să i de
lucru. Nu era un om mare. cu toţii o recunoşteau, dar ştia să se facă
ascultat.
— Salariul este o formă nouă de robie, reîncepu el cu un glas mai
vibrant. Mina trebuie să fie a minerilor, tot astfel precum marea este a
pescarului, precum glia este a ţă ranului… Înţelegeţi, prieteni! mina vă
aparţine vouă , tuturor, care, vreme de un veac, aţi tot plă tit-o cu belşug
de sâ nge şi de mizerie!
Înfruntă deschis încâ lcitele probleme juridice, şiruri de legi speciale,
privitoare la întreprinderile miniere, prin labirintul că rora se ră tă cea.
Subsolul ca şi solul aparţineau, deopotrivă , naţiunii: numai nişte
odioase privilegii le asigurau companiilor monopolul lor, cu atâ t mai
mult cu câ t pentru Montsou pretinsa legalitate a concesiunilor se
complica cu tratate încheiate odinioară cu vechii proprietari ai
pă mâ nturilor, după vechile obiceiuri ale ţinutului Mainaut. Mulţimile
de mineri nu aveau, aşadar, decâ t să -şi recucerească bunurile lor; şi, cu
braţele întinse, ară ta că tre întregul ţinut ce se întindea dincolo de
pă dure. În această clipă , luna, ce urca deasupra liniei orizontului,
lunecâ nd printre înaltele ramuri ale copacilor, îi lumină chipul. Câ nd
mulţimea, învă luită încă în umbră , îl ză ri, aşa cum era, cu fruntea
argintată de lumină , împă rţind fericirea cu amâ ndouă mâ inile, îl
ovaţionă din nou, cu un prelung ropot de aplauze:
— Aşa e, aşa e, are dreptate, bravo!
Din acel moment, É tienne încă lecase problema lui favorită ,
atribuirea mijloacelor de producţie colectivită ţii, după cum o şi repeta
cu o frază , a că rei ariditate îl gâ dila foarte plă cut. La acest ceas,
evoluţia pe care o suferise îl transformase cu totul. Plecâ nd de la
fraternitatea sentimentală a proaspeţilor convertiţi, de la nevoia de a
realiza o reformă a salariilor, ajunsese la ideea politică de a le suprima.
De la întrunirea de la Bon-Joyeux, colectivismul să u, pâ nă atunci
umanitar şi neformulat, se sistematizase într-un program complicat,
din cuprinsul că ruia el discuta, în chip ştiinţific, fiecare articol în parte.
269
Întâ i stabilea axioma că libertatea nu putea fi dobâ ndită decâ t prin
dispariţia statului burghezilor. Apoi, câ nd poporul va fi pus mâ na pe
câ rmuire, vor începe reformele: reîntoarcerea la comuna primitivă ,
Înlocuirea familiei morale şi care exercită o opresiune cu o familie
egalitară şi liberă , desă vâ rşita egalitate civilă , politică şi economică ,
asigurarea independenţei individuale, datorită posesiunii şi folosirii
integrale a mijloacelor de producţie, în sfâ rşit, învă ţă mâ ntul
profesional şi gratuit, plă tit de că tre colectivitate. Aceasta aducea după
sine o totală reformă a vechii societă ţi putrede, ataca instituţia
că să toriei, dreptul de a lă sa moşteniri, stabilea legiuiri cu privire la
averea fiecă ruia, culca la pă mâ nt monumentul nedreptei orâ nduiri a
veacurilor defuncte cu un larg gest al braţului, mereu acelaşi, cu gestul
cosaşului care seceră holdele coapte; şi apoi reconstruia, cu cealaltă
mâ nă , clă dea societatea viitoare, edificiul de adevă r şi de dreptate
crescâ nd în aurora secolului al două zecilea. La această încordare a
minţii, judecata devenea şovă itoare şi nu mai stă ruia decâ t ideea fixă a
sectarului. Rezervele sensibilită ţii sale şi ale bunului să u simţ erau
acum spulberate şi nimic nu-i pă rea mai uşor decâ t înfă ptuirea acestei
lumi noi: nimic nu-i scă pase prevederii sale; vorbea despre toate
acestea ca despre un mecanism al că rui angrenaj îl va monta în două
ceasuri, neprecupeţind nici pâ rjolul, nici valurile de sâ nge.
— Ne-a venit şi nouă râ ndul, izbucni el, într-un ultim elan. Avem
dreptul să punem mâ na pe putere şi pe avuţiile lumii!
Pornind din fundul pă durii, vuietul aclamaţiilor ajunse pâ nă la el.
Luna arginta acum tot luminişul, decupâ nd în linii hotă râ te acea mare
de capete, pâ nă în nedesluşita depă rtare a desişurilor, între trufaşele
trunchiuri cenuşii ale copacilor. Ş i, în aerul îngheţat, o puzderie de
chipuri purtau neştearsa pecete a ră zbună rii, din ochi izbucneau
scâ ntei, gurile se că scaţi, o adevă rată învă lmă şeală , bă rbaţi, femei,
copii înfometaţi, lă saţi să se dedea la îndreptă ţită jefuire a bunurilor
stră vechi de care fuseseră deposedaţi. Nu mai simţeau gerul, dogoarea
învă pă iatelor sale cuvinte îi pă trundea pâ nă în mă runtaie. O religioasă
exaltare îi ridica de la pă mâ nt, îi ră scolea clocotul de nă dejde al celor
dintâ i creştini ai bisericii, care aşteptau apropiata întronare a dreptă ţii
pe pă mâ nt. Tâ lcul multor fraze obscure le ră mă sese nelă murit, că ci ei
270
nu înţelegeau deloc sensul acelor raţionamente tehnice şi abstracte;
dar însă şi obscuritatea şi abstracţiunea le fă cea şi mai vast câ mpul
fă gă duielilor, ridicâ ndu-i pe culmi ameţitoare. Ce vis minunat! Să fie ei
stă pâ nii, să li se curme suferinţa, să se bucure, în sfâ rşit, de viaţă !
— Aşa el… Tră sni-l-ar Dumnezeu!… Moarte exploatatorilor!
Femeile erau în delir. Mama Maheu îşi pierduse calmul ei obişnuit;
cuprinsă de ameţeala pe care o dă foamea, cumă tră Levaque urla;
bă trâ na Brû lé, ieşită din minţi, îşi agita în vă zduh mâ inile-i de
zgripţuroaică ; pe Philomène o zgâ lţâ ia un acces de tuse, iar Mouquette
era atâ t de înflă că rată , încâ t în striga oratorului vorbe dră gă stoase.
Dintre bă rbaţi, Maheu, cucerit, dă duse un ţipă t de mâ nie, între Pierron
care tremura şi Levaque care prea vorbea mult, în vreme ce glumeţii
Zacharie şi Mouquet încercau, nesimţindu-se deloc la largul lor, să facă
haz, uimiţi că É tienne fusese în stare să vorbească atâ ta vreme fă ră un
strop de udă tură . Dar, cocoţat pe stiva de lemne, Jeanlin fă cea cel mai
mare tă mbă lă u, aţâ ţâ ndu-i pe Bébert şi pe Lydie, agitâ nd coşul în care
ză cea Polonia, iepuroaica lui Rasseneur.
— Aclamaţiile entuziaste ale mulţimii reîncepură . É tiènne se desfă ta
de beţia popularită ţii. Ţ inea între mâ ini propria sa putere,
materializată parcă în aceste trei mii de piepturi, în care, cu un singur
cuvâ nt, înteţea zvâ cnetul bă tă ilor inimii. Însuşi Suvarin, dacă ar fi
binevoit să vină şi el la această întrunire, i-ar fi aplaudat ideile, în
mă sura în care le-ar fi recunoscut ca aparţinâ ndu-i, mulţumit de
progresele în ale anarhiei fă cute de elevul să u, ca şi de programul
preconizat, cu excepţia articolului referitor la învă ţă mâ nt, o ră mă şiţă
de naivitate sentimentală , că ci sfâ nta şi izbă vitoarea ignoranţă trebuia
să fie dă tă toare de noi puteri omenirii. Câ t despre Rasseneur, acesta
ridica din umeri cu dispreţ şi cu mâ nie.
— Lasă -mă să vorbesc! îi strigă el lui É tienne.
Acesta să ri jos de pe trunchiul copacului.
— Haide, vorbeşte, om vedea dacă o să te asculte cineva.
Rasseneur îi luase locul şi, cu un gest, ceru să se facă tă cere. Vuietul
nu se potoli, numele îi era purtat din gură -n gură , de la cele dintâ i
râ nduri de oameni, care-l recunoscuseră , pâ nă la cele din urmă , ce se
pierdeau sub ramurile fagilor; şi nimeni nu voia să -i dea ascultare, era
271
un idol sfă râ mat, a că rui vedere doar îi supă ra pe credincioşii de
odinioară . Exprimarea-i uşoară , vorba-i curgă toare şi blajină , care-i
fermecase atâ ta vreme, era socotită acum ca buruiana unui ceai că lduţ,
sortită să -i adoarmă pe cei fricoşi. Zadarnic vorbi în mijlocul
tumultului, zadarnic voi să -şi reînceapă cuvâ ntarea de potolire pe care
o tot purta în minte – imposibilitatea de a schimba lumea prin puterea
legilor, necesitatea de a lă sa evoluţiei sociale timpul cuvenit să se
desă vâ rşească – era luat peste picior, nu-l lă sau să vorbească ,
înfrâ ngerea suferită la Bon-Joyeux se agrava şi mai mult, devenind
iremediabilă . În cele din urmă , i se aruncară în obraz bucă ţi de muşchi
îngheţat; se auzi glasul ascuţit al unei femei, care urla:
— Jos tră dă torul!
Rasseneur spunea că ruina nu putea fi proprietatea minerului aşa
cum ră zboiul de ţesut este proprietatea ţesă torului şi că este
preferabilă participarea la beneficii, că ci lucră torul, fiind şi el interesat,
devine copilul întreprinderii.
— Jos tră dă torul! repetară , în cor, mii de glasuri, în vreme ce pietre
aruncate de mulţime începură să -i şuiere pe la urechi.
Atunci chipu-i deveni palid, o adâ ncă deznă dejde îi umplu ochii de
lacrimi. Tră ia pră buşirea întregii sale existenţe. Două zeci de ani de
prietenie slujită cu râ vnă , surpată de nerecunoştinţa mulţimii. Coborî
de pe trunchiul copacului, cu inima ră nită de moarte, nemaiavâ nd
puterea să continue.
— Râ zi de mine, bâ igui el, adresâ ndu-i-se lui É tienne, acum
victorios. Bine, îţi urez să ţi se întâ mple la fel… Ş i ţi se va întâ mpla, n-ai
nici o grijă !
Ş i, ca şi cum ar fi vrut să azvâ rle de pe umerii să i povara orică rei
ră spunderi pentru nenorocirile pe care le prevedea, fă cu un gest larg şi
se îndepă rtă , stră bă tâ nd singur câ mpia albă şi mută .
Se auziră huiduieli, iar lumea ră mase uimită vă zâ ndu-l, în picioare,
pe trunchiul copacului, pe taica Bonnemort, care vorbea în toiul
vacarmului. Pâ nă în acea clipă , împreună cu taica Mouquet, ambii cu
frunţile îngâ ndurate, pă reau, ca întotdeauna de altfel, preocupaţi să
evoce fel de fel de întâ mplă ri petrecute demult. Se lă sa, cu siguranţă ,
ispitit de una dintre acele bruşte porniri spre flecă reală ce-l apucau
272
uneori şi îi ră scoleau cu atâ ta violenţă trecutul, încâ t fluviul amintirilor
astfel reînfiripate îi curgea de pe buze în poveşti ce ţineau ceasuri
întregi. Se fă cu o adâ ncă tă cere. Îl ascultau pe acest bă trâ n, al că rui
chip dobâ ndise, în bă taia lunii, o paloare de spectru. Ş i cum istorisea
lucruri fă ră vreo legă tură vă dită cu pricina ce-i strâ nsese pe toţi acolo,
poveşti nesfâ rşite, din care nimeni nu înţelegea o iotă , uluirea tuturor
creştea. Vorbea despre întâ mplă ri din zilele tinereţii, despre cei doi
unchi ai să i care şi-au gă sit moartea striviţi în mina Voreux, apoi
despre nevastă -sa, ră pusă de o congestie pulmonară . Ş i, totuşi, nu se
îndepă rta de gâ ndul pe care-l avea în minte: lucrurile nu merseseră
bine nicicâ nd şi bine nu vor merge niciodată . Astfel, tot în pă dure se
adunaseră , câ ndva, vreo cinci sute de oameni, pentru că regele nu se
învoia să reducă numă rul orelor de muncă . Dar îşi pierdu şirul şi
începu să povestească despre altă grevă : vă zuse, doară , atâ tea şi
atâ tea! Ş i toate se sfâ rşeau pe sub aceşti copaci, aici, la Plan-des-
Dames, colo, la că rbună rie, sau şi mai departe, pe la Saut-du-Loup.
Geruia uneori, alteori era ză duf. Îşi amintea că într-o seară plouase cu
gă leata, aşa încâ t se întorseseră acasă fă ră să -şi fi spus mă car un singur
cuvâ nt. Şi soseau ostaşii regelui, iar lucrurile se ispră veau totdeauna
cu gloanţe.
— Ridicam mâ na şi juram cu toţii, iacă tă aşa, juram că nu vom mai
coborî în mină … Ah! Am jurat, da! Am jurat!…
Mulţimea asculta uimită , cuprinsă de tulburare, câ nd É tienne, care
urmă rea scena, să ri pe trunchiul copacului abă tut la pă mâ nt şi îl ţinu
pe bă trâ n lâ ngă sine. Tocmai îl recunoscuse pe Chaval într-unul dintre
primele râ nduri de oameni. Gâ ndul că şi Catherine trebuia să fi fost pe-
acolo îl fă cu să se simtă ră scolit de o nouă flacă ră , de nevoia de a se
face aclamat şi în faţa ei.
— Prieteni, l-aţi auzit, este unul de-ai noştri, dintre cei mai bă trâ ni.
Vedeţi câ te a suferit el şi câ te vor avea de suferit şi copiii noştri dacă
nu vom fi în stare să sfâ rşim o dată pentru totdeauna cu jefuitorii şi cu
că lă ii!
É tienne fu, de astă dată , înfricoşă tor. Nicicâ nd nu mai vorbise cu o
asemenea violenţă . Cu un braţ îl ţinea pe bă trâ nul Bonnemort: îl
înfă ţişa ca pe un stindard al mizeriei şi al doliului, cerâ nd ră zbunare. În
273
fraze scurte, evocă pe înaintaşii lui Maheu, înfă ţişâ nd această întreagă
familie vlă guită în fundul minei, stoarsă de companie şi care se gă sea
acum şi mai înfometată , după o sută de ani de muncă ; iar în opoziţie cu
ea ară tă apoi pe pâ ntecoşii de la Regie scă ldâ ndu-se în aur, toată
această liotă de acţionari, întreţinuţi, de un veac încheiat, ca să
trâ ndă vească aidoma prostituatelor ce-şi vâ nd trupul în schimbul unei
vieţi de huzur. Nu era, oare, înspă imâ ntă tor? Un întreg popor de
oameni cră pâ nd, din tată în fiu, în fundul minei, pentru ca, de pe urma
trudei lor, banii să slujească mituirii miniştrilor, pentru ca generaţii
întregi de mari seniori şi de burghezi să petreacă sau să se îngraşe la
gura sobei! Studiase bolile ce bâ ntuiau printre mineri, perindâ ndu-le
în faţa lor pe toate, dâ nd înfricoşă toare amă nunte: anemia, scrofuloza,
bronşita neagră , astmul care înă buşă , reumatismele care provoacă
paralizii. Nă pă stuiţii aceştia erau zvâ rliţi pradă maşinilor care-i
înghiţeau şi erau, ca animalele, ţinuţi între ţarcuri, în colonii, marile
companii absorbindu-i treptat-treptat, legiuindu-le robia, ameninţâ nd
cu înregimentarea tuturor muncitorilor naţiunii, milioane de braţe de
lucru care să îngră mă dească avuţii pentru o mie de trâ ntori. Dar
minerul nu mai era neştiutorul de odinioară , vita strivită în
mă runtaiele pă mâ ntului. O oştire se plă mă dea în stră fundurile
galeriilor, o recoltă de cetă ţeni, din a că rei să mâ nţă rodul va face să
crape pă mâ ntul într-o preaînsorită zi. Ş i atunci se va vedea dacă este
cu putinţă ca după patruzeci de ani de muncă să i se dea o pensie de o
sută cincizeci de franci unui bă trâ n în vâ rstă de şaizeci de ani, beteag,
cu picioarele umflate de apa din fronturile de lucru, scuipâ nd întruna
că rbune. Da! Munca va cere socoteală capitalului, acestui zeu
impersonal, necunoscut lucră torului, adă stâ nd pe vine, cine ştie unde,
în tainicu-i templu, de unde suge sâ ngele hă mesiţilor de foame care-l
hră nesc! Se va pă trunde pâ nă la el, în cele din urmă , i se va vedea
chipul, la învă pă iata lumină a acestor incendii, şi va fi înecat în sâ nge
porcul acesta scâ rnav, acest monstruos idol, ghiftuit cu carne
omenească !
É tienne tă cu, dar braţu-i, necontenit întins în gol, îl indica, bine nu
ştia unde, pe vră jmaş, de la un capă t pâ nă la celă lalt al pă mâ ntului. De
astă dată , vuietul mulţimii fu atâ t de cumplit, încâ t burghezii din
274
Montsou, auzindu-l, priviră că tre meleagurile Vandameului, tulburaţi
de gâ ndul vreunei înfricoşă toare pră buşiri. Pă să ri de noapte, zburâ nd
sus, pe deasupra pă durilor, se înă lţau că tre uriaşa boltă a cerului
limpede.
É tienne voi îndată să ajungă la o încheiere.
— Prieteni, spuneţi, ce hotă râ ţi?… Votaţi pentru continuarea grevei?
— Da, da! urlară glasurile mulţimii.
— Ş i ce mă suri gă siţi cu cale să luaţi?… Înfrâ ngerea noastră este
neîndoielnică dacă printre noi se află tră dă tori care vor coborî mâ ine
în mină .
Vuietul glasurilor reîncepu, cu ră scolitorul lor suflu de uragan:
— Moarte tră dă torilor!
— Aţi hotă râ t, aşadar, să -i chemă m la ordine, la respectarea
jură mâ ntului… Iată ce putem face: să ne ducem la gura minelor şi, prin
prezenţa noastră , să -i punem pe tră dă tori cu botul pe labe, să dovedim
companiei că suntem uniţi, cu toţii, şi că suntem gata să primim mai
curâ nd moartea decâ t înfrâ ngerea!
— Aşa, aşa, să mergem! Să mergem!
De câ nd vorbea, É tienne o tot că uta cu privirea pe Catherine, printre
palidele chipuri ale mulţimii ce vuia în faţa lui. Cu siguranţă că nu era
acolo. Dar îl vedea mereu pe Chaval, care, parcă pentru a-l lua în
derâ dere, tot ridica din umeri, mă cinat de pizmă , gata să -şi vâ ndă
sufletul pentru un dram din această popularitate.
— Iar dacă printre noi, prieteni, se gă sesc cumva spioni, apoi să -şi
bage minţile-n cap, pentru că îi cunoaştem… Da, vă d aici mineri din
Vandame, care se mai duc încă la lucru.
— Nu cumva de mine vorbeşti? îl întrebă Chaval, sfidâ ndu-l parcă .
— De tine, sau de altul… Dar, de vreme ce ai deschis vorba, îţi spun
că ar trebui să înţelegi că cei ce mă nâ ncă n-au nimic comun cu cei ce
crapă de foame. Tu mai lucrezi la Jean-Bart…
Un glas batjocoritor îi curmă vorba:
— Ei, lucrează , da de unde… Are femeie care lucrează pentru el.
Chaval înjură , roşu de mâ nie:
— Ei, fir-ar al dracului, da ce, carevasă zică , nu e voie să muncim?
— Fireşte că nu! strigă É tienne. Câ nd tovară şii de lucru îndură
275
mizeria pentru binele tuturor, este nepermis să treci, ca un egoist şi un
fă ţarnic, de partea stă pâ nilor. Dacă greva ar fi fost generală , atunci de
multă vreme am fi fost stă pâ ni pe situaţie… Oare unui singur om din
Vandame îi era îngă duit să coboare în mină din momentul câ nd
întreprinderea Montsou a încetat lucrul? Grozavă lovitură ar fi dacă
munca ar înceta în toată ţara, la domnii! Deneulin, ca şi aici… Auzi? În
fronturile de lucru din mina Jean-Bart nu sunt decâ t tră dă tori, voi toii
cei de-acolo sunteţi nişte tră dă tori!
În jurul lui Chaval mulţimea se strâ ngea, ameninţă toare. Pumni se
ridicau în aer, strigă te: „La moarte! La moarte!” începură să vuiască .
Chaval se fă cu alb ca varul. Iar în furia vrerii lui de a-l înfrâ nge pe
É tienne, un gâ nd îl fă cu să -şi recâ ştige cumpă tul.
— Dar ascultaţi-mă ! Veniţi mâ ine la Jean-Bart şi o să vedeţi dacă
lucrez sau ba!… Suntem ală turi de voi şi am fost trimis tocmai ca să vă
aduc la cunoştinţă acest fapt. Trebuie să stingem toate focurile, trebuie
ca mecanicii să intre şi ei în grevă . Cu atâ t mai bine dacă pompele se
opresc! Apa o să surpe galeriile, şi totul se va duce pe apele sâ mbetei!
La râ ndu-i, îl aplaudară şi pe el, furtunos, şi din acea clipă însuşi
É tienne fu depă şit. Pe trunchiul copacului se succedau necontenit alţi
oratori, gesticulâ nd în mijlocul vacarmului, zvâ rlind îndemnuri
cumplite. Era dezlă nţuirea nebuniei ce izbucneşte în patima credinţei,
neră bdarea unei secte religioase care, obosită să tot aştepte minunea
atâ ta amar ele vreme nă dă jduită , se hotă ră şte, în cele din urmă , s-o
provoace singură . Capetele, ameţite de foame, vedeau roşu înaintea
ochilor, visau la pâ rjol şi la valuri de sâ nge în mijlocul unei glorii de
apoteoza, în care se va înă lţa fericirea universală . Luna liniştită scă lda
această vijelie; iar pă durea adâ ncă încingea cu brâ ul ei de tă cere acest
urlet de masacru. Singur muşchiul îngheţat trosnea sub că lcâ ie, în
vreme ce fagii, drepţi în trufia puterii lor, cu firavele ră murele ale
cră cilor, negre pe luminoasa boltă a cerului, nici că vedeau, nici că
auzeau nefericitele fă pturi ce se zvâ rcoleaţi la poalele lor.
Valurile mulţimii în necurmată mişcare o aduseră pe mama Maheu
lâ ngă bă rbatul ei; atâ t unul, câ t şi celă lalt, scoşi din matca obişnuitului
lor bun-simţ, aţâ ţaţi de mocninda exasperare ce-i ră scolea de luni de
zile, îl aprobară pe Levaque, care turna gaz peste loc cerâ nd capul
276
inginerilor» Pierron se fă cuse nevă zut. Taica Bonnemort şi Mouque
vorbeau amâ ndoi deodată , rostind cuvinte nelă murite şi violente, cu
neputinţă de desluşit. Doar ca să facă haz, Zacharie cerea să se dă râ me
bisericile, în vreme ce Mouquet, cu şoleta în mâ nă , bă tea cu ea în
pă mâ nt fă ră rost, numai ca să înteţească şi mai mult vacarmul. Femeile
erau în plină turbare: cumă tră Levaque, cu mâ inile în şolduri, se
dondă nea cu Philomène, pe care o învinuia că ar fi râ s; Mouquette
spunea că jandarmii trebuie deşă laţi, nu alta, cu picioare în spate cu
nemiluita mama Brû lé, care tocmai o câ rpise pe Lydie pentru că o
gă sise şi fă ră coş şi fă ră salata de pă pă die, îşi tot izbea palmele una de
alta în vă zduh, ca pentru a prinde între ele pe toţi patronii pe care voia
să -i înhaţe. O clipă , Jeanlin ră mă sese încremenit auzindu-l pe Bébert,
care spunea că aflase de la un ucenic că soţia lui Rasseneur îl vă zuse
şterpelind iepuroaica; dar, după ce hotă rî să se întoarcă , pentru a da
drumul în ascuns Poloniei în faţa uşii câ rciumii Avantage, el începu să
urle şi mai grozav, deschise briceagu-i nou-nouţ, îl învâ rti în aer
deasupra capului, mâ ndru de scă pă ră rile limbii de oţel.
— Prieteni! Prieteni! repeta întruna É tienne, istovit, ră guşit de câ t
strigase ca să obţină o clipă de linişte, numai pentru a-i face să se
înţeleagă pâ nă la capă t asupra mă surilor pe care le aveau de luat.
În cele din urmă fu ascultat.
— Prieteni! Mâ ine dimineaţă la Jean-Bart. Ne-am înţeles?
— Da, da, la Jean-Bart! Moarte tră dă torilor! Uraganul acestor trei
mii de glasuri omeneşti umplu bolta cerului şi pieri, stingâ ndu-se în
stră vezia scâ nteiere a lunii.

277
 PARTEA A CINCEA

Că tre ceasurile patru dimineaţa, luna se culcase, bezna nopţii era

de nepă truns. Toate dormeau încă în casa Deneulin, vechea locuinţă de
că ră midă stă tea mută şi întunecată , cu uşile şi ferestrele închise, la
capă tul întinsei gră dini lă sate în paragină şi care o despă rţea de mina
Jean-Bart. Pe dinaintea celeilalte faţade trecea şoseaua pustie ce ducea
spre Vandame, un tâ rg mare ascuns după pă dure, la o depă rtare de
vreo trei kilometri.
Deneulin, obosit, din pricină că îşi petrecuse în ajun o bună bucată
din zi în fundul minei, sforă ia, cu faţa la perete, câ nd visă că cineva îl
cheamă . În cele din urmă se sculă , auzi într-adevă r un glas şi se dă du
jos în grabă , ca să deschidă fereastra. Unul dintre contramaiştrii să i îl
aştepta, în picioare, în gră dină .
— Da ce s-a întâ mplat? întrebă el.
— Domnule, este o ră zmeriţă ; jumă tate din numă rul oamenilor nu
mai vor să lucreze şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să coboare în mină .
Nu înţelegea bine, îi era capul greu şi umflat de somn, simţea frigul
de afară ca pe un duş de gheaţă .
— Siliţi-i să coboare la lucru, ei, fir-ar al dracului!… îngă imă el.
— Dandanaua asta ţine de vreun ceas, reluă contramaistrul. Ş i de
aceea ne-am gâ ndit că ar fi bine să vă că ută m. Doar dumneavoastră
sunteţi în stare să -i mai faceţi, poate, să înţeleagă de vorbă .
278
 — Bine, vin numaidecâ t!
Se îmbră că în grabă mare, limpezit acum la minte, foarte neliniştit.
Ar fi putut să le prade casa, că ci nici bucă tă reasa, nici servitorul nu se
clintiseră încă . Dar, de cealaltă parte a palierului, se auzeau glasuri
care şopteau îngrijorate şi, câ nd ieşi, vă zu deschizâ ndu-se uşa de la
camera fiicelor lui, care apă rură amâ ndouă , în capoate albe, îmbră cate
la repezeală .
— Tată , ce s-a întâ mplat?
Cea mai în vâ rstă , Lucie, avea deja două zeci şi doi de ani; era mare,
oacheşă , minunat de Inimoasă ; pe câ nd cealaltă , Jeanne, avea de-abia
nouă sprezece ani, era micuţă , cu pă rul bă lai, ră spâ ndind în juru-i o
îmbietoare gingă şie.
— Nimic grav, ră spunse el ca să le liniştească .
zurbagii fac gă lă gie pe-acolo. Mă duc să vă d ce e.
Dar ele protestară şi nu voiră să -l lase să plece fă ră să bea ceva cald,
că ci, altminteri se va întoarce acasă bolnav de dureri de stomac, ca de
obicei. El însă o ţinea una, dâ ndu-şi cuvâ ntul de onoare că e foarte
gră bit.
— Ascultă -mă – spuse, în cele din urmă , Jeanne, atâ rnâ ndu-i-se de
gâ t – trebuie să bei un pă hă ruţ de rom şi să mă nâ nci doi biscuiţi; dacă
nu, atunci nu mă mai dezlipesc de lâ ngă tine şi ai să fii nevoit să mă iei
şi pe mine.
Fu nevoit să se resemneze, jurâ ndu-se că biscuiţii îi vor sta în gâ t.
Dar amâ ndouă apucaseră să şi coboare înaintea lui, ţinâ nd fiecare un
sfeşnic în mâ nă . Jos, în sufragerie, se întrecură să -l servească , una
turnâ nd în pă hă ruţ romul, cealaltă alergâ nd în că mară , să caute un
pachet de biscuiţi. Pierzâ ndu-şi mama, la o vâ rstă foarte fragedă ,
crescuseră fă câ ndu-şi singure educaţia, destul de prost, ră sfă ţate de
tată l lor, cea mare obsedată de visul de a câ nta pe scenele operelor, iar
cea mică nebună după pictură şi cultivâ nd un gen atâ t de îndră zneţ,
încâ t devenise un caz aparte. Dar câ nd. În urma unor mari încurcă turi
bă neşti, trebuiseră să renunţe la viaţa lor pe picior mare, ieşiseră la
iveală , în aceste fete cu aerul extravagant, nişte gospodine foarte
socotite şi isteţe, cu un ochi atâ t de ager, încâ t surprindeau în
socotelile gospodă riei pâ nă şi greşeli de câ teva centime. Astă zi, cu
279
bă ieţeştile lor apucă turi de artiste, aveau pe mâ nă bugetul casei şi,
dră muind fiecare gologan, hă rţuind furnizorii, câ rpă cindu-şi
necontenit toaletele, izbuteau, pâ nă în cele din urmă , să facă să apară
decentă strâ mtorarea crescâ ndă în care tră iau.
— Mă nâ ncă , tată , îl tot îmbia Lucie.
Dar, vă zâ ndu-l apoi din nou cu fruntea îngâ ndurată , tă cut şi
posomorâ t, ea fu cuprinsă iară şi de teamă .
— Prin urmare, e totuşi ceva grav dacă faci mutra asta… Haide,
spune, ră mâ nem cu tine, se vor lipsi de noi la dejunul ă la.
Vorbea despre o petrecere pusă la cale pentru dimineaţa aceea.
Doamna Hennebeau trebuia să treacă pe la familia Grégoire, cu
caleaşca ei, ca s-o ia întâ i pe Cécile, urmâ nd ca apoi să le ia şi pe ele,
pentru ca toate împreună s-o pornească la Marchiennes şi să dejuneze
la forje, unde le invitase soţia directorului. Era un prilej să viziteze
atelierele, furnalele înalte şi cuptoarele de cocs.
— Nici nu mai încape vorbă că ră mâ nem acasă , spuse şi Jeanne la
râ ndu-i.
Dar el se supă ră :
— Ei, asta-i acum! Doar vă spun că nu e nimic… Ză u, faceţi-mi
plă cerea şi vâ râ ţi-vă iar sub plapumă . Să fiţi gata la ceasurile nouă , aşa
cum a fost înţelegerea.
Le să rută şi plecă în grabă . I se mai auzi tropă itul cizmelor, pâ nă ce
pieri şi acesta de-a lungul pă mâ ntului îngheţat al gră dinii.
Jeanne, grijulie, astupă la loc sticla de rom, în vreme ce Lucie încuia
pachetul de biscuiţi. Încă perea era de o cură ţenie rece, ca a tuturor
sufrageriilor în care bucatele ce se dau la masă sunt fă cute cu
economie. Ş i amâ ndouă foloseau această matinală deşteptare,
cercetâ nd dacă nu cumva fuseseră lă sate vraişte unele lucruri din ajun.
Un şervet nu era la locul lui, servitorul avea să fie dojenit. În sfâ rşit, se
urcară din nou în camera lor.
În vreme ce pentru a tă ia drumul stră bă tea că ră rile înguste ale
gră dinii sale de legume, Deneulin cugeta la averea-i compromisă , la
acea acţiune Montsou, la milionul prefă cut în bani lichizi cu gâ ndul de
a-l face să fructifice înzecit şi care, astă zi, era atâ t de grav ameninţat.
Avusese un şir necurmat de ghinioane, nevoia unor reparaţii grozav
280
de costisitoare şi neprevă zute, condiţii ruină toare de exploatare şi, în
cele din urmă , dezastrul provocat de această criză industrială tocmai la
momentul în care urmau să înceapă a curge beneficiile. Dacă cumva
greva va izbucni şi la el, atunci va fi la pă mâ nt. Dă du în lă turi o portiţă :
în învă luitoarea beznă a nopţii clă dirile minei se ghiceau după sporita
desime a umbrelor înstelate de lică rirea câ torva lanterne.
Jean-Bart nu avea însemnă tatea întreprinderii Voreux, dar instalaţia
reîmprospă tată fă cea din ea, aşa cum spuneau inginerii, o mină
cochetă .
Nu se mulţumiseră doar să -i lă rgească puţul cu un metru şi jumă tate
şi să -l coboare pâ nă la o adâ ncime de şapte sute şi opt metri, ci îl
înzestraseră cu utilaj nou, adică o maşină de extracţie nouă , colivii noi,
material în întregime nou, toate după cele din urmă cuceriri ale
ştiinţei; ba chiar o oarecare pretenţie de eleganţă se vă dea pâ nă şi în
construcţii, o hală a ciururilor de sortare cu ornamente sculptate în
lemn, o turlă împodobită cu un orologiu, o sală pentru recepţionare şi
o sală a maşinii rotunjite în formă de altar de capelă în stilul
Renaşterii, deasupra că rora se înă lţa coşul de uzină cu îmbră că mintea
exterioară dintr-un mozaic în spirală din că ră mizi negre şi roşii.
Pompa era instalată la celă lalt puţ al concesiunii, la vechea mină
Gaston-Marie, pă strată numai pentru epuizmente. Jean-Bart nu avea,
în dreapta şi în stâ nga puţului de extracţie, decâ t două goluri verticale:
acela al unui ventilator cu vapori şi acela al scă rilor.
Dis-de-dimineaţă , de la ceasurile trei, Chaval sosise cel dintâ i,
stră duindu-se să -i atragă şi pe ceilalţi tovară şi de lucru, convingâ ndu-i
că trebuie să urmeze pilda minerilor din Montsou şi să ceară un spor
de cinci centime pentru fiecare vagonet de că rbune. Curâ nd, cei patru
sute de lucră tori din galerii nă vă liseră din baracă în sala de
recepţionare strigâ nd şi gesticulâ nd într-un mare tumult. Cei ce voiau
să lucreze erau desculţi şi ţineau în mâ nă câ te o lampă , iar la
subsuoară lopata sau tâ rnă copul, pe câ nd ceilalţi, cu saboţii încă în
picioare, cu paltoanele pe umeri din pricina gerului, barau intrarea în
puţ; iar contramaiştrii ră guşiseră tot încercâ nd să facă ordine, tot
rugâ ndu-i să fie rezonabili şi să nu-i împiedice să coboare în mină pe
cei ce voiau să lucreze.
281
 Dar Chaval se mâ nie ză rind-o pe Catherine în pantaloni şi haină , iar
pe cap cu boneta albastră . Câ nd; se sculase dimineaţă , îi poruncise, cu
brutalitate, să doarmă mai departe. Ea, însă , deznă dă jduită de
încetarea lucrului, îl urmă rise, totuşi, de cum ieşise pe uşă , că ci el nu-i
dă dea niciodată bani, aşa încâ t Catherine era nevoită adeseori să
suporte şi cheltuielile ei şi pe ale lui; şi atunci, ce se va face dacă nu va
mai putea câ ştiga nicio leţcaie? O spaimă o obseda, spaima de un
bordelul Marchiennes, în care sfâ rşeau toate încă rcă toarele de
vagonete ră mase fă ră pâ ine şi fă ră adă post.
— Tră sni-te-ar cerul! strigă Chaval, ce dracu mai cauţi pe-aici?
Ea îngă imă că nu avea niciun venit şi că voia să lucreze.
— Vasă zică mi te pui de-a curmezişul, tâ rfă ?! Haide, cară -te
numaidecâ t înapoi, că , de nu, te gă sesc eu pâ nă acasă cu picioare-n
spate!
Se dă du, speriată , câ ţiva paşi înapoi, dar nu se clinti din loc, vrâ nd să
vadă ce întorsă tură vor lua lucrurile.
Deneulin intra pe scara halei ciururilor. În ciuda palidei lumini a
lanternelor, îmbră ţişă într-odată , cu o rotire a ochilor, întreaga scenă ,
această gloată înecată în umbră , din care recunoştea toate chipurile,
havatorii, încă rcă torii, transportatorii, încă rcă toarele de vagonete,
pâ nă şi pe ucenici. În încă perea boltită , nouă şi curată încă , treaba
oprită în loc, aştepta: din maşina sub presiune ieşeau uşoare şuieră turi
de aburi, coliviile aşteptau spâ nzurâ nd de cablurile încremenite;
vagonetele, pă ră site în drum, ză ceau vraişte, încurcâ nd drumul pe
lespezile de fontă . Fuseseră luate în primire doar optzeci de lă mpi, iar
celelalte fumegau în lă mpă rie. Dar, fireşte, numai un singur cuvâ nt de-
al lui va fi de ajuns, şi întreaga activitate va reînvia.
— Ei, ia spuneţi, ce se-ntâ mplă aici, copii? întrebă el cu vocea plină .
Ce anume v-a supă rat? Lă muriţi-mă şi pe mine şi ne vom înţelege.
De obicei, se purta pă rinteşte cu. oamenii, deşi cerea să se
muncească cu râ vnă . Autoritar, cam repezit, încerca întâ i să -i câ ştige
cu o blâ ndeţe ce avea izbucniri de trâ mbiţă ; şi, adeseori, se fă cea chiar
iubit; lucră torii, mai ales, respectau în el pe omul de curaj, totdeauna în
fronturile de lucru, împreună cu el, cel dintâ i, la orice primejdie, de
îndată ce un accident înspă imâ nta mina. De două ori, după explozii de
282
grizu, fusese coborâ t în fund, legat cu frâ nghii de subsuori, câ nd chiar
cei mai netemă tori se dă deau înapoi.
— Staţi, reluă el, doar n-o să mă faceţi să -mi pară ră u că mi-am luat
ră spunderea pentru voi. Ştiţi că am refuzat prezenţa unui pluton de
jandarmi… Vorbiţi liniştit, că vă ascult.
Cu toţii tă ceau acum, stingheriţi, ocolindu-i privirea; şi Chaval fu
acela care, în cele din urmă , spuse:
— Iată ce este, domnule Deneulin, nu mai putem continua să lucră m
în condiţiile de pâ nă acum; vă cerem un spor de cinci centime pentru
fiecare vagonet de că rbune.
Deneulin pă ru surprins.
— Cum aşa? Cinci centime? De unde pâ nă unde îmi cereţi aşa ceva?
Vedeţi doar că eu nu mă plâ ng de modul în care faceţi armarea
galeriilor şi nu vreau să vă impun un nou tarif, cum a fă cut Regia din
Montsou.
— Se prea poate, dar tovară şii noştri de lucru din Montsou au, cu
toate astea, dreptate. Ei resping noul tarif şi mai cer, pe deasupra, şi un
spor de cinci centime la vagonet, pentru că nu se poate face un lucru ca
lumea la preţurile de pâ nă acum. Cerem şi noi câ te cinci centime în
plus, nu-i aşa, voi ce spuneţi?
Se auziră glasuri aprobatoare şi se schiţară gesturi violente în toiul
gă lă giei care reîncepea. Încet-încet, cu toţii se apropiau, strâ ngâ nd tot
mai mult cercul.
O flacă ră se iscă în ochii lui Deneulin, în vreme ce pumnu-i de om
că ruia-i place să conducă cu mâ nă forte se strâ ngea, de teamă că altfel
nu se va putea împotrivi pornirii de a înşfă ca pe vreunul de ceafă .
Socoti că e mai cuminte să stea de vorbă , cumpă nit.
— Cereţi încă cinci centime şi, în ce mă priveşte, recunosc că munca
pe care o faceţi merită acest spor. Numai că eu nu pot să vi-l dau, că ci
dacă vi l-aş da, aş fi pur şi simplu la pă mâ nt… Aşa încâ t, înţelegeţi,
oameni buni, că întâ i trebuie să pot tră i eu, ca să tră iţi şi voi. Şi sunt la
capă tul puterilor, cea mai neînsemnată creştere a preţului de cost ar fi
de ajuns ca să mă dea peste cap… Nu sunt decâ t doi ani de atunci,
aduceţi-vă aminte, câ nd cu ultima grevă am cedat, pentru că mai eram
încă în stare s-o fac… Dar acea ridicare a salariului nu a fost mai puţin
283
dezastruoasă pentru mine, că ci, iată , s-au împlinit doi ani de câ nd mă
tot zbat… Astă zi m-aş învoi mai curâ nd să trag obloanele imediat decâ t
să fiu nevoit, luna viitoare, să dau din colţ în colţ ca să gă sesc banii cu
care să vă plă tesc salariile.
Chipul lui Chaval dă du în vileag un râ s hain faţă de pornirea acestui
stă pâ n, care le vorbea atâ t de deschis despre treburile lui. Ceilalţi
coborau ochii în pă mâ nt, încă pă ţâ naţi, neîncreză tori, nevrâ nd deloc să -
şi bage în scă fâ rlie gâ ndul că s-ar putea întâ mpla ca un şef să nu
câ ştige. chiar milioane de pe urma muncii lor.
Atunci Deneulin stă rui, explicâ nd lupta lui împotriva minei
Montsou, care e veşnic la pâ ndă , gata să -l sfâ şie dacă într-o bună zi ar
să vâ rşi cea mai mă runtă imprudenţă . Era o concurenţă să lbatică , ce-l
silea să -şi restrâ ngă cheltuieşte, şi aceasta cu atâ t mai mult cu câ t, din
pricina marii adâ ncimi a minei Jean-Bart, extracţia îl costa mai mult,
condiţie neprielnică ce de-abia putea fi compensată de grosimea mare
a straturilor de că rbune. Niciodată , n-ar fi acceptat să urce salariile, în
urma ultimei greve, dacă nu s-ar fi vă zut nevoit să imite Regia din
Montsou, de teamă ca nu cumva să -l pă ră sească lucră torii. Ş i le ară ta
primejdiile care i-ar putea paşte mâ ine, câ nd ar vedea ei ce ispravă au
fă cut dacă , silindu-l pe el să -şi vâ ndă mina, ar intra cu toţii sub
cumplitul jug al Regiei! În ceea ce-l privea, el nu trona, din nepă trunse
depă rtă ri, în fundul vreunui templu de nimeni ştiut; nu era unul dintre
acei acţionari ce-şi tocmesc oameni care să -i jumulească pe mineri şi
pe care aceştia din urmă să nu-l fi vă zut la faţă niciodată ; el era un
patron care-şi punea în joc nu numai banii, ci şi inteligenţa, să nă tatea,
viaţa, încetarea lucrului ar fi pur şi simplu moartea lui, de vreme ce,
fă ră a avea niciun stoc de că rbune, va trebui totuşi să livreze comenzile
primite. Pe de altă parte, capitalului pe care-i investise în utilaj nu-i era
îngă duit să doarmă . Cum, oare, îşi va putea ţine angajamentele? Cine
va plă ti dobâ nzile sumelor de bani ce-i fuseseră încredinţate de
prieteni? Îl aştepta falimentul.
— Asta este, oameni buni! spuse el, încheind. Aş vrea să vă
conving… Nu i se poate cere unui om ca singur să -şi taie craca de sub
picioare, nu-i aşa? Ei bine, fie că vă dau cele cinci centime pe care mi le
cereţi, fie că vă las să faceţi grevă , şi una şi alta însemnează că îmi tai
284
singur craca.
Deneulin tă cu. Se auziră mâ râ ieli. O parte din mineri pă reau a sta în
cumpă nă . Mai mulţi se întoarseră lâ ngă puţ.
— Cel puţin – spuse unul dintre contramaiştri – să fie lă saţi oamenii
să facă cum vor. Care dintre voi doreşte să lucreze?
Catherine ieşi din râ nduri printre cei dintâ i, dar Chaval, furios, o
dă du în lă turi, strigâ nd:
— Suntem cu toţii de aceeaşi pă rere. Numai tică loşii sunt în stare
să -şi tră deze tovară şii de lucru!
Din acea clipă , orice împă care pă ru cu neputinţă . Strigă tele
reîncepură , iar, ca să fie goniţi de lâ ngă puţ, oamenii erau îmbrâ nciţi şi
aproape striviţi de perete. O clipă , directorul, deznă dă jduit, încercă să
le ţină piept singur şi să intimideze prin violenţă această mulţime, dar
era o nebunie care nu putea duce la nimic, aşa încâ t fu nevoit să se
retragă . Ş i Deneulin ră mase câ teva minute în fundul încă perii unde se
afla biroul slujbaşului însă rcinat cu recepţionarea, gâ fâ ind pe un scaun,
atâ t de descumpă nit de neputinţa sa, încâ t nu era în stare să gă sească
nicio soluţie. În cele din urmă se linişti şi-i spuse unui supraveghetor
să se ducă să -l caute pe Chaval; apoi, câ nd acesta din urmă se învoi să
mai stea de vorbă , directorul, cu un gest, le fă cu semn celorlalţi să iasă
din birou.
— Lă saţi-ne singuri.
Gâ ndul lui Deneulin era să vadă ce are vlă jganul ă sta în că pă ţâ nă . De
la cele dintâ i cuvinte,
Îi mă sură orgoliul şi-şi dă du seama că e ros de o pizmă pă timaşă .
Atunci îl luă cu linguşirile; se prefă cu uimit că un lucră tor atâ t de
merituos ca el îşi compromite în aşa fel viitorul. Să afle, dacă vrea să -l
creadă , că de multă vreme îşi pusese ochii pe el pentru o grabnică
avansare; şi, în cele din urmă , îi oferi de-a dreptul să -l numească
contramaistru mai tâ rziu. Chaval îl asculta tă cut, cu pumnii la început
strâ nşi, apoi, încet-încet, destinşi. O adevă rată iţă rie i se urzea în
fundul scă fâ rliei: dacă se încă pă ţâ na să ră mâ nă în grevă , nu va izbuti
niciodată să fie mai mult decâ t locotenentul lui É tienne, în vreme ce
aşa i se deschidea calea unei ambiţii mai mari, şi anume aceea de a face
parte dintre şefi. Dogoarea vanită ţii îi încinse obrajii, îmbă tâ ndu-l. De
285
altfel, ceata de grevişti pe care o aşteptase de cum se ivise ziua nu va
mai veni de acum înainte; cine ştie ce piedică o oprise, pesemne, în
drum, poate jandarmii. Nu mai avea nimic de fă cut decâ t să cadă la
învoială . Dar cu toate acestea mai dă dea încă din cap, împotrivindu-se;
fă cea pe omul incoruptibil, bă tâ ndu-se tare şi indignat cu pumnii în
piept. În cele din urmă , fă ră să -i pomenească patronului nicio vorbă
despre întâ lnirea pe care le-o dă duse chiar el minerilor din Montsou,
fă gă dui să -şi potolească tovară şii de lucru şi să -i facă să coboare în
mină .
Deneulin râ mase ascuns, chiar şi contramaiştrii se ţinură la o parte.
Vreme de un ceas îl auziră pe Chaval vorbind, discutâ nd, în picioare pe
un vagonet, în sala de recepţionare. O parte din lucră tori îl huiduiau, o
sută şi două zeci plecară , foarte mâ nioşi, ră mâ nâ nd cu îndă ră tnicie la
hotă râ rea pe care chiar el îi fă cuse s-o ia. Ceasurile trecuseră de şapte,
zorile începură să se ivească foarte limpezi, vestind o prea geroasă şi
însorită zi. Ş i, deodată , pulsul de viaţă al minei începu din nou să bată ,
dar lucrul întrerupt o bucată de vreme continuă . Întâ i intră în
funcţiune maşina, a că rei bielă se afunda, desfă şurâ nd şi înfă şurâ nd
cablul bobinelor. Apoi, în mijlocul vacarmului pe care-l fă ceau
semnalele, începu coborâ rea, coliviile se umpleau, se cufundau, se
urcau iară şi, puţul înghiţea obişnuita-i raţie de ucenici, de încă rcă toare
de vagonete şi de havatori, în vreme ce pe lespezile de fontă
transportatorii îşi împingeau vagonetele, ale că ror roţi se rostogoleau
cu un huruit de tunet.
— Ei, fir-ar al dracului! Ce pierzi vremea aici?! strigă Chaval că tre
Catherine, care-şi aştepta râ ndul. Haide, coboară odată , şi nu te mai
învâ rti de colo pâ nă colo!
La ceasurile nouă , câ nd doamna Hennebeau sosi. În tră sură , cu
Cécile, le gă si pe Lucie şi pe Jeanne gata îmbră cate, foarte elegante, în
ciuda toaletelor lor transformate de vreo două zeci de ori. Dar Deneulin
fu cuprins de uimire câ nd îl vă zu pe Négrel că lare, însoţind caleaşca.
Cum adică , erau invitaţi şi bă rbaţi? Atunci, doamna Hennebeau lă muri,
cu aeru-i matern, că fusese speriată , deoarece auzise zvonindu-se că
drumurile sunt înţesate de oameni cu că ută tura urâ tă şi se simţea mai
bine ală turi de cineva care să le apere. Négrel râ dea, tot liniştindu-le:
286
nimic îngrijoră tor, ameninţă ri de-ale zurbagiilor, ca de obicei, dar,
fireşte, niciunul n-ar îndră zni să zvâ rle o piatră în fereastra tră surii.
Încă plin de succesul să u, Deneulin povesti cum înă buşise revolta de la
mina Jean-Bart. Acum se declara liniştit de-a binelea. Ş i, pe drumul
spre Vandame, în vreme ce duduiţele urcau în caleaşcă , cu toţii se
simţeau foarte bucuroşi de această zi splendidă , fă ră să ghicească
prelungul freamă t ce creştea pâ nă departe pe întinsul câ mpiei,
freamă tul norodului mă rşă luind într-un tropot pe care, dacă şi-ar fi
lipit urechea de pă mâ nt, l-ar fi desluşit cu siguranţă .
— Bine! Aşadar ne-am înţeles, repeta doamna Hennebeau. În seara
asta veniţi să le luaţi pe domnişoare şi ră mâ neţi la masă cu noi…
Doamna Grégoire mi-a fă gă duit, de asemenea, că va veni s-o ia pe
Cécile acasă .
— Puteţi conta pe mine, ră spunse Deneulin.
Caleaşca o porni spre Vandame; Jeanne şi Lucie se aplecaseră peste
fereastră ca să -i mai zâ mbească o clipă tată lui lor, ră mas în picioare, la
marginea drumului, în vreme ce Négrel că lă rea tropă ind ţanţoş în
urma tră surii.
Stră bă tură pă durea, o porniră pe drumul care, trecâ nd prin
Vandame, ducea spre Marchiennes. Câ nd caleaşca se apropie de
Tartaret, Jeanne o întrebă pe doamna Hennebeau dacă cunoştea
ţinutul Cote-Verte, iar dâ nsa, deşi îşi petrecuse cinci ani încheiaţi prin
aceste meleaguri, mă rturisi că nu fusese pe-acolo niciodată . Atunci se
abă tură din drum. Tartaret, situat că tre marginile pă durii, era o pustie
întindere de pă mâ nt, de o sterilitate vulcanică , sub care, vreme de
secole, ardea o mină de că rbuni incendiată . Întâ mplarea se pierdea în
negura legendei, pe care minerii din partea locului o povesteau aşa:
cerul îşi abă tuse tră snetul asupra acestei Sodome din mă runtaiele
pă mâ ntului, în care încă rcă toarele de vagonete se rostogoleau în
mocirla tuturor desfrâ nă rilor în aşa fel, încâ t nici nu mai avuseseră
mă car timp să iasă la suprafaţă şi, încă şi astă zi, de mai ard în
vâ lvă tă ile focului din acest stră fund de gheenă . Rocile calcinate, de un
stacojiu mohorâ t, erau nă pă dite de o eflorescenţă sulfuroasă , aidoma
unei lepre. Pucioasa, aducâ nd a floare galbenă , se depunea pe
marginea acestor cră pă turi. Cuteză torii care, în puterea nopţii,
287
îndră zneau să -şi arunce ochii în aceste cră pă turi jurau că au vă zut
acolo dă nţuire de flă că ri ce nu sunt decâ t sufletele osâ ndite, sfâ râ ind în
această lă untrică pară de jă ratic. Ră tă citoare lică riri se iveau abia
atingâ nd învelişul pă mâ ntului, aburi fierbinţi, împroşcâ nd miasmele
spurcă ciunilor şi ale bucă tă riei diavoleşti, fumegau fă ră încetare. Ş i
aşa, ca prin minunea unei veşnice primă veri, în mijlocul acestei
blestemate câ mpii a Tartaretului, se desfă şura întinderea Cô te-Verte,
cu iarba-i de-a pururi verde, cu fagii a că ror mantie de frunze se
reînnoia necontenit, cu holdele-i rodind chiar de trei ori pe an. Era o
seră naturală , încă lzită de incendiul straturilor de că rbune din
adâ ncuri. Ză pada nu-şi afla nicicâ nd să laş prin aceste meleaguri;
uriaşul buchet de verdeaţa se lă fă ia, în vecină tatea copacilor despuiaţi
ai pă durii, în această zi de decembrie fă ră ca gerul să -i fi tivit mă car
marginile frunzelor cu aramă .
Curâ nd după aceea caleaşca zbura pe câ mpie. Négrel fă cea haz de
legendă , lă murind cum focul izbucnea de cele mai multe ori în fundul
unei mine, pricinuit de fermentarea pulberilor de că rbune; dacă nu
putea fi înă buşit, ardea fă ră încetare; şi cita exemplul unei mine din
Belgia, care, ca să fie stinsă , a fost inundată revă rsâ ndu-se înă untru
apa unui râ u, că ruia, în vederea acestui scop, i se abă tuse cursul. Dar
tă cu, că ci, de câ teva minute, cete de mineri se iveau la fiecare pas în
calea tră surii. Treceau fă ră a scoate un cuvâ nt, învă luind, într-o piezişă
că ută tură , această luxoasă calească , ce-i silea să se dea în lă turi.
Numă rul lor sporea întruna, iar caii trebuiră să treacă la pas mica
punte peste râ ul Scarpe. Ce se petrecea, oare, de începuse atâ ta popor
să bată astfel drumurile? Duduiţele se speriară . Lui Négrel i se pă ru că
ceva nu miroase a bine pe câ mpia ce prinsese a fremă ta; şi fură uşuraţi
câ nd se vă zură , în sfâ rşit, la Marchiennes. Sub un soare a că rui lumină
le fă cea parcă să pă lească , coşurile de la cuptoarele de cocs şi furnalele
înalte slobozeau un fum a că rui funingine veşnică se abă tea ca o ploaie
din vă zduh.

288
 La Jean-Bart, Catherine îşi rostogolea, de un ceas, vagonetele,
împingâ ndu-le pâ nă la primul releu; şi era în asemenea hal leoarcă de
nă duşeală , încâ t se opri o clipă ca să -şi şteargă faţa.
În fundul frontului de lucru, Chaval, care împreună cu tovară şii din
echipa lui izbeau cu tâ rnă copul în vâ nă , se miră nemaiauzind huruitul
roţilor. Lă mpile nu ardeau bine, praful de că rbune împiedica vederea.
— Ce s-a întâ mplat? strigă el.
Câ nd îi ră spunse că se topeşte de că ldură şi simte cum i se opreşte
inima, el urlă furios:
— Vită încă lţată , fă ca noi, scoate-ţi că maşa!
Se aflau la o adâ ncime de şapte sute şi opt metri, că tre nord, în cea
dintâ i galerie a vâ nei Désirée, la o depă rtare de trei kilometri de
intrarea orizontului. Câ nd venea vorba despre această regiune a minei,
minerii din partea locului pă leau şi coborau glasul ca şi cum ar fi
pomenit despre iad; şi se mulţumeau, de cele mai multe ori, doar să
dea din cap, cu înţeles, ca oameni care preferă să nu vorbească despre
aceste stră funduri încinse de foc. Pe mă sură ce galeriile înaintau că tre
nord, ele se apropiau de Tartaret, pă trunzâ nd din ce în ce mai mult în
incendiul din adâ ncuri, care calcina acolo stâ ncile. Fronturile de lucru,
la punctul unde se ajunsese, aveau o temperatură mijlocie de patruzeci
şi cinci de grade. Se gă seau, aşadar, în miezul cetă ţii blestemate, în
vecină tatea acelor vâ lvă tă i pe care trecă torii le vedeau pe câ mpie
izbucnind printre cră pă turi, scuipâ nd pucioasă şi aburi cu miros
cumplit.
Catherine, care-şi şi scosese haina, şovă i o clipă , apoi mai scoase şi
pantalonii; şi, cu braţele goale, cu coapsele despuiate, cu că maşa
strâ nsă , ca o bluză , cu o sfoară peste şolduri, începu din nou să împingă
vagonetul.
— Ei, aşa mai merge, spuse ea cu glas tare.
Se simţea ră u şi-i era şi puţin frică . De cinci zile de câ nd lucrau
acolo, se tot gâ ndea la legendele cu care îi legă naseră copilă ria, la acele
încă rcă toare de vagonete din vremurile de odinioară pâ rjolite sub
Tartaret ca să ispă şească pă cate despre care nimeni nu îndră znea să
vorbească . Fă ră îndoială că era, acum, destul de mare ca să mai poată
crede în asemenea nerozii; şi totuşi ce ar fi fă cut dacă aşa, din senin, ar
289
fi vă zut ţâ şnind din perete o fată roşie ca plita încinsă , cu ochii ca două
boabe de jeratic? La spaima acestui gâ nd simţea, şi mai mult,
nă pă dind-o nă duşelile.
La releul ce se afla la optzeci de metri depă rtare de frontul de lucru,
o altă încă rcă toare îi lua în primire vagonetul şi-l împingea înainte cu
încă optzeci de metri, pâ nă la marginea planului înclinat, pentru ca
recepţionerul să -l expedieze împreună cu celelalte vagonete ce
coborau din galeriile de mâ i sus.
— Ei, drace, îţi merge bine despuiată cum eşti, îi spuse femeia, o
vă duvă slă bă noagă , în vâ rstă de treizeci de ani, câ nd o vă zu pe
Catherine doar în că maşă . Aş face şi eu la fel dacă n-ar fi ucenicii ă ia de
la planul înclinat, care nu-mi dau pace cu porcă riile lor.
— Ei, asta-i acum! ră spunse Catherine. Bă rbaţii n-au decâ t să spună
ce-or pofti, nici că -mi pasă de ei! Prea sufă r de că ldură !
Fă cu cale întoarsă , împingâ nd un vagonet gol. Din nenorocire, pe
lâ ngă vecină tatea cu Tartaret-ul, mai era o pricină care fă cea că ldura
de nesuferit în această galerie de fund. De-a lungul ei se gă sea, ală turi,
dintr-o exploatare veche, o galerie pă ră sită a puţului Gaston-Marie,
foarte adâ ncă , în care o explozie de grizu, petrecută în urmă cu zece
ani, incendiase vâ na; aceasta ardea de atunci fă ră -ncetare, în spatele
„pielii tă bă cite”, cum numeau ei peretele de argilă zidit aici şi reparat
mereu, ca să oprească extinderea dezastrului. Lipsit de aer, focul ar fi
trebuit să se stingă ; dar nu se ştie ce curenţi de aer îl alimentau
întruna, astfel că , întreţinut de zece ani, el încă lzea argila peretelui cum
sunt încă lzite că ră mizile unui cuptor, în asemenea mă sură , încâ t
lucră torii întâ mpinau, trecâ nd pe lâ ngă el, o dogoare de vatră . Or,
transportul vagonetelor se tă cea de-a lungul acestei zidă rii, pe o
distanţă de mai bine de o sută de metri, într-o temperatură de şaizeci
de grade.
După încă două drumuri, Catherine se înă buşi din nou. Din fericire,
galeria era largă şi comodă în vâ na Désirée, una dintre cele mai groase
vine de că rbune din toată regiunea. Aici, stratul avea o grosime de un
metru şi nouă zeci de centimetri, iar minerii puteau lucra în picioare.
Dar ei ar fi preferat chiar o muncă în care să fi fost nevoiţi, să -şi
strâ mbe gâ tul, numai să fi avut parte de puţină ră coare.
290
 — Aha! Nu cumva ai adormit? o întrebă din nou Chaval, furios, de
îndată ce n-o mai auzi pe Catherine mişcâ ndu-se. Cine m-o fi blestemat
să am parte de o aşa gloabă ? Ia fă bine de-ţi umple vagonetul şi
porneşte-l!
Ea se gă sea la capă tul de jos al frontului de lucru şi sta sprijinită în
lopată ; i se fă cuse ră u şi-i învă luia pe toţi cu o privire absentă , fă ră să
se mişte. Îi vedea nelă murit la lumina roşietică a lă mpilor, goi din cap
pâ nă -n picioare, ca vitele, şi atâ t de negri, de nă clă iţi în nă duşeală şi
praf de că rbune, încâ t faptul că erau despuiaţi n-o stingherea câ tuşi de
puţin. Era o muncă întunecată , spină ri ca de gorilă , ră sucindu-se în fel
şi chip, o apocaliptică privelişte de mâ ini şi picioare pâ rjolite, trudind
istovitor, în toiul unui zgomot de lovituri surde şi de gemete. Dar ei o
desluşeau mai bine, fă ră îndoială , că ci, curmâ ndu-şi de îndată loviturile
tâ rnă coapelor, începură să facă haz de ea că -şi scosese pantalonii.
— Ehei! ai să ţi-l mai şi ră ceşti… bagă de seamă !
— Tiii! da frumoase picioare! Ia spune, Chaval, parc-ar îi de ajuns şi
pentru doi…
— Ei! ia să vedem. Hai, mai ridică un pic. Mai sus! Mai sus!
Atunci Chaval, fă ră să se supere de râ setele celorlalţi, se ră sti din
nou la ea:
— Nu te mişti, fir-ai a dracului!… Pă i sigur, doar de porcă rii e bună .
Poftim, ar sta locului pâ nă mâ ine numai să audă de-astea!
Cu greu, Catherine se apucă să -şi încarce vagonetul şi apoi îl
împinse. Galeria era prea largă pentru ca fata să se fi putut sprijini pe
cele două pă rţi ale lemnă riei pereţilor, iar picioarele goale i se suceau
printre şine, că utâ nd un punct de reazem, în vreme ce împingea
vagonetul, agale, cu braţele înţepenite înainte, frâ ntă de la mijloc. Ş i,
îndată ce ajungea în dreptul peretelui de argilă , focul chinuitor începea
din nou s-o dogorească , broboane mari de nă duşeală îi curgeau de pe
tot trupul, în şiroaie, ca o ploaie deasă . Nu apucase bine să facă a treia
parte din drumul pâ nă la releu şi era leoarcă , orbită , plină şi ea de un
noroi negru. Strâ mta-i că maşă , muiată parcă în cerneală , i se lipea, de
piele, ridicâ ndu-se, din pricina mişcă rii coapselor, pâ nă la mijloc, iar
strâ nsoarea o chinuia atâ t de tare, încâ t trebui iară şi să se oprească din
lucru.
291
 Ce Dumnezeu era cu ea în acea zi? Parcă niciodată nu simţise atâ ta
plumb în mă dulare. Era, pesemne, ceva ră u în aer. Aerarea nu se fă cea
în fundul acestei galerii îndepă rtate. Oamenii înghiţeau tot felul de
gaze, ce ieşeau din că rbune cu un mă runt susur de izvor fierbinte, dar
cu atâ ta îmbelşugare, uneori, încâ t nici lă mpile nu voiau să mai ardă ;
fă ră a mai pomeni despre grizu, de care nimeni nu se mai sinchisea, în
aşa hal nă vă lea în nasul minerilor de la începutul şi pâ nă la sfâ rşitul
chenzinei. Aerul acesta vă tă mă tor ea îl cunoştea destul de bine, un aer
mort, cum spun minerii, că tre pă mâ nt grele gaze asfixiante, iar sus
gaze uşoare, ce se aprind şi pră buşesc toate galeriile unei mine, cu sute
de oameni, dintr-o singură lovitură de tră snet. Aerul acesta ea îl
înghiţise în aşa mă sură încă din copilă rie, încâ t o cuprindea mirarea că
îl suporta de astă dată atâ t de greu, cu urechile vâ jâ indu-i, cu pieptul
încins.
Ne mai putâ nd ră bda, simţi nevoia să -şi scoată şi că maşa. Devenea
un chin această că maşă , ale că rei cute, oricâ t de mă runte, o sfâ rtecau, o
ardeau. Mai rezistă o vreme, voi să împingă vagonetul. dar fu silită să
se ridice din nou în picioare. Atunci, spunâ ndu-şi că şi le va pune la loc
de îndată ce va ajunge la releu, scoase la repezeală tot ce avea pe ea,
legă tura că mă şii, că maşa însă şi, cu atâ ta înfrigurare, încâ t şi-ar fi jupuit
şi carnea de pe ea dacă ar fi putut. Ş i, despuiată acum, jalnică , redusă la
starea primitivă de ră tă citoare femelă ce-şi agoniseşte viaţa de-a
lungul drumurilor înecate în noroaie, trudea, cu şoldurile mâ njite de
funingine, cu glodul pâ nă la pâ ntece, ca o gloabă de birjă . Pe brâ nci, în
patru labe, împingea la vagonet.
Dar fu cuprinsă de deznă dejde, că ci, goală cum era, tot nu se simţea
uşurată . Ce să mai smulgă de pe ea? Vâ jâ iala din urechi o asurzea, îşi
simţea tâ mplele ca încleştate într-o menghine. Că zu în genunchi.
Flacă ra lă mpii înfipte între bolovanii de că rbune din vagonet îi pă ru că
se stinge. Doar gâ ndul de a ridica fitilul mai ră tă cea stingher în vâ rtejul
ameţitor în care i se nă ruise cugetul. De două ori încercase să -l
cerceteze, şi, de fiecare dată câ nd voi să pună lampa jos pe pă mâ nt, îi
vă zuse flacă ră pă lind, de parcă şi ea s-ar fi înă buşit. Deodată , lampa, se
stinse. Atunci, totul se pră buşi în hă urile beznei, capul i se învâ rtea ca o
morişcă , inima-i, cotropită de leşin, îşi curmă bă tă ile; fu doborâ tă şi ea,
292
la râ ndu-i, de oboseala cumplită ce-i amorţea toate mă dularele. Că zuse
pe spate şi tră gea să moară , în aerul otră vit de gaze asfixiante,
ră stignită la pă mâ nt.
— Pesemne că iar se plimbă de colo pâ nă colo, fir-ar a dracului!
strigă Chaval cu glas mâ nios.
Ascultă din partea de sus a frontului de lucru şi nu mai auzi deloc
huruitul roţilor.
— Ei, Catherine, pieritură afurisită !
Glasul i se pierdu în depă rtare, în întunecata galerie, şi nicio suflare
nu ră spunse.
— Se vede că vrei să vin la tine, să -ţi dau eu ghes ca să te gră beşti!
Nicio mişcare, necontenit aceeaşi tă cere de moarte. Furios, Chaval
coborî, alergâ nd, cu lampa în mâ nă , în goană , încâ t fu câ t pe-aci să se
izbească de trupul fetei, ră sturnat de-a curmezişul galeriei. O privea cu
gura că scată . Ce avea oare? Nu era cumva vreun moft de-al ei, cine ştie
ce prefă că torie, pentru a gă si ră gaz ca să tragă un pui de somn? Dar
lampa pe care o aplecase în jos ca să lumineze chipul fetei ameninţă să
se stingă . O ridică , o lă să din nou în jos şi, în cele din urmă , înţelese:
era, pesemne, un val de gaz vă tă mă tor. Furia îi pierise; se deştepta în el
devotamentul minerului în faţa tovară şului de lucru în primejdie,
începu să strige să i se aducă repede că maşa; o luă în braţe pe fata
goală şi leşinată , înă lţâ nd-o câ t putea de sus. Câ nd veşmintele
amâ ndurora îi fuseseră zvâ rlite pe umeri, o luă la goană , susţinâ nd
povara într-o mâ nă , ducâ nd cu cealaltă cele două lă mpi. Lungile galerii
se succedau; el alerga, luâ nd-o câ nd la dreapta, câ nd la stâ nga, să caute
viaţa în aerul îngheţat pe care ventilatorul îl sufla în mină . În sfâ rşit,
zgomotul unui izvor îl opri, şiroaiele unei infiltraţii prelingâ ndu-se din
stâ ncă . Se afla la ră spâ ntia unei mari galerii de transport, care
deservea pe vremuri mina Gaston-Marie. Suflul aerajului avea aici
puterea unui vâ nt de vijelie şi era atâ t de ră coare, încâ t se simţi
scuturat de un fior câ nd, rezemâ nd-o de lemnă ria pereţilor, îşi aşeză
pe pă mâ nt amanta, care, cu ochii închişi, ză cea încă în nesimţire.
— Catherine, haide, pentru numele lui Dumnezeu! lasă gluma, ză u
aşa… Ţ ine-te puţin, ca să moi asta în apă .
Era speriat vă zâ nd-o moale ca o câ rpă . Totuşi, apucă să -şi moaie
293
că maşa în apa acelui izvor şi îi spă lă obrazul. Pă rea moartă , îngropată
deja în fundul pă mâ ntului, cu trupu-i firav, întâ rziat pe drumul
maturită ţii şi înă untrul că ruia formele pubertă ţii ză boveau, şovă itoare
încă . Apoi, un freamă t îi cutremură pieptul de copil, pâ ntecele şi
şoldurile-i de biată fetiţă ce-şi pierduse fecioria înainte de vreme.
Catherine deschise ochii şi îngă imă :
— Mi-e frig…
— Ah! în sfâ rşit! aşa mai merge! strigă Chaval, uşurat.
O îmbră că la loc, strecurâ ndu-i destul de uşor că maşa, dar bombă ni
câ nd avu de furcă cu trasul pantalonilor, că ci ea nu era încă în stare să
se ajute. Ră mase ză pă cită , neputâ ndu-şi da seama nici unde se afla şi
nici de ce era goală . Câ nd îşi aduse aminte, se simţi ruşinată . Cum de-i
venise să se despoaie pâ nă la piele?! Şi îl întrebă : fusese oare vă zută
chiar aşa, fă ră o batistă cu care să -şi fi acoperit mă car mijlocul? Chaval,
care fă cea mare haz, nă scocea fel de fel de istorii, povesti că o adusese
pe braţe acolo, în mijlocul tovară şilor de lucru, iar ei, aşezaţi pe două
râ nduri, că scaseră ochii la ea. Cum de putuse, ascultâ ndu-i sfatul, să -şi
plimbe şezutul gol! Apoi el îi dă du cuvâ ntul de onoare că , desigur,
prietenii nici nu apucaseră să vadă dacă îl are rotund sau pă trat, în aşa
hal îi sfâ râ iau că lcâ iele în timp ce alergase cu ea în braţe.
— Ei, drace, da mor de frig, nu alta! spuse Chaval, îmbră câ ndu-se şi
el.
Catherine nu-l mai vă zuse niciodată atâ t de dră guţ cu ea. De obicei,
după fiecare vorbă bună de-a lui, ea înghiţea la repezeală o ploaie de
vorbe de ocară . Ah, ce bine i-ar fi fost să tră iască în bună înţelegere! În
lâ ncezeala puterilor ei sfâ rşite, se simţea totuşi nă pă dită de o
îmbietoare duioşie. Îi surâ se, şoptindu-i:
— Să rută -mă .
O să rută şi se întinse lâ ngă ea, aşteptâ nd-o să -şi vină în puteri şi să
poată merge.
— Vezi, reluă ea, n-aveai dreptate, colo jos, câ nd strigai la mine,
pentru că nu mai puteam, ză u că nu! Acolo unde eraţi voi, în frontul de
lucru, tot nu-i aşa cald, dar dacă ai şti ce cuptor e în fundul galeriei!
— Nici nu încape vorbă , ră spunse el, că e de o mie de ori mai bine la
umbra vreunui copac… Dar cred că ţi-o fi venit greu în acest şantier,
294
să ră cuţa de tine…
Ea fu atâ t de mişcată auzind că o crede, încâ t fă cu pe curajoasa:
— Ei, ceva trecă tor. Ş i apoi, nu ştiu cum, dar parcă aerul a fost
otră vit astă zi… Ai să vezi tu îndată dacă sunt eu pieritură … Dacă -i de
muncit, muncesc, nu-i aşa? Să ştii că mai curâ nd aş vrea să mor decâ t
să dau bir cu fugiţii.
Urmă un ră stimp de tă cere. El, petrecâ ndu-i un braţ după talie, o
strâ ngea la piept, ca nu cumva să ră cească . Ea, cu toate că se şi simţea
în puteri şi gata să se întoarcă în galerie, se lă sa, totuşi, în voia acestei
stă ri, într-o plă cută uitare de sine.
— Aş vrea numai, continuă ea în şoaptă , să fii mai dră guţ cu mine…
Ză u, e aşa bine câ nd e şi puţină dragoste!
Ş i începu a plâ nge încetişor.
— Pă i te iubesc, strigă el, de vreme ce te-am luat cu mine!
Ea nu ră spunse decâ t clă tinâ nd din cap. Sunt pe lume destui bă rbaţi
care-şi iau femei doar aşa, ca să le aibă , fă ră mă car să se sinchisească
dacă , în ce le priveşte, sunt sau nu fericite. Ş i lacrimile i se prelingeau,
mai fierbinţi, pe obraji, că ci era grozav de mâ hnită gâ ndindu-se că ,
poate, s-ar fi bucurat de o viaţă mai bună dacă ar fi avut norocul să fi
dat peste un alt bă iat, al că rui braţ l-ar fi simţit totdeauna petrecut pe
după mijloc. Un altul? Iar imaginea nelă murită pe care şi-o fă cea
despre acest altul se înfiripa în adâ nca ei emoţie. Dar aşa a fost să fie, şi
basta! Nu avea decâ t dorinţa de a tră i, pâ nă la sfâ rşitul zilelor, cu ă sta,
numai dacă ar înţelege că nu trebuie să se poarte atâ t de urâ t cu ea.
— Atunci, spuse ea, încearcă să fii ca acum, mă car din câ nd în câ nd.
Hohote de plâ ns îi curmară vorbele, iar el o strâ nse iar în braţe,
să rutâ nd-o.
— Nu fi proastă !… Uite, jur că o să fiu cumsecade. Doar nu sunt mai
ră u decâ t alţii, haide, ză u!
Ea îl privea şi începu iară şi să -i zâ mbească printre lacrimi. Cine ştie,
poate o fi avâ nd şi el dreptate. Nu se prea gă sesc femei fericite. Apoi, cu
toate că nu punea niciun preţ pe jură mintele lui, se lă sa totuşi furată de
bucuria de a-l vedea atâ t de iubitor. Doamne, dac-ar putea fi aşa
totdeauna! Amâ ndoi se dezmeticiseră şi, cum se strâ ngeau într-o lungă
îmbră ţişare, zgomotul unor paşi îi fă cu să sară în picioare. Trei mineri,
295
care îi vă zuseră trecâ nd, se apropiau ca să afle ce s-a întâ mplat.
Plecară împreună , înapoi spre frontul de muncă . Ceasurile se
fă cuseră aproape zece şi prâ nziră într-un ungher ră coros, înainte de a
se duce să nă duşească , iară şi, în fundul frontului de lucru. Dar, pe câ nd
terminau de mâ ncat cele două fetii de pâ ine cu unt, pregă tindu-se
tocmai să dea pe gâ t o înghiţitură din plosca lor cu cafea, un vuiet
purces din şantierele îndepă rtate, îi tulbură . Ce s-o fi întâ mplat? Vreun
nou accident cumva? Se ridicară în picioare, începură să alerge.
Havatori, încă rcă toare de vagonete, ucenici le ieşeau în drum la tot
pasul, şi nimeni nu ştia nimic; strigau cu toţii că se petrecuse pesemne
o mare nenorocire. Treptat-treptat, spaima puse stă pâ nire pe întreaga
mină ; umbre bezmetice izbucneau din toate galeriile, flă că rile lă mpilor
dă nţuiau, alunecau în beznă . Oare unde s-o fi întâ mplat groză via? De ce
nu li se spunea nimic?
Deodată , un contramaistru trecu, strigâ nd:
— Se taie cablurile! Se taie cablurile!
Atunci panica se înteţi. Urmă o goană nebună de-a lungul galeriilor
înecate în întuneric. Oamenii îşi pierdeau capul. Pentru care pricină se
tă iau cablurile? Ş i cine putea să le taie, de vreme ce lucră torii erau în
fundul minei? Pă rea ceva de pe altă lume.
Dar glasul unui alt contramaistru izbucni, pierzâ ndu-se apoi:
— Cei din Montsou taie cablurile! Toată lumea să iasă afară !
De îndată ce înţelese, Chaval o opri pe loc cu toată stră şnicia pe
Catherine. La gâ ndul că dacă va ieşi îi va întâ lni colo sus pe cei din
Montsou, simţea tă indu-i-se picioarele. Ceata aceea, pe care el o credea
în mâ inile jandarmilor, sosise, aşadar! O clipa socoti să facă cale-
ntoarsă şi să iasă prin mina Gaston-Marie. Dar ascensoarele nu mai
funcţionau acolo. Înjura, neştiind încotro s-o apuce, ascunzâ ndu-şi
spaima, spunâ nd întruna că e cum nu se poate mai prostesc să fugă cu
toţii în halul ă sta. Că doar n-au să fie lă saţi să putrezească acolo, în
fundul minei!
Vocea contramaistrului ră sună din nou, apropiindu-se:
— Toată lumea să iasă afară ! La scă ri, cu toţii! La scă ri!
Chaval fu şi el luat de puhoi. O îmbrâ nci pe Catherine, o învinui că
nu aleargă destul de repede. Ce, nu cumva voia să ră mâ nă singură în
296
fundul minei şi să crape acolo de foame? Pentru că bandiţii din
Montsou erau în stare să pră buşească scă rile înainte ca toată lumea să
fi avut ră gazul de a ieşi la lumină . Această cumplită bă nuială sfâ rşi prin
a-i turba pe toţi; nu mai era, de-a lungul galeriilor subpă mâ ntene,
decâ t o bezmetică învă lmă şeală , o goană de oameni ieşiţi din minţi, ca
să ajungă fiecare cel dintâ i la scă ri şi să se caţere înaintea celorlalţi.
Unii urlau că scă rile erau nă ruite şi că nimeni nu va mai ieşi de acolo.
Iar câ nd grupurile de oameni înspă imâ ntaţi apucară să iasă în sala de
acces în orizont, se fă cu o învă lmă şeală de nedescris: se repezeau spre
puţ, se striveau unii pe alţii la prea strâ mta deschiză tură ce dă dea spre
golul scă rilor, în vreme ce un bă trâ n gră jdar, care, cu toată luarea-
aminte, îşi bă ga tocmai caii înapoi în grajd, îi privea pe toţi cu o
dispreţuitoare nepă sare, deprins cum era cu atâ tea nopţi petrecute în
fundul minei, sigur că , pâ nă în cele din urmă , tot va fi scos de acolo.
— La dracu, haide, urcă -te înaintea mea! îi spuse Chaval Catherinei.
Barem să te sprijin dacă ai să cazi!
Ză pă cită , cu sufletul la gură din pricina acestei goane de trei
kilometri, care o fă cuse iară şi leoarcă de nă duşeală , fă ră a înţelege ce
se petrece, se lă sa purtată de iureşul mulţimii. Atunci Chaval o tâ rî,
încleştâ ndu-i braţul aproape să i-l frâ ngă ; iar ea scoase un scâ ncet şi
lacrimile îi umplură ochii: îşi şi uitase jură mâ ntul; niciodată nu va fi
fericită !
— Haide, treci odată ! urlă bă rbatul.
Dar prea îi era frică de el. Dacă va urca înaintea lui, o va hă rţui
necontenit. De aceea se împotrivi, în timp ce valul bezmeticei mulţimi
îi împinse, pe amâ ndoi, în lă turi. Infiltraţiile din puţ că deau în stropi
mari, iar pardoseala din camera de acces, zdruncinată de tropă iala
picioarelor, se hâ ţâ na deasupra puisardului, groapa plină de nă mol,
adâ ncă de zece metri. Chiar la mina Jean-Bart, cu doi ani înainte, un
cumplit accident, ruperea unui cablu, pră buşise colivia în fundul
acestui puisard, în care doi oameni îşi gă siseră moartea, înecâ ndu-se.
Ş i la această întâ mplare se gâ ndeau acum cu toţii: acolo vor ră mâ ne
dacă se vor îngră mă di pe pardoseală .
— Nebună afurisită , strigă Chaval, n-ai decâ t să cră pi, şi am să scap
de o pacoste!
297
 Urcă înainte, iar ea după el.
Din fundul minei şi pâ nă la suprafaţă erau o sută şi două scă ri, cam
de şapte metri fiecare, aşezate toate pe câ te un palier de lă rgimea
golului şi prin care o deschiză tură de formă pă trată îngă duia de-abia
strecurarea umerilor. Era ca un coş turtit, de şapte sute de metri
înă lţime, situat între peretele puţului şi paravanul de scâ nduri spre
compartimentul de extracţie, un canal umed, întunecat, fă ră de sfâ rşit,
înă untrul că ruia se suprapuneau scă rile, aproape vertical, într-un
neîntrerupt şir de etaje. Unui om zdravă n îi trebuiau două zeci şi cinci
de minute ca să urce această uriaşă coloană . De altminteri, golul
scă rilor nu mai era folosit decâ t în cazuri de catastrofă .
Catherine urcă , la început, cu toată sprinteneala. Picioarele goale îi
erau deprinse cu sfă râ mă turile tă ioase de că rbune din galerii, aşa încâ t
nu o prea stinghereau treptele plate, îmbră cate cu tablă , ca să le apere
de uzură . Mâ inile-i bă tă torite de câ t împinseseră la vagonet apucau
neobosit rampele, prea groase pentru ea, ale scă rilor. Ba chiar această
preocupare îi mai abă tea gâ ndurile, fă câ nd-o să -şi uite mâ hnirea, acest
neprevă zut urcuş, această prelungă râ mă de fiinţe omeneşti, ce se
strecurau înă lţâ ndu-se câ te trei pe o treaptă , în aşa fel încâ t capu-i va
ieşi la lumină , în vreme ce coada se va tâ rî încă pe pardoseala
puisardului. Chiar atâ t de departe nu ajunseseră încă ; cei dintâ i
stră bă tuseră , pesemne, doar a treia parte din înă lţimea puţului.
Nimeni nu mai scotea nicio vorbă , nu se mai auzea decâ t zgomotul
surd al tropă itului de picioare, în vreme ce lă mpile, pă râ nd stele
ră tă citoare, se urmă reau una pe alta, de jos în sus, într-un şir care
creştea necontenit.
Catherine auzi în urmă -i pe un ucenic numă râ nd scă rile, ceea ce îi
dă du şi ei gâ ndul să le numere. Fuseseră urcate pâ nă atunci
cincisprezece, şi acum erau pe punctul de a ajunge la o cameră de
acces de orizont. Dar, chiar în clipa aceea, se lovi de picioarele lui
Chaval, Acesta scoase o înjură tură şi-i strigă să bage de seamă . Unul
după altul, oamenii se opriră , mersul întregii coloane se curmă . Ce era?
Ce se întâ mplase oare? Cu toţii îşi recă pă taţi glasurile ca să se întrebe,
unul pe altul, şi să -şi strige spaima. Înfricoşarea creştea pe mă sură ce
urcau, neprevă zutul, veghind colo sus, îi sugruma tot mai tare, cu câ t se
298
apropiau de lumină . Cineva strigă că trebuiau să coboare înapoi,
pentru că scă rile erau rupte. La asta se gâ ndeau cu toţii, cu teama de a
nu se vedea deodată într-un gol fă ră scă ri. Purtată din gură în gură ,
cobora o altă explicaţie a acestei opriri din mers, şi anume, accidentul
unui havator care alunecase de pe o treaptă . Ce se întâ mplase, cu
adevă rat, nu se ştia, că ci, din pricina strigă telor, nu se putea auzi nimic;
vor înnopta, oare, acolo? În cele din urmă , fă ră să fi aliat ceva mai mult,
începură din nou să urce, cu aceeaşi mişcare înceată şi greoaie, cu
acelaşi tropot de paşi şi dă nţuire a lă mpilor. Vor da cu siguranţă mai
sus peste scă rile rupte.
La a treizecişidoua scară , în vreme ce depă şeau al treilea orizont,
Catherine simţi înţepenindu-i-se mâ inile şi picioarele. Întâ i îi
alergaseră pe piele uşoare furnică turi. Acum nu mai avea, sub picioare
şi în mâ ini, senzaţia fierului şi a lemnului. O durere nedesluşită ,
devenind pe nesimţite arză toare, îi încingea muşchii. Iar în ameţeala ce
o cotropea, din ce în ce mai mult, îşi aduse aminte de poveştile
bunicului Bonnemort, dintr-o vreme câ nd golul scă rilor încă nu exista
şi câ nd fetiţe, în vâ rstă de zece ani, că rau că rbunele cu spinarea, de-a
lungul scă rilor înfipte în pereţii de pă mâ nt; aşa încâ t, dacă vreuna
dintre ele aluneca sau doar dacă o bucată de că rbune că dea, pe
neaşteptate, din vreun coş, trei-patru copii se rostogoleau deodată , cu
capul în jos. Abia de mai putea îndura junghiurile pe care le simţea în
mâ ini şi în picioare; îşi zicea că nu va mai ajunge niciodată la capă tul
acestui urcuş.
Alte opriri îi dă dură ră gazul să mai ră sufle puţin. Dar spaima,
purtată din gură în gură , de sus în jos, de fiecare dată câ nd se opreau,
în cele din urmă o ameţi de-a binelea. Deasupra ei şi dedesubt
ră suflă rile erau tot mai gâ fâ itoare, şi ea simţea, ca şi ceilalţi, o ameţeală
provocată de această ascensiune fă ră de sfâ rşit. Se înă buşea, îmbă tată
de beznă , hă rţuită de această strivire a trupului de pereţi. O treceau
fiori şi din pricina umezelii: era leoarcă de nă duşeală sub broboanele
mari de apă . Se apropiau de un orizont, ploaia se abă tea cu atâ ta
putere, încâ t ameninţa să stingă lă mpile.
De două ori Chaval se adresă Catherinei, fă ră să primească vreun
ră spuns. Ce Dumnezeu fă cea acolo, sub el, nu cumva îşi înghiţise
299
limba? De ce nu mai scotea nicio vorbă ? Putea, oricum, să -i ră spundă ,
totuşi, dacă o mai duceau puterile. Urcau de jumă tate de ceas, dar cu
atâ ta greutate, încâ t ajunseseră de-abia la a cincizecişinoua scară . Mai
erau de urcat încă patruzeci şi trei. În cele din urmă , Catherine îi
ră spunse, bâ iguind că încă nu şi-a pierdut puterile. Ar fi fă cut-o
pieritură dacă i-ar fi mă rturisit că e sfâ rşită de oboseală . Pesemne că
tabla de pe trepte îi jupuia picioarele; îi pă rea că tă işuri de cuţite îi
sfâ rtecă , acolo, carnea pâ nă la oase. După fiecare mişcare a braţelor se
aştepta să -şi vadă mâ inile scă pâ nd de pe bara scă rii, că ci şi ie simţea
atâ t de jupuite şi de înţepenite, încâ t aproape nu mai era în stare să
mişte degetele; şi i se pă rea că se rostogoleşte pe spate, cu umerii
rupţi, cu şoldurile frâ nte, în necurmata lor trudă . Suferea, mai ales, din
pricina acestui drum prea pieptiş, pe scă ri înfipte aproape vertical,
ceea ce o silea să urce sprijinindu-se pe încheietura mâ inilor, cu
pâ ntecele lipit de scară . Gâ fâ iala piepturilor acoperea acum tropotul
paşilor, o uriaşă horcă ială înteţită de peretele sonor al golului se înă lţa
din adâ nc şi pierea sus, la suprafaţă . Se auzi un geamă t, urmat de un
val de vorbe: un ucenic îşi sfă râ mase ţeasta capului izbindu-se de
muchea unui palier.
Iar Catherine urca întruna. Fu depă şit orizontul. Ploaia încetase, o
ceaţă fă cea şi mai greu aerul acela de hrubă , otră vit de miasme de
fieră rii vechi şi de lemne umede. În mod mecanic, numă ra, în neştire,
încetişor: optzeci şi una, optzeci şi două , optzeci şi trei; mai avea de
urcat încă nouă sprezece scă ri. Doar aceste cifre, repetate, o mai
susţineau prin ritmica lor legă nare. Nu mai avea cunoştinţă de
propriile ei mişcă ri. De câ te ori ridica ochii, vedea lă mpile rotindu-se în
spirală . Era plină de sâ nge, simţea că trage să moară , că la cea mai
uşoară adiere se va pră buşi. Cel mai ră u era că , acum, cei de jos
împingeau, că întreaga coloană omenească dă dea nă vală ,
nemaiputâ ndu-se împotrivi violenţei crescâ nde a oboselii şi cumplitei
nevoi de a mai revedea lumina soarelui. Unii dintre ai lor, care
plecaseră cei dintâ i, apucaseră să iasă ; aşadar, nu erau scă rile rupte;
dar la gâ ndul că încă mai era cu putinţă să se rupă , împiedicâ ndu-i,
astfel, pe cei din urmă să iasă , câ nd alţii ră suflaţi, acum uşuraţi, colo
sus, turbau de mâ nie. Ş i pentru că urmă o nouă oprire, se auziră
300
izbucnind înjură turi; cu toţii continuară să urce, nă pustindu-se,
că lcâ ndu-se în picioare, care de care să ajungă mai repede sus.
Atunci Catherine că zu. Strigase numele lui Chaval într-o
deznă dă jduită chemare. El nu o auzi; se lupta, strivea coastele unui
tovară ş de lucru, izbindu-l cu picioarele, ca să i-o ia înainte. Ş i ea fu,
astfel, rostogolită , că lcată în picioare. În leşinu-i, visa; se fă cea că era
una dintre acele mici lucră toare despre care vorbea bunicul şi că un
bulgă re de că rbune, că zâ nd dintr-un coş de deasupra ei, o rostogolise
în fundul puţului, ca pe o vrabie pe care o piatră o abate la pă mâ nt. Nu
mai ră mă seseră decâ t cinci scă ri de urcat; trecuse aproape un ceas de
câ nd începuseră să urce. N-a ştiut niciodată cum ajunsese la lumină ,
purtată pe umeri, susţinută de gâ tuita îngustime a golului scă rilor.
Deodată , se pomeni într-o zi inundată de lumină şi de soare, în mijlocul
urletelor unei mulţimi care o huiduia.

De dimineaţă , înainte de a se cră pa de ziuă , un freamă t ră scolise

coloniile, freamă tul care, la acest ceas, se înteţea de-a lungul
drumurilor prin toată câ mpia. Dar plecarea pusă la cale nu putuse avea
loc; se ră spâ ndise vestea că ostaşi că lă ri şi jandarmi cutreierau
meleagurile. Se spunea că veniseră în puterea nopţii de la Douai şi că
de vină era Rasseneur, care-şi vâ nduse prietenii, prevenindu-l pe
domnul Hennebeau; o încă rcă toare de vagonete jura chiar că îl vă zuse
trecâ nd pe servitorul acestuia, care se ducea la poştă să expedieze
telegrama. Minerii strâ ngeau pumnii şi-i pâ ndeau pe ostaşi de după
obloanele ferestrelor, la palida lumină a zorilor.
Că tre ceasurile şapte şi jumă tate, câ nd soarele apă ru, începu să se
vâ nture un alt zvon, ce avu darul să -i liniştească pe cei neră bdă tori, şi
anume că ştirea se dovedise neîntemeiată , că nu fusese decâ t un
simplu marş militar, aşa cum generalul, la dorinţa prefectului din Lille,
ordona uneori să se facă de câ nd izbucnise greva. Greviştii îi purtau
301
sâ mbetele prefectului, că ruia îi reproşau că îi înşelase fă gă duindu-le
intervenţia sa în vederea unei împă că ri dar se mă rginise să dispună , la
fiecare opt zile, defilarea trupelor prin Montsou, ca să -i tină la respect.
De aceea, câ nd cavaleria şi jandarmii plecară , pentru a face cale
întoarsă spre Marchiermes, după ce se mulţumiseră să asurzească
coloniile cu tropotul cailor pe pă mâ ntul îngheţat, minerii fă cură haz de
naivitatea acestui funcţionar, ai că rui soldaţi fă ceau stâ nga-mprejur
tocmai în momentul câ nd lucrurile erau pe cale să se încingă . Pâ nă la
ceasurile nouă se distrară , în aparenţă liniştiţi, în faţa caselor,
urmă rind cu privirea, pe caldarâ m, din spate, blajinul mers al celor din
urma jandarmi, care se îndepă rtau. În fundul tihnitelor lor culcuşuri,
burghezii din Montsou dormeau încă duşi, cu capul înfundat în pernă .
La direcţie, doamna Hennebeau fusese vă zută plecâ nd cu tră sură şi
lă sâ ndu-l pe domnul Hennebeau ocupat cu treburi, desigur, că ci vila,
ză vorită şi mută , pă rea moartă . Nicio mină nu avea pază militară ,
dintr-o fatală lipsă de prevedere tocmai în ceasul primejdiei, din
fireasca prostie ce generează catastrofele, din greşeala cea mai grea pe
care o poate să vâ rşi o câ rmuire exact în clipa în care ar trebui să aibă
înţelegerea limpede a situaţiei. Ş i ceasurile sunară nouă câ nd minerii
porniră , în sfâ rşit, pe drumul ce ducea spre Vandame, ca să ajungă la
întâ lnirea pusă la cale, cu o seară înainte, în pă dure.
De altminteri, É tienne înţelese repede că nu va avea acolo, la Jean-
Bart, cei trei mii de oameni pe care conta. Mulţi credeau că
demonstraţia fusese amâ nată , şi cel mai ră u era că două sau trei
grupuri de oameni, care o şi porniseră la drum, aveau să compromită
cauza dacă nu-i că lă uzea câ t de câ t. Aproape o sută dintre ei, plecaţi la
drum înainte de ivirea zorilor, se refugiaseră , pesemne, în pă durea de
fagi, ca să aştepte venirea celorlalţi. Suvarin, în a că rui cameră urcă
É tienne ca să -i ceară sfatul, ridică din umeri: zece vlă jgani hotă râ ţi ar
face mai multă treabă decâ t o întreagă mulţime; şi îşi adâ nci din nou
privirea într-o carte deschisă înainte-i, refuzâ nd să ia şi el parte.
Lucrurile riscau să ia iară şi o întorsă tură sentimentală , câ nd, de fapt,
de ajuns ar fi fost să incendieze mina Montsou, ceea ce, altminteri, era
o treabă foarte uşoară . Cum É tienne ieşea din aleea din faţa casei, îl
ză ri pe Rasseneur, şezâ nd în faţa sobei de fontă , foarte palid, în vreme
302
ce nevastă -sa, că reia veşnica-i rochie neagră îi dă dea prestanţă , îl
ocă ra, aruncâ ndu-i vorbe aspre şi în acelaşi timp politicoase.
Maheu era de pă rere că cuvâ ntul dat trebuia să fie respectat. O
asemenea întâ lnire era un lucru sfâ nt. Totuşi, noaptea, le potolise
tuturor furia; el, însă , se temea acum să nu se întâ mple vreo
nenorocire; şi spunea că era de datoria lor să se afle şi ei acolo, pentru
a-i împiedica pe ceilalţi să întreacă mă sura. Mama Maheu fă cu un semn
ca pentru a spune că e de aceeaşi pă rere. É tienne repeta, binevoitor, că
trebuia acţionat în chip revoluţionar, fă ră a se atenta la viaţa nimă nui.
Înainte de a pleca, refuză porţia sa dintr-o pâ ine ce-i fusese dată în
ajun, împreună cu o sticlă de rachiu; dar bă u, totuşi, unul după altul,
trei pă hă ruţe, doar ca să combată frigul; ba chiar luă cu sine o ploscă
plină de rachiu. Alzire va avea grijă de copii; bă trâ nul, taica
Bonnemort, cu picioarele betege acum de câ t alergase în ajun,
ră mă sese în pat.
Nu vor merge împreună , aceasta din spirit de prevedere. Jeanlin o
ştersese de multă vreme. Maheu şi nevastă -sa plecară şi ei, la râ ndu-le,
tă ind pieziş drumul că tre Montsou, în vreme ce É tienne se îndreptă
spre pă dure, unde voia să -şi întâ lnească prietenii. Pe drum, ajunse din
urmă o ceată de femei, printre care o recunoscu pe bă trâ na Brû lé şi pe
cumă tră Levaque; mergâ nd, ele mâ ncau nişte castane, pe care le
adusese Mouquette, înghiţindu-le cu coji cu tot, ca să -şi simtă stomacul
mai plin. Dar câ nd ajunse în pă dure, nu mai gă si pe nimeni: tovară şii
de lucru erau la mina Jean-Bart.
Atunci É tienne o luă la goană şi ajunse în faţa minei în clipa în care
Levaque, împreună cu alţi o sută de lucră tori, pă trundea în incintă .
Ră să reau de pretutindeni mineri, Maheu, împreună cu nevastă -sa,
venind pe drumul mare, femeile, peste câ mpuri, cu toţii în
neorâ nduială , fă ră conducă tori, fă ră arme, scurgâ ndu-se firesc într-
acolo, aidoma unei ape revă rsate ce urmează povâ rnişurile ieşite în
cale-i. É tienne îl ză ri pe Jeanlin, cocoţat pe o pasarelă , instalat ca unul
ce se pregă teşte să ia parte la un spectacol. Alergă şi mai repede şi
intră odată cu cei dintâ i. Erau de-abia trei sute de oameni.
Urmă o clipă de şovă ială câ nd Deneulin se ară tă la capă tul de sus al
scă rii ce ducea la sala de recepţionare.
303
 — Ce vreţi? întrebă el cu o voce puternică .
După ce vă zuse pierind caleaşca, de după fereastra că reia fetele îi
mai zâ mbeau încă , se reîntorsese la mină , cuprins din nou de o
presimţire nelă murită . Totuşi, lucrurile erau aici la locul lor, oamenii
coborâ seră , extracţia că rbunelui continua, aşa încâ t se simţi din nou
liniştit şi stă tea de vorbă cu contramaistrul, câ nd i se aduse la
cunoştinţă că se apropie greviştii. În grabă , se postase la una dintre
ferestrele halei ciururilor; şi, în faţa acestui val crescâ nd al mulţimii ce
nă vă lea în incintă , că pă tase, fulgeră tor, conştiinţa neputinţei sale. Cum
s-ar putea, oare, apă ra aceste construcţii, pretutindeni fă ră vreo
oprelişte? De-abia ar fi avut ră gaz să strâ ngă în juru-i vreo două zeci
dintre lucră torii să i. Era pierdut.
— Ce vreţi? repetă el, alb de mâ nie ca varul, stă pâ nindu-se totuşi,
fă câ nd o sforţare ca să -şi înfrunte, curajos, dezastrul.
Urmară vuiete şi nă vala mulţimii. În cele din urmă , É tienne se
desprinse, spunâ nd:
— Domnule, noi n-am venit să vă facem vreun râ u. Dar munca
trebuie să înceteze pretutindeni.
Deneulin, fă ţiş, îi spuse că e un nă tă ră u.
— Ce? Nu cumva vă închipuiţi că îmi faceţi vreun bine oprind
oamenii să lucreze? E ca şi cum mi-aţi trage un glonte în spate de la doi
paşi… Da, lucră torii mai sunt în fundul minei şi nu vor ieşi de acolo
decâ t dacă veţi trece, mai întâ i, peste cadavrul meu.
Felul acesta tă ios de a vorbi stâ rni proteste. Maheu fu nevoit să -l
stă pâ nească pe Levaque, care se repezea ameninţâ nd, în vreme ce
É tienne continua să discute, încercâ nd să -l convingă pe Deneulin de
îndreptă ţirea acţiunii lor revoluţionare. Dar celă lalt ră spundea,
invocâ nd dreptul la muncă . De altminteri, nici nu voia să discute
asemenea neghiobii, voia să ră mâ nă stă pâ n pe toate ale lui. Singura lui
pă rere de ră u era că nu avea la îndemâ nă patru jandarmi, pentru a
pune pe goană această hoardă de tică loşi.
— Într-adevă r, greşeala e a mea şi trebuie s-o plă tesc. Pentru
puşlamale de teapa voastră nu există decâ t ciomagul. Câ rmuirea asta
îşi închipuie că vă poate îmbuna cu fel de fel de concesii. O s-o culcaţi la
pă mâ nt, asta-i tot ce o să faceţi, dacă are să vă mai dea şi arme pe
304
mâ nă .
É tienne, mocnind, se stă pâ nea totuşi. Coborî glasul:
— Vă rog, domnule, daţi ordin să fie urcaţi sus lucră torii, altminteri
nu mai ră spund de prietenii mei. Mai puteţi evita o nenorocire.
— Nu, lă saţi-mă în pace! Da ce? Cine sunteţi? Nici nu vă cunosc! Nu
lucraţi în exploatarea mea şi n-aveţi nimic de discutat cu mine… Numai
hoţii bat în felul ă sta drumurile, ca să jefuiască avutul oamenilor.
Vociferă rile mulţimii îi acoperiră acum glasul, femeile, mai ales, îi
strigau vorbe de ocară . El le mai ţinea încă piept, şi resimţea o uşurare
a inimii lui de om autoritar în curajul cu care-şi vă rsa astfel nă duful. De
vreme ce, oricum, nu-l aştepta decâ t ruina, gă sea lipsit de demnitate să
mai arunce câ teva vorbe convenţionale şi de prisos. Dar numă rul
minerilor creştea fă ră încetare, aproape cinci sute de oameni se
nă pusteau spre uşă , şi era câ t pe-aci să fie ciopâ rţit în bucă ţi câ nd
contramaistrul să u îl trase, cu toată puterea, înapoi.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule!… Dar o să fie un masacru. La ce
bun să se facă moarte de om degeaba?
Deneulin se zbă tea şi protesta, cu un ultim strigă t zvâ rlit mulţimii:
— Bandă de tâ lhari ce sunteţi, nu vă temeţi, o să ne vie iară şi râ ndul,
şi atunci o să vă învă ţă m noi minte!
Fu tras de acolo. Cei din urmă din mulţime îi îmbrâ nceau pe cei din
faţă spre scara a că rei rampă se îndoi. Femeile erau acelea care
îmbrâ nceau, chelă lă ind, asmuţindu-i pe bă rbaţi. Uşa cedă fă ră nicio
greutate, o uşă fă ră broască , închisă doar cu un ză vor. Dar scara era
prea strâ mtă , iar gloata, îngră mă dită , ar fi ză bovit multă vreme fă ră să
fi putut intra dacă cei din urmă dintre asediatori n-ar fi luat hotă râ rea
de a pă trunde prin celelalte deschiză turi. Atunci, nă vala porni de
pretutindeni, prin bară ci, prin hala ciururilor de sortare, prin sala
cazanelor. În mai puţin de cinci minute întreaga mină fu în mâ inile lor,
şi oamenii mişunau, alergâ nd prin toate etajele, în mijlocul unui tumult
de gesturi furioase, de urlete, în nă valnica pornire a elanului izbâ nzii
lor împotriva acestui patron care voia să li se împotrivească .
Speriat, Maheu fusese umil dintre cei dintâ i care se repezise într-
acolo, spunâ ndu-i lui É tienne:
— Nu trebuie să -l omoare!
305
 Acesta o şi pornise, în goană ; dar, o clipă mai tâ rziu, câ nd înţelese că
Deneulin se baricadase în camera contramaiştrilor, ră spunse:
— Ei şi? Ar fi din vina noastră ? Un îndă ră tnic atâ t de afurisit!
Dar, deşi foarte neliniştit, mai avea încă atâ ta calm încâ t să -şi
stă pâ nească mâ nia. Se simţea ră nit şi în mâ ndria lui de şef vă zâ nd
mulţimea descă tuşată de autoritatea sa şi depă şind, din pricina
îndâ rjirii, recea executare a mă surilor impuse de voinţa poporului,
mă suri pe care le hotă râ se el. Zadarnic cerea oamenilor sâ nge rece,
striga că nu e cuminte ca, prin acte de inutilă distrugere, să se dea apă
la moara vră jmaşilor lor.
— La cazane! urla mania Brû lé. Să stingem toate focurile!
Levaque, care pusese mâ na pe o pilă , o agita, în vă zduh, ca pe un
pumnal, dominâ nd tumultul cu un strigă t cumplit:
— Haideţi să tă iem cablurile! Să tă iem cablurile!
Îndată , cu toţii, repetară aceste vorbe, în afară de É tienne şi Maheu,
care continuau să se împotrivească , copleşiţi, strigâ nd, în toiul
tumultului, fă ră să obţină o clipă de linişte. În cele din urmă , É tienne
izbuti să le vorbească :
— Dar ascultaţi, oameni buni, sunt muncitori în fund, tovară şi de
lucru…
Vuietul se înteţi, glasuri izbucneau de pretutindeni:
— Cu atâ t mai ră u pentru ei! N-aveau decâ t să nu coboare!… Nici că
se poate mai dreaptă ră splată pentru tră dă tori! Da, da, să ră mâ nă
acolo!… Ş i apoi, la urma urmelor, mai au şi scă rile!
Atunci, gâ ndul că mai există şi aceste scă ri îi fă cu să fie şi mai
îndă ră tnici. É tienne înţelese că nu se mai putea împotrivi. Temâ ndu-se
de un dezastru şi mai mare, se repezi spre maşină , ca mă car să urce
sus coliviile, aşa încâ t cablurile tă iate deasupra puţului, că zâ nd peste
ele cu enorma lor greutate, să nu le strivească . Mecanicul pierise, ca şi
cei câ ţiva lucră tori din schimbul de zi; şi, punâ nd mâ na pe maneta de
pornire, o manevră , în vreme ce Levaque, întovă ră şit de alţi doi, se
că ţă rau pe şarpanta metalică ce susţinea scripeţii. Ascensoarele
fuseseră de-abia fixate în încuietori, câ nd se şi auzi zgomotul strident
al pilei ce muşca din oţel. Se aşternu o adâ ncă tă cere, zgomotul acesta
pă ru a cotropi întreaga mină ; cu toţii ridicau capul, priveau, ascultau,
306
cuprinşi de emoţie. Maheu, printre cei din primele râ nduri, se simţea
nă pă dit de o să lbatică bucurie, ca şi cum dinţii acestei pile le-ar fi tă iat
că tuşele nefericirii, rozâ nd cablul unuia dintre aceste mizerabile
puţuri, o hrubă în care nimeni nu va mai coborî vreodată .
Dar mama Brû lé dispă ruse pe scara bară cii, urlâ nd întruna:
— Trebuie să stingem focurile! La cazane! La cazane!
Alte femei o urmară . Mama Maheu se gră bi, ca să nu le lase să
distrugă totul, ca şi bă rbatul ei, care se stră duia să -i facă pe tovară şii
să i de lucru mai cumpă niţi. Ea se ară ta cea mai calmă , gâ ndind că le era
tuturor îngă duit să -şi ceară dreptul, fă ră însă a face pagube oamenilor.
Câ nd intră în clă direa cazanelor, femeile îi şi alungau de acolo pe cei
doi fochişti, iar mama Brû lé, cu o lopată mare, aplecată pe vine în faţa
unuia dintre cuptoare, îl golea cu furie, zvâ rlind că rbunii încinşi pe
pardoseala de că ră mizi, unde ardeau mai departe, cu un fum negru.
Erau zece cuptoare pentru cele cinci generatoare. Îndată , femeile se
înverşunară , cumă tra Levaque manevrâ ndu-şi lopata cu amâ ndouă
mâ inile, Mouquette ridicâ ndu-şi poalele pâ nă la coapse, ca nu cumva
să ia foc, toate roşii ca sâ ngele, în ră sfrâ ngerile vâ lvă tă ilor, leoarcă de
nă duşeală şi despletite, în această bucă tă rie a diavolului. Gră mezile de
jeratic creşteau, creşteau, arză toarea dogoare fă cea să crape tavanul
vastei să li a cazanelor.
— Gata, încetaţi odată ! strigă mama Maheu. Ia foc şandramaua!
— Cu atâ t mai bine, ră spunse bă trâ na Brû lé. Va fi o treabă dusă la
bun sfâ rşit… Ah! tră sni-i-ar Dumnezeu! Doar le-am fă gă duit eu c-o să -i
fac să plă tească moartea bă rbatului meu!
În această clipă se auzi vocea piţigă iată a lui Jeanlin:
— Staţi! Eu, eu am sa sting! Dau drumul aburilor din toate cazanele!
Intrat printre cei dintâ i, ţopă ise şontâ c-şontâ c prin toată gloata,
încâ ntat de această învă lmă şeală , că utâ nd cu tot dinadinsul vreun
prilej de strică ciune; şi-i venise gâ ndul să deschidă robinetele de
descă rcare a cazanelor, ca să lase aburii slobozi. Aburii ţâ şniră ca din
puşcă , cele cinci cazane se goliră cu suflul unui uragan, şuierâ nd, într-o
asemenea ră zbubuire de tră snet, încâ t le ră zbi sâ ngele în urechi. Toate
pieriră , învă luite în aburi, că rbunii încinşi pă leau, femeile nu mai erau
decâ t umbre cu gesturi întretă iate. Cocoţat în creştetul galeriei, doar
307
copilul se mai ivea îndă ră tul lă ptoasei învolbură ri a aburului, încâ ntat,
râ zâ nd cu gura pâ nă la urechi de bucurie că a dezlă nţuit acest uragan.
Iureşul ţinu cam vreun sfert de ceas. Mai fuseseră zvâ rlite şi câ teva
că ldă ri cu apă pe mormanele de că rbuni aprinşi, ca să -i stingă de-a
binelea; orice primejdie de incendiu era înlă turată . Dar furia mulţimii
în loc să se potolească era, dimpotrivă , şi mai aţâ ţată . Coborau oameni
cu ciocane în mâ ini, chiar şi femeile se înarmau cu ră ngi de fier; şi se
pregă teau să crape generatoarele, să sfarme maşinile, să dă râ me totul
în incinta minei.
É tienne, încunoştinţat de toate acestea, împreună cu Maheu se
gră biră într-acolo. El însuşi se. simţea ameţit, tâ râ t de valurile acestei
înflă că rate vă pă i a ră zbună rii. Ş i, cu toate acestea, se împotrivea, îi
implora să fie cumpă niţi, acum câ nd cablurile tă iate, focurile stinse,
cazanele golite fă ceau cu neputinţă funcţionarea minei. Nu era, totuşi,
ascultat, avea să fie iară şi depă şit de împrejură ri, câ nd se auziră
huiduieli izbucnind afară , în faţa unei portiţe scunde, pe unde se ieşea
din caja scă rilor.
— Jos. tră dă torii!… Ptiu! Scâ rnă viile de tră dă tori! Jos cu ei!… Jos cu
ei!
Începuseră să iasă lucră torii din mină . Cei dintâ i, orbiţi de lumina
zilei, ră maseră înfipţi locului, clipind des din ochi. Apoi defilară în faţa
greviştilor, încercâ nd să iasă în şosea şi s-o ia la fugă .
— Jos cu tică loşii! Jos cu fă ţarnicii!
Întreaga ceată de grevişti se adunase la faţa locului. În mai puţin de
trei minute nu mai era ţipenie de om în clă diri, cei cinci sute de oameni
din Montsou se aşezară pe două râ nduri, ca să -i silească să treacă prin
acest dublu şir de oameni pe cei din Vandame care să vâ rşiseră
tică loşia de a coborî în mină , la lucru. Ş i de câ te ori se ivea la uşa cajei
scă rilor un nou miner, cu veşmintele zdrenţuite şi mâ njit de noroiul
din mină , huiduielile se înteţeau, era întâ mpinat cu batjocuri cumplite:
„Oho! ia uite la ă sta, Statu-palmă cu şezutul după el! Ş i la ă sta, cu nasul
ros de tâ rfele de la Volcan! Ş i la ă stă lalt, de se pişă cu ochii, din care se
scurge unsoare destulă pentru lumâ nă rile a zece catedrale! Ş i istă lalt,
matahală fă ră buci, pră jină lungă câ t o zi de post!” O încă rcă toare de
vagonete care ieşi la iveală , o matahală cu ţâ ţele la burtă , cu burta în
308
şezut, stâ rni râ sete furioase. Le venea să -i înghiontească , glumele se
înră iau pâ nă la cruzime, gata-gata să degenereze în pumni şi-n palme,
în vreme ce continua defilarea acestor bieţi nefericiţi, dâ rdâ ind,
înfruntâ nd tă cuţi ploaia de înjură turi, aşteptâ nd să se abată loviturile
asupra lor, tră gâ nd cu coada ochiului, fericiţi s-o poată lua la
să nă toasa.
— Dar câ ţi dracu sunt acolo jos? întrebă É tienne.
Ră mase uluit vă zâ nd cum ies întruna, cuprins de ciudă la gâ ndul că
nu era vorba doar de câ ţiva lucră tori, constrâ nşi de foame sau
terorizaţi de contramaiştri. Fusese, aşadar, minţit atunci în pă dure?
Aproape toţi lucră torii minei Jean-Bart coborâ seră la lucru. Dar,
deodată , dă du un strigă t şi se repezi spre Chaval, pe care-l ză ri, pe
prag, în picioare.
— Ei, fir-ar al dracului! Carevasă zică asta-i întâ lnirea la care ne-ai
chemat?
Izbucniră blesteme din gura mulţimii, ră scolită de imboldul de a-l
face pe tră dă tor una cu pă mâ ntul. D-apoi cum! Jurase doar odată cu ei,
în ajun, ca să fie gă sit acum, aici, în fundul minei, împreună cu ceilalţi!
Prin urmare, îşi bă tuse joc de oameni!
— Luaţi-l pe sus! La puţ, la puţ cu el!
Chaval, alb ca varul de spaimă , bâ lbâ ia, încercâ nd să se
dezvinovă ţească . Dar É tienne îi curmă vorba, scos şi el din să rite,
stâ rnit de mâ nia gloatei:
— Ai vrut în puţ, acolo să te duci!… Haide, în pas alergă tor, tică loasă
puşlama!
Un nou vuiet îi acoperi glasul. Catherine, la râ ndu-i, apă ruse şi ea,
ameţită de lumina soarelui, speriată că a că zut în mijlocul acestor
să lbatici. Ş i cu picioarele frâ nte de cele o sută şi două scă ri, cu mâ inile
sâ ngerâ nde, gâ fâ ia, câ nd mama Maheu, vă zâ nd-o, se repezi, ridicâ nd
palma asupră -i:
— Aha, tâ rfa dracului, şi tu! Câ nd maică -ta crapă de foame, tu o
vinzi, ca să -ţi hră neşti peştele!
Maheu prinse braţul neveste-sii, împiedicâ nd-o să lovească . Dar îşi
bruftui fata, se înfurie ca şi maică -sa, învinuind-o pentru purtarea ei,
pierzâ ndu-şi amâ ndoi capul, urlâ nd mai grozav decâ t ceilalţi.
309
 La vederea Catherinei şi É tienne îşi ieşi cu totul din fire. Repeta:
— Haideţi! Să mergem! La celelalte mine! Iar tu vii cu noi, porc
neruşinat!
Chaval de-abia mai avu ră gazul să -şi ia, din baracă , saboţii şi să -şi
pună , la repezeală , tricoul de lâ nă pe umerii-i îngheţaţi. Îl tâ rau cu toţii,
silindu-l să alerge, în mijlocul lor. Înnebunită , Catherine îşi încă lţa şi ea
saboţii, îşi încheia la gâ t vechiu-i surtuc bă rbă tesc, pe care-l îmbră ca de
câ nd se lă sase gerul, şi alergă în urma ibovnicului, pe care nu voia să -l
pă ră sească , că ci, cu siguranţă , aveau să -l taie în bucă ţi.
Atunci, într-un ră stimp de două minute, mina Jean-Bart ră mase
pustie. Jeanlin, care gă sise o goarnă , sufla în ea, scoţâ nd nişte sunete
ră guşite, ca şi cum ar fi adunat o cireadă . Femeile, mama Brû lé,
cumă tră Levaque, Mouquette, îşi ridicau poalele ca să alerge mai iute,
în vreme ce Levaque, cu o bardă în mâ nă , o învâ rtea ca pe bă ţul cu
mă ciulie al majurului toboşar. Soseau, întruna, alţi prieteni, ajunseseră
aproape de o mie, cu toţii în dezordine, curgâ nd din nou pe drumuri, ca
un nestă vilit torent. Calea că tre ieşire fiind prea îngustă , fură rupte
gardurile.
— La celelalte mine! Jos cu tră dă torii! Să înceteze lucrul!
Iar Jean-Bart se pră buşi, deodată , într-o adâ ncă tă cere. Nimeni, nicio
suflare omenească . Deneulin ieşi din camera contramaiştrilor şi, cu
desă vâ rşire singur, oprindu-i cu un semn pe cei care-ar fi vrut să -l
însoţească , cercetă mina. Era. palid, foarte stă pâ nit. Se opri întâ i în faţa
puţului, ridică ochii, privi cablurile tă iate: capetele de oţel spâ nzurau
inutile, muşcă tura pilei lă sase în urmă o rană vie, o plagă proaspă tă
sclipind în negreala unsorilor. Apoi se urcă la maşină , privi lung biela
încremenită , asemă nă toare articulaţiei vreunui braţ uriaş lovit de
paralizie, pipă i metalul ră cit şi îl trecu un fior, ca şi cum ar fi pipă it un
mort. Apoi coborî la cazane, trecu agale prin faţa cuptoarelor stinse,
că scate şi inundate, lovi cu piciorul în generatoare, care sunară a gol.
Gata! Praf şi pulbere! Era cu desă vâ rşire ruinat. Chiar dacă ar repara
cablurile, chiar dacă ar reaprinde focurile, de unde să scoată oameni
care să -i lucreze? Cincisprezece zile de grevă , şi ajungea la faliment. Ş i,
în certitudinea propriului să u dezastru, nu mai resimţea nicio ură
împotriva bandiţilor din Montsou, ci doar complicitatea tuturor, un
310
pă cat general şi secular. Brute, fireşte, dar brute care nu ştiau carte şi
care cră pau de foame.

Şi mulţimea, pe câ mpul pustiu, scâ nteind de gheaţă sub palidul

soare de iarnă , se ducea mai departe, revă rsâ ndu-se de pe strimta
şosea la larg şi trecâ nd peste lanurile de sfeclă .
De la Fourche-aux-Boeufs, É tienne luase comanda. Fă ră ca oamenii
să se oprească din mers, el striga, dâ nd ordine, organizâ nd marşul.
Jeanlin, în frunte, alerga, scoţâ nd din goarnă nişte sunete de muzică
barbară . Apoi, în primele râ nduri, înaintau femeile, unele dintre ele
înarmate cu ciomege, iar mama Maheu, cu privirile să lbă ticite, iscodind
în depă rtă ri fă gă duita cetate a dreptă ţii; bă trâ na Brû lé, cumă tră
Levaque, Mouquette, în zdrenţe, fă ceau paşii câ t puteau de mari, ca
nişte ostaşi porniţi la bă tă lie. De-or avea ghinionul vreunei întâ lniri
neplă cute, au să vadă ei dacă jandarmii vor îndră zni să se atingă de
femei. Iar bă rbaţii le urmau, într-o dezordine de turmă , într-o coadă ce
se lă rgea, zburlită de ră ngile de fier şi dominată doar de o singură
bardă , aceea a lui Levaque, al că rei tă iş scă pă ra în razele soarelui.
É tienne, la mijloc, nu-i slă bea din ochi pe Chaval, pe care-l silea să
meargă înaintea sa, în vreme ce Maheu, în urmă -i, cu fruntea
întunecată , o privea cu coada ochiului pe Catherine, singura femeie
între aceşti bă rbaţi, stă ruind cu îndă ră tnicie să mă rşă luiască lâ ngă
ibovnicul ei, de teamă să nu i se facă , cumva, vreun ră u. Se vedea o
mare de capete descoperite, cu pă rul vâ lvoi, în vâ nt, nu se auzea decâ t
tropă itul saboţilor, ca al unei turme scă pate, dezlă nţuite, alergâ nd în
sunetele să lbatice ale goarnei lui Jeanlin.
Dar îndată vuiră noi strigă te:
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Era că tre amiază , foamea celor şase să ptă mâ ni de grevă se
ră zvră tea în pâ ntecele goale, înteţită de această goană în plin câ mp.
311
Puţinele coji pe care le avuseseră de dimineaţă şi cele câ teva castane
aduse de Mouquette erau uitate de mult; mă runtaiele urlau de durere,
şi această suferinţă sporea furia împotriva tră dă torilor.
— La mine! Să înceteze lucrul! Pâ ine!
É tienne, care refuzase, la plecarea din colonie, partea lui de
mâ ncare, avea în piept o nesuferită senzaţie de sfâ rşeală . Nu se
plâ ngea, dar, în neştire, cu un gest maşinal, îşi lua din câ nd în câ nd
plosca şi dă dea pe gâ t o înghiţitură de rachiu; tremura în aşa hal, încâ t
credea că are nevoie de această bă utură ca să nu-şi piardă puterile
pâ nă la capă tul drumului. Obrajii i se încingeau de jeratic, o vâ lvă taie îi
aprindea ochii. Ş i totuşi îşi pă stra limpezimea cugetului, ţinâ nd încă să
evite strică ciunile de prisos.
Ajungâ nd la drumul spre Joiselle, un havator din mina Vandame,
care se ală turase mulţimii din sete de ră zbunare împotriva patronului
să u, îi porni pe ră zvră tiţi spre dreapta, urlâ nd:
— La Gaston-Marie! Să oprim pompa! Apele să distrugă mina Jean-
Bart!
Asmuţită , mulţimea o şi coti spre dreapta, în ciuda împotrivirii lui
É tienne, care-i implora să lase pompa în funcţiune. La ce bun să se
distrugă galeriile? Acest gâ nd, cu toată ura împotriva patronilor,
umplea de revoltă sufletul lui de lucră tor. Maheu, şi el, socotea nedrept
să -ţi verşi necazul pe o maşină . Dar havatorul îşi urla întruna strigă tul
de ră zbunare, şi trebui ca É tienne să urle şi mai tare:
— La Mirou! Sunt acolo, în fundul minei, tră dă tori… La Mirou! La
Mirou!
Cu un gest, îndreptă gloata pe drumul din stâ nga, în vreme ce
Jeanlin, revenind în frunte, sufla şi mai îndră cit în goarna sa. Abaterea
din drum iscă un mare iureş. Mina Gaston-Marie era, de astă dată ,
salvată .
Cei patru kilometri ce-i despă rţeau de Mirou fură stră bă tuţi într-o
jumă tate de ceas, aproape în pas alergă tor, prin nesfâ rşita câ mpie.
Canalul o tă ia, dinspre partea aceasta, cu o prelungă panglică de
gheaţă . Doar copacii desfrunziţi de pe maluri, pe care ţurţurii îi
prefă cuseră în gigantice candelabre, curmau uniformitatea câ mpiei, ce
se prelungea în depă rtarea orizontului ceresc ca în albia unei mă ri.
312
Montsou şi Marchiennes erau tă inuite vederii de o unduire a
pă mâ nturilor. Imensitatea se întindea pustie.
Pe câ nd tocmai ajungeau la mină , vă zură un contramaistru înfipt pe
o pasarelă la hala ciururilor, ca să -i înfrunte. Cu toţii îl cunoşteau foarte
bine pe taica Quandieu, decanul de vâ rstă al contramaiştrilor din
Montsou, cu pielea-i ca şi pă rul de albă şi care, mergâ nd pe şaptezeci
de ani, era printre mineri un adevă rat miracol de vajnică să nă tate.
— Ce dracu că utaţi pe-aici, haită de puşlamale ce sunteţi?! strigă el.
Mulţimea se opri. Acesta nu mai era un patron, ci unul dintre ai lor;
şi se stă pâ niră , pentru că -i purtau respect acestui bă trâ n lucră tor.
— Sunt oameni aici, la lucru, în fundul minei. Scoate-i afară .
— Da, sunt într-adevă r oameni la lucru, ră spunse taica Quandieu,
sunt mai bine de şaptezeci, ceilalţi n-au venit de frica voastră ,
nemernici tică loşi!… Dar vă pun în vedere că niciunul n-o să iasă , că
altfel o să aveţi de-a face cu mine!
Izbucniră exclamaţii, bă rbaţii împingeau din urmă , femeile înaintau.
După ce coborâ se repede scara pasarelei, contramaistrul sta acum
înfipt în uşa.
Atunci Maheu vru să intervină .
— Ascultă , taică , e dreptul nostru, că ci altminteri cum putem izbuti
să facem ca greva să fie generală dacă nu-i silim pe tovară şii de lucru
să fie de partea noastră ?
Bă trâ nul ră mase o clipă mut. Bineînţeles că neştiinţa lui cu privire la
solidaritate era tot atâ t de mare câ t şi aceea a havatorului care, nu
demult, asmuţise mulţimea spre mina Gaston-Marie. Dar, în cele din
urmă , ră spunse:
— O fi dreptul vostru, nu zic ba. Dar, în ce mă priveşte, eu nu cunosc
decâ t ordinul… Sunt singur aici. Oamenii sunt jos, în mină , pâ nă la
ceasurile trei, şi pâ nă la trei acolo vor ră mâ ne.
Cele din urmă cuvinte îi fură acoperite de huiduieli. Fu ameninţat cu
pumnii. Femeile se şi apucară să urle, fă câ ndu-i capul că lindar,
zvâ rlindu-i în faţă ră suflarea lor fierbinte. Dar el le ţinea piept, cu
fruntea sus, aşa cum era, cu bă rbuţa şi cu pă rul albe ca ză pada, iar
curajul dă ruia atâ ta putere glasului să u, încâ t domina desluşit întregul
tumult.
313
 — Dracu să mă ia dac-o să treceţi!… Pe câ t e de adevă rat că ne
luminează soarele, pe atâ t este de adevă rat că primesc mai curâ nd să
cră p aici decâ t să vă las să vă atingeţi de cabluri… Eu vă spun să nu mai
împingeţi, că mă arunc în puţ, aici, în faţa voastră !
Un freamă t stră bă tu mulţimea care, încremenită de emoţie, se dă du
înapoi. Iar bă trâ nul continuă :
— Care-i porcul neînstare să priceapă atâ ta lucru?… Eu nu sunt
decâ t un simplu lucră tor, ca şi voi. Mi s-a spus să pă zesc, prin urmare
pă zesc, şi basta!
Doar pâ nă aici mergea inteligenţa lui taica Quandieu, ţeapă n în
îndă ră tnicia-i de ostaş care-şi face datoria, cu fruntea îngustă , cu ochiul
stins de neagra tristeţe a unei încheiate jumă tă ţi de veac petrecute în
mă runtaiele pă mâ ntului. Mulţimea îl privea mişcată , simţind cu toţii în
fundul sufletului un ecou al vorbelor lui, al acestei ostă şeşti supuneri,
al fraternită ţii şi resemnă rii în faţa primejdiei. Crezâ nd că mai stă teau
încă în cumpă nă , taica Quandieu repetă :
— Vă spun că mă arunc în puţ sub ochii voştri!
Freamă tul unei puternice zguduiri abă tu din drum tabă ra
ră zvră tiţilor. Toţi fă cură stâ nga-mprejur şi o porniră din nou în fugă ,
de-a lungul şoselei, care se pierdea la nesfâ rşit pe întinderile câ mpiei.
Strigă tele izbucniră iară şi:
— La Madeleine! La Crève-cœur! Să înceteze lucrul! Pâ ine! Pâ ine!
Dar în mijlocul mulţimii, în avâ ntul marşului, o încă ierare avusese
loc. Chaval, după câ te se spunea, vrâ nd să se folosească de întâ mplarea
cu pricina, încercase să scape. Etienne îl înhă ţase la timp de braţ,
ameninţâ ndu-l că -i frâ nge şalele dacă mai urzeşte cine ştie ce tică loşie.
Iar celă lalt se zbă tea, împotrivindu-se furios.
— Da’ de ce toate astea? Nu mai suntem nici liberi? De un ceas de
câ nd deger, trebuie să mă spă l, să mă cură ţ, daţi-mi drumul!
Suferea, într-adevă r, din pricina că rbunelui, care, împreună cu
nă duşeala, îl nă clă ise de tot, iar tricoul nu-l apă ra în niciun fel.
— Ia-o înainte, că altfel te cură ţă m noi, ră spunse É tienne. Nu
trebuia să torni gaz peste foc şi să mai ceri şi sâ nge!…
Alergau fă ră încetare. În cele din urmă , É tienne se întoarse spre
Catherine, care se ţinea bine. Se simţea mâ hnit ştiind-o aproape de el,
314
atâ t de nă pă stuită , dâ rdâ ind de frig sub vechiu-i surtuc bă rbă tesc şi cu
pantalonii plini de noroi. Era, desigur, sfâ rşită de oboseală şi, totuşi,
mai alerga încă .
— Tu poţi să pleci, spuse el, în cele din urmă .
Catherine pă ru a nu-l fi auzit. În ochii-i, care-i întâ lniră pe aceia ai
lui É tienne, se iscă doar o scurtă , scă pă rare de dojană . Ş i nu se opri
deloc din mers. De ce ţinea É tienne ca ea să -şi pă ră sească omul?
Chaval nu se purta deloc bine cu ea, fă ră -ndoială , ba chiar, uneori, o şi
lua la bă taie. Dar era omul ei, acela care, cel dintâ i, o avusese. Ş i era
furioasă că se repezeau aşa, cu ghiotura, toţi împotriva lui. L-ar fi
apă rat nu din dragoste, dar din mâ ndrie.
— Haide, pleacă ! repetă mâ nios Maheu.
Ordinul acesta, rostit poruncitor de taică -su, îi încetini o clipă fuga.
Tremura, lacrimi îi podidiră ochii. Dar apoi, deşi se temea, îşi luă
inima-n dinţi şi, reluâ ndu-şi locul, goni mai departe. Atunci îi dă dură
pace.
Ceata de grevişti traversă drumul ce ducea spre Joiselle, ţinu o clipă
pe cel ce ducea spre Cron şi urcă apoi că tre Cougny. Prin aceste
meleaguri, şirurile de coşuri ale uzinelor vă rgau întinderea netedă a
ză rii; hangare de lemn, ateliere de că ră midă , cu largi ferestre pră fuite,
defilau de-a lungul caldarâ mului. Trecură , una după alta, scundele
că suţe ale celor două colonii, întâ i a celor „o sută optzeci”, apoi a celor
„şaptezeci şi şase”; şi, din fiecare, la chemarea goarnei, la vuietul
izbucnit din toate gurile, familii întregi ieşiră afară , bă rbaţi, femei,
copii, alergâ nd şi ei, îngroşâ nd coada mulţimii. Câ nd ajunseră în faţa
minei Madeleine, erau. desigur, o mie cinci sute de oameni. Drumul
cobora pe o pantă dulce; valul tumultuos al greviştilor trebui să
ocolească rambleul înainte de a nă vă li în incinta minei.
În acest moment, ceasurile nu erau mai mult decâ t două . Dar
contramaiştrii, încunoştinţaţi de ceea ce urma să se întâ mple, gră beau
urcarea oamenilor. Ş i pe câ nd ceata sosea, ieşirea lucră torilor era pe
sfâ rşite, aşa încâ t cei ce pâ nă atunci mai ră mă seseră încă jos, vreo
două zeci la numă r, ieşeau acum din colivia ascensorului. Fugiră , fură
urmă riţi, izbiţi cu pietre. Doi dintre fugari fură luaţi la bă taie, un altul o
luă la să nă toasa, lă sâ ndu-şi acolo o. mâ necă a hainei. Datorită acestei
315
vâ nă tori de oameni, materialul fu salvat; nici cablurile, nici cazanele nu
fură atinse. Valul se şi îndepă rta, nă pustindu-se asupra minei
învecinate.
Aceasta din urmă , Crève-coeur, se afla doar la cinci sute de metri de
mina Madeleine. Ş i aici greviştii nimeriseră tocmai în toiul ieşirii
lucră torilor. O încă rcă toare de vagonete fu prinsă şi bă tută de că tre
femei, şi pentru că i se rupseseră pantalonii, o plesniră peste bucile
goale, în vă zul bă rbaţilor, care fă ceau mare haz. Ucenicii erau luaţi la
palme, havatorii fugeau de le sfâ râ iau că lcâ iele, cu coastele pline de
vâ nă tă i, cu nasul înecat de sâ nge. Ş i, în toiul acestei să lbă ticii
crescâ nde, în această de mult mocnită nevoie de ră zbunare, a că rei
nebună sete încingea toate minţile, urletele continuau necurmate,
înecâ nd gâ tlejurile, cerâ nd moartea tră dă torilor, afurisind munca
plă tită cu preţuri de batjocură , strigâ nd nevoia de pâ ine a burţilor
hă mesite de foame. Se apucară să taie cablurile, dar pila nu-şi mai
înfigea dinţii în carnea metalului, treaba cerea prea multă vreme faţă
de clocotul ce împingea mulţimea s-o pornească înainte, mereu înainte.
La cazane fu distrus un robinet, în vreme ce apa, turnată cu gă leţile din
plin peste foc, fă cea să plesnească gră tarele de fontă .
Afară se punea la cale o nă vală la Saint-Thomas. Această mină era
cea mai disciplinată , greva nici mă car nu o atinsese, aproape şapte sute
de oameni trebuie să fi fost acolo la lucru, iar faptul acesta stâ rnea
furia, aveau să -i pâ ndească cu ciomege şi să le tragă o bă taie soră cu
moartea, ca să vadă , chipurile, cine e mai tare. Dar se ră spâ ndi zvonul
că acolo, la Saint-Thomas, se aflau jandarmii, chiar aceia de care, câ nd
i-au vă zut de dimineaţă , fă cuseră haz. Cum aflaseră oare? Nimeni nu
ştia. Dar n-are a face! îi cuprindea frica; se hotă râ ră s-o ia spre Feutry-
Cantel. Şi, purtaţi de vâ rtej, cu toţii o luară iar la goană , în tropotul
saboţilor, nă pustindu-se: „La Feutry-Cantel, la Feutry-Cantel!” Mai erau
acolo, cu siguranţă , patru sute de nemernici, o să fie mare haz! Situată
la o depă rtare de trei kilometri, mina era ascunsă într-o cută a
terenului, în apropiere de râ ul Scarpe. Începuseră să şi urce coasta
spre Plâ trières, dincolo de drumul spre Beaugnies, câ nd un glas, ră mas
neştiut, aruncă o vorbă , precum că ostaşii că lă ri ar putea fi prin pă rţile
locului, la Feutry-Cantel. Atunci, de la un capă t pâ nă la celă lalt al
316
coloanei, se tot repetă că , desigur, cavaleria era acolo. O şovă ială
încetini fuga, panica începu să se ră spâ ndească treptat-treptat pe
aceste meleaguri amorţite de şomaj, ale că ror drumuri le tot bă teau de
ceasuri întregi. Cum se fă cea, oare, că nu s-au ciocnit pâ nă acum de
soldaţi? Norocul acesta îi neliniştea la gâ ndul represiunii pe care o
simţeau venind.
fă ră mă car să se ştie de unde venea, un alt cuvâ nt de ordine îi
avâ ntă spre o altă mină :
— La mina Victoire! La mina Victoire!
Nu existau, prin urmare, nici ostaşi că lă ri, nici jandarmi la mina
Victoire? Nu se ştia. Cu toţii pă reau liniştiţi şi întorcâ ndu-se pe drumul
dimpotrivă , coborâ ră spre Beaumont, tă iară peste câ mpuri, pentru a
ajunge din nou pe calea ce ducea spre Joiselle. Linia de cale ferată le
opri trecerea; ajunseră în partea cealaltă , culcâ nd la pă mâ nt
îngră diturile. Acum se apropiau de Montsou, unduirea molcomă a
terenurilor cobora, lă rgea uriaşa câ mpie de sfeclă , la mare depă rtare,
pâ nă că tre negrele case din Marchiennes.
Goniră de astă dată cale de cinci kilometri. Îi tâ ra puterea unui
asemenea elan, încâ t nu mai simţeau nici cumplita oboseală , nici
picioarele lor frâ nte şi pline de vâ nă tă i. Coada se lungea necontenit, se
îngroşa cu alţi tovară şi de lucru întâ lniţi în cale, culeşi de prin colonii.
După ce trecuseră canalul pe podul Magache şi sosiră în faţa minei
Victoire, erau peste două mii. Dar sunaseră ceasurile trei, oamenii
ieşiseră de la lucru, nimeni nu mai era jos. Îşi vă rsară nă duful în
ameninţă ri zadarnice şi nu putură face altceva decâ t să întâ mpine cu
cioburi de că ră mizi pe să pă torii care veneau să -şi ia serviciul în
primire. Aceştia o luară la fugă , care încotro, aşa încâ t mina, acum
pustie, intră în stă pâ nirea lor. Ş i în furia de a nu fi întâ lnit nici mă car
un singur obraz de tră dă tor ca să -l fi pă lmuit, se nă pustiră asupra celor
neînsufleţite. O bă şică plină de fierea urii plesnea în ei, o bă şică
înveninată , umflată pe nesimţite. Ani şi ani de flă mâ nzire îi chinuiau,
iscâ ndu-le o sete de sâ nge şi de nimicire.
În spatele unui hangar, É tienne ză ri că ră uşi care încă rcau o că ruţă
cu că rbuni.
— Haide, că raţi-vă de-aici! Nici o singură bucată de că rbune nu va
317
pleca!
La ordinul lui, sosiră vreo sută de grevişti, iar că ră uşii avură de-abia
timpul să se îndepă rteze. Oamenii deshă mară caii, care se speriară şi
plecară , în vreme ce alţii, ră sturnâ nd că ruţa, stricau hulubele.
Levaque se repezise cu cumplite lovituri de bardă la estacadă , ca să
pră buşească pasarelele Erau foarte rezistente, şi atunci îi veni în gâ nd
să smulgă şinele de pe estacadă şi să demonteze calea de la un capă t
pâ nă la celă lalt al incintei. Îndată , cu toţii se dedară la această treabă .
Maheu, înarmat cu ranga-i de fier, de care se servea ca de o pâ rghie,
distruse încheietorile de fontă ale şinelor. În acest ră stimp, femeile, la
îndemnurile mamei Brû lé, nă vă liră în lă mpă rie, unde, cu ciomegele,
acoperiră pă mâ ntul cu cioburile ră mase de pe urma masacrului abă tut
asupra lă mpilor. Mama Maheu, ieşită din minţi, izbea cu nă dejde, ca şi
cumă tră Levaque. Toate se umplură de gaz; Mouquette îşi ştergea
mâ inile de că maşă , fă câ nd haz de câ t e de murdară . Jeanlin, ca să se
distreze, îi vă rsă pe ceafă tot gazul din pâ ntecele unei lă mpi.
Dar ră zbună rile acestea nu le astâ mpă rau foamea. Burţile flă mâ nde
urlau şi mai tare. Iar cumplita jelanie era încă atotstă pâ nitoare:
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Chiar la mina Victoire, un fost contramaistru ţinea o cantină . Fă ră
îndoială că fugise de teamă , iar baraca îi era pă ră sită . Câ nd femeile
reveniră , iar bă rbaţii sfâ rşiră să distrugă linia vagonetelor, atacară
cantina, ale că rei obloane cedară îndată . Nu se gă si pâ ine, nu erau
decâ t două bucă ţi de carne crudă şi un sac de cartofi. Dar în timpul
jafului fură descoperite vreo cincizeci de sticle de rachiu, care pieriră
ca o pică tură de apă suptă de nisip. É tienne, care-şi bă use tot rachiul
din plosca, putu s-o umple la loc. Treptat-treptat, o beţie urâ tă , beţia
înfometaţilor, îi însâ ngeră ochii, scoţâ ndu-i în afară nişte dinţi de lup
între buzele-i palide. Ş i deodată îşi dă du seama că Chaval o ştersese, în
mijlocul învă lmă şelii. É tienne înjură , oameni alergară în că utarea lui şi
puseră mâ na pe fugar, care, împreună cu Catherine, stă tea pitit
îndă ră tul depozitului de lemne.
— Ah! tică los scâ rnav! te temi ca nu cumva să te compromiţi! urla
É tienne. Doar tu eşti acela care cereai, acolo, în pă dure, ca şi mecanicii
să facă grevă , să se oprească funcţionarea pompelor, iar acum, tocmai
318
acum, încerci să speli putina!… Ei bine, fir-ar al dracului! ne vom
întoarce la mina Gaston-Marie, vreau ca tu să strici pompa. Da, da, fir-
ar al dracului, chiar tu ai s-o strici!
Era beat, el însuşi îşi asmuţea acum oamenii împotriva acestei
pompe, pe care, singur, o salvase, înainte doar cu câ teva ceasuri.
— La Gaston-Marie! La Gaston-Marie!
Cu toţii îl aclamară şi dă dură nă vală , iar Chaval, că ruia îi puseseră
mâ na în ceafă , fu împins cu furie şi tâ râ t, în vreme ce el striga întruna
să -l lase să se spele.
— Pleacă odată ! îi strigă Maheu Catherinei, care din nou începuse să
alerge după ei.
De astă dată ea nici că se sinchisi, ci ridică doar ochii-i arză tori spre
Maheu, continuâ nd să alerge.
Ceata stră bă tu iară şi câ mpia pustie, întorcâ ndu-se pe lungile
drumuri drepte, peste ţarinile ce se lă rgeau necontenit. Era că tre
ceasurile patru, şi soarele, coborâ nd în zare, aşternea, pe învelişul
pă mâ ntului îngheţat, umbrele acestei gloate de oameni într-o
dezlă nţuire de gesturi furioase.
Se abă tură din drumul ce ducea spre Montsou şi, depă şindu-l,
ajunseră iară şi pe calea dinspre Joiselle; iar pentru a cruţa un ocol prin
Fourcheaux-Boeufs, trecură pe sub zidurile Piolainei. Soţii Grégoire
tocmai ieşiseră , trebuind să facă o vizită notarului înainte de a se duce
să ia masa la familia Hennebeau, unde urmau s-o gă sească pe Cécile.
Clă direa pă rea că doarme, cu pustia-i alee de tei, cu gră dina de legume,
cu livada, despuiate toate de gerul iernii. Nicio mişcare în toată casa,
ale că rei ferestre închise se înfă ţişau aburite din pricina aerului cald
dină untru. Ş i, din adâ nca linişte ce învă luia totul, se desprindea un
simţă mâ nt de îmbiere şi de tihnă , patriarhalul simţă mâ nt al
culcuşurilor moi, al meselor îmbelşugate, al înţeleptei fericiri în care se
scurgea existenţa proprietarilor.
Fă ră a se opri, mulţimea zvâ rlea haine că ută turi printre grilajuri, de-
a lungul zidurilor înalte, prevă zute, în partea de sus, cu cioburi din
funduri de sticlă .
Strigă tele reîncepură :
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
319
 Doar câ inii ră spunseră , lă trâ nd cumplit, o pereche de câ ini mari
danezi, cu pă rul roşcat şi care se ridicau în două labe, cu boturile
deschise. Iar îndă ră tul unei jaluzele lă sate nu se aflau decâ t cele două
slujnice, Mélanie, bucă tă reasa, şi Honorine, fata în casă , atrase de
aceste strigă te. Broboane de nă duşeală le acopereau frunţile din
pricina spaimei şi se albiseră ca varul la vederea defilă rii acestei
hoarde de să lbatici. Se pră buşiră în genunchi, se socotiră în ghearele
morţii auzind o piatră , doar una singură , spă rgâ nd geamul de la o
fereastră învecinată . Era o poznă de-a lui Jeanlin: îşi fă cuse o praştie
dintr-un capă t de sfoară , cinstind astfel, cu prilejul trecerii sale pe-
acolo, cu un mic salut familia Grégoire. Dar, o clipă mai tâ rziu, se şi
apucase să sufle din nou în goarna sa; convoiul pierea în depă rtare, iar
strigă tele i se desluşeau din ce în ce mai slab:
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Ajunseră la mina Gaston-Marie, o mulţime ale că rei râ nduri se
îngroşau încă , mai mult de două mii cinci sute de fă pturi aţâ ţate de
turbare, distrugâ nd tot ce le ieşea în cale, pustiind totul, cu înteţită
putere a torentului ce se rostogoleşte. Trecuseră nişte jandarmi pe
acolo, înainte cu un ceas, şi plecaseră că tre Saint-Thomas, îndrumaţi
greşit de nişte ţă rani, fă ră ca, în graba lor, să fi avut mă car prevederea
de a lă sa o strajă de câ ţiva oameni, să pă zească mina. În mai puţin de
un sfert de ceas focurile fură stinse, cazanele deşertate, clă dirile
cotropite şi devastate. Dar mai cu seamă pompa era primejduită . Nu se
mulţumiră vă zâ nd-o încremenind la cea din urmă suflare de agonie a
aburului, ci se abă tură asupră -i, de parcă ar fi fost o fiinţă însufleţită
că reia voiau să -i ia viaţa.
— Tu-i vei da cea dintâ i lovitură ! repeta É tienne, punâ ndu-i lui
Chaval un ciocan în mâ nă . Haide! Doar ai jurat odată cu ceilalţi!
Chaval tremura; se dă dea înapoi şi, în toiul vă lmă şagului, ciocanul
că zu, în vreme ce ră zvră tiţii, fă ră să mai aştepte, masacrară pompa,
izbind în ea cu ră ngi de fier, cu că ră mizi, cu tot ce le ieşea în cale. Unii
chiar îşi frâ ngeau ciomegele pe ea. Piuliţele să reau, piesele de oţel şi de
alamă se desfă ceau, ca nişte mâ ini sau picioare smulse din încheieturi.
O lovitură de tâ rnă cop, dată cu toată puterea, sparse trupul de fontă ,
apa ţâ şni, scurgâ ndu-se pâ nă la cea din urmă pică tură , şi se auzi o
320
ultimă gâ lgâ ire, ca un spasm de agonie.
Era sfâ rşitul. Bezmetica gloată ajunse iar afară , înghesuindu-se în
spatele lui É tienne, care nu-l slă bea deloc pe Chaval.
— Moarte tră dă torului! La puţ cu el! La puţ!
Nenorocitul, alb ca varul, bâ lbâ ia, vorbind iară , cu tâ mpa
îndă ră tnicie a unui obsedat, despre nevoia lui de a se spă la.
— Dacă atâ ta lucru te supă ră , aşteaptă numai, să vezi! zise Levaque.
Poftim! Uite hâ rdă ul!
Se afla acolo o mocirlă , de pe urma scursorilor apelor de la pompă .
Învelişul îi era alb din pricina unui strat gros de gheaţă ; îl îmbrâ nciră
acolo, sparseră gheaţa şi îl siliră să -şi vâ re capul în această apă grozav
de rece.
— Bagă -l înă untru. Haide! repeta mama Brû lé. Ei, fir-ar al dracului!
Dacă nu ţi-l afunzi, te zvâ rl înă untru… Aşa, iar acum ai să bei puţin, da,
da, aşa cum beau porcii, cu râ tul în troacă !
Chaval fu nevoit să bea, în patru labe. Râ deau cu toţii, cu un râ s de
mare cruzime. O femeie îl trase de urechi, o alta îi zvâ rli drept în faţă o
mâ nă de baligă , pe care o gă sise, proaspă tă , în mijlocul drumului.
Vechiu-i tricou se fă cuse ferfeniţă . Iar el, ză pă cit, împleticindu-se, se
zbă tea să scape şi să fugă .
Maheu îl îmbrâ ncea, mama Maheu era printre cele mai înverşunate,
iar amâ ndoi îşi ră coreau astfel vechea lor ură împotrivă -i; pâ nă şi
Mouquette, care de obicei ră mâ nea prietenă cu foştii ei iubiţi, se
îndâ rjea şi ea de astă dată împotriva lui, strigâ ndu-i că e un om de
nimic, şi îi îndemna pe ceilalţi să -i dea pantalonii jos, ca să se vadă dacă
mai era sau nu bă rbat.
É tienne o fă cu să tacă :
— Ei, gata acum! Nu trebuie să se amestece toată lumea… Hei,
Chaval, hai să ne ră fuim împreună .
Pumnii i se strâ ngeau, ochii-i scă pă rau de flacă ra unei furii ucigaşe,
beţia i se prefă cea într-o nestă vilită pornire de a ucide.
— Eşti gata? Trebuie ca unul dintre noi doi să ră mâ nă lat aici… Daţi-
i un cuţit. Eu îl am pe-al meu.
Catherine, sfâ rşită , înfricoşată , îl privea. Îşi aducea acum aminte de
ceea ce É tienne îi destă inuise câ ndva, de pofta de a sfâ şia un om câ nd
321
se apuca să bea, de îndată ce dă dea pe gâ t al treilea pahar, în asemenea
mă sură înaintaşii neamului să u de beţivi îi turnaseră această
degradare în sâ nge. Deodată , Catherine se repezi la el şi îl pă lmui cu
mâ inile-i de femeie, urlâ ndu-i în obraz, gâ tuită de indignare:
— Mişelule! Mişel ce eşti! Mişel! Nu-ţi sunt de-ajuns toate tică loşiile
de pâ nă acum? Eşti gata să -l şi omori acum, câ nd de-abia se mai ţine pe
picioare? Apoi se întoarse că tre taică -su şi că tre maică -sa; se întoarse
şi că tre ceilalţi: Sunteţi, cu toţii, nişte mişei! Mişeilor!… Dacă e aşa,
omorâ ţi-mă şi pe mine odată cu el. Vă jupoi obrajii cu ghearele, eu vă
jupoi, dacă îndră zniţi să vă mai atingeţi de el! Ah, ce tică loşi!
Se înfipse drept în faţa omului ei şi îl apă ra, uitâ nd de toate bă tă ile
pe care le îndurase, uitâ nd viaţa de mizerie, stă pâ nită de gâ ndul că ea îi
aparţine, de vreme ce fusese a lui, şi de gâ ndul ca era o ruşine pentru
ea să -l vadă astfel nimicit.
Sub ploaia de palme a acestei fete, É tienne se fă cu alb ca varul. În
prima clipă fu câ t pe-aci s-o strivească . Dar apoi, după ce îşi şterse faţa
cu gestul unui om care pune capă t beţiei, îi spuse lui Chaval, în mijlocul
unei adâ nci tă ceri:
— Are dreptate, e de ajuns. Cară -te!
Îndată Chaval îşi luă picioarele la spinare, iar Catherine o luă la
goană , după el. Mulţimea, mişcată , îi însoţi cu privirile pâ nă ce se
fă cură nevă zuţi, după o cotitură de drum. Doar mama Maheu
murmură :
— N-ai fă cut bine, nu trebuia să -i dai drumul. Cu siguranţă că o să
pună la cale vreo tică loşie.
Dar mulţimea o pornise din nou la drum. Ceasurile erau aproape
cinci; soarele, roşu ca para de foc că tre marginile ză rii, învă pă ia
întinderea uriaşei câ mpii. Le ieşi în cale un negustor ambulant, care le
dă du de veste că ostaşi că lă ri coborau drumul dinspre Crève-coeur.
Atunci se întoarseră şi se auzi un ordin stră bă tâ nd prin mulţime:
— La Montsou!… La direcţie!… Pâ ine, pâ ine, pâ ine!

322
 Domnul Hennebeau se aşezase în faţa ferestrei biroului ca să vadă
plecâ nd caleaşca ce o ducea pe soţia sa la Marchiennes, unde era
invitată la masă . Îl însoţise o clipă cu privirea pe Négrel, că lare, lâ ngă
uşa caleştii; apoi se întoarse liniştit şi se instală la birou. Câ nd nici
soţia, nici nepotul nu o însufleţeau, cu zgomotul existenţei lor, casa
pă rea pustie. Tocmai în ziua aceea vizitiul plecase să o conducă pe
doamna Hennebeau cu tră sura; Rose, noua fată în casă , era liberă pâ nă
la ceasurile cinci, aşa că nu mai ră mă seseră în toată locuinţa decâ t
Hippolyte, valetul, care umbla, de colo pâ nă colo, în papuci prin odă i, şi
bucă tă reasa, ocupată din zorii zilei să se lupte cu cratiţele ei, cu treburi
pâ nă peste cap, să pregă tească masa dată de stă pâ nii ei în seara aceea.
Tocmai de asta se şi aşternea domnul Hennebeau pe o zi de lucru
intens, în pacea adâ ncă ce învă luia locuinţa pustie.
Că tre ceasurile nouă , Hippolyte, cu toate că primise dispoziţie să nu
dea drumul nimă nui, îşi îngă dui să -i vestească stă pâ nului sosirea lui
Dansaert, care aducea noută ţi. Doar în acea clipă află directorul despre
întrunirea ce avusese loc, în ajun, în pă dure; iar amă nuntele erau atâ t
de precise, încâ t îl asculta pe Dansaert gâ ndind la aventurilor
amoroase cu Pierrona, atâ t de ştiute de toată lumea, încâ t două -trei
scrisori anonime pe să ptă mâ nă dă deau în vileag viaţa de desfrâ u a
contramaistrului: bineînţeles, bă rbatul vorbise; aflarea şi darea în
vileag a acestor fapte mirosea a culcuş de ţiitoare. Domnul Hennebeau
folosi chiar prilejul, dâ ndu-i să înţeleagă că ştia totul şi se mulţumi să -i
recomande prudenţă , ca să înlă ture primejdia unui scandal. Speriat, în
cursul raportului pe care îl fă cea, de aceste reproşuri, Dansaert
tă gă duia, bâ lbâ ia scuze, în vreme ce arama-i fusese dată pe faţă de
roşeaţa aşternută subit pe nasu-i enorm. De altfel, nici nu mai stă rui,
fericit că izbutise să scape atâ t de ieftin; că ci, de obicei, directorul ară ta
o necruţă toare asprime de om ireproşabil îndată ce un funcţionar din
vreo mină îşi îngă duia să aibă parte de favorurile vreunei fete
frumoase. Discuţia continuă cu privire la grevă ; această întrunire din
pă dure nu era încă decâ t o goală vorbă rie de flecari; nimic nu vestea
vreo ameninţare care să dea de gâ ndit. În orice caz, minerii din colonii
cu siguranţă nu vor mişca vreo câ teva zile, sub impresia spaimei pline
de respect pe care trebuie s-o fi produs asupra lor defilarea militară
323
din dimineaţa aceea.
Cu toate astea, câ nd domnul Hennebeau fu din nou singur, mult nu
lipsi ca să -i expedieze prefectului o telegramă . Îl reţinu doar teama de
a nu da, în mod inutil, această dovadă de nelinişte. Nu-şi ierta deloc
greşeala de a fi fost atâ t de lipsit de fler, încâ t să spună pretutindeni, ba
chiar să declare în scris Regiei, că greva nu va dura decâ t cel mult
ră stimpul unei chenzine. De aproape două luni, însă , greva, spre marea
lui surprindere, nu mai lua sfâ rşit. Ş i faptul acesta îl exaspera; se
simţea în fiecare zi tot mai diminuat, mai compromis şi se vedea silit
să . pună la cale cine ştie ce lovitură de maestru ca să reintre în graţiile
conducă torilor Regiei. Le ceruse tocmai instrucţiuni în eventualitatea
că s-ar produce dezordini. Ră spunsul acesta întâ rzia, şi el aştepta să -i
sosească cu poşta de după -amiază . Îşi spunea că va avea vreme atunci
să trimită telegrame pentru a obţine ocuparea militară a minelor, dacă
aşa vor socoti aceşti domni că trebuie să se procedeze. După pă rerea
lui, atunci se va declanşa, fă ră nicio îndoială , bă tă lia hotă râ toare, în
care va curge sâ nge şi în care mulţi vor muri. O asemenea ră spundere
îl tulbura, în ciuda energiei de care dă dea dovadă în mod obişnuit.
Pâ nă la ceasurile unsprezece lucră în tihnă , fă ră să se audă în toată
casa, cufundată într-o linişte de moarte, decâ t zgomotul pe care-l fă cea
Hippolyte undeva, departe, la primul etaj, frecâ nd parchetul unei
camere. Apoi, una după alta, îi sosiră două telegrame, cea dintâ i
vestind nă vala bandei greviştilor din Montsou în mina Jean-Bart, cea
de a doua dâ nd amă nunte cu privire la tă ierea cablurilor, la stingerea
focurilor, la toată pustiirea petrecută acolo. Nu înţelegea deloc. Ce
voiseră ră zvră tiţii să facă la Deneulin, în loc să atace vreuna dintre
minele companiei? De altfel, n-aveau decâ t să pustiască totul la
Vandame. Asta îi aducea apa la moară pentru planul de cucerire pe
care-l cocea de atâ ta vreme. Iar la prâ nz luă masa singur, în vasta
sufragerie, servit în linişte de servitorul că ruia nu i se auzea nici mă car
tâ rşâ itul papucilor. Singură tatea îi întuneca şi mai mult fruntea
preocupată şi se simţea stingher; tocmai în acea clipă , venind în fugă ,
un contramaistru fu introdus la el şi îi aduse la cunoştinţă atacul
bandei greviştilor asupra minei Mirou. Aproape îndată după aceea, în
vreme ce-şi termina de bă ut cafeaua, o telegramă îl vesti că , la râ ndul
324
lor, şi minele Madeleine şi Crève-coeur erau ameninţate. Atunci se
simţi peste mă sură de dezorientat. Aştepta poşta de după -amiază .
Trebuia, oare, să ceară trimiterea imediată a unor detaşamente
militare? Era mai cuminte, oare, să aştepte, astfel încâ t să nu ia nicio
mă sură înainte de a primi dispoziţiile Regiei în această privinţă ? Se
reîntoarse în biroul să u, vrâ nd să citească o notă , pe care, la
rugă mintea sa din ajun, Négrel o redactase pentru prefect. Dar nu putu
gă si hâ rtia şi gâ ndi că poate tâ nă rul să u nepot o lă sase în cameră la el,
unde adeseori scria în timpul nopţii. Ş i, fă ră a lua vreo hotă râ re,
urmă rit de gâ ndul la această notă , urcă , în grabă , s-o caute în odaia lui
Négrel.
Intrâ nd, domnul Hennebeau ră mase uimit: nu se strâ nsese în
cameră , fă ră îndoială fie din neglijenţă , fie din lenea lui Hippolyte.
Domnea aici o că ldură umedă , că ldura aerului îmbâ csit după o noapte
întreagă şi pe care gura deschisă a caloriferului o fă cea şi mai grea;
simţi nă vă lindu-i în nă ri şi înă buşindu-l un parfum pă trunză tor, pe
care-l crezu ră spâ ndit de apele de toaletă folosite de tâ nă r şi de care
era plin ligheanul. În odaie era o mare dezordine: veşminte ră zleţe,
ştergare ude zvâ rlite pe spetezele scaunelor, patul vraişte, un cearşaf
smuls din culcuş tâ râ ndu-se, jos, pâ nă pe covor. De altfel nu aruncă
într-acolo, în primul moment, decâ t o privire distrată , îndreptâ ndu-se
că tre masa plină de hâ rtii, printre care că uta nota cu neputinţă de
gă sit. De două ori examina, una câ te una, toate aceste hâ rtii, printre
care, fă ră îndoială , cea cu pricina nu se afla. „Unde dracu o fi vâ râ t-o,
oare, ză pă citul ă sta de Paul?”
Ş i cum domnul Hennebeau se întorsese în mijlocul odă ii,
aruncâ ndu-şi ochii asupra fiecă rei mobile în parte, ză ri în patul
desfă cut un punct stră lucitor, lică rind ca o scâ nteie. Se apropie maşinal
şi întinse mina. Între două cute ale cearşafului se gă sea un mic flacon
de aur. Imediat recunoscu un flacon al doamnei Hennebeau, flaconul
de eter, de care nu se despă rţea niciodată . Dar nu-şi putea explica
prezenţa acestui obiect aici: cum de se gă sea tocmai în patul lui Paul?
Ş i deodată deveni cumplit de palid. Soţia sa dormise în acest culcuş!
— Vă rog să mă iertaţi – murmură glasul lui Hippolyte prin uşă – l-
am vă zut urcâ nd pe domnul… Servitorul intrase, ră mâ nâ nd încremenit
325
câ nd vă zu dezordinea ce domnea în cameră . O, Doamne, e-adevă rat, nu
s-a strâ ns în odaie! Ş i Rose, asta, care a ieşit, lă sâ ndu-mi pe cap toată
treaba…
Domnul Hennebeau ascunsese flaconul în mâ nă şi îl strâ ngea
aproape să -l spargă .
— Ce vrei?
— Domnule, a mai venit un om… Soseşte din Crève-coeur şi are o
scrisoare.
— Bine, du-te, spune-i să aştepte!
Soţia sa se culcase aici! După ce închise uşa, punâ nd ză vorul,
deschise mâ na şi privi flaconul, care-i lă sase o dâ ră roşie în carne.
Deodată începea să vadă , să înţeleagă : aceste lucruri murdare se
petreceau în casa lui de luni de zile. Îi reveniră în minte vechile-i
bă nuieli, zgomotele acelea uşoare de uşi abia atinse în treacă t, paşi de
picioare desculţe, stră bă tâ nd, în puterea nopţii, casa cufundată în
linişte. Da, era nevastă -sa, care urca scara ca să se culce aici!
Pră buşit pe un scaun în faţa patului, pe care-l privea încremenit,
ră mase aşa, un ră stimp de lungi minute, ca tră snit. Un zgomot îl
readuse la viaţă ; se auzeau bă tă i în uşă , cineva încerca s-o deschidă .
Recunoscu glasul servitorului:
— Domnule! Ah, domnul s-a închis aici…
— Ce mai vrei?
— Se pare că e ceva urgent, lucră torii distrug totul. Au mai sosit încă
doi oameni şi încă alte telegrame.
— Lasă -mă -n pace! Sunt jos într-un minut.
La gâ ndul că şi Hippolyte ar fi gă sit flaconul, dacă ar fi dereticat
dimineaţă odaia, îngheţă . Ş i, de altminteri, servitorul acesta trebuia să
ştie; gă sise, desigur, de zeci de ori culcuşul mocnind încă de dogoarea
adulterului, fire de pă r din capul doamnei ră mase pe pernă , dâ re
scâ rnave murdă rind aşternutul. Poate că servitorul insista cu atâ ta
încă pă ţâ nare numai din ră utate. Cine ştie de câ te ori va fi lipit el
urechea de uşă , aţâ ţat de desfrâ nă rile stă pâ nilor…
Atunci, domnul Hennebeau ră mase nemişcat. Privea întruna patul.
Întregu-i trecut plin de suferinţă i se perinda dinaintea ochilor:
că să toria cu această femeie şi, îndată după aceea, neînţelegerile
326
sentimentale, neîmpă carea trupească , amanţii pe care-i avusese, fă ră
ca el să fi bă nuit ceva, acela pe care el îl tolerase vreme de zece ani aşa
cum tolerezi unei bolnave cine ştie ce dezgustă toare mendre… apoi
sosirea lor la Montsou, o nebună nă dejde de-a o vindeca, luni şi luni de
lâ ncezeală , de surghiun în aţipire, apropierea bă trâ neţii, care, în cele
din urmă , avea să i-o dă ruiască lui, în întregime, apoi intrarea
nepotului în casa lor, a acestui Paul, că ruia ea îi devenise mamă , că ruia
îi vorbea despre inima-i îngheţată şi pe vecie îngropată sub cenuşă . Şi
el, soţ neghiob ce era, nu presimţise nimic, adorâ nd-o pe această
femeie care era a lui, pe care alţi bă rbaţi o avuseseră , pe care doar el
nu putea s-o aibă niciodată ! O adora cu o patimă umilitoare, gata să -i
cadă în genunchi dacă s-ar fi îndurat să -i dă ruiască lui atâ t câ t mai
ră mă sese după perindarea celorlalţi! Dar ceea ce mai ră mă sese îi
dă ruia acestui copil.
În această clipă ră sunetul unui ciocă nit îndepă rtat îl fă cu pe domnul
Hennebeau să tresară . După dispoziţiile lui, prin acest ciocă nit i se
vestea sosirea factorului. Se ridică în picioare, vorbi cu glas tare, într-o
avalanşă de grosolă nii, izbucnind fă ră vrerea lui din pieptu-i îndurerat:
— Ah, fir-ar ai naibii să fie, ah! Ducă -se la dracu cu telegramele şi cu
scrisorile lor cu tot!
Nă pă dit acum de furie, simţea nevoia de a gă si o hazna, în fundul
că reia să azvâ rle, cu talpa ghetelor asemenea murdă rii. Femeia aceasta
era o tâ rfă ; că uta cuvinte vulgare cu care să -i terfelească imaginea.
Gâ ndul subit la urzirea, cu un zâ mbet atâ t de liniştit, a că să toriei dintre
Cécile şi Paul sfâ rşi prin a-l exaspera. Vasă zică nu mai ză cea nici mă car
patimă , nici gelozie în hruba acestei senzualită ţi asmuţite? Nu mai era
vorba, în momentul acesta, decâ t de o joacă perversă , de nă ră virea la
bă rbat, o destindere pe care ţi-o oferi aşa cum ţi-ai oferi un desert cu
care te-ai deprins. Ş i o învinuia doar pe ea, de tot şi de toate, mai-mai
să -l scoată basma curată pe bă iatul din care, în această redeşteptare a
poftei, ea muşcase aşa cum se muşcă din vreo poamă crudă , furată
undeva pe uliţă . Din cine se va mai înfrupta, pe ce povâ rnişuri se va
mai rostogoli în ziua câ nd nu va mai gă si vreun nepot atâ t de
mă rinimos şi de practic în acelaşi timp, încâ t să se simtă bine în casa
lor şi cu masa, şi cu patul, şi cu femeia?
327
 Desluşi o bă taie timidă în uşă şi glasul lui Hippolyte, ce-şi luase
îngă duinţa să şoptească prin gaura cheii:
— Domnule, factorul… Ş i mai e şi domnul Dansaert, care s-a
reîntors, spunâ nd că e un adevă rat mă cel…
— La dracu! Cobor îndată !
Ce să le facă ? Să -i gonească , atunci câ nd se vor reîntoarce de la
Marchiennes, ca pe nişte vite împuţite, pe care nu vrea să le mai
adă postească sub acoperişul lui. Va pune mina pe un ciomag şi le va
striga să ducă în altă parte înveninatele miasme ale împerecherii lor.
Că lduţa umezeală a acestei camere dospea încă de suspinele lor, de
gâ fâ itul lor îngemă nat. Mirosul pă trunză tor care-l înă buşise erau
miasmele de mosc ră spâ ndite de pielea nevestei lui, un alt gust
scâ rbos, o trupească nevoie de parfumuri violente; şi el regă sea, astfel,
că ldura miasmelor prostituţiei, viul adulter, în borcă naşele lă sate la
întâ mplare, în ligheanele încă pline, în neorâ nduiala aşternutului, a
mobilelor, a întregii încă peri, otră vită de desfrâ u. Pornirea unei furii
neputincioase îl fă cu să se abată cu lovituri de pumn asupra patului,
sfâ şiindu-i aşternutul, şi, hain, se nă pusti asupra fundă turilor ce le
purtau încă pecetea trupurilor, îndâ rjit de înfă ţişarea cuverturilor
smulse, de cearşafurile mototolite, fleşcă ite şi inerte sub ploaia-i de
lovituri, vlă guite, ele însele, de îmbră ţişă rile unei întregi nopţi de
dragoste.
Dar, deodată , i se pă ru că îl aude din nou pe Hippolyte urcâ nd scara.
Un simţă mâ nt de ruşine îl fă cu să se oprească . Mai ră mase aşa o clipă ,
gâ fâ ind, ca să -şi şteargă fruntea nă duşită şi să -şi potolească zvâ cnirile
inimii. În picioare, în faţa unei oglinzi, îşi privi chipul atâ t de ră vă şit,
încâ t nu şi-l mai recunoscu. Apoi, după ce-şi vă zu tră să turile liniştindu-
se treptat-treptat printr-o supremă sforţare de voinţă , coborî.
Jos, în afară de Dansaert, îl mai aşteptau, în picioare cinci curieri. Cu
toţii îi aduceau ştiri a că ror gravitate creştea necontenit, ştiri despre
nă vala greviştilor prin mine; iar contramaistrul îi vorbi pe îndelete
despre cele întâ mplate la mina Mirou, care fusese salvată prin
purtarea, vrednică de laudă , a lui taica Quandieu. Domnul Hennebeau
asculta, dâ nd din cap; îl asculta, dar nu înţelegea mai nimic, că ci gâ ndul
îi era încă la toate câ te le vă zuse, colo sus, în odaia lui Négrel. În cele
328
din urmă , le spuse că pot să plece şi că va lua mă surile cuvenite. Câ nd
ră mase singur, se aşeză la birou şi, cum stă tea cu capul în mâ ini şi cu
ochii închişi, pă rea a fi aţipit. Corespondenţa sosise şi era pe masă ; în
fine, se hotă rî să caute printre plicurile aduse scrisoarea pe care o
aştepta, şi anume ră spunsul Regiei; în primele clipe câ nd vru s-o
citească , slovele îi jucau pe dinaintea ochilor. În cele din urmă , izbuti
totuşi să înţeleagă că oarecare dezordini erau pe placul acestor domni:
fireşte că ei nu-i cereau să agraveze lucrurile, dar îl lă sau să înţeleagă
că , dacă vor fi tulbură ri, ele vor gră bi încetarea grevei prin represiunea
drastică pe care o vor provoca. Din acea clipă nu mai stă tu în cumpă nă ,
ci expedie telegrame pretutindeni, prefectului din Lille,
detaşamentului de trupe din Douai, jandarmeriei din Marchiennes. Şi
simţi o uşurare în suflet; putea să se izoleze în toată voia, aşa încâ t el
singur ră spâ ndi zvonul că e bolnav de gută . Iar toată după -amiaza
ră mase ză vorit în fundul odă ii de lucru, fă ră a primi pe nimeni,
mulţumindu-se doar să citească telegrame şi scrisori, ploaia de
telegrame şi scrisori ce continuau să curgă cu nemiluita. Urmă ri astfel,
de departe, ispră vile bandei, de la Madeleine la Crève-cô eur, apoi de la
Crève-coeur la Victoire, de la Victoire la Gaston-Marie. Pe de altă parte,
primi informaţii în legă tură cu ză pă ceala jandarmilor şi a ostaşilor
că lă ri, purtaţi pe drumuri şi fă cuţi să ocolească întruna tocmai minele
atacate. Nu aveau decâ t să se omoare între ei şi să pustiască tot ce le
ieşea în cale; el, cu capul între mâ ini, cu degetele pe pleoape, se
scufunda în adâ nca tă cere a casei pustii, în care, câ nd şi câ nd, mai
desluşea doar zgomotul de cratiţe al bucă tă resei, în toiul pregă tirilor
pentru masa pe care urma s-o dea în seara aceea.
Asfinţitul începea să -şi aştearnă umbrele în încă pere, iar ceasurile
erau cinci câ nd un vacarm îl fă cu să tresară pe domnul Hennebeau,
care ră mă sese aşa, în neştire, inert, cu coatele necontenit între hâ rtiile
de pe birou. Crezu că cei doi nemernici se întorceau acasă . Dar
tumultul creştea; izbucni un strigă t cumplit în clipa în care el se
apropie de fereastră :
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Erau greviştii care nă vă leau în Montsou, în vreme ce jandarmii,
crezâ nd că atacă mina Voreux, alergau într-acolo, cu spatele spre ei, ca
329
să ocupe această mină .
Chiar atunci, la o depă rtare de doi kilometri de cele dintâ i locuinţe,
puţin mai jos de ră spâ ntia unde şoseaua principală se încrucişa cu
drumul spre Vandame, doamna Hennebeau, împreună cu
domnişoarele, asistase la trecerea convoiului mulţimii. Îşi petrecuseră
în voioşie ziua la Marchiennes, cu o masă plă cută la directorul forjelor,
apoi cu o interesantă vizită prin ateliere şi la o fabrică de sticlă rie din
vecină tate, aşa, ca să aibă cu ce-şi mai trece timpul după -amiază ; şi
cum, în cele din urmă , se reîntorceau spre casă , în amurgul limpede al
acestei frumoase zile de iarnă , Cécile, vă zâ nd o mică fermă la marginea
drumului, avu fantezia de a bea acolo o ceaşcă de lapte. Atunci, toate
coborâ ră din caleaşcă , Négrel descinse şi el, galant, de pe cal, în vreme
ce, speriată de această lume aleasă , ţă ranca alerga zorită , vrâ nd să
pună o faţă de masă înainte de a le servi. Dar pentru că Lucie şi Jeanne
ţinură să vadă cum se mulge laptele, intrară cu toţii, cu ceştile în mină ,
chiar în staul, fă câ nd astfel o petrecere câ mpenească şi râ zâ nd, din
toată inima, de fâ nul în care li se înfundau picioarele.
Doamna Hennebeau, cu un dră gă laş aer matern, bea lapte din
ceaşcă , ţuguindu-şi buzele, câ nd ciudatul zgomot al unui vuiet venit de
afară o nelinişti.
— Dar ce s-a întâ mplat?
Staulul, clă dit la marginea drumului, avea o poartă mare pentru
că ruţe, că ci slujea în acelaşi timp şi ca hambar pentru fin.
Domnişoarele, care îşi şi scoseseră capul afară ca să vadă ce se petrece,
se spă imâ ntară câ nd desluşiră dinspre stâ nga valul negru al unei
mulţimi ce se revă rsa de pe drumul spre Vandame.
— Ei, drace! murmură Négrel, care ieşise şi el, nu cumva flecarii cu
pricina s-au supă rat pâ nă în cele din urmă ?
— Or fi, pesemne, tot minerii, spuse ţă ranca. Au mai trecut o dată
pe-aici. Parcă nu-i a bună , tot ţinutul e în mâ inile lor.
Scotea fiecare cuvâ nt cu socoteală , iscodindu-le chipurile, ca să -şi
dea seama ce gâ ndesc ei despre toate acestea. Ş i câ nd le înţelese
spaima, adâ nca îngrijorare întipă rită de această întâ lnire pe feţele
tuturor, se gră bi să spună :
— Ah, tică loşii! Ah, tică loşii!
330
 Négrel, dâ ndu-şi seama că nu mai aveau vreme să se urce în tră sură
şi s-o pornească spre Montsou, porunci vizitiului să bage la repezeală
caleaşca în ograda fermei, unde caii ră maseră ascunşi îndă ră tul unui
hangar. El însuşi îşi legă în acest hangar calul, al că rui frâ u i-l ţinuse
pâ nă atunci un bă ieţaş. Câ nd se întoarse, le gă si pe cele trei
domnişoare, ca şi pe mă tuşa sa, înnebunite de groază , gata s-o urmeze
pe ţă ranca ce le sfă tuise să se ascundă la ea în casă . Dar el gă si cu cale
că aici vor fi în deplină siguranţă , că ci, fă ră îndoială , nimă nui nu-i va
trece prin minte să -i caute în gră mada de fâ n. Poarta cea mare era însă
destul de stricată şi avea atâ tea cră pă turi, încâ t printre despă rţiturile
scâ ndurilor putrede se vedea din ogradă , afară , toată strada.
— Haideţi, curaj! spuse el. O să ne vindem scump pielea.
Gluma aceasta le înfricoşă şi mai tare. Zgomotul se înteţea; nu se
vedea încă nimic, iar pe drumul pustiu pă rea că suflă un vâ nt de
furtună , aidoma acelor pale ale că ror zvâ cniri vestesc apropierea
vijeliilor cumplite.
— Nu, nu, nu vreau să privesc, spuse Cécile, ducâ ndu-se să se
pitească în fâ n.
Doamna Hennebeau, foarte palidă , cuprinsă de furie împotriva
acestor oameni care-i stricau o zi plă cută , se ţinea mai în urmă , cu o
că ută tură piezişă şi scâ rbită , în vreme ce Lucie şi Jeanne, deşi
tremurâ nd de frică , se uitau prin cră pă turile porţii, dornice să nu
piardă nimic din acest spectacol.
Ră zbubuitul tunetului se apropia, o zguduire cutreieră pă mâ ntul, iar
Jeanlin alerga în fruntea convoiului, suflâ nd din goarnă .
— Ţ ineţi la nas flacoanele cu să ruri, trece talpa ţă rii, murmură
Négrel, că ruia, în ciuda convingerilor sale republicane, îi plă cea, în
compania doamnelor, să -şi bată joc de calicime.
Dar gluma lui se pierdu în uraganul de gesturi şi de urlete. Femeile
îşi fă cuseră apariţia, aproape o mie de femei despletite, cu pă rul
ră vă şit de goana de pâ nă atunci, cu veşmintele zdrenţuite, dâ ndu-le în
vileag pielea trupului, goliciuni de muieri vlă guite de pe urma naşterii
atâ tor muritori de foame. Unele dintre ele îşi ţineau copilaşul în braţe,
ridicâ ndu-l în sus, agitâ ndu-l în vă zduh, ca pe un drapel de doliu şi de
ră zbunare. Altele, mai tinere, cu umflate piepturi de ră zboinice,
331
învâ rteau ciomege în aer, în vreme ce bă trâ nele, înfricoşă toare, urlau
atâ t de tare, încâ t pă reau a-şi rupe coardele gâ tlejurilor descă rnate. Le
urmau în avalanşă bă rbaţii, două mii de oameni, îndâ rjiţi de furie,
ucenici, havatori, lucră tori de la întreţinerea galeriilor, o masă
compactă , rostogolindu-se ca o singură fă ptura, îngră mă diţi laolaltă ,
încâ t nu li se puteau desluşi nici pantalonii spă lă ciţi, nici tricourile de
lâ nă în zdrenţe, înecaţi cu toţii în aceeaşi nelă murită culoare pă mâ ntie.
Ochii le erau vâ lvă tă i, şi nu li se vedeau decâ t genunile gurilor negre
intonâ nd Marseieza, ale că rei strofe se pierdeau într-un muget de
neînţeles, însoţit de tropă itul saboţilor mă rşă luind pe pă mâ ntul
îngheţat. Deasupra capetelor, un topor trecu, ţinut drept în sus printre
ră ngile de fier, zbâ rlite spre cer, iar acest topor, unul singur, ca un
stindard al mulţimii, îşi înfă ţişa, în tă ria cea limpede, ascuţitu-i profil al
tă işului de ghilotină .
— Ce mutre îngrozitoare… bâ lbâ i doamna Hennebeau.
Négrel murmură , printre dinţi:
— Să mă ia dracu dacă recunosc mă car pe vreunul dintre ei! De
unde au mai ră să rit şi bandiţii ă ştia?
Ş i într-adevă r, furia, foamea, cele două luni de suferinţă şi acest
iureş turbat prin minele ţinutului prelungiseră în chip de fă lci, ca la
fiarele să lbatice, blajinii obraji ai minerilor din Montsou. În vremea
aceasta soarele scă pă ta, iar cele din urmă raze, revă rsâ nd adumbrita-i
purpură , însâ ngerau câ mpia. Atunci pă ru că pe drum se tâ ră şte o dâ ră
de sâ nge; femeile, bă rbaţii goneau fă ră încetare, însâ ngeraţi ca nişte
mă celari care că să peau mereu cu jungherele în mâ nă .
— O, ce splendoare! spuseră , aproape în şoaptă , Lucie şi Jeanne,
impresionate, cu firea lor de artiste, de această hâ dă frumuseţe.
Se speriară totuşi şi se dă dură înapoi, lâ ngă doamna Hennebeau,
care se rezemase de un jgheab. Gâ ndul că o singură privire strecurată
prin cră pă turile porţii ar fi fost de ajuns ca să fie cu toţii masacraţi
acolo îi îngheţa sâ ngele în vine.
Négrel, deşi din fire foarte curajos, simţi şi el că pă leşte, înfiorat de o
spaimă ce-i depă şea puterea de stă pâ nire, una dintre acele spaime ce
se abat din taina necunoscutului. Cécile, ghemuită în fâ n, nici că se
clintea. Iar ceilalţi, în ciuda pornirii lor de a nu mai vedea ce se petrece,
332
ră mă seseră totuşi încremeniţi, privind mai departe într-acolo.
Era roşia viziune a revoluţiei, care, în iureşu-i cu neputinţă de
stă vilit, îi va tâ rî pe toţi într-o sâ ngerâ ndă înserare a acestui sfâ rşit de
veac. Da, da, într-o bună seară norodul descă tuşat, dezlă nţuit va goni
tot aşa, de-a lungul drumurilor, şi, ţâ şnite din trupurile stă pâ nilor,
şiroaie de sâ nge vor curge; retezatele capete ale acestora vor fi purtate
pe sus de mâ inile mulţimilor, ce vor risipi şi aurul din vistieriile sparte.
Femeile vor alerga urlâ nd, bă rbaţii vor dobâ ndi aceste fă lci de lup
aprig deschise ca să muşte. Da, da, în înserarea aceea fâ lfâ i-vor aceleaşi
zdrenţe, pe caldarâ m ră zbubui-va acelaşi uriaş tunet al tropotului de
saboţi şi veni-va aceeaşi înfricoşă toare gloată , cu pielea murdară , cu
suflarea încinsă de duhoarea miasmelor, mă turâ nd stră vechea aşezare
a lumii în cotropitoarea lor vâ ltoare de barbari. Plescă i-vor limbile de
foc ale incendiilor, piatră peste piatră nu ră mâ nea-va din zidurile
cetă ţilor, lumea întoarce-se-va la viaţa de să lbă ticie din pă dure, după
nă valnica împreunare, hulpava înfruptare, câ nd, în puterea nopţii,
calicii vor sfâ şia femeile şi vor goli îmbelşugatele pivniţe ale
bogă taşilor. Ş i nu va mai ră mâ ne nimic, nicio para spartă din marile
avuţii, niciun titlu al privilegiilor dobâ ndite, pâ nă în ziua în care
plâ mâ di-se-va, poate, o lume nouă . Da, acestea erau lucrurile ce
cutreierau, ca o forţă elementară , drumul şi al că ror cumplit suflu de
vijelie îl simţeau în obraz.
Un strigă t porni din mulţime, dominâ nd Marseieza:
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Lucie şi Jeanne se lipiră de doamna Hennebeau, care era gata să
leşine, în vreme ce Négrel se înţepeni pe picioare, în faţa lor, ca pentru
a le apă ra cu trupul să u. Nu cumva, chiar în această seară , pră buşi-se-
va vechea orâ nduire a lumii? Iar ceea ce le vă zură ochii, în clipa aceea,
îi nă uci de-a binelea. Întreaga gloată se scursese, nu mai ră mă seseră
decâ t vreo câ ţiva în coadă , câ nd îşi fă cu apariţia Mouquette. Trecea
agale, ză bovind, pâ ndindu-i pe burghezi pe la porţile gră dinilor, pe la
ferestrele caselor; şi câ nd dibuia pe vreunii dintre ei, neputâ ndu-i
scuipa între ochi, le ară ta ceea ce pentru ea însemna culmea
dispreţului. Fă ră îndoială că ză rise pe vreunul, că ci, deodată , îşi ridică
poalele, scoţâ ndu-şi în afară bucile, dâ ndu-şi în vileag şezutu-i enorm,
333
gol, în cea din urmă lucire a soarelui. Înfricoşă tor, acest şezut, care nu
avea nimic de ruşine, nu stâ rnea râ sul.
Totul pieri, valul se rostogolea, cotropind Montsou-ul, de-a lungul
unduirilor drumului, între că suţele scunde, împestriţate cu culori
ţipă toare.
Porunciră să se scoată caleaşca din curte, dar vizitiul nu cuteza să -şi
ia ră spunderea de a duce pe doamna şi domnişoarele în linişte acasă ,
atâ ta vreme câ t convoiul greviştilor ocupa drumul. Ş i, din nenorocire,
nu mai exista altă cale.
— Trebuie, totuşi, să ne întoarcem, ne aşteaptă masa, spuse doamna
Hennebeau, furioasă , hă rţuită de spaimă . Lucră torii ă ştia murdari şi-au
ales tocmai o zi în care am oaspeţi la masă ! Poftim de le mai fă bine
altă dată liftelor ă stora!
Lucie şi Jeanne se luptau s-o scoată din fâ n pe Cécile, care se zbă tea,
crezâ nd că nu se ispră vise trecerea convoiului de să lbatici şi spunâ nd
întruna că ea nu vrea să vadă nimic. În cele din urmă , îşi reluară cu
toate locurile în tră sură . Négrel, care încă lecase, gă si cu cale că cel mai
bun drum era printre ulicioarele din Réquillart.
— N-o porni prea repede, îi spuse el vizitiului, pentru că sunt
hâ rtoape îngrozitoare pe-aici. Dacă n-ai s-o poţi lua pe şosea din
pricina cetelor de oameni, atunci în dosul vechii mine ai să te opreşti,
iar noi ne vom întoarce acasă pe jos, strecurâ ndu-ne pe portiţa
gră dinii; între timp, dumneata vei adă posti tră sura şi caii unde ţi-o
veni mai bine, în şopronul vreunui han.
O porniră la drum. Valul mulţimii se revă rsa asupra Montsouului.
De câ nd vă zuseră , în două râ nduri, jandarmi şi ostaşi că lă ri, locuitorii
se agitau înnebuniţi de panică . Circulau prin pă rţile locului zvonuri,
care mai de care, despre întâ mplă ri cumplite, se vorbea despre afişe
scrise de mâ nă , cuprinzâ nd ameninţă ri la adresa burghezilor, că rora li
se vor spinteca burţile; nimeni nu le citise, şi totuşi aceasta nu-i
împiedica pe mulţi dintre ei să citeze fraze textuale. Dar mai ales în
casa notarului domnea o teroare ce ajunsese la culme, că ci omul
primise tocmai, prin poştă , o scrisoare anonimă , care-i atră gea luarea-
aminte asupra faptului că în pivniţa locuinţei sale zace îngropat un
butoiaş plin cu pulbere de puşcă şi el cu toţi ai lui vor să ri în aer dacă
334
nu se va declara de partea poporului.
Soţii Grégoire, care din pricina primirii acestei scrisori întâ rziaseră
la notar, discutau tocmai, bă nuind-o a fi isprava vreunui poznaş, câ nd
invazia mulţimii înspă imâ ntă de-a binelea toată casa. În ceea ce-i
privea, ei surâ deau. Se uitau afară , dâ nd la o parte un colţ al perdelei, şi
nu puteau cu niciun chip să creadă că -i pâ ndeşte vreo primejdie,
încredinţaţi, cum spuneau, că pâ nă la urmă oamenii se vor înţelege şi
că totul se va sfâ rşi cu bine. Bă teau ceasurile cinci; aveau vreme să
aştepte scurgerea mulţimii, pentru a se duce apoi, peste drum, să ia
masa la familia Hennebeau, unde Cécile, întoarsă din excursia de
dimineaţă , îi şi aştepta, desigur. Dar nimeni în Montsou nu pă rea că
împă rtă şeşte optimismul lor: oameni înnebuniţi alergau care încotro,
uşile şi ferestrele erau ză vorâ te cu violenţă . Îl ză riră , de partea cealaltă
a drumului, pe Maigrat, care, închizâ ndu-şi dugheana şi baricadâ nd
obloanele eu bare de fier, era atâ t de palid şi tremura în aşa hal, încâ t
nevastă -sa, mă runţică şi pirpirie, fu nevoită să strâ ngă ea şuruburile.
Gloata fă cuse popas în faţa locuinţei directorului; ră sunau aceleaşi
strigă te:
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Domnul Hennebeau era în picioare, la fereastră , câ nd intră
Hippolyte, ca să închidă obloanele, temâ ndu-se ca nu cumva să li se
spargă geamurile cu pietre. Închise, de asemenea, toate obloanele de la
parter; după aceea se duse şi la etajul întâ i; se auzi hâ râ iala mâ nerelor
ră sucite, zgomotul jaluzelelor trase una după alta. Din pă cate, nu se
putea închide şi ferestruica bucă tă riei de la subsol, un ochi de geam
care-i neliniştea, pentru că prin el se vedeau afară focurile de sub
cratiţe şi de sub frigă ri.
Maşinal, domnul Hennebeau, care voia să vadă ce se petrece în
stradă , urcă la catul al doilea, în camera lui Paul: odaia aceasta era cea
mai potrivit aşezată , în aripa stâ ngă , deoarece dină untrul ei vederea
putea îmbră ţişa întregul drum, pâ nă la şantierele companiei. Şi se piti
pe după obloane, dominâ nd astfel, din înă lţime, mulţimea. Dar
încă perea aceasta îl ră scoli din nou, cu masa-i de toaletă ştearsă acum,
cu toate râ nduite, cu patul rece, ale că rui cearşafuri, curate, erau bine
întinse. Toată furia-i de după -amiază , acea îndâ rjită bă tă lie cu sine
335
însuşi pe care o dusese în adâ nca linişte a singură tă ţii, îl fă cea să se
simtă , în această clipă , cu desă vâ rşire sleit de puteri. Întreaga-i fiinţă
se şi transformase, aidoma acestei odă i – rece, cură ţată de mocirla pe
care o înfruntase dimineaţă ; revenise la obişnuita sa atitudine. La ce i-
ar folosi un scandal? Se schimbase, oare, ceva în viaţa lui? Soţia lui, pur
şi simplu, mai avea încă un amant, iar faptul că şi-l alesese chiar din
familie de-abia dacă agrava puţin lucrurile; ba poate că era şi un
oarecare avantaj în această împrejurare, că ci astfel mă car aparenţele
erau salvate. Se înduioşa de sine însuşi, aducâ ndu-şi aminte că fusese
nebun de gelozie. Ce caraghios! Ce-i venise să se nă pustească cu
pumnii asupra patului? De vreme ce putuse tolera pe un altul, îl va
tolera foarte bine şi pe cel de acum! Şi nu se va alege de pe urma
acestui lucru decâ t cu un pic de dispreţ mai mult. O cumplită
amă ră ciune îi învenina gâ tlejul, simţă mâ ntul ză dă rniciei tuturor
lucrurilor, al veşniciei durerilor existentei, al ruşinii de sine însuşi, de
el, care o iubea şi o dorea încă pe această femeie, chiar aşa, în mocirla
în care o lă sa să se bă lă cească .
Sub fereastră , jos, în stradă , urletele izbucniră cu o violentă înteţită :
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
— Imbecilii! spuse domnul Hennebeau printre dinţi, strâ ngâ nd
fă lcile.
Îi auzea înjurâ ndu-l din pricina marilor sale venituri, fă câ ndu-l
trâ ntor şi burtos, porc murdar, ce boră şte bună tă ţile cu care se ghiftuie
peste mă sură , în vreme ce lucră torul crapă de foame. Femeile ză riră
bucă tă ria şi se porni un potop de blesteme asupra fazanului din
frigare, asupra sosurilor grase, al că ror miros îmbietor le ră scolea
burţile goale.
— Ah! spurcaţii ă ştia de burghezi, o să -i îndopă m noi într-o bună zi
în aşa hal cu şampanie şi cu trufe, de au să le crape bojocii-n ei!
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
— Imbecilii! repetă domnul Hennebeau. Da’ ce, eu sunt fericit?
Îl cuprinse furia împotriva acestor oameni care nu înţelegeau nimic.
Din toată inima le-ar fi dă ruit marile lui venituri dacă ar fi putut
dobâ ndi în schimb o piele tă bă cită ca a lor şi uşurinţa faptului
împreună rii, firesc, fă ră amă ră ciune. De ce nu-i putea aşeza la masa lui,
336
să -i îndoape pe ei cu fazani, iar el, în schimb, să se destră bă leze,
ră sturnâ nd muierile pe după tufişuri, fă ră mă car să se sinchisească de
aceia care le vor fi ră sturnat înaintea lui! Ar fi dat totul, educaţia pe
care o primise, tihna în care tră ia, viaţa-i de huzur, autoritatea-i de
director dacă , mă car o singură zi, ar fi putut lua locul celui mai
netrebnic dintre oamenii că rora le poruncea, devenind stă pâ nul
propriului să u trup, destul de grosolan ca să -şi poată pă lmui nevasta şi
apoi să -şi caute plă cerea în braţele vreunei vecine. Mai dorea chiar să
şi crape de foame, să umble cu stomacul gol, sfâ şiat de dureri care te
fac să nu mai ştii pe ce lume te afli, numai să scape, astfel, de nestinsa-i
amă ră ciune. Ah! Să poţi vieţui ca o brută , nimic să nu-ţi aparţină , să
hoină reşti prin lanurile de grâ u cu cea mai pocită dintre încă rcă toarele
de vagonete, cu cea mai murdară , şi să fii, totuşi, în stare să te
mulţumeşti cu ea!
— Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!
Atunci strigă tul acesta îl întă râ tă şi urlă furios, în toiul vacarmului:
— Pâ ine! Asta e totul pe lume, nă tă ră ilor?
Într-adevă r, el avea ce mâ nca, şi totuşi se zvâ rcolea de durere.
Că snicia-i destră mată , întreaga-i viaţă înveninată , inima-i nă pă dită de
amă ră ciuni se zbă tea încleştată într-un horcă it de moarte. Chiar dacă
ai ce mâ nca, doar cu atâ t viaţa nu e deloc prilej de desfă tare. Cine poate
fi atâ t de neghiob încâ t să -şi închipuie că împă rţirea averilor va aduce
fericirea pe pă mâ nt? Nu, nu, bine cu adevă rat este să nu exişti, iar dacă
totuşi exişti, să fii copac sau lespede de piatră , ba chiar şi mai puţin
decâ t atâ t, un mă runt fir de nisip, ce nu poate sâ ngera sub că lcâ iul
drumeţului.
Ş i, ră scolit de această cumplită amă ră ciune, lacrimi podidiră ochii
domnului Hennebeau, rostogolindu-i-se în pică turi fierbinţi de-a
lungul obrajilor. Lumina scă pă tâ ndă a amurgului îneca strada, câ nd
pietre zvâ rlite începură să ciuruiască faţada clă dirii. Fă ră mâ nie de
astă dată împotriva acestor înfometaţi, îndâ rjit doar din pricina ră nilor
ce-i sâ ngerau sufletul, el continua să bâ ntuie, în noianul de lacrimi:
— Nă tă ră ii… nă tă ră ii!
Dar strigă tul pâ ntecelor flă mâ nde se înă lţa atotstă pâ nitor, ca un
vuiet de vijelie pornit să ră scolească totul în cale!
337
 6

Dezmeticit de palmele Catherinei, É tienne ră mă sese în fruntea

tovară şilor să i de lucru. Dar în vreme ce, cu o voce ră guşită , îi asmuţea
asupra Montsouului, desluşi înă untru-i o altă voce, vocea raţiunii, care,
uimită , îi cerea socoteală de toate câ te se întâ mplaseră . Nu voise deloc
ca lucrurile să ia această întorsă tură şi se întreba cum a fost, oare, cu
putinţă ca, plecâ nd de dimineaţă spre mina Jean-Bart, cu intenţia să
acţioneze cu mă sură şi să împiedice un. dezastru, să sfâ rşească ziua din
violenţă în violenţă , cu atacarea casei directorului?
Ş i, totuşi, doar el fusese acela care strigase: „Staţi!” Numai că la
început nu se gâ ndise decâ t să apere şantierele companiei, unde
mulţimea îndâ rjită voia să pustiască totul. Iar acum, câ nd pietrele
începuseră să zgâ rie faţada locuinţei domnului Hennebeau, el că uta,
fă ră a o gă si, prada că tre care să -şi abată , pe drept cuvâ nt, ceata de
ră zvră tiţi, pentru a evita nenorociri şi mai mari. Cum stă tea aşa, singur
şi neputincios, în mijlocul drumului se auzi strigat de un om, în
picioare pe pragul cafenelei Tison, că reia stă pâ na se gră bise să -i tragă
obloanele, lă sâ nd doar uşa liberă .
— Da, eu sunt… Ascultă !
Era Rasseneur. Vreo treizeci de bă rbaţi şi femei, aproape cu toţii
locuitori ai coloniei celor „două sute patruzeci”, care ră mă seseră toată
dimineaţa acasă şi veniseră seara să afle noută ţi, nă vă liseră , la
apropierea greviştilor, în acest local. Zacharie, împreună cu nevastă -sa,
Philomène, ocupau o masă . Mai departe, la o altă masă , întorşi cu
spatele, Pierron şi Pierrona îşi ascundeau feţele. De altfel, nimeni nu
ceruse bă utură ; cu toţii intraseră doar să se adă postească .
É tienne îl recunoscu pe Rasseneur şi încercă să se depă rteze, câ nd
acesta adă ugă :
— Te simţi stingherit că mă vezi, nu-i aşa?… Şi doar îţi spusesem ce
o să se-ntâ mple. Aşa-i că au început buclucurile? Acum n-aveţi decâ t să
cereţi, mult şi bine, să vi se dea pâ ine; gloanţe o să că pă taţi.
Atunci É tienne se întoarse şi ră spunse:
338
 — De stingherit nu mă stingheresc decâ t tică loşii, care, cu braţele-
ncrucişate, privesc cum ne punem pielea-n joc.
— Vasă zică ai de gâ nd să jefuiţi colo, peste drum? întrebă
Rasseneur.
— Am de gâ nd să ră mâ n, pâ nă la capă t, cu prietenii mei, chiar de-ar
îi să cră pă m cu toţii laolaltă !
Deznă dă jduit, É tienne intră din nou în viitoare, gata să -şi
primejduiască viaţa. Din stradă , trei copii zvâ rleau cu pietre în faţada
locuinţei de peste drum; îi alungă cu o lovitură zdravă nă de picior,
strigâ nd, îndemnâ ndu-şi tovară şii de lucru să înceteze, că ci n-au nimic
de câ ştigat spă rgâ nd geamurile casei.
Bebert şi Lydie, care tocmai îl regă siseră pe Jeanlin, învă ţau de la el
cum să umble cu praştia. Se jucau, zvâ rlind fiecare cu câ te o piatră , ca
să vadă care dintre ei e mai iscusit la strică ciuni. Lydie, din pricina unei
lovituri stâ ngace, nimerise într-o femeie din gloată şi o lovise la cap, iar
cei doi bă ieţi râ deau de se ţineau cu mâ inile de burtă . În spatele lor,
taica Bonnemort împreună cu Mouque şedeau pe o bancă şi îi priveau.
Bă trâ nul Bonnemort îşi tâ ra atâ t de greu picioarele-i umflate, încâ t cu
mare caznă ajunsese pâ nă acolo, fă ră să fi putut înţelege cineva ce
curiozitate îl aţâ ţase, că ci avea faţa pă mâ ntie, ca în zilele în care nimeni
nu-i putea smulge o vorbă din gură .
De altminteri, nimeni nu mai asculta de É tienne. Pietrele, în ciuda
ordinelor pe care le dă dea, se abă teau mai departe în ferestre, ca
grindina, şi era nă uc, înspă imâ ntat în faţa acestor brute, de el
dezlă nţuite, atâ t de blajine de felul lor, atâ t de cumplite apoi, de o
să lbatică înverşunare la furie.
Tot stră vechiul lor sâ nge flamand, care le mocnea în vine, se dă dea
în vileag acum, sâ ngele acesta greoi şi leneş că ruia îi trebuiau luni de
zile ca să se încingă şi să -i asmute orbeşte la înfricoşă toare cruzimi, de
care fiara din ei nu se mai putea să tura, pâ nă i se stingea setea de urgii.
În sud, prin locurile lui de baştină , mulţimile se înflă că rau mai repede,
doar că erau mai puţin aprige la să lbă ticii. Trebui să se bată cu
Levaque ca să -i smulgă barda din mâ ini, şi nu mai ştia ce să facă pentru
a-i potoli pe Maheu şi pe nevastă -sa, care zvâ rleau pietre cu amâ ndouă
mâ inile. Dar mai cu seamă femeile îl speriau, cumă tră Levaque,
339
Mouquette şi celelalte muieri, ră scolite de o furie ucigă toare, cu colţii şi
cu ghearele gata să sfâ şie, schelă lă ind ca nişte că ţele, asmuţite de
bă trâ na Brû lé, care le stă pâ nea prin deşirata-i înă lţime.
Dar urmă o neaşteptată linişte, o clipă de surprindere aduse picul de
potolire pe care rugă minţile lui É tienne nu îl putuseră obţine. Nu se
întâ mplase nimic în afară de faptul că soţii Grégoire se hotă râ seră să
plece de la notar, pentru a intra în locuinţa de peste drum, la domnul
Hennebeau, iar ei pă reau atâ t de paşnici şi atâ t de porniţi să creadă că
toate câ te se întâ mplau erau doar o glumă din partea minerilor lor de
treabă , care doar pentru că îşi ră bdaseră soarta îi îmbuibaseră pe ei
vreme de un veac, încâ t aceştia, uluiţi, încetaseră , într-adevă r, să zvâ rle
cu pietre, ca nu cumva să -i lovească pe acest bă trâ n domn şi pe această
bă trâ nă doamnă , că zuţi amâ ndoi ca din cer. Îi lă sară să pă trundă în
gră dină , să urce cele câ teva trepte pâ nă la uşa ză vorâ tă , la care sunară
şi pe care nimeni nu se gră bea să le-o deschidă . Tocmai în clipa aceea,
Rose, fata în casă , se întorcea din oraş, râ zâ ndu-le în faţă muncitorilor
furioşi, pe care-i cunoştea pâ nă la unul, că ci era de fel din Montsou. Ş i
doar ea fu în stare, izbind cu pumnii în uşă , să -l silească pe Hippolyte
ca, în cele din urmă , s-o întredeschidă . Era şi timpul, că ci, de îndată ce
soţii Grégoire dispă rură înă untru, începu să cadă iară şi grindina de
pietre. Trezită din buimă ceală , mulţimea urla şi mai tare:
— Moarte burghezilor! Tră iască republica socialistă !
Rose râ dea întruna, în vestibulul casei, ca înveselită de această
întâ mplare, şi-i tot dă dea asigură ri servitorului îngrozit:
— Nu sunt ră i la inimă oamenii ă ştia, îi cunosc.
Domnul Grégoire îşi agă ţă , în chip metodic, pă lă ria în cuier. Apoi,
după ce o ajută pe doamna Grégoire să scoată de pe ea paltonu-i de
stofă groasă , spuse şi el, la râ ndu-i:
— Cu siguranţă că , în fond, nu sunt oameni ră i. După ce vor fi urlat
bine, se vor duce să cineze cu şi mai multă poftă .
În această clipă , domnul Hennebeau cobora de la etajul al doilea.
Vă zuse toată scena şi îşi primea acum oaspeţii cu aerul să u obişnuit,
rece şi politicos. Doar paloarea feţei mai tră da plâ nsul ce-l zguduise.
Omul era iară şi stă pâ nit, nedâ nd în vileag decâ t pe administratorul
corect, hotă râ t să -şi îndeplinească obligaţiile.
340
 — Ş tiţi, le spuse el, că doamnele nu s-au întors încă .
Abia acum o nelinişte îi tulbură pe soţii Grégoire. Cécile nu s-a
întors încă ! Dar cum se va întoarce, oare, dacă gluma acestor mineri se
va prelungi?
— M-am gâ ndit să -i silesc să despresureze casa, adaugă domnul
Hennebeau. Din nenorocire, sunt singur aici şi nici nu ştiu unde aş
putea trimite servitorul să -mi aducă patru ostaşi şi un caporal, care să -
mi mă ture golă nimea asta de-aici!
Rose, care nu se clintise din loc, îndră zni, din nou, să murmure.
— Oh, domnule, dar nu sunt deloc oameni ră i…
Directorul clă tină din cap, în vreme ce tumultul de afară creştea şi
se auzea zgomotul înă buşit al pietrelor izbite în faţadă .
— Nu le port nicio duşmă nie, ba chiar îi iert, că ci numai nişte
neghiobi ca ei sunt în stare să creadă că vrem cu orice chip să -i
nenorocim. Numai că eu ră spund de ordine… Ş i câ nd te gâ ndeşti că ,
după câ te am aflat, jandarmii bat drumurile; totuşi, de azi-dimineaţă n-
am putut pune mâ na nici mă car pe unul singur! îşi curmă vorba, ca să -i
facă doamnei Grégoire loc să treacă , apoi spuse: Vă rog, doamnă , nu
staţi aici, intraţi în salon.
Dar bucă tă reasa, care urca de la subsol exasperată , îi mai reţinu, în
vestibul, câ teva clipe. Ea declară că nu-şi mai lua ră spunderea mesei,
că ci aştepta de la patiseria din Marchiennes nişte pateuri pentru vol-
au-vent, pe care le comandase pentru ora patru. Cu siguranţă că bă iatul
de la patiserie, de frica acestor bandiţi a fă cut un ocol. Sau, poate, chiar
fusese jefuit. Ea îşi vedea pateurile împresurate în dosul vreunui tufiş,
asediate, umflâ nd burţile a trei mii de calici, care se vă itau de foame. În
orice caz, lucrul îi fusese adus la cunoştinţă domnului, iar în ceea ce o
privea, mai degrabă şi-ar fi aruncat ospă ţul în foc decâ t, din pricina
revoluţiei, să se spună că ea a scrâ ntit-o,
— Putină ră bdare, spuse domnul Hennebeau. Nimic nu e încă
pierdut, bă iatul mai poate sosi.
Ş i în vreme ce se întorcea spre doamna Grégoire, că reia el însuşi îi
deschise uşa de la salon, ră mase foarte uimit vă zâ nd că pe bancheta
din vestibul şedea un om, pe care, din pricina întunericului crescâ nd,
nu-l putuse desluşi pâ nă în clipa aceea.
341
 — Ia te uită ! Dumneata eşti, Maigrat? Dar ce s-a întâ mplat?
Maigrat se ridicase în picioare, cu chipu-i gras şi palid ră vă şit de
spaimă . Îi pierise înfă ţişarea aceea de om voinic şi sigur pe sine;
explica, umil, că se strecurase în casa domnului director ca să -i ceară
ajutor şi apă rare dacă bandiţii vor vrea să -i jefuiască dugheana.
— Dar vezi bine, doară , că eu însumi sunt ameninţat şi că n-am pe
nimeni să mă apere, ră spunse domnul Hennebeau. Mai cuminte ar fi
fost să fi stat acasă şi să -ţi pă zeşti marfa.
— Oh! am pus barele de fier, şi apoi am lă sat-o şi pe nevastă -mea
acolo.
Directorul se ară tă nemulţumit şi nu-şi ascunse nici dispreţul. De
grozavă pază era în stare fă ptura aceea firavă şi slă bită de câ t fusese
snopită în bă tă i!
— Ce pot să -ţi mai spun, n-am ce-ţi face, încearcă să te aperi singur.
Ş i te sfă tuiesc să te întorci îndată acasă , auzi-i cum cer întruna pâ ine…
Ascultă !
Într-adevă r, tumultul reîncepea, iar lui Maigrat i se pă ru că îşi aude
numele în mijlocul acelor urlete. Să se întoarcă nu mai era cu putinţă ,
că ci, desigur, l-ar fi ciopâ rţit. Pe de altă parte, gâ ndul că îl aştepta ruina
îl deznă dă jduia. Îşi lipi obrazul de panoul de sticlă al uşii, cu fruntea
înă duşită , tremurâ nd de spaimă , pâ ndindu-şi propriu-i dezastru, în
vreme ce soţii Grégoire se hotă râ ră să treacă în salon.
Liniştit, domnul Hennebeau se silea să facă onorurile casei. Dar
zadarnic îşi tot poftea musafirii să ia loc; încă perea închisă , ză vorită ,
luminată de două lă mpi înainte de scă pă tatul soarelui era nă pă dită de
spaime la fiecare nou urlet venii de afară . În încă perea plină de
draperii, care înă buşeau sunetele, furia gloatei pă trundea cu un vuiet şi
mai tulbură tor, aducâ nd o nedesluşită şi cumplită ameninţare. Stă teau
totuşi de vorbă , dar întorcâ ndu-se mereu la această nemaipomenită
ră zmerită . Domnul Hennebeau se ară ta foarte mirat că nu prevă zuse
nimic; câ t despre iscoadele lui, erau atâ t de ră u informate, încâ t el
spumega mai ales împotriva lui Rasseneur, că ruia spunea că -i
recunoaşte, în toate cele întâ mplate, înrâ urirea nefastă . De altfel,
jandarmii vor veni, desigur, era cu neputinţă să fie lă sat în pă ră sire
într-un asemenea chip. Câ t despre soţii Grégoire, aceştia nu se gâ ndeau
342
decâ t la fata lor – să ră cuţa şi scumpa de ea, atâ t de sperioasă din fire! –
poate însă că în faţa primejdiei caleaşca o pornise înapoi, spre
Marchiennes. Ră stimp de încă un sfert de ceas, aşteptarea dură într-o
încordare înteţită de vacarmul din stradă , de zgomotul pietrelor izbind
din câ nd în câ nd în obloanele trase, ce ră sunau ca tobele. Situaţia
aceasta nu mai putea fi îndurată ; domnul Hennebeau tocmai spunea că
trebuie să se ducă jos în stradă , să -i alunge, singur, pe zurbagii şi să
iasă , apoi, în întâ mpinarea tră surii, câ nd apă ru Hippolyte, strigâ nd:
— Domnule, domnule! A sosit doamna, o omoară pe doamna!
Caleaşca neputâ nd depă şi stradela Réquillartului, printre
ameninţă toarele grupuri de oameni, Négrel îşi pusese în aplicare
gâ ndul de a stră bate pe jos cei o sută de metri care-i despă rţeau de
casă şi să bată apoi în uşa mică dinspre gră dină , aproape de
dependinţe; nici vorbă că gră dinarul avea să -i audă , în orice caz se va
gă si cineva să le deschidă . Ş i, la început, lucrurile merseseră cum nu se
poate mai bine, doamna Hennebeau împreună cu domnişoarele
ajunseseră să şi bată în uşă , câ nd nişte femei, care prinseseră de veste,
se repeziră în ulicioară . Atunci tot planul se nă rui. Uşa nu li se
deschidea, iar Négrel încercă zadarnic s-o scoată din ţâ ţâ ni,
nă pustindu-se asupră -i cu umerii. Nă vala femeilor creştea, iar el,
temâ ndu-se să nu fie copleşit, luă deznă dă jduita hotă râ re de a le
împinge şi pe mă tuşă -sa şi pe cele trei domnişoare, pentru a ajunge la
scara de la intrare, trecâ nd prin valul celor ce împresuraseră casa. Dar
această încercare produse o încă ierare: nu li se dă dea drumul; o ceată
de oameni urlâ nd îi hă rţuia, în vreme ce mulţimea începuse să se
reverse într-acolo, venind şi din dreapta şi din stâ nga, fă ră să înţeleagă
încă ce se întâ mplase, uimită doar de doamnele frumos îmbră cate, ce
că zuseră , nă uce, în acest iureş. Atunci se produse o asemenea
ză pă ceală , încâ t se petrecu una dintre acele inexplicabile întâ mplă ri ce
ţin de nebunie. Lucie şi Jeanne, ajungâ nd pâ nă la scară , se strecuraseră
înă untru, prin uşa pe care o întredeschisese jupâ neasa; doamna
Hennebeau izbutise şi ea să le urmeze; iar, după ea, intră , în cele din
urmă , şi Négrel, care ză vorî uşa pe dină untru, încredinţat că o vă zuse
pe Cécile pă trunzâ nd cea dintâ i în casă . Dar nu era; dispă ruse undeva,
în drum, cuprinsa de o astfel de spaimă , încâ t nu mai vă zuse casa şi se
343
aruncase singură în plină primejdie.
Îndată se înă lţă un strigă t:
— Tră iască republica socialistă ! La moarte cu burghezii! La moarte
cu ei!
Unii dintre ei, vizâ nd-o de departe, sub voaleta ce-i ascundea chipul,
o luau drept doamna Hennebeau. Alţii spuneau că este o prietenă a
doamnei Hennebeau, şi anume nevasta unui inginer de la o uzină din
apropiere, că ruia lucră torii îi purtau o ură de moarte. Ş i, de altminteri,
asta nu avea nicio însemnă tate; rochia de mă tase, paltonul de blană şi
pâ nă şi pana albă de la pă lă rie îi îndâ rjeau pe oameni. Ră spâ ndea un
miros de parfum, purta ceas, avea pielea fină a unei trâ ndave care nu
se atingea niciodată de că rbune.
— Aşteaptă numai, strigă bă trâ na Brû lé, o să -ţi facem curul dantelă !
— Toate astea de la noi le fură , scâ rbele! reluă cumă tră Levaque. Ia
uitaţi-vă cum se înfofoleşte în blană , în vreme ce noi cră pă m de frig… la
dezbră caţi-mi-o goală -golută , cum a fă cut-o mă -sa, ca să înveţe cum se
tră ieşte!
Mouquette se avâ ntă deodată :
— Da, da, trebuie biciuită !
Iar femeile, strivindu-se în această să lbatică întrecere, îşi tâ rau
zdrenţele, înghesuindu-se ca să înhaţe fiecare câ te o ciozvâ rtă din
această odraslă de bogă tani. Fă ră îndoială că şezutul nu-i era mai
acă tă rii decâ t al orică rei alte femei. Ba multe dintre ele erau chiar
putrede sub gră mada de zorzoane. Nedreptatea dura de prea multă
vreme, şi silite vor fi să se îmbrace ca lucră toarele toate aceste curve
care aveau neruşinarea să cheltuiască doi franci şi jumă tate numai
pentru spă latul unei fuste!
În mijlocul acestor dezlă nţuite capii, Cécile tremura de frică , cu
picioarele înţepenite, bâ lbâ ind întruna aceleaşi cuvinte:
— Doamnelor, vă rog foarte mult, doamnelor, să nu-mi faceţi niciun
ră u…
Deodată scoase un ţipă t ră guşit: nişte mâ ini reci o apucaseră de gâ t.
Taica Bonnemort, în preajma că ruia fusese împinsă de valul mulţimii,
era acela care o înşfă case. Pă rea ca beat din pricina foamei, nă ucit de
îndelunga-i mizerie, smuls pe neaşteptate, de cine ştie ce asmuţită ură ,
344
din resemnarea în care ză cea de jumă tate de veac. După ce, în viaţa sa,
scă pase de moarte doisprezece tovară şi de lucru, înfruntâ nd primejdia
de a-şi lă sa ciolanele în fundul minei pră buşite sau nă pă dite de grizu,
se lă sa acum în voia unei porniri pe care n-ar fi putut-o lă muri, dar
care îl împingea să facă aşa, fascinat de albeaţa acestui gâ t de fecioară .
Ş i cum, în ziua aceasta, fusese cum nu se poate mai tă cut, strâ ngea
degetele, cu aeru-i de bă trâ nă fiară beteagă , cu mintea ră tă cind la cine
ştie ce aduceri-aminte.
— Nu, nu aşa, urlau femeile, s-o lă să m cu curu-n vâ nt… cu curu-n
vâ nt!
De îndată ce toţi cei din casă îşi dă dură seama de întâ mplare, Négrel
şi domnul Hennebeau, curajoşi, deschiseseră din nou uşa, ca să iasă în
ajutorul Cécilei. Dar acum gloata se îngră mă dise la poarta gră dinii, aşa
încâ t nu le era deloc uşor să iasă de acolo. Urmă o încă ierare, în vreme
ce, înspă imâ ntaţi, soţii Grégoire ieşiră în pragul uşii.
— Las-o, taică , las-o! E domnişoara de la Piolaine! strigă mama
Maheu că tre bă trâ nul Bonnemort, recunoscâ nd-o pe Cécile, de pe al
că rei chip o femeie sfâ şiase voaleta.
Câ t despre É tienne, care era tulburat de această ră zbunare
împotriva unui copil, fă cea tot ce-i sta în putinţă ca s-o scape din
ghearele mulţimii. Îi veni în minte gâ ndul fericit de a striga, în vreme
ce învâ rtea în vă zduh barda, pe care-o smulsese din mâ inile lui
Levaque:
— La Maigrat, fir-ar al dracului! Dugheana-i e plină de pâ ine!
Haideţi la Maigrat, să -i facem praf şandramaua!
Ş i, din zbor, É tienne dă du cea dintâ i lovitură cu barda în uşa
pră vă liei. Unii tovară şi de lucru îl urmaseră , Levaque, Maheu şi alţi
câ ţiva. Dar femeile se înverşunau. Cécile, scă pâ nd de taica Bonnemort,
că zuse în mâ inile mamei Brû lé. Sub conducerea lui Jeanlin, Lydie şi
Bébert, tâ râ ndu-se de-a buşilea, se strecurau în patru labe pe sub
fustele duduiţei, ca să -i vadă şezutul. Apucaseră s-o şi smucească care
încotro, să -i sfâ şie veşmintele, câ nd se ivi un om că lare, care, dâ nd ghes
armă sarului, înainta prin mulţime, plesnind cu cravaşa pe toţi cei ce nu
se dă deau în lă turi destul de repede.
— Ah, nemernicilor, aţi ajuns să ne biciuiţi fetele!
345
 Era Deneulin, ce sosea, la ceasul hotă râ t, pentru masa la care fusese
poftit. Dintr-o să ritură fu pe caldarâ m şi o înşfă că , cu o mâ nă , pe Cécile,
de mijloc, iar cu cealaltă , conducâ ndu-şi calul cu e extraordinară forţă
şi îndemâ nare, se folosea de el ca de un viu tă iş despică tor pentru a-şi
croi drum prin mulţimea ce se dă dea înapoi, de teama loviturilor de
copită . Lâ ngă grilajul porţii, încă ierarea nu se sfâ rşise încă . Totuşi, el
dă du nă vală , zdrobind, în trecere, mâ ini şi picioare. Acest neaşteptat
ajutor îi scă pă dintr-o mare primejdie şi pe Négrel şi pe domnul
Hennebeau, care erau înjuraţi şi loviţi. Ş i în vreme ce tâ nă rul intra, în
cele din urmă , în casă cu Cécile leşinată , Deneulin, care, în capul
scă rilor, îl apă ra cu masivul să u trup pe director, fu lovit de o piatră ,
din pricina că reia mult nu lipsi ca să se aleagă cu umă rul zdrobit.
— Aşa, foarte bine, strigă el, după ce mi-aţi zdrobit maşinile, acum
zdrobiţi-mi şi oasele!
Ş i, cu repeziciune, împinse uşa, asupra că reia se abă tu, în urmă -i, ca
grindina, o ploaie de pietre.
— Ce turbaţi! reluă el. Încă o clipă de ză bavă , şi mi-ar fi cră pat capul,
ca pe un bostan gol… Nu se mai poate înţelege nimeni cu ei, ce să le
mai faci? Ă ştia nu mai ştiu de nimic şi numai ciomagul le mai poate fi
leac.
În salon, soţii Grégoire izbucniră în plâ ns vă zâ nd-o pe Cécile
revenindu-şi în fire. Scă pase cu totul nevă tă mată , nu se alesese nici
mă car cu o zgâ rietură , îşi pierduse doar voaleta. Dar spaima le crescu
câ nd se pomeniră cu bucă tă reasa lor, cu Mélanie, care povestea cum
mulţimea le devastase casa de la Piolaine. Înnebunită de frică , venise în
goană să -i vestească pe stă pâ ni. Intrase şi ea, în toiul încă ieră rii, tot
prin uşa întredeschisă , fă ră ca s-o fi ză rit cineva; iar în povestea-i, care
nu mai lua sfâ rşit, singura piatră a lui Jeanlin, care spă rsese doar o
fereastră , se prefă cea într-un bombardament în toată legea, de pe
urma că ruia zidurile casei fuseseră cră pate. Atunci vederile domnului
Grégoire în această privinţă fură în întregime zdruncinate: îi
mă celă reau fata, casa i-o ră deau de pe suprafaţa pă mâ ntului; era,
aşadar, adevă rat că minerii erau îndâ rjiţi, sub cuvâ nt că , aşa
cumsecade cum era, tră ia din munca lor?
Fata în casă , care adusese un ştergar şi apă de colonie, repeta:
346
 — Ş i totuşi e de neînţeles, că ci oamenii ă ştia nu sunt deloc ră i la
inimă .
Foarte palidă , doamna Hennebeau, care se aşezase, nu-şi revenea
încă din emoţie; îşi regă si doar un zâ mbet la auzul cuvintelor de laudă
pentru curajul lui Négrel. Pă rinţii domnişoarei Cécile, mai ales, îi
mulţumeau tâ nă rului; că să toria era, acum, ca şi fă cută . Domnul
Hennebeau privea tă cut, ochii alunecâ ndu-i de la nevastă -sa la acest
amant, pe care, de dimineaţă , jurase că îl va ucide, apoi la această fată ,
care, fă ră îndoială , îl va descotorosi de el în curâ nd. Nu era zorit de fel
şi nu se temea decâ t de un singur lucru, şi anume că îşi va vedea soţia
rostogolindu-se tot mai jos, poate chiar în braţele vreunui lacheu.
— Dar voi, fetele tatii, vorbi Deneulin că tre Lucie şi Jeanne, voi n-aţi
pă ţit nimic?
Lucie şi Jeanne tră seseră , într-adevă r, o mare spaimă , dar le pă rea
bine că fuseseră martore la această întâ mplare. Acum râ deau.
— Ei, drace, continuă tată l lor, grozavă zi petrecură m, ce să mai
spun!… Dacă aveţi cumva nevoie de vreo zestre, cuminte aţi face să v-o
câ ştigaţi singure; ba chiar gâ ndiţi-vă că aţi putea fi silite să mă
întreţineţi voi pe mine.
Glumea, cu glasul tremurâ nd. Lacrimile îi podidiră ochii câ nd cele
două fete îi să riră de gâ t.
Domnul Hennebeau îl auzise pe Deneulin mă rturisindu-şi ruina. Un
aprig gâ nd îi ilumină chipul. Vandame-ul urma să cadă aşadar în
braţele Regiei Montsou, şi aceasta era compensaţia mult nă dă jduită ,
providenţiala lovitură prin care va redobâ ndi graţia domnilor
administratori ai companiei. La fiecare dezastru din existenţa sa, îşi
gă sea un refugiu în stricta executare a dispoziţiilor primite, fă câ nd din
disciplina ostă şească în care tră ia micul lui ungher de fericire pe lume.
Începuseră să se calmeze, salonul se cufunda într-o pace obosită , în
liniştita lumină a celor două lă mpi şi în moleşitoarea atmosferă a
belşugului de draperii. Dar ce s-o fi petrecut oare pe-afară ? Nu se mai
auzeau vuietele scandalagiilor şi nici pietrele izbind faţada casei, ci
doar zgomotul unor grele lovituri înă buşite, ca zgomotul acelor
lovituri de topor care ră sună în adâ ncul pă durilor. Voiră să ştie ce se
întâ mplă şi se reîntoarseră în vestibul, ca să arunce o privire prin
347
geamul uşii de la intrare. Pâ nă şi doamnele, împreună cu
domnişoarele, urcară într-o încă pere de la etajul întâ i, ca să privească
de după oblon.
— Îl vezi pe tică losul de Rasseneur, peste drum, pe pragul
câ rciumii? îi spuse domnul Hennebeau lui Deneulin. L-am mirosit eu,
trebuie să aibă un amestec în toate astea.
Ş i totuşi nu era Rasseneur, ci É tienne, care, cu lovituri de topor,
spă rgea uşa dughenei lui Maigrat. Ş i îşi tot îndemna tovară şii de lucru:
Da ce, oare mă rfurile astea din pră vă lie nu erau, într-adevă r, ale
minerilor? Ş i nu era, oare, dreptul lor să -şi ia înapoi bunurile din
mâ inile acestui hoţ, care-i jecmă nea de atâ ta amar de vreme şi care, la
un singur cuvâ nt al companiei, îi lă sa să crape de foame? Treptat-
treptat, cu toţii se îndepă rtau, lă sâ nd casa directorului, alergâ nd
dincoace, la jaful dughenei învecinate. Urletul: „Pâ ine! Pâ ine! Pâ ine!” se
auzea din nou. Vor gă si, desigur, pâ ine în dosul acestei uşi. Furia
foamei îi ră scolea cumplit, ca şi cum starea care-i cuprinsese i-ar fi
fă cut, dacă ar mai fi fost prelungită , să -şi dea duhul acolo, pe loc. Se
îngră mă deau în asemenea hal la uşă , încâ t, la fiecare avâ ntare a
toporului, É tienne se temea ca nu cumva să ră nească pe careva dintre
ei.
Între timp, Maigrat, care ieşise din vestibulul locuinţei domnului
Hennebeau, se refugiase întâ i în bucă tă rie; dar de acolo nu auzea
nimic; visa cumplite atacuri împotriva dughenei sale; şi tocmai urca,
pentru a se piti apoi în dosul cişmelei din curte, câ nd desluşi, destul de
limpede, trosnetele uşii, îndemnurile la jaf, îşi auzi pomenit numele.
Aşadar, nu era doar un vis ră u: chiar dacă nu vedea, auzea acum, cu
urechile vâ jâ indu-i de urmă rirea atacului. Fiecare lovitură de topor îi
spinteca inima. Vreo ţâ ţâ nă a uşii trebuie să fi să rit, doar câ teva minute
încă , şi dugheana va că dea în mâ inile lor. În închipuire, toate acestea i
se zugră veau aievea, cumplite, nă vala bandiţilor, apoi spargerea
sertarelor, golirea sacilor, înghiţirea tuturor merindelor, a bă uturilor
toate, casa însă şi mă turată de pe faţa pă mâ ntului, de nu avea să mai
ră mâ nă nimic în urmă , nici mă car vreun toiag, pe care să se sprijine
câ nd va cutreiera tâ rgurile, cerşind. Nu, nu, nu-i va lă sa să -l aducă la
sapă de lemn; decâ t aşa, mai bine să -i ră mâ nă ciolanele acolo. De câ nd
348
se pitise în locul acela, vedea, la fereastra celeilalte faţade a casei,
firava siluetă a neveste-sii, palidă , tulbure în îndoielnica lumină de
după geam; privea, fă ră îndoială , cum loviturile se apropiau de ea, cu
aeru-i resemnat de biată fă ptură bă tută . Dedesubt era un hangar
aşezat aşa încâ t din gră dina locuinţei domnului Hennebeau cineva s-ar
fi putut urca pe el agă ţâ ndu-se de grilajul de lemn de pe zidul
despă rţitor; apoi, de aici, nu era lucru greu de urcat mai departe, pe
olane, pâ nă la fereastră . Gâ ndul de a se reîntoarce pe această cale acasă
nu-i dă dea pace, acum, câ nd îi pă rea ră u că plecase. Poate că ar avea
încă vreme să -şi baricadeze pră vă lia, îngră mă dind mobile în spatele
uşii; ba chiar îi veneau în minte fel de fel de alte apă ră ri eroice, ca, de
pildă , untdelemn clocotit, petrol aprins, turnat de sus. În el se dă dea o
bă tă lie atâ t de cumplită între această patimă pentru bunurile lui şi
spaima ce-l stă pâ nea, încâ t ajunsese să geamă . La zgomotul unei mai
grele lovituri de topor, se hotă rî deodată . Biruit de zgâ rcenie, gâ ndea
că atâ t el, câ t şi nevastă -sa mai curâ nd vor acoperi sacii cu propriile lor
trupuri decâ t să lase la voia întâ mplă rii o singură pâ ine.
Aproape îndată izbucniră huiduielile:
— Uite-l, uite-l! Motanul s-a cocoţat colo sus! Pe el! Pe el!
Mulţimea îl ză rise pe Maigrat pe acoperişul hangarului. În
înfrigurata-i pornire, urcase, aşa greoi cum era, destul de sprinten
grilajul de lemn, fă ră a se sinchisi de şipcile ce se frâ ngeau; iar acum,
lipit cu burta de olane, se tâ ra de-a lungul acoperişului, stră duindu-se
să ajungă pâ nă la fereastră . Dar urcuşul îi venea prea pieptiş, burta îi
stingherea mişcă rile, i se smulgeau unghiile din carne. Cu toate
acestea, ar fi izbutit să se tâ rască pâ nă sus dacă n-ar fi început să
tremure la gâ ndul că l-ar îi putut nimeri vreo piatră azvâ rlită din
stradă , că ci gloata, pe care el nu o mai vedea, striga, întruna, de jos:
— Puneţi mâ na pe motan! Puneţi mâ na pe motan!… Trebuie să -i
facem de petrecanie!
Ş i, deodată , mâ inile-i se desprinseră amâ ndouă , în acelaşi timp, de
olanele de care se încleştaseră , şi el se rostogoli ca un bulgă re; mai
să ltă o dată , izbindu-se de jgheabul acoperişului, şi că zu de-a
curmezişul zidului despă rţitor atâ t de ră u, încâ t, smucit într-o parte, se
pră buşi pe caldarâ m, zdrobindu-şi ţeasta capului de muchea unei
349
pietre de kilometraj. Îi ţâ şniră creierii afară . Era mort. Nevastă -sa, de
sus, cu chipul palid şi abia desluşit prin fereastră , privea fă ră încetare.
În cea dintâ i clipă , gloata încremeni. É tienne înţepeni locului şi
barda îi alunecă din mâ nă . Maheu, Levaque şi toţi ceilalţi uitară de
dugheană , cu ochii ţintă spre zidul pe care se prelingea molcom o
şuviţă de purpură . Urletele se curmară , o cotropitoare tă cere pecetluia
întunericul crescâ nd.
Îndată după aceea huiduielile reîncepură . Femeile se repeziră ,
asmuţite de beţia de sâ nge:
— Vasă zică mai există un Dumnezeu milostiv! Ah, porcul, s-a
ispră vit cu el!
Fă cură roată în jurul trupului neînsufleţit, cald încă , îl batjocoriră , în
hohote de râ s, strigâ nd: „Bot murdar!” capului sfă râ mat, urlâ ndu-şi,
astfel, în faţa morţii îndelung mocnita ură a vieţii lor fă ră de pâ ine.
— Îţi datoram şaizeci de franci, iată că ţi-ai luat plata, tâ lharule!
spuse mama Maheu, îndâ rjită ca şi celelalte. Niciodată n-o să mai poţi
refuza să -mi dai pe datorie… Aşteaptă numai, să vezi! Am să te îndop şi
mai mult!
Scormoni, cu grebla celor zece degete, pă mâ ntul, scoase doi pumni
plini, cu care, clocotind de mâ nie, îi umplu gura.
— Haide! na! mă nâ ncă !… Ţ ine! înghite, înghite, aşa cum ne înghiţeai
pe noi!
Înjură turile se înteţiră , în vreme ce mortul, întins pe spate,
încremenit, îşi aţintise marii-i ochi sticloşi că tre cerul din a că rui uriaşă
boltă cobora noaptea. Pă mâ ntul acela, îndesat în gura sa, era pâ inea pe
care nu voise să le-o dea. Dar alta pâ ine decâ t asta nu va mai mâ nca de-
acum înainte. Faptul că -i lă sase pe oamenii nevoiaşi pradă foametei
nu-i purtase, pasă mite, noroc.
Dar femeile mai aveau încă a se ră fui cu el. Aidoma unei haite de
lupi, îi dă deau tâ rcoale, mirosindu-l. Nă scoceau, care mai de care, vreo
batjocură sau vreo să lbă ticie, ca să -şi verse nă duful.
Se auzi glasul piţigă iat al bă trâ nei Brû lé:
— Trebuie să -l jugă nim, ca pe un motan!
— Da, da, pe el! Pe el! Fă cut-a destule pe lume otreapa asta!
Mouquette se şi apucase să -l dezbrace, tră gâ ndu-i jos pantalonii, în
350
vreme ce cumă tră Levaque îi ţinea picioarele. Iar mama Brû lé, cu
bă trâ nele-i mâ ini ciolă noase, depă rtâ ndu-i coapsele despuiate,
înşfă case vestigiile fostei sale bă rbă ţii. Ţ inâ ndu-le pe toate, tră gea de
ele ca să le smulgă , cu o opintire care, încordâ ndu-i uscata şiră a
spină rii, fă cea să -i trosnească din încheieturi braţele prelungi.
Gră mada de piele îi mai dă du de furcă , se mai opinti o dată şi, în cele
din urmă , smulse fâ şia de carne, o ciozvâ rtă pă roasă şi sâ ngerâ ndă , pe
care o roti în vă zduh cu un râ njet de izbâ ndă :
— Uite-o! Uite-o!
Glasuri ascuţite întâ mpinară cu uralele blestemelor cumplitul
trofeu:
— Ah, tică losule, de-acuma n-ai să mai umfli burţile fetelor noastre!
— Da, da, n-o să -ţi mai faci mendrele cu noi şi n-o să mai venim,
toate, întins la tine, cu poalele peste cap, pentru un codru de pâ ine.
— Uite! Îţi datorez şase franci, vrei să mi te dau arvună ? în ce mă
priveşte, mă învoiesc bucuroasă , dacă mai eşti în stare!
La această glumă , ră spunseră cu pornirea unei bezmetice veselii. Îşi
ară tau, una alteia, sâ ngerâ ndă fâ şie de carne, ca pe o fiară haină , de pe
urma că reia fiecare avusese de suferit, pe care o striviseră în sfâ rşit şi
pe care o vedeau acum, inertă , în mâ inile lor. O scuipau, umflâ ndu-şi
fă lcile, într-un capiu râ njet de dispreţ.
— Gata, nu mai poate! Nu mai poate!… Nu mai este bă rbat ă la de l-
or bă ga dracului în pă mâ nt… Du-te de putrezeşte, fleaşcă ce eşti!
Atunci, bă trâ na Brû lé înfipse ghemul de carne în vâ rful ciomagului;
şi, ducâ ndu-l pe sus, purtâ ndu-l ca pe un stindard, se avâ ntă pe drum,
urmată de spumegâ nda nă vală a femeilor ce urlau. Stropi de sâ nge
picurau; această tristă ruptură de carne spâ nzura ca o ră mă şiţă pe
butucul unui mă celar. Sus, la fereastră , doamna Maigrat adă sta încă , în
aceeaşi necurmată încremenire. Dar, la cea din urmă lică rire a
amurgului, cusururile sticlei fă cură ca, prin încâ lcitele ei ape, obrazul
alb al femeii să se înfă ţişeze schimonosit, schiţâ nd parcă un surâ s.
Snopită în bă tă i, înşelată în fiecare ceas, gâ rbovită de la ivirea zorilor şi
pâ nă în puterea nopţii pe filele unui registru, râ dea, poate, acum, câ nd
gloata femeilor gonind tâ ra după sine haina fiară , fiara strivită , înfiptă
la capă tul ciomagului.
351
 Această înfricoşă toare ispravă împlinindu-se, îi pră buşi pe ceilalţi
într-o încremenire de gheaţă , aşa încâ t nici É tienne, nici Maheu, nimeni
nu avusese vreme să intervină : ră maseră stane de piatră la vederea
acestei nă vale, cutreierată de capia ră zbună rii. În uşa cafenelei Tison
apă rură câ teva chipuri: Rasseneur, palid de revoltă , Zacharie şi
Philomène, buimă ciţi de ceea ce le vă zuseră ochii. Cei doi bă trâ ni, taica
Bonnemort şi Mouque, clă tinau din cap, cu fruntea întunecată . Doar
Jeanlin fă cea mare haz, îi dă dea coate lui Bébert şi o silea pe Lydie să
ridice nasul din pă mâ nt. Dar femeile, întorcâ nd spatele dughenei lut
Maigrat, începuseră să şi plece de acolo, trecâ nd pe sub ferestrele
direcţiei. Acolo, doamnele şi domnişoarele mai întindeau gâ tul de după
obloane. Nu putuseră surprinde scena, ascunsă vederii lor de zidul din
faţa casei, nedesluşind mai nimic în întunericul tot mai adâ nc al nopţii.
— Dar ce-or fi avâ nd, oare, înfipt în vâ rful ciomagului? întrebă
Cécile, care cutezase să privească în stradă .
Lucie şi Jeanne spuneau că era, pesemne, vreo piele de iepure.
— Nu, nu, murmură doamna Hennebeau, or fi pră dat mezelă ria, mi
se pare că e o ciozvâ rtă de porc…
Dar, în aceeaşi clipă , tresă ri şi amuţi. Doamna Grégoire îi fă cuse
semn cu genunchiul. Amâ ndouă ră maseră ca tră snite. Duduiţele, palide
foarte, nu mai întrebară nimic, urmă rind cu ochii holbaţi această
viziune roşie pe fundalul beznei.
É tienne agită din nou barda în vă zduh. Dar starea aceea de apă sare
mai stă ruia încă ; trupul neînsufleţit al lui Maigrat ză cea întins la
pă mâ nt, era o stavilă în drum şi apă ra dugheana. Mulţi dintre ră zvră tiţi
se dă duseră înapoi, ca şi cum, să tui, se potoleau acum cu toţii. Maheu
sta îngâ ndurat, câ nd auzi şoptindu-i-se la ureche să fugă . Se întoarse şi
o recunoscu pe Catherine, în veşnica-i veche haină bă rbă tească ,
neagră , cu sufletul la gură . Cu o mişcare, o dete la o parte. Nici nu voia
s-o asculte şi o ameninţă cu bă taia. Atunci ea fă cu un gest de
deznă dejde, mai şovă i o clipă şi alergă apoi că tre É tienne.
— Fugi, fugi, vin jandarmii!
Ş i el o alunga, o fă cea de ocară , simţind cum îi nă vă leşte sâ ngele în
obraz numai câ nd îşi aducea aminte că îl pă lmuise. Dar, nedâ ndu-se
bă tută , ea îl sili să zvâ rle barda din mâ nă şi, apucâ ndu-l cu amâ ndouă
352
braţele, îl tâ rî după sine, cu o forţă irezistibilă .
— Dacă îţi spun că vin jandarmii!… De ce nu-nţelegi? Ş i, dacă vrei să
ştii, Chaval e ă la care s-a dus să -i caute şi-i aduce aici. Mie mi-e silă de
ce-a fă cut şi am venit… Fugi, nu vreau să te prindă .
Ş i Catherine îl trase după ea în clipa în care, din depă rtare, se auzea
un tropot greu zguduind caldarâ mul şoselei. Îndată după aceea izbucni
un strigă t: „Jandarmii! Jandarmii!” Fu un adevă rat pră pă d, o atâ t de
bezmetică fugă din calea lor, încâ t în câ teva secunde drumul ră mase
deschis, cu desă vâ rşire curat, ca şi cum l-ar fi mă turat suflul unui
uragan. Doar trupul neînsufleţit al lui Maigrat mai fă cea, pe pă mâ ntul
alb, o pată de umbră , în faţa cafenelei Tison nu mai ră mă sese decâ t
Rasseneur, care, uşurat, cu fruntea senină , aplauda preauşoara izbâ ndă
a să biilor, în vreme ce, în pustiul Montsou, cufundat în întuneric, în
liniştea aşternută de-a lungul faţadelor de case ferecate, burghezii, cu
fruntea brobonită de o sudoare rece, clă nţă neau din dinţi, fă ră mă car a
cuteza să zvâ rle o privire afară . Câ mpia se îneca în noaptea adâ ncă ; nu
se mai vedeau decâ t furnalele înalte şi cuptoarele de cocs care scoteau
flă că ri, pe fondul cerului tragic. Greoi, tropotul jandarmilor se apropia.
Apă rură , alcă tuind o masă compactă , întunecată . Ş i, după ei,
încredinţată în paza lor, tră sura patisierului din Marchiennes sosea şi
ea, în sfâ rşit; un bă ieţaş, să rind jos, se apucă să -şi despacheteze,
liniştit, pateurile de vol-au-vent.

353
 PARTEA A Ş ASEA

Se mai scurse şi cea dintâ i chenzină a lui februarie, frigul unor zile
întunecate prelungea apriga iarnă , fă ră cruţare pentru cei nevoiaşi.
Oamenii stă pâ nirii bă tuseră , din nou, drumurile: prefectul din Lille, un
procuror, un general. Ş i nu le fuseseră de ajuns jandarmii, armata
venise să ocupe mina Montsou, un regiment întreg, ai că rui ostaşi
fă cuseră tabă ră între Beaugnies şi Marchiennes. Detaşamente
înarmate pă zeau puţurile, se postaseră soldaţi în faţa fiecă rei maşini.
Casa directorului, şantierele companiei şi pâ nă şi locuinţele unora
dintre burghezi erau ca zburlite de ţepii baionetelor. Nu se mai auzea,
de-a lungul caldarâ mului, decâ t mersul agale al patrulelor. Pe rambleul
Voreuxului sta, zi şi noapte, înfiptă o santinelă , aidoma unui foişor,
stră juind din înă lţime neteda câ mpie, în gerul de gheaţă ce sufla acolo
sus; şi din două în două ceasuri, precum într-o ţară vră jmaşă ocupată ,
ră sunau strigă tele santinelelor:
— Cine-i?… Înaintează şi spune parola!
Nică ieri nu se reluase lucrul. Ba, dimpotrivă , greva se întinsese: la
minele Crève-coeur, Mirou, Madeleine, extragerea că rbunelui încetase,
ca şi la Voreux; minele Feutry-Cantel şi Victoire erau în fiecare zi
pă ră site de alţi lucră tori; pâ nă şi la Saint-Thomas, care scă pase pâ nă
acum neatinsă , lipseau oamenii. Se vă dea, de astă dată , o mută
îndă ră tnicie în faţa acestei desfă şură ri de forţe, care îndâ rjea
354
simţă mâ ntul de mâ ndrie al minerilor. Coloniile pă reau pustii în
mijlocul câ mpiilor de sfeclă . Niciun lucră tor nu se mişca de acasă , abia
de mai întâ lneai, din întâ mplare, câ te unul izolat, care, la vederea
pantalonilor roşii, zvâ rlind o privire piezişă , trecea, cu capul în
pă mâ nt. Şi, în această adâ ncă pace a tristeţii, în această îndă ră tnicie
pasivă , cu care se împotriveau puştilor, mocnea blâ ndeţea amă gitoare,
silita şi ră bdă toarea supunere a fiarelor în cuşcă , cu ochii la dresor,
gata să -i sară în ceafă dacă şi-ar întoarce faţa de la ele. Compania, care
se ruina din pricina acestei stagnă ri a lucrului, spunea că va angaja
mineri din Borinage, situat la graniţa cu Belgia; dar nu îndră znea s-o
facă ; astfel încâ t în acest punct ră mă sese bă tă lia dintre minerii care
stă teau închişi în casă şi puţurile moarte, pă zite de armată .
Chiar de a doua zi de la cumplita întâ mplare, această pace se
instaurase deodată , dar ascunzâ nd o asemenea panică , încâ t
strică ciunile şi atrocită ţile erau trecute sub cea mai desă vâ rşită tă cere.
Ancheta ce se deschisese stabilea că Maigrat murise că zâ nd din
propria sa vină , iar groaznica mutilare a cadavrului ră mâ nea
nelă murită ; în jurul ei se şi ţesuse o legendă . În ceea ce priveşte
compania, aceasta nu-şi dă dea în vileag pierderile suferite, ca şi soţii
Grégoire, care nu voiau să -şi compromită fata în scandalul unui proces,
în care ea ar fi fost silită să apară în faţa justiţiei. Totuşi, se
produseseră unele arestă ri, fuseseră ridicaţi câ ţiva imbecili şi ză pă ciţi,
ca întotdeauna în astfel de împrejură ri, oameni care se aflaseră şi ei în
treabă , fă ră să aibă habar de nimic. Din greşeală , Pierron fusese dus, cu
că tuşele la mâ ini, pâ nă la Marchiennes, fapt care mai stâ rnea încă
hazul tovară şilor de lucru. Nu lipsise mult ca şi Rasseneur să fie dus
între doi jandarmi. Direcţia se mulţumea să alcă tuiască liste de
concedieri, urmară masive restituiri ale că rţuliilor de muncă : Maheu
şi-o primise, ca şi Levaque, precum şi alţi treizeci şi patru dintre
tovară şii lor de lucru, şi aceasta numai în colonia celor „două sute
patruzeci”. Iar vina cea mai grea că dea asupra lui É tienne, care se
dă duse la fund din seara încă ieră rii şi încă era că utat, fă ră a i se putea
da de urmă . Chaval, în vră jmaşa-i pornire, îl denunţase, refuzâ nd – la
implorarea Catherinei, care voia să -şi salveze pă rinţii – să dea în vileag
şi numele celorlalţi. Zilele treceau, una după alta, cu toţii simţeau că
355
lucrurile nu se ispră viseră deloc aici şi aşteptau sfâ rşitul cu inima
apă sată ca de o povară .
De atunci, burghezii din Montsou se deşteptau în fiecare noapte din
somn, tresă rind, cu urechile vuind de dangă tul unui imaginar clopot de
alarmă , cu nă rile înfiorate, presimţind mirosul greu al prafului de
puşcă . Dar ceea ce puse capac la toate şi-i scoase din minţi fu o predică
a noului lor preot, abatele Ranvier, acest popă slă bă nog, cu ochii ca
două roşii boabe de jeratic, succesorul abatelui Joire. Câ t de departe
era noua faţă bisericească de surâ ză toarea discreţie a celuilalt, a că rui
unică grijă de blajin rotofei era să tră iască în bună înţelegere cu toată
lumea! Îşi luase oare abatele Ranvier îngă duinţa de a deveni
apă ră torul cumpliţilor nelegiuiţi, porniţi să compromită întregul ţinut?
Gă sea scuze monstruozită ţilor să vâ rşite de grevişti, ataca violent
burghezimea, pe umerii că reia arunca povara întregii ră spunderi.
Burghezia era aceea care, deposedâ nd biserica de stră vechile-i
libertă ţi, pentru a le folosi ea însă şi cu strâ mbă tate, fă cuse din această
lume un blestemat să laş al nedreptă ţii şi al suferinţei; ea era aceea care
nu lă sa să se stingă învră jbirile dintre muritori, care, prin ateismul,
prin refuzul încă pă ţâ nat de a se întoarce la credinţă , la tradiţiile de
înfră ţire ale celor dintâ i creştini, împingea întreaga suflare omenească
spre o cumplită pră pastie. Ş i îndră znise să -i ameninţe pe bogă taşi, le
atră sese luarea-aminte că , dacă se vor ară ta îndă ră tnici în a nu pleca
urechea la glasul lui Dumnezeu, atunci, fă ră îndoială , atotputernicul îşi
va întoarce faţa spre cei nă pă stuiţi: va smulge aurul din mâ inile celor
necredincioşi, care se bucurau de el, şi îl va împă rţi obidiţilor
pă mâ ntului, spre triumful vrerii sale în lume. Auzind toate acestea,
cucernicele tremurau, notarul declara că este vorba despre cel mai
înră it socialism, cu toţii îl vedeau pe acest preot în fruntea unei bande,
ce agita crucea în vă zduh, pră buşind sub grele lovituri societatea
burgheză instaurată la 89.
Domnul Hennebeau, că ruia toate acestea îi fură aduse la cunoştinţă ,
se mulţumi să spună , ridicâ nd din umeri:
— Dacă ne va plictisi prea mult, episcopul o să ne scape de el.
Ş i în vreme ce vâ ntul panicii vuia astfel, de la un capă t la celă lalt al
câ mpiei, É tienne tră ia sub pă mâ nt, în fundul Réquillartului, în
356
ascunză toarea lui Jeanlin. Aici îşi fă cuse tainiţa şi nimă nui nu-i trecea
prin minte că e atâ t de aproape. Liniştita cutezanţă a acestui refugiu,
chiar în mină , în această galerie pă ră sită a vechiului puţ, dejucase toate
cercetă rile. Sus, prunii să lbatici şi tufă rişul de pă ducel, crescuţi printre
schelă riile pră buşite ale turlei, astupau intrarea; nimeni nu se mai
aventura pe acolo, că ci cel ce ar fi vrut să o facă ar fi trebuit să
cunoască chipul în care se putea coborî, ar fi trebuit să se agaţe de
ră dă cinile scoruşului, apoi, fă ră nicio frică , să -şi dea drumul în jos,
pentru a atinge cu piciorul treptele încă solide; şi alte piedici îl mai
apă rau pe É tienne: că ldura înă buşitoare a canalului de aeraj, o sută şi
două zeci de. metri de coborâ re, plină de primejdii, apoi o alunecare de-
a buşilea, legată de mari greută ţi, de vreun sfert de leghe, printre
pereţii apropiaţi ai galeriei, înainte de a descoperi tică loasa vizuină
înţesată de pră zi. É tienne tră ia aici în belşug; gă sise rachiu, o bucată ce
mai ră mă sese din scrumbia să rată şi încă alte provizii de toate felurile.
Largul culcuş de fâ n era minunat, nu pă trundea niciun curent de aer în
această temperatură uniformă , că lduţă , ca de baie. Doar lumina
ameninţa să -i lipsească . Jeanlin, care, prevă ză tor şi cu lacă t ta gură ca
un să lbatic, fă cea pe slujitorul, încâ ntat că îşi bate joc de jandarmi. Îi
aducea pâ nă şi pomadă pentru pă r, deşi nu izbutise încă să pună mâ na
pe un pachet de lumâ nă ri.
De la a cincea zi încolo, É tienne nu-şi mai fă cu lumină decâ t ca să
mă nâ nce. Îmbucă turile nu-i prea alunecau pe gâ tlej dacă le înghiţea în
întuneric. Această veşnică noapte, desă vâ rşită întruna de aceeaşi
negreală de pă cură , era marea lui mâ hnire. Putea mult şi bine să
doarmă liniştit, să aibă pâ ine destulă şi să -i fie cald, nimic nu era mai
apă să tor decâ t bezna. Pră buşirea acestei nopţi peste el îi pă rea însă şi
nă ruirea propriei sale gâ ndiri. Acum iată că tră ia din jafuri! Vechile-i
deprinderi, scrupule datorite educaţiei, îşi fă ceau loc; se mulţumea cu
pâ ine goală , dră muindu-şi raţia zilnică . Dar ce putea face? Trebuia,
totuşi să tră iască , misiunea sa nu era încă împlinită . O altă ruşine îl
copleşea, că inţa pentru beţia aceea să lbatică , din pricina rachiului pe
care-l bă use pe nemâ ncate, din cauza gerului, şi care îl aţâ ţase să se
arunce cu un cuţit în mâ nă asupra lui Chaval. Rachiul acesta ră scolea în
el o tainică lume; mişunâ nd de spaime; iadul ancestral, îndelunga
357
ereditate de beţivi îl rostogolea, la cel dintâ i strop de alcool, într-o
capie pornire ucigaşă . Îşi va afla oare sfâ rşitul pe ştreang? De câ nd se
simţise la adă post, în această adâ ncă pace a stră fundurilor pă mâ ntului,
şi potolit în setea-i de violenţă , dormise două zile încheiate, că zâ nd
într-un somn de animal îmbuibat, ră pus; dar stă ruia în el aceeaşi stare
de silă , tră ia în lâ ncezeală , îşi simţea gura amară , mintea ră tă cită şi
bolnavă , ca în urma vreunui cumplit chiolhan. Se scurse o să ptă mâ nă ;
Maheu şi nevastă -sa, înştiinţaţi, nu-i putură trimite nicio lumâ nare; fu
nevoit să renunţe a vedea, ca lumea, chiar ceea ce mâ nca.
Acum, ceasuri întregi, É tienne ză cea întins pe culcuşu-i de fâ n.
Gâ nduri nelă murite, pe care nu şi le cunoştea, îi mişunau prin cap. Era
simţă mâ ntul unei superiorită ţi, care-l scotea din râ ndurile tovară şilor
să i de lucru, o exaltare a omului din el, venită odată cu cunoştinţele
dobâ ndite prin învă ţă tură . Nicicâ nd nu gâ ndise atâ ta; se întreba ce
anume îi pricinuise dezgustul acesta, chiar a doua zi după bezmetica
goană de la o mină la alta; şi nu cuteza să -şi ră spundă , aduceri-aminte
îi stâ rneau sila, tică loşia acestor pofte josnice, animalitatea acestor,
instincte, miasmele tuturor acestor mizerii omeneşti strigate în gura
mare. Cu toată neliniştea pe care o resimţea în această beznă , se temea
totuşi de ceasul în care se va re: întoarce în colonie. Ce greaţă , toţi
aceşti obidiţi, ducâ ndu-şi veacul claie peste gră madă , colcă ind cu toţii
în acelaşi hâ rdă u! Niciunul singur, printre ei, cu care să discuţi politică
în chip serios, o existenţă de dobitoace, veşnic aceeaşi putoare de
ceapă pră jită , în care te înă buşi! Ar fi vrut să le lă rgească orizontul, să -i
înalţe pâ nă la viaţa îmbelşugată şi pâ nă la educaţia îngrijită a
burgheziei, să iacă din ei stă pâ ni; dar câ tă apă curge-va-mai pe gâ rlă
pâ nă atunci! Iar el nu se mai simţea destul de tare ca să aştepte ceasul
izbâ nzii în această temniţă a foametei. Pe nesimţite, trufia de a le fi
că petenie, veşnica-i tendinţă de a gâ ndi în locul lor îl îndepă rtau de ei,
insuflâ ndu-i mentalitatea acelor burghezi pe care îi ura de moarte.
Într-o seară , Jeanlin îi aduse un capă t de lumâ nare, furată din
lanterna unui că ră uş; fu o mare uşurare pentru É tienne. Câ nd bezna
ajungea să -l nă ucească de tot şi să -i ră tă cească minţile, aprindea o
clipă , pentru ca apoi, de îndată ce spulbera mrejele acestui vis ră u, să
stingă flacă ra, folosind cu zgâ rcenie această lumină , de care simţea că
358
are nevoie ca şi de pâ ine. Simţea în urechi vuietul tă cerii, nu desluşea
decâ t galopul unei oştiri de şoareci, trosnetul vechilor lemnă rii, zvonul
de zgomot ce-l face un pă ianjen migă lindu-şi borangicul. Ş i cu ochii
înfipţi în această pră pastie că lduţă , mintea-i se întorcea la gâ ndul ce
nu-i dă dea pace, la ceea ce vor fi fă câ nd tovară şii să i de lucru colo, sus.
Să -şi pă ră sească prietenii i s-ar fi pă rut cea din urmă dintre mâ rşă vii.
Dacă se ascundea cu atâ ta grijă , o fă cea ca să fie liber, să -i poată sfă tui
pe ceilalţi şi să poată acţiona. Îndelungile sale reverii îl hotă râ ră , în
cele din urmă , spre ce anume să tindă : în lipsă de ceva mai bun, ar fi
vrut să fie ca Pluchart, să -şi lase munca şi să se îndeletnicească numai
cu treburi politice, dar singur, într-o cameră care să fie doar a sa, sub
cuvâ nt că preocupă rile gâ ndirii absorb întreaga viaţă şi cer foarte
multă linişte.
La începutul celei de a doua să ptă mâ ni, aflâ nd de la Jeanlin că
jandarmii îl credeau fugit peste graniţă , în Belgia, É tienne cuteză să
iasă din ascunză toare, îndată după că derea nopţii. Voia să -şi dea seama
de starea lucrurilor şi să vadă dacă era cuminte ca oamenii să mai
stă ruiască pe acelaşi drum. În ceea ce-l privea, socotea că bă tă lia
fusese compromisă ? Înainte de izbucnirea grevei, se îndoia de rezultat,
şi, fă câ nd cum fă cuse, se supusese doar faptelor; iar acum, trezit din
beţia ră zmeriţei, îndoiala de la început puse din nou stă pâ nire pe el. şi
nu mai credea că va putea sili campania să accepte revendică rile
lucră torilor. Dar nu şi-o mă rturisea încă , o spaimă îl chinuia câ nd se
gâ ndea la mizeriile unei înfrâ ngeri, la toată această grea povară a
suferinţelor de care doar el era ră spunză tor.
Sfâ rşitul grevei nu însemna, oare, sfâ rşitul propriei sale misiuni,
spulberarea nă zuinţelor sale, iar acest sfâ rşit nu însemna, oare,
pră buşirea sa în aceeaşi viaţă de îndobitocire din mină şi în aceeaşi
dezgustă toare existenţă în colonia minerilor? Ş i, cu toată onestitatea,
fă ră vreo josnică socoteală fă ţarnică , se stră duia să -şi regă sească
credinţa, să -şi dovedească sieşi că rezistenţa era cu putinţă , că în faţa
eroicei sinucideri a muncii capitalul se va distruge singur.,
Ş i, într-adevă r, de-a lungul întregului ţinut cutreiera zvonul prelung
al nă ruirilor. Noaptea, câ nd, aidoma unui lup ce-şi pă ră seşte pă durea,
ră tă cea prin întunecata câ mpie, i se pă rea că aude, de la un capă t pâ nă
359
la celă lalt al plaiurilor, pră buşirile falimentelor. Nu mai dă dea, de-a
lungul marginilor de drum, decâ t peste uzine închise, moarte, ale că ror
construcţii putrezeau sub cerul palid. Mai cu seamă fabricile de zahă r
suferiseră ; fabricile de zahă r Hoton şi Fauvelle, după ce reduseseră
numă rul lucră torilor, se pră buşiseră , una după alta. La Dutilleul, cea
din urmă piatră de moară se oprise în a doua sâ mbă tă a lunii, iar
fabrica de frâ nghii Bleuze, pentru cablurile de mină , era lovită de
moarte din pricina grevei. Câ t despre starea de lucruri din
Marchiennes, aceasta se agrava pe zi ce trecea: la fabrica de sticlă rie
Gagebois toate focurile erau stinse, la atelierele de construcţii
Sonneville concedierile nu mai încetau, la întreprinderile Forje, din trei
furnale înalte, doar unul funcţiona. Nicio flacă ră a vreuneia dintre
bateriile cuptoarelor de cocs nu ardea la orizont. Greva minerilor din
Montsou, care fusese provocată de criza industrială înră ută ţită de doi
ani tot mai mult, o accentua, la râ ndu-i, pe aceasta din urmă , gră bind,
astfel, dezastrul. Pricinilor de suferinţă de pâ nă acum, adică încetarea
comenzilor de că tre America, sufocarea capitalurilor imobilizate de
supraproducţie, li se adă uga, de astă dată , şi lipsa neaşteptată a
că rbunelui pentru cele câ teva cazane care mai funcţionau încă ; şi
aceasta era suprema agonie, dispariţia alimentului pe care puţurile nu-
l mai furnizau maşinilor. Speriată de această stare generală , compania,
reducâ ndu-şi extracţia şi flă mâ nzindu-şi lucră torii, se pomenise, în
chip fatal, încă de la sfâ rşitul lui decembrie, fă ră un dram de că rbune în
depozitele minelor ei. Toate se legau între ele, urgia ce bâ ntuia venea
de departe, o pră buşire aducea după sine o alta, întreprinderile
industriale se rostogoleau, strivindu-se reciproc, în ritmul unei atâ t de
rapide înlă nţuiri de catastrofe, încâ t că derile ce le urmau ră sunau pâ nă
în fundul centrelor învecinate, Lille, Douai, Valenciennes, unde
bancherii, luâ nd-o la fugă , lă sau în ruină familiile ce le încredinţaseră
banii.
Adeseori, la vreo cotitură a drumului, É tienne se oprea, în noaptea
îngheţată , ca să asculte trosnetele acestor surpă ri, abă tute ca grindina.
Respira, sorbind pâ nă în fundul ră runchilor, bezna, bucuria neantului
îl cotropea, nă dejdea că va sosi şi ziua nimicirii vechii lumi, câ nd toate
averile vor fi prefă cute în pulbere şi câ nd tă vă lugul egalită ţii va trece
360
de-a lungul şi de-a latul pă mâ ntului. Dar minele companiei îl interesau,
îndeosebi, în acest masacru. O pornea iar la drum, orbecă ind în
întuneric, le vizita, una după alta, fericit câ nd bă ga de seamă vreo nouă
pagubă . Se produceau necurmate surpă ri, de o gravitate crescâ ndă , pe
mă sură ce galeriile erau tot mai mult lă sate în pă ră sire. Deasupra
galeriei nordice a minei Mirou surpă rile solului sporeau într-un astfel
de ritm, încâ t drumul spre Joiselle, pe o distanţă de o sută de metri,
fusese înghiţit ca de un cutremur de pă mâ nt; iar compania, fă ră a mai
precupeţi preţurile, plă tea proprietarilor pă mâ nturile lor înghiţite,
neliniştită de zvonurile ce se ră spâ ndeau în jurul acestor accidente.
Minele Crève-coeur şi Madeleine, cu straturi foarte alunecoase, se
astupau din ce în ce mai mult. Se zvonise că la mina Victoire doi
contramaiştri fuseseră îngropaţi într-o asemenea pră buşire; o vâ nă de
apă inundase mina Feutry Cantel; trebuiau să se facă zidă rii, pe o
lungime de un kilometru, într-o galerie de la Saint-Thomas, unde
lemnă ria, prost întreţinută , se pră buşea din toate pă rţile. Astfel
ajunseseră lucrurile, încâ t, din oră în oră , cheltuieli tot mai uriaşe,
spă rturi că scate în dividendele acţionarilor, o rapidă distrugere a
minelor, trebuiau, cu timpul, să înghită , în cele din urmă , faimoasele
acţiuni ale Montsouului, cu valoarea lor însutită în ră stimpul unui veac.
Ş i atunci, în faţa acestor repetate lovituri, nă dejdea reînvia în
sufletul lui É tienne, care sfâ rşise prin a fi încredinţat că o a treia lună
de rezistenţă din partea minerilor va ră pune monstrul, moleşită şi
ghiftuita fiară , adă stâ nd, colo jos, pe vine, aidoma unui idol, în tainicu-i
templu. El ştia că , în urma tulbură rilor din Montsou, o vie emoţie
pusese stă pâ nire pe jurnalele din Paris, o întreagă polemică violentă
între gazetele câ rmuirii şi acelea ale opoziţiei; povestiri înfricoşă toare,
exploatate mai cu seamă împotriva Internaţionalei, din pricina că reia
imperiul tremura, după ce el însuşi o încurajase; iar Regia,
nemaicutezâ nd a se preface surdă , binevoi să trimită doi
administratori, care veniseră în anchetă , dar parcă regretâ nd şi
nelă sâ nd să se vadă că i-ar nelinişti deznodă mâ ntul, atâ t de nepă să tori,
încâ t după trei zile plecaseră , declarâ nd că lucrurile mergeau cum nu
se poate mai bine. Pe de altă parte, totuşi, i se dă deau asigură ri că în
ră stimpul vizitei aceşti domni fuseseră necontenit în conferinţă ,
361
desfă şurâ nd o febrilă activitate, nă pă diţi de treburi, despre care
nimeni din jurul lor nu sufla o vorbă . El bă nuia că s-au prefă cut a fi
liniştiţi, ajunsese chiar să socotească plecarea lor drept fugă
înspă imâ ntată , sigur acum de izbâ ndă , de vreme ce aceşti oameni
grozavi lă sau toate baltă .
Dar în noaptea urmă toare É tienne fu din nou deznă dă jduit.
Compania avea spete prea late ca să fie atâ t de uşor zdrobită : putea
pierde milioane, că ci mai tâ rziu avea să se despă gubească tot pe
spinarea lucră torilor, împuţinâ ndu-le plinea. În noaptea aceasta,
ajungâ nd pâ nă la Jean-Bart, ghici adevă rul câ nd un paznic îi spuse că ,
după câ te se zvoneau, Vandame va fi cedat Montsouului. Se spunea că
la Deneulin era o mizerie vrednică de milă , mizeria bogaţilor, tată l
bolnav că se simţea cu mâ inile legate, îmbă trâ nit de grijă pentru soarta
banilor să i, şi două fete zbă tâ ndu-se printre furnizorii gospodă riei,
încercâ nd să -şi salveze mă car că mă şile. Mai mică era suferinţa în
coloniile înfometate decâ t în această casă de burghezi, care se
ascundeau ca să bea apă goală . La mina Jean-Bart nu se reluase lucrul,
iar la Gaston-Marie fusese necesară înlocuirea pompei; fă ră a mai pune
la socoteală că , cu tot zelul depus, se produsese, totuşi, un început de
inundare, care, pentru a i se înlă tura urmă rile, impunea cheltuieli mari.
Deneulin, în cele din urmă , lă sâ nd la o parte ruşinea, se hotă râ se să -i
ceară un împrumut de o sută de mii de franci lui Grégoire, al că rui
refuz, deşi îl bă nuia, îl lovi de moarte; dacă îl refuza, spusese aceasta, o
fă cea din afecţiune pentru el şi ca să -i cruţe o zbatere zadarnică ; şi îi
dă dea sfatul de a vinde. El ră spundea întruna nu, cu toată
înverşunarea. Turba de mâ nie că trebuia să acopere cheltuielile
pricinuite de pagubele de pe urma grevei; la încep. ut, nă dă jduia că va
afla ispă şirea prin moarte, simţind cum îi nă vă leşte sâ ngele în cap şi
cum îl gâ tuie apoplexia. După aceea, însă , ce era să facă ? Începuse să
plece urechea la tot felul de oferte. Era hă rţuit, i se deprecia această
stră lucită pradă , puţul acesta reparat, înzestrat cu utilaje noi şi că ruia
numai lipsa banilor trebuincioşi pentru pornire îi paraliza extragerea.
Trebuia să se socotească fericit dacă va smulge mă car atâ t câ t să -şi
poată plă ti creditorii. Se zbă tuse două zile împotriva administratorilor,
care-şi fă cuseră tabă ra la Montsou, furios din pricina calmului cu care
362
abuzau de încurcă turile sale financiare şi strigâ ndu-le: „Niciodată !” cu
glasu-i tună tor. Iar lucrurile ră mă seseră în acest punct; ei se
reîntorseseră la Paris, pentru a-i pâ ndi, cu toată ră bdarea, cel din urmă
horcă it. É tienne mirosi această compensaţie a dezastrelor, cuprins din
nou de deznă dejde în faţa neînvinsei forţe a marilor capitaluri, atâ t de
puternice în bă tă lie, încâ t se îngră şau de pe urma acestor înfrâ ngeri,
înghiţind hoiturile celor mici, că zuţi ală turi.
Din fericire, a doua zi Jeanlin îi aduse o ştire plă cută . La Voreux,
ghizduirea puţului era ameninţată să se strice, apele pă trundeau prin
toate încheieturile, şi fusese nevoie de o echipă de dulgheri care se
apucaseră să repare strică ciunile în mare grabă .
Pâ nă acum É tienne ocolise mina Voreux, neliniştit de veşnica siluetă
neagră a santinelei înfipte pe rambleu, deasupra câ mpiei. Straja
aceasta nu putea fi evitată ; domina împrejurimile, de la înă lţime, ca un
stindard al regimentului. Că tre ceasurile trei de dimineaţă , cerul se
întunecă ; É tienne se duse lamina Voreux, unde tovară şii să i de lucru îl
puseră în curent cu starea proastă a ghizduirile puţului: după pă rerea
lor, totul trebuia refă cut de urgenţă , ceea ce ar fi oprit extragerea
vreme de încă trei luni. Mult timp dă du tâ rcoale, ascultâ nd ciocanele
dulgherilor lovind în puţ. Îi să lta inima de bucurie câ nd se gâ ndea la
această rană care trebuia pansată .
În zorii zilei, câ nd se întoarse, regă si santinela pe rambleu. De astă
dată îl va vedea, cu siguranţă . Mergea, cugetâ nd la aceşti ostaşi luaţi
din popor şi înarmaţi împotriva poporului. Câ t de uşor ar triumfa
revoluţia dacă , deodată , armata s-ar declara de partea ei! Ar fi de ajuns
ca muncitorii, ţă ranii, în cază rmi, să -şi amintească de propria lor
origine. Aceasta era primejdia de moarte, spaima cea mai mare, care-i
fă cea pe burghezi să le clă nţă ne dinţii câ nd se gâ ndeau la o posibilă
întoarcere a armelor împotriva lor. În două ceasuri ar fi cu toţii raşi de
pe suprafaţa pă mâ ntului, nimiciţi, cu tot huzurul şi tică loşiile vieţii lor
pline de nedreptă ţi. Se şi spunea că regimente întregi erau bâ ntuite de
molima socialismului. Era, oare, adevă rat? Oare dreptatea avea să vină
în lume graţie gloanţelor împă rţite de burghezi? Ş i, cu inima prinsă de
o altă nă dejde, tâ nă rul É tienne visa că însuşi regimentul, ale că rui
santinele pă zeau minele, se va alia cu greviştii, trecâ nd prin foc şi sabie
363
întreaga companie şi dâ nd mina, în cele din urmă , pe mâ inile
minerilor.
Atunci îşi dă du seama că urca pe rambleu, cu capul vuind de aceste
gâ nduri. De ce n-ar sta de vorbă cu acest ostaş? Va afla în ce ape se
scaldă . Cu un aer nepă să tor, se tot apropia, ca şi cum ar fi strâ ns resturi
de lemnă rie. Santinela adă sta neclintită .
— Ce spui, camarade? Afurisită vreme! zise, în cele din urmă ,
É tienne. Cred că o să dea ză padă .
Era un soldat mă runţel, foarte bă lai, cu un chip blâ nd şi palid, plin
de pistrui. Avea, în mantaua ostă şească pe care o purta, stinghereala
unui recrut.
— Da, aşa cred, murmură el.
Ş i cu ochii să i alb. aştri privea lung spre lividul cer al unor ză ri
fumurii, un cer a că rui funingine, în depă rtare, se lă sa, apă să toare ca
plumbul, pe câ mpie.
— Ce neghiobie să fii ţintuit aici, ca să te pă trundă frigul pâ nă -n
oase, continuă É tienne. Parcă s-ar aştepta nă vă lirea barbarilor. Şi,
după alte toate, mai suflă întruna şi vâ ntul pe-aici!
Micul soldat dâ rdâ ia de frig, fă ră să se plâ ngă . E drept că se afla
acolo un bordei, în care se adă postea bă trâ nul Bonnemort, noaptea,
câ nd bă tea uraganul. Dar, neavâ nd voie, potrivit consemnului, să
pă ră sească creştetul rambleu lui, ostaşul nu se clintea din postul să u,
iar mâ inile îi erau atâ t de înţepenite de frig, încâ t nu mai simţea puşca.
Fă cea parte din detaşamentul celor şaizeci de soldaţi care pă zeau mina
Voreux; şi cum îi venea foarte des râ ndul acestei amarnice stră juiri,
înfruntase de multe ori primejdia de a înţepeni acolo, cu picioarele
degerate. Aşa îi cerea datoria; această pasivă supunere sfâ rşise prin a-l
toropi, ră spunzâ nd întrebă rilor puse de É tienne prin bâ iguieli ca ale
unui copil somnoros.
Zadarnic încercă É tienne, vreme de un sfert de ceas, să -l facă să
vorbească despre politică . Ră spundea câ nd cu un da, câ nd cu un nu,
pă râ nd a nu înţelege nimic; unii camarazi spuneau despre că pitanul lor
că e republican; în ceea ce-l privea, habar nu avea, iar lucrul acesta îi
era cu totul indiferent. Dacă i s-ar da ordin să tragă , ar trage, ca nu
cumva să fie pedepsit. Lucră torul îl asculta, cuprins şi el de ura
364
poporului împotriva armatei, împotriva fraţilor că rora, odată cu turul
pantalonilor de purpură li se mai dă dea şi câ te o inimă de împrumut.
— Ia spune-mi, cum te cheamă ?
— Jules.
— Ş i de unde eşti de fel?
— Ia, de colo, din Plogof… Ca spre a-i ară ta, întinsese braţul la
întâ mplare. Asta era în Bretania. Mai mult nu ştia. Micu-i obraz palid se
însufleţi, începu să râ dă înviorat: Am o mamă şi o soră . Cu siguranţă că
mă aşteaptă . O, dar o să mai treacă vreme pâ nă să le vă d… Câ nd am
plecat la că tă nie, m-au însoţit pâ nă la Pont-l’Abbé. Am împrumutat
catul lui Leplmec şi, venind în jos pe povâ rnişul de la Audierne, fusese
câ t pe-aci să -şi rupă picioarele. Vă ru-meu, Charles, ne aştepta cu
câ rnaţi, dar muierile prea boceau, şi mâ ncarea ne-a ră mas în gâ t… O,
Doamne, o, Doamne! Ce departe e pâ nă acasă !
Ochii i se umeziră , dar el râ dea mai departe. Stearpa întindere a
Plogofului, această să lbatică fâ şie de pă mâ nt a Razului, spintecâ nd apa
mă rii, bâ ntuită de vijelii, îi apă rea, într-o feerie de lumină , în
trandafiriul anotimp al tufişurilor înflorite.
— Spune-mi, te rog, întrebă el, crezi că dacă n-am nicio pedeapsă , o
să capă t o învoială de o lună în ă şti doi ani?
Atunci É tienne îi vorbi despre Provence, pe care o pă ră sise din
fragedă copilă rie. Se lumina de-a binelea, fulgi de ză padă începeau să
plutească prin vă zduhul cerului pă mâ ntiu. Şi el sfâ rşi prin a se
nelinişti, ză rindu-l pe Jeanlin, care se tot învâ rtea prin mă ră ciniş,
nă ucit că îl vede acolo sus. Îi fă cea semn cu mâ na, chemâ ndu-l. Ce rost
avea visul acesta de înfră ţire cu ostaşii? Pâ nă să se împlinească , au să
mai treacă ani şi ani, iar ză dă rnicia acestei încercă ri îl mâ hnea de parcă
s-ar fi aşteptat să şi reuşească . Dar, deodată , É tienne înţelese tâ lcul
semnului pe care i-l fă cea Jeanlin: urma să se schimbe garda; plecă , se
întoarse fugind, ca să se pitească sub pă mâ nt, la Réquillart, cu inima şi
mai zdrobită de certitudinea înfrâ ngerii, în vreme ce ştrengarul,
gonind în urmă -i, spunea că otreapa asta scâ rboasă de ră can chemase
corpul de gardă ca să tragă în ei.
Pe creştetul rambleului, Jules ră mă sese neclintit, privind, cu ochii
pierduţi, la fulguirea ză pezii ce că dea pe pă mâ nt. Sergentul se apropia
365
cu oamenii să i; fură schimbate strigă tele reglementare:
— Cine-i?… Înaintează şi spune parola!
Ş i se auziră , pornind iară şi, paşii grei, ce ră sunau ca în ţinuturi
cucerite. Deşi se luminase de-a binelea, nimic nu se clintea încă în
colonii; minerii tă ceau, mocnind îndâ rjiţi sub apă sarea cizmei militare.

Ză pada că dea de două zile; dimineaţă încetase ninsoarea, un ger

straşnic îngheţă uriaşa întindere de ză padă , iar acest ţinut negru – cu
drumuri de cerneală , cu zidurile şi cu arborii pudraţi cu pulbere de
că rbune – era cu totul şi cu totul alb, de o albeaţă fă ră de pereche, că tre
nesfâ rşita zare. Colonia celor „două sute patruzeci” ză cea ca pierită sub
ză padă . Nicio dâ ră de fum nu se vedea ieşind din hogeacurile
acoperişurilor. Casele fă ră foc, ca şi caldarâ mul drumului de îngheţate,
nu mai topeau stratul gros de ză padă ce le acoperea olanele. Câ t
cuprindeai cu ochii nu se ză rea decâ t o întindere de albe lespezi de
piatră pe câ mpia cea albă , o viziune de că tun neînsufleţit, înveşmâ ntat
în linţoliu-i de moarte. Doar tropă itul patrulelor lă sase amestecate
urme de noroi de-a lungul stră zilor.
În casa Maheu, cele din urmă resturi de că rbune fuseseră arse în
ajun; şi nici vorbă nu mai putea fi să mai scormonească prin rambleu
pe această vreme haină , câ nd nici mă car vră biile nu mai gă seau un fir
de iarbă . Alzire, pentru că se încă pă ţâ nase să ră scolească ză pada cu
bietele-i mâ ini, ză cea acum ră u bolnavă . Mama Maheu trebuise s-o
învelească într-o zdreanţă de cuvertură , în aşteptarea doctorului
Vanderhaghen, la care se şi dusese de două ori, fă ră să -i fi putut da de
urmă ; fata în casă îi fă gă duise, totuşi, că domnul doctor va trece pe la
colonie înainte de că derea nopţii, aşa că îl pâ ndea, în picioare, la
fereastră , în vreme ce fetiţa bolnavă , care voise să se dea jos din pat,
dâ rdâ ia de frig pe un scaun, amă gindu-se cu gâ ndul că e mai bine
acolo, lâ ngă maşina de gă tit, în care nu era nici urmă de foc. În faţa ei,
366
bă trâ nul Bonnemort, cu picioarele umflate iară şi, pă rea că doarme.
Nici Lénore, nici Henri nu se întorseseră lâ ngă acasă ; în tovă ră şia lui
Jeanlin, bă teau drumurile, ca să cerşească gologani. Doar Maheu se mai
mişca prin încă perea goală , cu paşii grei, lovindu-se de fiecare dată de
perete, cu aerul nă uc al unei fiare ce nu-şi mai vede ză brelele cuştii. Ş i
gazul se ispră vise, dar ră sfrâ ngerile ză pezii de afară sclipeau atâ t de
albe, încâ t, deşi se aşternuse noaptea, ele mai aruncau o şovă ielnică
lumină în odaie.
Se auzi un zgomot de saboţi, iar cumă tră Lexaque, dâ nd uşa în lă turi
ca o vijelie, urlă din prag, ca scoasă din minţi, că tre mama Maheu:
— Vasă zică tu eşti aia care ai spus că îmi sileam chiriaşul să -mi dea
câ te un franc de fiecare dată câ nd se culca cu mine!
Cealaltă ridică din umeri.
— Dă -mi pace, n-am spus nimic… Mai întâ i de unde ştii?
— Mi s-a spus că tu ai zis aşa, şi nu e nevoie să ştii cine anume… Ba
chiar ai spus că ne şi auzeai fă câ ndu-ne mendrele de după peretele
casei tale şi că gospodă ria mea se nă clă ieşte în murdă rie pentru că nu-
mi arde, tot timpul, decâ t de porcă rii… Mai spune şi acum, dacă -ţi dă
mâ na, că nu tu ai spus, hai?
În fiecare zi izbucneau gâ lcevi din pricina necurmatelor clevetiri
muiereşti. Mai cu seamă între familiile ce locuiau uşă în uşă , certurile şi
împă că rile nu mai conteneau. Dar niciodată , ca acum, o atâ t de haină
învră jbire nu le asmuţise pe una împotriva celeilalte. De câ nd cu greva,
foamea le învenina ura şi simţeau pornirea de a lovi: o ceartă dintre
două cumetre sfâ rşea prin a împinge doi bă rbaţi să sa omoare între ei.
Tocmai în clipa aceea sosea, la râ ndu-i, şi Levaque, tâ râ ndu-l cu de-a
sila pe Bouteloup după sine.
— Poftim, uite prietenul, să ne spună dumnealui dacă e adevă rat că
i-a dat neveste-mi vreun franc ca să se culce cu ea.
Chiriaşul, ascunzâ ndu-şi blâ ndeţea speriată în barba sa mare,
tâ nguia, se bâ lbâ ia:
— O… vai de mine, da de unde, asta nu… niciodată , nimic, nici
pomeneală !
Deodată Levaque deveni ameninţă tor, cu pumnul sub nasul lui
Maheu:
367
 — Să ştii că mie treaba asta nu-mi convine deloc. Dacă ai o
asemenea muiere, frâ nge-i oasele… Vasă zică şi tu crezi ce a spus ea?
— Ei, fir-ar al dracului! strigă Maheu, furios că fusese smuls din
nesimţirea ce-l copleşise. Cum de vă mai arde de asemenea tră ncă neli?
Nu avem şi aşa destule necazuri? Lasă -mă -n pace, dacă nu vrei să te
snopesc în bă taie!… Ş i mai întâ i cine a spus că nevastă -mea a tă cut
treaba asta?
— Cine a spus?… Pierrona a spus-o!
Mama Maheu izbucni într-un râ s ascuţit şi, întorcâ ndu-se spre
vecina Levaque:
— Aha! Pierrona… Ei bine, dacă -i aşa, atunci ascultă ce mi-a spus ea
mie! Da! Mi-a spus că te culci cu bă rbaţii tă i, cu amâ ndoi deodată , cu
unul dedesubt şi cu celă lalt deasupra!
Din clipa aceea nu mai fu chip să se înţeleagă . Cu toţii se mâ niaseră ;
Levaque şi nevastă -sa aruncau în obraz celorlalţi doi câ te şi mai câ te
spusese Pierrona pe socoteala lor, cum că o vâ nduseră pe Catherine şi
că se dedaseră , de la mic la mare, la toate destră bă lă rile, luâ nd fel de
fel de boli lumeşti aduse de É tienne de pe la tâ rfele de la Volcan.
— A spus ea una ca asta, a spus ea una ca asta?! urla Maheu. Foarte
bine! Dacă -i aşa; mă duc eu la ea, şi dacă spune că aşa a spus, îi bag
pumnul în bot!
Maheu o zbughise afară , Levaque şi cu nevastă -sa după el, ca să
depună mă rturie, în vreme ce Bouteloup, care avea groază de vrajbă ,
se furişă spre casă . Aţâ ţată de această discuţie, mama Maheu ieşea şi
ea, câ nd un scâ ncet al Alzirei o opri. Legă capetele cuverturii în care
învelise trupul tremurâ nd al fetiţei şi se întoarse să aştepte, în faţa
ferestrei, cu ochii pierduţi. Ş i doctorul ă sta, care nu mai venea odată !
La uşa Pierronilor, Maheu, Levaque şi nevastă -sa dă dură peste
Lydie, care ţopă ia în ză padă . Casa era închisă , doar o fâ şie de lumină se
strecura prin cră pă tura unui oblon; copila ră spunse întâ i încurcat la
întrebă rile lor: nu, tată l ei nu mai era acasă , se dusese la spă lă torie,
unde era mama Brû lé, ca să aducă rufele acasă . Apoi Lydie se fâ stâ ci şi
nu mai voi să le spună ce fă cea maică -sa. În cele din urmă , îşi dă du
drumul, cu un râ s de vicleană ură : maică -sa o dă duse pe uşă afară din
pricină că nu putea sta de vorbă cu domnul Dansaert, care era acolo.
368
Acesta, de cum se fă cuse ziuă , se plimbase prin colonie, însoţit de doi
jandarmi, încercâ nd să strâ ngă lucră tori, folosind autoritatea sa faţă de
cei slabi, punâ ndu-le tuturor în vedere că dacă luni nu vor coborî la
lucru în mina Voreux, compania hotă râ se să angajeze lucră tori
belgieni. Şi cum era că tre că derea nopţii, gă sind-o pe Pierrona singură ,
spusese jandarmilor să plece; apoi ră mă sese la ea, ca să bea împreună
un pahar de rachiu, în că ldura îmbietoare de la gura sobei.
— Sst, tă ceţi, trebuie să -i vedem! murmură Levaque, cu un râ s
dezmă ţat. O să ne lă murim noi mai pe urmă … Hai, şi tu cară -te de-aici,
spurcă ciune mică !
Lydie se dă du câ ţiva paşi înapoi, în vreme ce el privi cu un ochi prin
cră pă tura oblonului. Îşi înă buşi mă runte izbucniri de râ s; spinarea îi
să lta, fremă tâ nd. Cumă tră Levaque, la râ ndu-i, privi şi ea, dar, fă câ nd o
strâ mbă tură ca de greaţă , spuse că -i fă cea scâ rbă să vadă aşa ceva.
Maheu, care o dă duse la o parte ca să privească şi el, declară că ceea ce
vă zuse merita toate paralele. Ş i începură , unul după altul, să azvâ rle
fiecare câ te o ocheadă , aşa ca la o panoramă . Dogoarea focului încins
înveselea încă perea, care stră lucea de curată ce era; pe masă plă cinte,
o sticlă şi pahare; în sfâ rşit, ospă ţ, nu glumă , aşa încâ t ceea ce le fusese
dat să vadă înă untru îndâ rji, în cele din urmă , pe cei doi bă rbaţi, care,
dacă altele ar fi fost împrejură rile, ar fi râ s şase luni în şir. Că fă cea ce
fă cea, cu poalele peste cap, era lucru de haz. Dar, la dracu! nu era
porcească treabă să tot înghită la zaharicale ca să prindă puteri pentru
toate mendrele, pe care şi le fă ceau colo, la că ldurică , câ tă vreme
ceilalţi oameni nu aveau niciun codru de pâ ine şi nicio fă râ mă de
că rbune?
— Vine tata! strigă . Lydie, luâ nd-o la goană .
Pierron se întorcea liniştit de la spă lă torie, cu legă tura de rufe pe
umă r. Îndată , Maheu îl şi luă în primire:
— Ia spune, am aflat că nevastă -ta spune că eu am vâ ndut-o pe
Catherine şi că noi, cu toţi ai casei, ne-am dedat desfrâ ului. Dar, la tine,
cum ţi-o plă teşte pe nevastă -ta domnul ă la, care tocmai se-nfruptă din
carnea ei?
Ză pă cit, Pierron nu înţelegea nimic, câ nd tocmai în acea clipă
Pierrona, speriată de tă mbă lă ul de afară , se pierdu cu firea în
369
asemenea mă sură , încâ t întredeschise uşa, ca să -şi dea seama de ceea
ce se întâ mplă . O vă zură , roşie pâ nă în vâ rful urechilor, cu pieptul
afară , cu fusta încă ridicată , prinsă de cingă toare, în vreme ce în fundul
încă perii, Dansaert, în panică , se gră bea să -şi tragă pantalonii.
Contramaistrul o şterse şi se fă cu nevă zut, tremurâ nd de frică ca nu
cumva să ajungă pâ nă la urechile directorului o asemenea ispravă .
Atunci se produse un scandal nemaipomenit, cu râ sete, cu huiduieli, cu
înjură turi.
— Ş i tu care spui întruna despre altele că sunt murdare! strigă
cumă tră Levaque că tre Pierrona. Să ştii că nu-i deloc de mirare că , în ce
te priveşte, eşti curată , de vreme ce te freacă şefii!
— Ah, poftim cui îi dă mâ na să tră ncă nească ! reîncepu Levaque. Ia
te uită ce otreapă a putui spune că nevastă -mea se culcă şi eu mine şi
cu chiriaşul meu, cu amâ ndoi deodată , cu: unul dedesubt şi cu ă lă lalt
deasupra!… Da, da, mi s-a spus că aşa ai spus!
Dar, potolită , Pierrona ţinea piept acestor vorbe de ocară ,
dispreţuitoare, simţindu-se tare pe ea, sigură că e şi cea mai frumoasă ,
şi cea mai bogată .
— Ce-am spus am spus, lă saţi-mă -n pace, şi gata!… Ce vă privesc pe
voi treburile mele, invidioşi ce sunteţi?! Aveţi pică pe noi pentru că
punem bani deoparte, la casa de economii. Haide, vedeţi-vă de treabă !
Puteţi spune tot ce vreţi, bă rbatul meu ştie ce că uta domnul Dansaert
la noi.
Ş i, într-adevă r, Pierron se înfuria şi lua apă rarea neveste-sii. Cearta
luă o nouă întorsă tură , îl fă cură vâ ndut, iscoadă , câ ine al companiei, fu
învinuit că se ză voră şte în casă ca să se îndoape cu fel de fel de
bună tă ţi, cu care şefii îi plă teau tră dă rile. Dar şi el, nelă sâ ndu-se mai
prejos, ră spundea, pretindea că Maheu îi strecurase sub uşă o hâ rtie cu
ameninţă ri, o foaie cu două oase de mort încrucişate şi cu un pumnal
deasupra. Ş i, în cele din urmă , cearta trebui să se încheie cu o bă taie
între bă rbaţi, adică aşa cum se terminau toate certurile dintre femei de
câ nd foamea începuse să -i îndâ rjească chiar şi pe cei mai paşnici.
Maheu şi Levaque se nă pustiră asupra lui Pierron, lovindu-l cu pumnii,
aşa încâ t trebuiră să fie despă rţiţi.
Sâ ngele curgea şiroaie din nasul ginerelui ei, câ nd mama Brû lé se
370
întorcea şi ea de la spă lă torie. Pusă în curent cu cele întâ mplate, se
mulţumi să spună doar atâ t:
— Porcul ă sta mă face de ruşine.
Strada ră mase iar pustie, nici mă car o umbră nu-şi aşternea pata pe
albul ză pezii, iar colonia, care că zuse iară şi în neînsufleţita-i
încremenire, cră pa de foame, sub nă prasnicul ger.
— Ş i cu doctorul ce s-a întâ mplat? întrebă Maheu, închizâ nd uşa.
— N-a venit, ră spunse mama Maheu, aşteptâ nd întruna, în picioare,
la fereastră .
— Copiii s-au întors?
— Nu, nu s-au întors.
Maheu începu din nou, cu mersu-i greoi, să stră bată încă perea, de la
un perete la celă lalt, cu aerul să u de vită înjunghiată . Înţepenit în
scaun, taica Bonnemort nici mă car nu ridicase capul. Nici Alzire nu
rostea o vorbă , încercâ nd să -şi stă pâ nească tremurul, ca să -şi cruţe
pă rinţii; dar, cu toată tă ria de a îndura suferinţa, dâ rdâ ia din câ nd în
câ nd atâ t de tare, încâ t i se auzea tremurul ce fă cea să foşnească
cuvertura în care îi era învelit pipernicitu-i trup de copilă infirmă , în
vreme ce, cu ochii ei mari deschişi, privea în tavan palida ră sfrâ ngere a
gră dinilor albe, ce arunca în odaie un lică r de lumină ca al lunii.
Înfruntau acum suprema agonie în casa golită , ajunsă la
deznodă mâ ntul final. Feţele saltelelor luaseră şi ele drumul linii
vâ ndute la neguţă torii de vechituri; după aceea se duseseră şi
cearşafurile, şi rufă ria, adică tot ceea ce mai putea fi vâ ndut. Într-una
din seri dă duseră pe zece bani o batistă de-a bunicului. Lacrimi
curgeau de fiecare dată câ nd trebuia să se despartă de vreun lucru din
biata lor gospodă rie, iar mama Maheu încă se mai vă ică rea pentru că
într-o zi dusese, ascunsă în fustă , ca s-o vâ ndă trandafiria cutie de
carton, vechiul dar fă cut de bă rbatul ei, aşa cum ai duce un prunc ca să -
l lepezi la uşa vreunei case. Ajunseseră despuiaţi, nu-şi mai puteau
vinde decâ t pielea, atâ t de zbâ rcită şi de sluţită , încâ t nu s-ar fi gă sit
nimeni care să le dea pe ea o para chioară . De aceea nici mă car nu-şi
dă deau osteneala de a mai că uta ceva, ştiau foarte bine că nu mai
aveau nimic, că ajunseseră la capă t, că nu puteau nă dă jdui să gă sească
nici mă car o lumâ nare, nici mă car o aşchie de că rbune, nici mă car un
371
singur cartof; şi-şi aşteptau moartea mâ hniţi doar de soarta copiilor,
îndâ rjiţi împotriva acestei zadarnice cruzimi ce abă tuse boala asupra
bietei fetiţe, mai şi chinuind-o înainte de a o ucide.
— În sfâ rşit, iată -l c-a venit! spuse mama Maheu.
O siluetă neagră trecu prin faţa ferestrei. Uşa se deschise. Dar nu era
deloc doctorul Vanderhaghen; îl recunoscură pe noul preot, abatele
Ranvier, care nu pă ru de fel uimit că nimerise în această casă moartă ,
fă ră lumină , fă ră foc, fă ră pâ ine. Apucase să intre la trei vecini,
colindâ nd din casă în casă , strâ ngâ nd, precum Dansaert cu jandarmii
să i, oameni binevoitori; şi îndată începu să -i lă murească , cu glasu-i
fierbinte, al celui ră scolit de o credinţă :
— De ce n-aţi venit duminică la slujbă , copiii mei? Faceţi un pă cat,
numai biserica vă poate mâ ntui… Haideţi, fă gă duiţi-mi că veţi veni
duminica viitoare.
Maheu, după ce îi aruncă o privire, începu din nou să mă soare
încă perea cu paşi-i greoi, fă ră să scoată o vorbă . Mama Maheu fu aceea
care-i ră spunse:
— La biserică , pă rinte, la ce bun? Preamilostivul Dumnezeu nu-şi
bate, oare, joc de noi?… Poftim, ce i-a fă cut fetiţa mea de o scutură
frigurile? Parcă n-am avea şi aşa destule necazuri! Trebuie să mi-o mai
şi îmbolnă vească , tocmai câ nd nu pot nici mă car să -i dau un ceai cald…
Atunci preotul, în picioare, le vorbi îndelung. Exploata greva,
această groaznică mizerie, înverşunarea aceasta cumplită a foametei,
cu patima unui misionar care propovă duieşte să lbaticilor în vederea
izbâ ndirii crezului să u. Spunea că biserica este de partea nevoiaşilor,
că ea va aduce, într-o zi; dreptatea pe pă mâ nt, atră gâ nd mâ nia
atotputernicului asupra nedreptă ţilor să vâ rşite de cei bogaţi, că
această zi îşi va revă rsa, în curâ nd, lumina asupra hunii, că ci bogă taşii
uzurpaseră tronul domnului, ajunseseră să câ rmuiască fă ră Dumnezeu,
ră pind în chip nelegiuit puterea. Dar dacă muncitorii voiau să aibă
parte de o dreaptă împă rţire a bunurilor acestei lumi, ei trebuie să -şi
încredinţeze de îndată soarta în mâ inile preoţilor, tot astfel după cum
la moartea lui Isus toţi cei slabi şi umili strâ nsu-s-au în jurul
apostolilor. Ce puteri ar avea papa, pe ce oaste s-ar sprijini clerul în
ziua în care porunca i-ar fi ascultată de uriaşa mulţime a muncitorilor!
372
Într-o singură să ptă mâ nă lumea ar fi izbă vită de cei ră i, stă pâ nii
nevrednici ar fi alungaţi şi s-ar întrona, în cele din urmă , adevă rata
domnie a celui atotputernic, fiecare ar fi ră splă tit după merite, iar
legea muncii ar orâ ndui fericirea tuturor.
Ascultâ ndu-l, mamei Maheu i se pă rea că îl aude pe É tienne, în serile
de veghe din toamnă , vestindu-le sfâ rşitul tuturor suferinţelor lor.
Numai că sutanele popilor nu-i inspiraseră niciodată încredere.
— Sunt prea frumoase toate câ te mi le spuneţi acum, pă rinte, fă cu
mama Maheu. Dar asta însemnează că nu vă mai înţelegeţi cu
burghezii… Toţi ceilalţi preoţi pe care i-am avut luau masa la direcţie,
iar pe noi ne ameninţau cu iadul de îndată ce ne auzeau cerâ nd pâ ine.
Abatele începu, din nou, să vorbească , spunâ nd că e vrednică de
plâ ns neînţelegerea dintre biserică şi norod. Prin fraze cu subînţeles, el
lovea acum în preoţii din oraşe, în episcopi, în preaînaltul cler, ghiftuit
de huzur, lacom de dominaţie, pactizâ nd cu burghezia liberală , în
prostia propriei sale orbiri, fă ră să -şi dea seama că însă şi această
burghezie îi smulgea din mâ ini imperiul asupra lumii. Mâ ntuirea va
veni de la preoţii de ţară , cu toţii se vor ridica pentru a reinstaura
împă ră ţia lui Cristos, sprijinindu-se pe ajutorul celor nevoiaşi; şi pă rea
că se şi afla în fruntea lor, îndreptâ ndu-şi de la mijloc ciolă nosu-i trup,
ca o că petenie de tabă ra, ca un revoluţionar al Evangheliei, cu ochii
scă ldaţi de o asemenea vă paie, încâ t luminau încă perea întunecată .
Această înflă că rată predică îl zvâ rlea în viitoarea cuvintelor mistice, iar
bieţii oameni, nemaiputâ ndu-le urmă ri, nu le mai pricepeau tâ lcul.
— Nu e nevoie de atâ ta vorbă , mâ râ i deodată Maheu, aţi fi fă cut mai
bine dacă începeaţi prin a ne aduce o pâ ine.
— Veniţi duminică la biserică , spuse preotul, Domnul va avea grijă
de toate!
Ş i plecă ; intră la Levaque, ca să -i lumineze şi pe ei întru ale
Domnului, atâ t de încreză tor în visul supremei izbâ nzi a bisericii,
vă dind un atâ t de adâ nc dispreţ pentru fapte, încâ t alerga astfel prin
coloniile de mineri, fă ră să aştepte vreo miluire, cu mâ inile goale,
trecâ nd prin râ ndurile acestei gloate omeneşti muritoare de foame, el
însuşi ca un biet oropsit, care vedea în suferinţă imboldul mâ ntuirii.
Maheu stră bă tea întruna, în sus şi în jos, încă perea; nu se auzea
373
decâ t aceeaşi monotonă şi greoaie mişcare, ce fă cea să se zguduie
podeaua. Se desluşi ceva ca hâ râ itul unui scripete ruginit: taica
Bonnemort scuipa în soba rece. Apoi, iară şi aceeaşi cadenţă a paşilor
prin odaie. Alzire, toropită de fierbinţeală , începuse să delireze încet,
râ zâ nd, pă râ ndu-i-se că era cald şi că se juca la soare.
— Afurisită soartă ! murmură mama Maheu după ce îi atinse cu
mâ na obrajii, uite-o cum arde… Nu-l mai aştept pe porcul ă la. Pesemne
că hoţii ă ştia nu-i mai dau voie să ne intre în casă .
Vorbea despre medicul companiei. Avu totuşi o tresă rire de bucurie
câ nd vă zu deschizâ ndu-se din nou uşa. Dar, slobode, braţele îi că zură
iară şi; ră mase ţeapă nă , cu fruntea întunecată .
— Bună seara, spuse cu jumă tate de glas É tienne, după ce, cu grijă ,
închise uşa în urmă -i.
Venea aşa adeseori, câ nd era întuneric beznă . Maheu şi nevastă -sa
aflaseră chiar de a doua zi despre ascunză toarea sa. Dar pă strau taina;
nimeni din colonie nu ştia ce se întâ mplase, într-adevă r, cu tâ nă rul om.
Dispariţia aceasta ţesea în juru-i o legendă . Oamenii credeau mai
departe în el; circulau zvonuri ciudate: avea să se ivească iară şi, în
fruntea unei armate, cu saci doldora de aur; şi era mereu religioasa
aşteptare a împlinirii unei minuni, înfă ptuirea nă zuinţei, intrarea
deodată în fă gă duita cetate a dreptă ţii. Unii spuneau că l-ar fi vă zut în
fundul unei că leşti, însoţit de trei domni, pe drumul ce duce spre
Marchrennes; alţii afirmau că mai are de ză bovit în Anglia încă două
zile. Cu timpul, însă , oamenii începură să -şi piardă încrederea, se
gă siseră poznaşi care-l învinuiră că s-a pitit într-o hrubă , în fundul
că reia Mouquette îi ţine de cald, că ci această cunoscută legă tură dintre
ei îi fă cuse mult ră u. Survenise, în toiul popularită ţii sale, un început de
ră cire a dragostei cu care-l înconjuraseră , surda zvâ cnire de
deznă dejde în sufletele celor ce nu mai credeau şi al că ror numă r
urma, treptat-treptat, să sporească .
— Ce câ inească vreme! adă ugă el. Dar pe la voi nimic nou, tot aşa,
din ce în ce mai ră u?… Mi s-a spus că micul Négrel a plecat în Belgia, să
caute lucră tori. Ah, fir-ar al dracului, dacă -i adevă rat, suntem cură ţaţi!
Se simţi stră bă tut de un fior câ nd intră în această încă pere îngheţată
şi întunecoasă în care ochii să i trebuiră întâ i să se deprindă ca să -i
374
desluşească pe aceşti bieţi oameni pe care la început îi ghicise doar
prin petele de umbră mai deasă ce le fă ceau în întuneric, îl încerca acea
silă a lucră torului care nu se mai simte la largul să u în clasa din care a
purces şi pe care a depă şit-o, subţiat prin învă ţă tură , ră scolit de
ambiţie. Câ tă mizerie, ce duhoare şi trupurile claie peste gră madă , apoi
mila cumplită care-i pusese un nod în gâ t! Spectacolul acestei agonii îl
tulbura în aşa mă sură , încâ t că uta cuvinte cu care să -i îndemne la
supunere.
Dar deodată Maheu se înfipse înainte-i, strigâ nd:
— Mineri din Belgia! Nu vor îndră zni, tică loşii!… Să -i aducă la lucru,
dacă vor să le distrugem numele!
Cu aerul unui om stingherit, É tienne lă muri că nu era cu putinţă
nicio mişcare, că ostaşii care pă zeau minele vor supraveghea
coborâ rea în mină a lucră torilor belgieni. Iar Maheu strâ ngea pumnii,
mai cu seamă mâ niat, cum spunea, de a avea baionetele în spinare.
Vasă zică minerii nu mai erau stă pâ ni la ei? Erau, aşadar, trataţi ca
ocnaşi, pentru a fi siliţi, cu arma în piept, să muncească ? Ţ inea la puţul
în care lucra şi se simţea foarte amă râ t că nu mai coborâ se în el de
două luni de zile. De aceea vedea roşu câ nd se gâ ndea la această
insultă , la aceşti stră ini, cu care îi ameninţau că vor fi înlocuiţi. Apoi,
aducâ ndu-şi aminte că i s-a înapoiat că rţulia, simţi un cuţit în inimă .
— Nici nu ştiu de ce mă mai supă r, murmură el. Eu doar nu mai am
nicio legă tură cu şandramaua lor… Ş i dacă au să mă alunge şi de aici, n-
o să am decâ t să cră p, ca un câ ine, pe stradă .
— Ei, nu mai spune aşa, fă cu É tienne. Dacă vrei, chiar mâ ine te
primesc ei la muncă . Nimeni nu înlă tură lucră torii destoinici.
Îşi curmă vorba, uluit că o auzea pe Alzire, care râ dea uşor în delirul
frigurilor. Încă nu desluşise decâ t umbra ţeapă nă a lui taica
Bonnemort, iar această înveselire de copil bolnav îl speria. Era, de astă
dată , prea din cale-afară dacă le mai şi mureau copiii. Cu glasul
tremurâ nd, se hotă rî să vorbească :
— Iată ce este: aşa nu mai poate merge, suntem la pă mâ nt… Trebuie
să ne dă m bă tuţi.
Mama Maheu, stană de piatră şi tă cută pâ nă în această clipă , izbucni
deodată , urlâ ndu-i în. obraz. tutuindu-l şi înjurâ nd ca un bă rbat:
375
 — Ce-ai spus?… Tocmai tu spui vorba asta, fir-ar a dracului de
vorbă !
El voi să explice cu argumente, dar ea nu-i îngă dui să vorbească :
— Să nu mai spui încă o dată , la dracu! sau, aşa femeie cum sunt, te
plesnesc peste gură … Vasă zică am cră pat de foame două luni de zile,
mi-am golit toată gospodă ria, copiii mi-au că zut la pat, şi toate să fi fost
degeaba, iar nedreptă ţile s-o ia de la capă t!… Ah, vezi, numai câ t mă
gâ ndesc la asta, şi simt că mă înă buş. Nu! Asta nu! Mai curâ nd dau foc
lumii şi fac moarte de om, dar bă tută nu mă dau! Îl ară ta pe Maheu, în
întuneric, cu un gest plin de ameninţare: Ascultă ce-ţi spun, dacă
bă rbatul meu se reîntoarce în mină , eu voi fi aceea care-i voi aţine
calea, ca să -l scuip între ochi şi să -i urlu că e un tră dă tor!
É tienne nu o vedea, dar îi simţea dogoarea ca ră suflarea unei fiare
ce urlă ; şi se dă duse înapoi, încremenit în faţa acestei furii, care era
opera lui. O gă sea atâ t de schimbată , încâ t nu o mai recunoştea: ea, atâ t
de înţeleaptă altă dată , care-l învinuia pentru violenţa sa, spunâ ndu-i
odinioară că nu trebuie să doreşti moartea nimă nui, să nu mai asculte
acum deloc de glasul judecă ţii şi să vrea să facă moarte de om! Nu mai
era el acela, ci ea, care vorbea despre politică , care voia să şteargă ,
deodată , pe burghezi de pe suprafaţa pă mâ ntului, care cerea
înfă ptuirea republicii şi ghilotina, pentru a scă pa lumea de aceşti
bogă tani, nă ră viţi la jaf, îngră şaţi din truda celor ce crapă de foame.
— Da, da, cu ghearele mele îi voi jupui… Ne-o fi, poate, de-ajuns! Ne-
o veni şi nouă râ ndul, chiar tu ne spuneai aşa… Câ nd mă gâ ndesc că
tată l, bunicul, tată l bunicului, că toţi cei dinaintea lor au suferit ceea ce
suferim noi, că copiii noştri, copiii copiilor noştri vor suferi şi ei,
înnebunesc şi-mi vine să pun mâ na pe cuţit… Ş tii, în ziua aceea, n-am
fă cut deloc ceea ce trebuia să facem. Trebuia să pră buşim la pă mâ nt
întregul Montsou, să nu mai fi ră mas piatră peste piatră . Ş i, dacă vrei
să ştii, află că n-am decâ t o singură pă rere de ră u, şi anume că nu l-am
lă sat pe bă trâ n să ucidă odrasla celor de la Piolaine… aşa cum e lă sată
foamea să -mi ucidă inie copilaşii!
Cuvintele îi că deau ca loviturile de topor în puterea nopţii. Ferecata
zare nu voise să se caşte, din nă zuinţa cu neputinţă de împlinit
crescuse o buruiană înveninată , în vă gă una acestei minţi smintite de
376
durere.
— M-ai înţeles greşit… putu, în cele din urmă , să rostească É tienne,
care bă tea în retragere. Ar trebui să se ajungă la o înţelegere cu
compania; ştiu că puţurile au mult de suferit de pe urma grevei, aşa
încâ t va consimţi, fă ră -ndoială , la o împă care.
— Nu, nu, nimic! urlă ea.
Tocmai în clipa aceea se iviră Lénore şi Henri, care se întorceau
acasă cu mâ inile goale. Un dormi le dă duse, într-adevă r, zece centime,
însă pentru că pe drum fetiţa îi tot tră gea, după obiceiul ei, picioare
fră ţiorului, cele zece centime că zuseră în ză padă , şi cum Jeanlin se
apucase să -i caute împreună cu ei, banii nu mai fuseseră gă siţi.
— Ş i Jeanlin unde e?
— A şters-o, mamă , nu ştiu unde, mi-a spus că are treburi.
É tienne asculta, cu inima zdrobită . Câ ndva femeia îi ameninţase că îi
va ucide dacă -i va prinde întinzâ nd mâ na. Acum, ea însă şi îi îndemna
să bată drumurile, spunâ nd că aşa ar trebui să facă cu toţii cei zece mii
de mineri din Montsou să -şi ia toiagul în mâ nă , desaga bă trâ nilor
cerşetori în spinare şi să cutreiere astfel ţinutul îngrozit.
Atunci, spaima se adâ nci şi mai mult în încă perea întunecată . Copiii
se întorceau acasă lihniţi de foame, voiau mâ ncare, de ce nu li se
dă dea? începură să scâ ncească , să se zvâ rcolească pe jos, strivind, în
cele din urmă , picioarele surioarei lor, care tră gea să moară şi care
dă du un geamă t. Scoasă din fire, mama îi câ rpi la întâ mplare, cum
sortiră mendrele beznei. Apoi, câ nd începură să urle şi mai tare,
cerâ nd pâ ine, ea izbucni în plâ ns, că zu gră madă pe podea, îi încleştă
într-o singură îmbră ţişare şi pe ei şi pe mica infirmă , iar şiroaiele
lacrimilor îi curseră îndelung spre o potolire a durerii, potolire care o
toropi, lă sâ nd-o vlă guită de puteri, sfâ rşită , bâ lbâ ind de zeci de ori
aceleaşi vorbe şi cerâ nd morţii îndurare: „Doamne, de ce nu ne iei
odată ? Îndură -te, Doamne, de noi, ia-ne şi pune capă t chinului nostru!”
Tata-mare adă sta întruna în aceeaşi încremenire, de stră vechi copac
strâ mb sub povara ploilor şi vijeliilor abă tute asupră -i, în vreme ce
tată l stră bă tea cu aceiaşi paşi încă perea, de la sobă la bufet, fă ră mă car
să întoarcă capul.
Dar uşa se deschise, şi de astă dată era doctorul Vanderhaghen.
377
 — Ei, drace, spuse el, lumâ narea n-o să vă orbească … Să ne gră bim,
n-am timp!
Ca de obicei, mâ râ ia, hă rţuit de treburi. Din fericire, avea la el
chibrituri, dintre care tată l fu nevoit să scapere vreo şase şi sa le
aprindă , unul câ te unul, ca doctorul să poată examina fetiţa bolnavă .
Scoasă din cuvertura în care fusese înfofolită , dâ rdâ ind în şovă ielnica
lică rire a flă că rilor, ea se înfă ţişa plă pâ ndă , ca o pă să rică ce trage să
moară închircită în ză padă , atâ t de firavă , încâ t doar cocoaşa i se mai
vedea. Surâ dea, totuşi, cu un surâ s ră tă cit, de muribundă , cu ochii
nespus de mari. În vreme ce bietele-i mâ ini i se încleştau pe pieptul
gă unos. Ş i cum mama, cu sufletul la gură , întreba dacă , înainte de a o
lua pe ea însă şi, era drept ca moartea să -i ia singurul copil ce-i dă dea o
mâ nă de ajutor la gospodă rie, atâ t de cuminte, atâ t de blâ nd, doctorul
se supă ră :
— Gata! Se duce… Ei, fir-ar al dracului… a murit de foame fetiţa ta. Ş i
nu e singura, am mai vă zut una, tot aşa, ală turi… Pe mine degeaba mă
chemaţi cu toţii, nu vă pot face nimic, vă lipseşte carnea, numai ea vă
poate tă mă dui.
Degetele arse ale lui Maheu scă paseră jos chibritul, iar bezna se
abă tu din nou, învă luind trupuşorul neînsufleţit, cald încă . Doctorul
plecase, în goană . É tienne nu mai auzea, în încă perea neagră ca pă cura,
decâ t hohotele de plâ ns ale mamei Maheu, care cerşea întruna
moartea, cu jalnice vaiete fă ră de sfâ rşit:
— E râ ndul meu, Doamne, ia-mă la tine!… Doamne, Dumnezeul meu,
ia-mi bă rbatul, ia-i şi pe ceilalţi, îndură -te, Doamne, şi pune capă t
chinurilor noastre!

În acea duminică , chiar de la ceasurile opt, Suvarin ră mase singur în

sala câ rciumii Avantage, la locu-i obişnuit, cu capul sprijinit de perete.
Niciunul dintre mineri nu mai ştia unde să gă sească cele zece centime
378
pentru o halbă de bere; niciodată localurile nu avuseseră atâ t de putini
muşterii. Din această pricină , coana Rasseneur, neclintită în faţa
tejghelei, tă cea supă rată , în vreme ce Rasseneur, în picioare în faţa
sobei de fontă , pă rea că urmă reşte cu privirea îngâ ndurată fumul roşu
al că rbunilor încinşi.
Deodată , în această apă să toare pace a încă perilor prea încă lzite, trei
uşoare ciocă nituri scurte în fereastră îl fă cură pe Suvarin să întoarcă
capul. Se ridică în picioare, recunoscâ nd semnalul de care, de mai
multe ori pâ nă acum, se slujise É tienne ca. să -l cheme, câ nd îl vedea
fumâ ndu-şi ţigara, singur la o masă . Dar înainte ca mecanicul să fi
ajuns la uşă , Rasseneur o şi deschisese; şi recunoscâ ndu-l, în lumina
ferestrei, pe omul din fata lui, îi spuse:
— Nu cumva te temi să nu te vâ nd?… Aţi fi mai la adă post stâ nd de
vorbă aici, înă untru, decâ t în drum.
É tienne intră . Coana Rasseneur îl pofti politicoasă să ia o halbă de
bere, pe care însă el o refuză cu un gest. Câ rciumarul adă ugă :
— De mult ţi-am ghicit ascunză toarea. Dacă m-aş îndeletnici cu
pâ ra, aşa cum spun prietenii tă i, te-aş fi dat, de-acum opt zile, pe mâ na
jandarmilor.
— N-ai nevoie să te aperi, ră spunse tâ nă rul, ştiu că pâ inea asta n-ai
mâ ncat-o niciodată … Se poate ca oamenii să nu fie de aceeaşi pă rere, şi
totuşi să se stimeze unul pe altul.
Liniştea se aşternu din nou. Suvarin îşi reluase scaunul, cu spatele la
perete, privind cu ochii pierduţi fumul de ţigară . Dar degetele lui
nervoase se agitau neliniştite şi se plimbau de-a lungul genunchilor,
că utâ nd blana moale a Poloniei, absentă în seara aceasta; avea un
neastâ mpă r de care nu-şi dă dea seama, îi lipsea ceva, dar nu ştia ce
anume.
Aşezat de cealaltă parte a mesei, É tienne spuse în cele din urmă :
— Chiar de mâ ine se reia lucrul la mina Voreux. Muncitori belgieni
au fost aduşi de micul Négrel.
— Da, au fost aduşi la că derea nopţii, murmură Rasseneur, care
ră mă sese în picioare. Numai de n-ar mai ieşi şi moarte de om din toată
treaba asta! Apoi ridicâ nd glasul: Nu, să ştii că nu vreau să luă m cearta
de la capă t, dar îţi spun că lucrurile au să iasă ră u dacă o să stă ruiţi,
379
mai departe, în încă pă ţâ narea asta… Uite! Pă ţania voastră seamă nă leit
cu aceea a Internaţionalei tale. M-am întâ lnit alaltă ieri cu Pluchart, la
Lille, unde mă dusesem cu nişte treburi. Se cam strică maşină ria asta a
lui, după câ t se pare.
Dă du amă nunte. Această asociaţie după ce atră sese de partea ei
lucră torii din lumea întreagă , într-un avâ nt propagandistic din pricina
că ruia burghezia mai tremură încă , era acum sfâ şiată , mă cinată , în
fiecare zi câ te puţin, de învră jbiri lă untrice, de vanită ţi, de ambiţii
personale. Din clipa în care învinseseră anarhiştii, toate se surpau,
ţinta urmă rită de la bun început – reforma salariului – era înecată în
toiul hă rţuielilor dintre taberele învră jbite, iar cadrele de că rturari se
destră mau, dezorganizate de ura împotriva disciplinei. Ş i se şi putea
prevede avortul acestui elan al mulţimilor, care o clipă ameninţase să
mă ture, în vâ rtejul unui suflu, stră vechea societate putredă .
— Pluchart este bolnav de supă rare, continuă Rasseneur. După alte
toate, nici glas nu mai are deloc. Dar, cu toate astea, vorbeşte, vrea să
se ducă să vorbească la Paris… Nu o dată , ci de trei ori mi-a spus că
greva noastră e pierdută .
É tienne, cu ochii în pă mâ nt, îl lă sa să spună tot ce avea de spus, fă ră
a-l întrerupe. În ajun vorbise cu tovară şii să i de lucru; simţea
abă tâ ndu-se asupră -i porniri de ură şi unele bă nuieli, aceste prime
adieri ale pierderii popularită ţii ce prevestesc înfrâ ngerea. Stă tea aşa,
cu fruntea întunecată , dar nu voia să -şi dea în vileag mâ hnirea în faţa
unui om care îi prezisese că mulţimea îl va huidui şi pe el, la râ ndu-i, în
ziua în care va avea de ră zbunat o dezamă gire.
— Fă ră îndoială , greva e pierdută , o ştiu tot atâ t de bine câ t şi
Pluchart, reluă É tienne. Dar ne gâ ndiseră m şi la asta. N-am avut
încotro, greva am acceptat-o cu pă rere de ră u, şi nici n-am socotit că
vom pră buşi compania… Dar, ce vrei, la început te ameţeşti, începi să -ţi
faci fel de fel de iluzii, iar câ nd mai tâ rziu lucrurile nu ies bine, oamenii
uită că de datoria lor era să se aştepte şi la aşa ceva, se vă ică resc şi se
învră jbesc, ca în faţa unei catastrofe că zute din cer.
— Bine, dar dacă socoteşti că lupta e pierdută , întrebă Rasseneur,
atunci de ce nu încerci să deschizi capul şi tovară şilor tă i de lucru?
É tienne îl privi ţintă , în ochi:
380
 — Ascultă -mă , ajunge… Tu ai ideile tale, iar eu pe ale mele. Ţ i-am
că lcat pragul ca să -ţi ară t că te stimez, totuşi. Dar ră mâ n încredinţat că
şi dacă vom pieri cu toţii în această urgie, înseşi hâ rcile noastre de
oameni flă mâ nzi vor sluji mai mult cauza celor mulţi decâ t toată
politica ta de om cuminte… Ah, dacă vreunul dintre porcii ă ştia de
ostaşi mi-ar ţinti un plumb drept în inimă , m-aş simţi mâ ndru că mi-a
fost dat s-o sfâ rşesc astfel!
Ochii i se umeziră în acest strigă t în care zvâ cnea dorinţa orică rui
înfrâ nt, lă caşul de refugiu în care ar fi vrut să piară pe veci amintirea
cumplitei sale dureri.
— Frumos ai gră it! declară coana Rasseneur, aruncâ ndu-i
bă rbatului ei o că ută tură plină de dispreţul pornit din ideile ei radicale.
Suvarin, cu ochii pierduţi, tot pipă indu-şi cu mâ inile-i fremă tâ nde
genunchii, pă rea că nici nu-i auzise. Bă laiu-i chip feciorelnic, cu un nas
delicat, cu dinţii mă runţi şi ascuţiţi, îi era cutreierat de lumina
să lbatică a unei mistice reverii, prin care se perindau viziuni
însâ ngerate. Ş i începuse să viseze cu glas tare, ră spunzâ nd unui cuvâ nt
al lui Rasseneur asupra Internaţionalei, prins din zbor, în toiul
discuţiei:
— Toţi sunt nişte laşi; nu există pe lume decâ t un singur om în stare
să facă din maşina lor complicatul instrument al nimicirii. Dar pentru
asta trebuia voinţă , însă nimeni nu vrea, şi de aceea revoluţia e sortită
să fie, şi de astă dată , un prunc nă scut mort.
Ş i continua, cu glas plin de dezgust, să deplâ ngă prostia omeneasca,
în vreme ce É tienne şi Rasseneur ră mă seseră tulburaţi de aceste
destă inuiri fă cute beznelor de un lunatic. În Rusia toate se
împotmoliseră ; era deznă dă jduit din pricina veştilor pe care le
primise. Prietenii să i de odinioară se transformau în politicieni; vestiţii
nihilişti, de care tremura toată Europa, feciori de popă , mic-burghezi,
neguţă tori, nu se ridicau dincolo de problema eliberă rii naţionale,
pă râ nd a crede că e de ajuns să ucidă despotul ca să înfă ptuiască
mâ ntuirea întregii lumi; şi, de îndată ce el le vorbea despre nevoia de a
secera stră vechea orâ nduire a lumii ca pe o holdă cu roadele împlinite,
de îndată ce pronunţa chiar copilă rescul cuvâ nt de republică , se şi
simţea neînţeles, neliniştitor, declasat pentru totdeauna, înrolat în
381
tabă ra rataţilor prinţi ai cosmopolitismului revoluţionar. Inima-i de
patriot se zbă tea, totuşi, şi nu repeta decâ t cu o cumplită amă ră ciune
cuvâ ntul la care ţinea atâ t de mult:
— Prostii!… Niciodată nu vor ieşi la liman cu prostiile astea!
Apoi, coborâ nd glasul, le împă rtă şi, în cuvinte dureroase,
stră vechiu-i vis de fraternitate. Dacă renunţase la rangul şi la averea
sa, dacă intrase în râ ndul lucră torilor, o fă cuse doar din nă dejdea de a
vedea ză mislindu-se odată orâ nduirea acestei noi societă ţii a muncii în
comun. Multă vreme îşi golise buzunarele, dâ nd toţi banii ştrengarilor
din colonie, ară tâ ndu-le minerilor o că ldură de frate, surâ zâ nd
neîncrederii cu care-l priviseră , câ ştigâ ndu-i cu felul lui blajin de
lucră tor corect şi de ioc vorbă reţ din fire. Dar, hotă râ t lucru,
apropierea dintre ei nu progresa; le ră mâ nea stră in, cu dispreţu-i
pentru orice fel de legă turi, cu vrerea-i de a ră mâ ne un om de curaj,
mai presus de orice deşertă ciune şi desfă tă ri. Ş i era mai ales înciudat,
că ci citise de dimineaţă un fapt divers, de care erau pline toate
gazetele.
Glasul i se schimbă , ochii i se luminară , aţintindu-se pe chipul lui
É tienne; şi i se adresă , chiar lui, de-a dreptul:
— Înţelegi tu aşa ceva? Lucră torii ă ştia pă lă rieri din Marsilia, care
au câ ştigat lozul cel mare, de o sută de mii de franci, şi care, de îndată
ce au pus mâ na pe bani, şi-au cumpă rat rente, declarâ nd că vor tră i de-
acum înainte tă ind frunză la câ ini!… Da, asta este tot ce ştiţi voi, cu
toţii, lucră torii francezi: să dezgropaţi o comoară , ca apoi s-o mâ ncaţi
singuri, ghemuiţi în vreun ungher al egoismului şi al trâ ndă viei. Puteţi
urla mult şi bine împotriva bogă taşilor, vă lipseşte tă ria de a da
oropsiţilor aurul pe care vi l-a dă ruit norocul… În vecii vecilor vrednici
de fericire nu veţi fi, atâ ta vreme câ t veţi avea vreun lucru numai şi
numai al vostru şi atâ ta vreme câ t pizma voastră împotriva
burghezilor vă va fi stâ rnită doar de înverşunata pornire de a le lua
locul.
Rasseneur izbucni în râ s; gâ ndul că cei doi lucră tori din Marsilia ar
fi trebuit să renunţe la lozul cel mare i se pă rea prostesc. Dar Suvarin
pă li; chipu-i se schimonosea, devenind înfricoşă tor, ră scolit de una
dintre acele mâ nii de fanatic în stare să nimicească popoare întregi.
382
Urlă :
— Seceraţi veţi fi cu toţii, fă cuţi una cu pă mâ ntul, zvâ rliţi pradă
viermilor! Ză misli-se-va într-o zi şi acela care să şteargă de pe
suprafaţa pă mâ ntului stirpea voastră de mişei şi desfrâ naţi! Ah, uitaţi-
vă aici! Vedeţi mâ inile astea? Dacă aş putea înşfă ca cu ele pă mâ ntul,
iaca aşa l-aş zgudui, pră buşindu-l în ţă ndă ri, ca să ră mâ neţi cu toţii
striviţi sub surpă turi!
— Bine spui! hotă rî coana Rasseneur, cu aerul politicos şi convins.
Urmă iară şi un ră stimp de tă cere. Apoi É tienne vorbi din nou despre
lucră torii belgieni. Îi cerea lui Suvarin lă muriri cu privire la hotă râ rile
ce fuseseră luate la mina Voreux. Dar mecanicul, cufundat iară şi în
gâ ndurile lui, abia de mai ră spundea; nu ştia decâ t că urma să se
distribuie cartuşe ostaşilor însă rcinaţi cu paza minei. Iar neastâ mpă rul
nervos al degetelor ce se plimbau pe genunchi se înteţi în asemenea
mă sură , încâ t, în cele din urmă , Suvarin îşi dete seama ce anume că uta:
blana moale şi alină toare a iepuroaicei de casa.
— Dar pe unde o fi Polonia? întrebă el.
Câ rciumarul râ se din nou, privind în ochii neveste-sii. După o clipă
de sfială , se hotă rî:
— Polonia? E la cuptor.
De la pă ţania cu Jeanlin, iepuroaica cea dolofană , ră nită , fă ră
îndoială , nu mai nă scuse decâ t iepuri morţi; şi, pentru a nu mai hră ni
degeaba încă o gură , se resemnaseră , chiar în ziua aceea, s-o gă tească
cu cartofi.
— Da, i-ai şi mâ ncat o pulpă în seara asta… Ba te-ai şi lins pe degete,
nu-i aşa?
În prima clipă , Suvarin nu înţelesese despre ce era vorba. Apoi, însă ,
se fă cu alb ca varul, gura i se schimonosi de greaţă , în vreme ce, în
ciuda vrerii sale de a se ţine dâ rz, două mă rgele de lacrimi îi sticliră în
ochi.
Dar nu avură vreme să bage în seamă această tulburare, că ci uşa fu
dată în lă turi cu violenţă şi, în prag, se ivi Chaval, care o împingea
înainte pe Catherine. După ce se ameţise cu bere şi cu propriile-i vorbe
de flecar lă udă ros, colindâ nd toate câ rciumile din Montsou, îi veni în
minte să treacă şi pe la Avantage, ca să dovedească vechilor să i
383
prieteni că nu se temea de nimeni. Intră înă untru, spunâ nd ibovnicei
sale:
— La dracu! îţi spun că ai să bei o halbă de bere chiar aici şi că îi rup
botul celui dintâ i care în o privi chiondorâ ş!
Înmă rmurită la vederea lui É tienne, Catherine se fă cu albă ca varul.
Câ nd, la râ ndu-i, îl vă zu şi Chaval, el râ nji cu o haină că ută tură .
— Două halbe, coană Rasseneur! Bem pentru reînceperea lucrului!
Fă ră a spune un cuvâ nt, ea umplu halbele, ca o femeie care nu
refuza să servească pe orice muşteriu. Urmă un ră stimp de tă cere; nici
câ rciumarul, nici ceilalţi doi nu se clintiseră de la locurile lor.
— Îi ştiu eu pe ă i de au spus că mă îndeletnicesc cu pâ ra, reluă
Chaval, obraznic, şi nu aştept decâ t să -mi spuie şi mie în faţă vorbuliţa
asta, nu de alta, dar ca să ne lă murim odată !
Nimeni nu-i ră spunse; bă rbaţii întorceau capul, iar privirea le
ră tă cea, undeva, pe pereţi.
— Există oameni prefă cuţi, după cum exista şi oameni sinceri, reluă
el, mai tare. La mine, cei în guşă şi-n că puşă . Am plecat din şandramaua
aia nenorocită a lui Deneulin şi cobor mâ ine în mina Voreux, cu
doisprezece belgieni, care mi-au fost daţi pe seamă pentru că sunt
apreciat. Ş i dacă are cineva ceva de spus, apoi n-are decâ t s-o spună , ca
să stă m de vorbă .
Apoi, cum aceeaşi dispreţuitoare tă cere îi întâ mpină încercă rile de
aţâ ţare, se mâ nie pe Catherine:
— Ei, fir-ar al dracului! Ai de gâ nd să bei odată ? Hai să ciocnim şi zi
şi tu cu mine să crape toţi golanii care nu vor să muncească !
Ea ciocni, dar îi tremura mâ na atâ t de tare, încâ t se auzi uşorul
clinchet al celor două halbe. În clipa aceea, Chaval trase din buzunar un
pumn plin de monede albe, pe care le scoase la vedere cu o lă bă rţare
de beţiv, spunâ nd că aşa ceva nu se câ ştigă decâ t cu sudoarea frunţii şi
că -i desfide pe prefă cuţi să arate că au mă car cincizeci de centime.
Atitudinea celorlalţi îl înciuda şi ajunse la vorbe de ocară , spuse fă ră
înconjur:
— Carevasă zică , doar noaptea mai ies la iveală câ rtiţele. Şi dacă
jandarmii dorm, trebuie ca bandiţii să ne aţină calea?
Foarte liniştit, É tienne se ridică în picioare, hotă râ t.
384
 — Ascultă , mă plictiseşti… Da, eşti o iscoadă . Banii tă i mai put încă
de cine ştie ce tră dare, şi silă mi-e să -mi mâ njesc mâ inile atingâ ndu-ţi
pielea de om vâ ndut. Dar n-are a face! Iată -mă -s, al tă u sunt! E multă
vreme de câ nd unul dintre noi trebuie să -l înghită pe celă lalt.
Chaval strâ nse pumnii:
— Haidem dară ! Trebuie să -ţi vră jesc ca să te asmut, nemernic
fricos! Vreau din toată inima să ne ră fuim, dar numai noi doi! Ş i ai să -
mi plă teşti, cu vâ rf şi îndesat, toate porcă riile ce mi s-au fă cut!
Cu braţele întinse în chip de rugă , Catherine înaintă între ei, dar nici
mă car nu se osteniră de-a o da la o parte, că ci înţelegâ nd fatalitatea
acestei bă tă i, ea singură , se dă du încet înapoi. În picioare, sprijinindu-
se de perete, ră mase muta, atâ t de încremenită de spaimă , încâ t nici nu
mai tremura, cu ochii mari deschişi, aţintiţi asupra acestor doi bă rbaţi,
care aveau să se ucidă pentru ea.
Cu un gest firesc, coana Rasseneur strâ nse halbele de pe tejghea, ca
nu cumva să i le spargă .
Apoi îşi reluă locul pe bancă , fă ră a ară ta vreo curiozitate nelalocul
ei pentru ceea ce urma să se întâ mple. Dar nu se putea să -i lase pe doi
foşti tovară şi de lucru să se mă celă rească între ei, aşa încâ t Rasseneur
se încă pă ţâ na să intervină , şi trebui ca Suvarin să -l înşface de umă r, să -
l tragă la o parte, lâ ngă masă , spunâ ndu-i:
— Ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala?… Nu e loc pe lume pentru
amâ ndoi; cu zile o să ră mâ nă ă l care-i mai tare!
Fă ră a aştepta să fie atacat, Chaval îşi şi avâ ntă închişii-i pumni în
vă zduh. Mai înalt, deşă lat, ţintea obrazul celuilalt, lovind furios, în
dreapta şi în stâ nga, cu amâ ndouă braţele, unul după altul, ca şi cum ar
fi mâ nuit două să bii deodată . Vorbea întruna, fă câ nd pe grozavul în
faţa galeriei, cu o ploaie de înjură turi care îl întă râ tau şi mai mult.
— Ah, peşte afurisit! Te ating la moacă , la nas! Nasul ă sta, pe care aş
vrea să mi-l bagi ştii tu unde!… Haide, fă -te cu botu-ncoa, fante sclifosit,
să ţi-l fac borhot pentru porci, şi-om vedea noi oleacă mai tâ rziu dacă
curviştinelor de muieri li s-or mai scurge ochii după tine!
Mut, cu fă lcile strâ nse, É tienne îşi aduna puterile în mă runtu-i trup,
luâ nd seama la legiuitele rosturi ale luptei, fă câ nd pieptului şi fetei, cu
cei doi pumni, zid de apă rare; şi pâ ndea, îi destindea, ca ţâ şniţi din
385
arcuri, în cumplite lovituri directe.
La început nu se prea vă tă mară . Braţele unuia, ră sucindu-se ca o
morişcă în vă zduh, prelungeau lupta. Fu ră sturnat un scaun, greoaia
lor încă lţă minte strivea nisipul alb presă rat pe podea. Dar, cu vremea,
începură să -şi tragă ră suflarea şi li se auzi horcă itul gâ fâ ielilor, în timp
ce obrajii încinşi li se bulbucau ca la dogoarea unui foc lă untric, ale
că rui vâ lvă tă i le ţâ şneau prin albul ochilor.
— Atins! urlă Chaval. O lovitură în hâ rcă !
Ş i, într-adevă r, pumnul lui, ca o ghioagă repezită pieziş, zdrobise
umă rul vră jmaşului. Acesta îşi stă pâ ni un geamă t de durere; nu se
desluşi decâ t un hâ rşâ it înă buşit, surda strivire a muşchilor. Iar
É tienne ră spunse cu o directă în plin piept şi care l-ar fi zdrobit pe
celă lalt dacă nu s-ar fi ferit, prin necurmatele-i salturi de capră . Dar
pumnul îl lovi pe partea stâ ngă , şi încă atâ t de zdravă n, încâ t se clă tină ,
cu ră suflarea tă iată . Asmuţit ca de turbare câ nd îşi simţi braţele
moleşindu-i-se de durere, se nă pusti ca o fiară , ţintind pâ ntecele
duşmanului, pentru a i-l spinteca cu că 1câ iul.
— Ţ ine! La maţe! bâ igui el cu glasul sugrumat. Am să ţi le înşir la
soare!
É tienne evită lovitura, atâ t de indignat de această încă lcare, a
regulilor unei lupte drepte, încâ t îşi ieşi din să rite şi spuse:
— Taci odată , bestie! Ş i nu cu picioarele, Cristoşii dumnezeilor tă i,
că pun mâ na pe un scaun şi-ţi crap capul!
Atunci bă tă lia se înverşuna. Rasseneur, cuprins de revoltă , ar fi
încercat iară şi să -i despartă , dacă aspra privire pe care i-o zvâ rlise
nevastă -sa nu l-ar fi fă cut să se stă pâ nească : ce, în câ rciuma lor, doi
clienţi nu aveau, adică , dreptul să se socotească ? Se aşezase doar în
faţa sobei, ca nu cumva să -i mai vadă şi rostogolindu-se în foc. Suvarin,
cu aerul să u paşnic, îşi ră sucise o ţigară , pe care uită , totuşi, să şi-o
aprindă . Rezemată de perete, Catherine sta neclintită : doar mâ inile
începeau să se urce, în neştire, de-a lungul taliei, şi ajungâ nd sus, se
ră suciseră , sfâ şiind, într-o zvâ cnire ritmică , stofa rochiei. Fă cea o
sforţare doar ca să nu ţipe, temâ ndu-se că ţipă tul care i-ar dezvă lui
gâ ndul, dâ nd-o de gol, ar putea ucide pe vreunul dintre ei, deşi minţile
îi erau atâ t de ră tă cite, încâ t nici nu-şi mai dă dea seama pe cine
386
prefera.
Curâ nd, lui Chaval, care, leoarcă de nă duşeală , lovea la întâ mplare,
începură să -i sleiască puterile. Deşi în prada mâ niei, É tienne continua
să se apere, parâ nd aproape toate loviturile, dintre care unele
izbuteau, totuşi, să -l zdrelească . Ajunsese cu o ureche ruptă , gheara
celuilalt îi jupuise o fâ şie de piele de pe gâ t, fă câ ndu-l să simtă o atâ t de
arză toare usturime, încâ t, la râ ndu-i, izbucni şi el în înjură turi,
însoţindu-le de una din acele cumplite directe ale lui. Ş i de astă dată ,
printr-o să ritură , Chaval îşi feri pieptul; dar se aplecase, şi pumnul îl
lovi în faţă , îi strivi nasul, i se înfipse în ochi. Într-o clipă , un şuvoi de
sâ nge îi ţâ şni din nă ri, ochiul i se umflă , i se bulbucă , învineţit.
Nefericitul, orbit de acest val de purpură , ameţit de lovitura ce-i
zguduise scă fâ rlia, îşi mai vâ ntura braţele în aer, câ nd un nou pumn,
repezit de astă dată drept în piept, îl dă du gata. Urmă un trosnet, şi
Chaval că zu pe spate, cu greaua pră buşire a unui sac de humă zvâ rlit
de pe umeri, la pă mâ nt.
É tienne se opri, aşteptâ nd.
— Ridică -te, şi dacă nu ţi-e de-ajuns, o luă m de la capă t.
Fă ră a ră spunde, Chaval, după câ teva clipe de nă uceală , se zbă tu la
pă mâ nt şi îşi întinse mâ ini le şi picioarele. Se adună anevoie de pe jos
şi ră mase o clipă ghemuit pe genunchi, tot fă câ nd cu mâ na, în fundul
buzunarului, ceva nedesluşit. Apoi, câ nd fu în picioare, se nă pusti
iară şi, cu vinele gâ tului umflate de un urlet să lbatic.
Dar Catherine vă zuse; şi, fă ră vrere, un ţipă t cumplit îi izbucni din
piept, uluind o, ca mă rturisirea unei preferinţe, de ea însă şi neştiută .
— Ia seama! Are cuţitul în mâ nă !
É tienne nu avu decâ t ră gazul să pareze cu braţul prima lovitură .
Lâ na tricoului fu sfâ şiată de tă işul dur, unul dintre acele tă işuri de
jungher pe care o verigă de aramă îl înţepeneşte în lemnul unui miner
de merişor. Îl şi înhă ţase pe Chaval de încheietura mâ inii, încrâ ncenaţi
amâ ndoi într-o înfricoşă toare luptă , în care É tienne ştia că dacă -i dă
drumul e pierdut, şi în care celă lalt se zvâ rcolea ca să -şi descleşteze
braţul şi să lovească . Arma se lă sa în jos, încet-încet, puterile braţelor
încordate se sleiau; de două ori É tienne avu, pe piele, senzaţia rece a
lamei de oţel; şi trebui să facă o supremă sforţare, să -i strivească
387
încheietura mâ inii într-o atâ t de cumplită strâ nsoare, încâ t cuţitul să
alunece jos din laba deschisă . Amâ ndoi se repeziră la pă mâ nt, şi
É tienne fu acela care-l înhă ţă , agitâ ndu-l şi el, la râ ndu-i. Îi puse lui
Chaval genunchii pe grumaz, ameninţâ ndu-l că -l înjunghie.
— Ah! Grijania ta de mişel, cu ă sta ţi-oi face de petrecanie!
Îl asurzea o voce să lbatică , înă untru-i stâ rnită , ţâ şnindu-i din
mă runtaie, zvâ cnindu-i în ţeastă cu izbituri de ciocan, o fulgeră toare şi
capie rostogolire pe povâ rnişuri ucigaşe, o neistovită sete de sâ nge.
Nicicâ nd nu-l încinsese într-atâ ta pornirea-i, şi totuşi beat nu era.
Lupta împotriva ră ului, ereditar, cu tremurul deznă dă jduit al unui
înfiorat de patima dragostei, ce se zbuciumă pe pragul siluirii. Sfâ rşi
prin a se învinge. Aruncă jungherul la spate, bâ iguind cu glas ră guşit:
— Ridică -te şi cară -te.
De astă dată Rasseneur se repezise, dar nu avu destul curaj ca să se
vâ re între ei, ca nu cumva să se aleagă cu vreo lovitură periculoasă . Nu
voia deloc ca în câ rciuma lui să se întâ mple un asasinat, şi se înfuriase
atâ t de ră u, încâ t nevastă -sa, ţeapă nă în faţa tejghelei, îi atră gea luarea-
aminte că , în orice caz, nu era încă momentul să ţipe. Suvarin, care
fusese câ t pe-aci să se aleagă cu o lovitură de cuţit în picioare, se hotă rî
să -şi aprindă ţigara. Se pusese, aşadar, cap groză viei? Catherine mai
privea încă , prostită , pe cei doi bă rbaţi, care, şi unul şi celă lalt, erau vii.
— Cară -te, îi mai spuse o dată É tienne, cară -te, dacă nu vrei să -ţi fac
de petrecanie!
Chaval se ridică de jos şi-şi şterse cu dosul palmei sâ ngele ce-i mai
curgea încă din nas; şi aşa, cu bă rbia mâ njită , cu ochiul învineţit, plecă ,
tâ râ ndu-şi picioarele, în furia înfrâ ngerii pe care o suferise. În neştire,
Catherine îl urmă . Atunci el îşi îndreptă trupul, iar ura-i izbucni într-o
ploaie de ocă ri:
— Ah, nu, nu! Dacă pe el îl vrei, cu el să te culci, otreapă scâ rnavă ! Ş i
să nu-mi mai calci pragul casei dacă ţii la pielea ta!
Trâ nti apoi uşa cu toată puterea. O adâ ncă tă cere puse stă pâ nire pe
încă perea că lduţă , în care se auzea uşorul scâ ncet al că rbunelui
arzâ nd. Pe jos nu se mai vedeau, în afară de un scaun ră sturnat, decâ t
dâ rele unei ploi de sâ nge, pe care nisipul, aşternut pe podea, îl sorbea,
pică tură cu pică tură .
388
 4

Ieşind din câ rciuma lui Rasseneur, É tienne şi Catherine merseră ,

împreună , tă cuţi. Începea dezgheţul, un dezgheţ rece şi încet, care
întina ză pada, fă ră să o topească . Pe cerul palid se ghicea luna plină , pe
după nişte nori mari, ca nişte zdrenţe întunecate, pe care un vâ nt de
vijelie le rostogolea în nepă trunse înă lţimi; iar pe pă mâ nt, nicio
ră suflare; nu se auzea decâ t scurgerea streşinilor, de pe care alunecau
albe desage, că zâ nd uşor la pă mâ nt.
É tienne, stingherit de această femeie ce-i fusese lă sată în seamă , nu
gă sea, în starea în care se afla, nimic de spus. Gâ ndul de a o lua cu el, ca
s-o ascundă şi pe ea la Réquillart, îi pă rea nebunesc. Voise s-o
însoţească spre colonie, s-o lase la pă rinţii ei, dar ea se împotrivise cu
un aer înspă imâ ntat nu, nu, orice, numai să nu le mai şi cadă în sarcină ,
după ce se purtase atâ t de urâ t, lă sâ ndu-i în voia soartei! Ş i niciunul,
nici celă lalt nu mai scoteau o vorbă , tropă ind în neştire pe drumurile
prefă cute în fluvii de noroi. Întâ i coborâ seră spre Voreux, iar apoi
cotiră la dreapta, mergâ nd între rambleu şi canal.
— Trebuie, totuşi, să te culci undeva, spuse el în cele din urmă . Dac-
aş avea mă car o odaie, te-aş lua bucuros la mine…
Dar cuprins deodată de o neînţeleasă timiditate, îşi curmă vorba.
Crâ mpeie din trecutul lor i se perindară în închipuire, ră scolirile ispitei
de odinioară , gingaşa lor stingherire, mă runtele temeri ce li se
puseseră de-a curmezişul drumului, pe care altfel l-ar fi stră bă tut
împreună . Nu o putuse oare uita deloc, de-şi simţea inima atâ t de
tulburată şi încă lzită încet-încet de o reînsufleţită ispită ? Amintirea
palmelor pe care i le tră sese la Gaston-Marie îl aţâ ţa acum, în loc să -i
stâ rnească ură . Ş i ră mase surprins de gâ ndul de a o duce cu el, la
Réquihart, lucru care-i pă rea firesc şi uşor de înfă ptuit.
— Haide, hotă ră şte-te, unde vrei să te duc? Prin urmare, atâ t de
grozav mă dispreţuieşti, de nu vrei să ră mâ i cu mine?
Ea mergea în urmă -i încet, ză bovind stâ njenită ră u de saboţii care i
se înfundau în hâ rtoape; şi fă ră să ridice capul, murmură :
389
 — O, Doamne, sunt şi aşa destul de necă jită , nu mă mai amari şi tu!
La ce ne-ar mai folosi asta acum, câ nd eu am un iubit şi câ nd şi tu ai o
femeie?
La Mouquette se gâ ndea vorbind aşa. Îi credea împreună după
zvonurile care stă ruiau de vreo cincisprezece zile; şi câ nd îi jură că nu-i
adevă rat, ea dă du din cap, îi aminti de seara în care-i vă zuse
să rutâ ndu-se pe gură .
— Nu-i pă cat de toate prostiile astea? reluă el, cu jumă tate de glas,
oprindu-se locului. Ce bine ne-am fi înţeles împreună !
Ră spunse, cutreierată de o uşoară înfiorare:
— Lasă , nu-ţi mai face sâ nge ră u, lucru mare nu pierzi. Dac-ai şti ce
pieritură sunt, cu trupul atâ t de pipernicit şi în aşa hal, încâ t femeie nu
voi fi, cu siguranţă , niciodată !
Ş i continuă , fă ră a se simţi câ tuşi de puţin stingherită , vorbind ca de
o vină a ei despre îndelunga-i ză bavă pe drumul pubertă ţii. Faptul
acesta, deşi avusese parte şi de un bă rbat, o micşora în propriii ei ochi,
zvâ rlind-o în râ ndul fetiţelor. Toate ţi se mai iartă dacă eşti mă car în
stare să faci un copil.
— Biată copilă … spuse încet de tot É tienne, cuprins de o adâ ncă
înduioşare.
Erau la poalele rambleului, învă luiţi în umbra uriaşelor mormane.
În trecere, un nor negru ca pă cura tocmai perdeluia faţa lunii. Nu-şi
mai desluşeau nici mă car propriile lor chipuri, iar ră suflarea li se
contopea, buzele li se că utau, pentru să rutul că ruia îi duseseră dorul
luni de zile. Dar deodată luna se ivi iară şi şi ză riră deasupră -le, pe
piscul albelor stâ nci argintate de lumină , reliefâ ndu-se, cu desă vâ rşire
dreaptă , fă ptura santinelei din Voreux. Ş i fă ră ca mă car, în cele din
urmă , să se fi să rutat, un simţă mâ nt de ruşine îi îndepă rtă pe unul de
celă lalt, acel simţă mâ nt de ruşine de odinioară , amestecat cu ciudă , o
nelă murită duşmă nie şi, în acelaşi timp, o mare prietenie. O porniră
din nou, anevoie, înfundaţi în noroi pâ nă la glezne.
— Ă sta ţi-e ultimul cuvâ nt? Nu vrei? întrebă É tienne.
— Nu, ră spunse ea. Cu tine, după Chaval, hai? Ş i după tine cu un
altul… Nu, asta-mi face silă , nu simt nicio plă cere, şi atunci de ce s-o
fac?
390
 Tă cură şi mai merseră vreo sută de paşi, fă ră a schimba o vorbă .
— Dar mă car ştii unde te duci? reluă el. Nu te pot lă sa în drum,
noaptea, pe o asemenea vreme.
Ea ră spunse firesc:
— Mă întorc acasă . Chaval e bă rbatul meu. Nu mă pot culca în altă
parte decâ t la el.
— Dar o să te omoare în bă taie!
Tă cerea se aşternu iară şi între ei. Catherine dă du din umeri,
resemnată . Are s-o bată pâ nă va obosi şi, câ nd va obosi, o va lă sa în
pace; nu era mai cuminte aşa, decâ t să vâ nture drumurile ca o tâ rfă ?
Apoi se şi deprinsese cu bă tă ile, şi spunea, mâ ngâ indu-se cu acest
gâ nd, că , din zece fete, opt nu o nimeresc mai bine decâ t ea. Iar dacă
omul ei o va lua într-o bună zi de nevastă , va fi foarte frumos din
partea lui.
É tienne şi Catherine, în neştire, se îndreptaseră spre Montsou, iar
pe mă sură ce se apropiau de casa lui Chaval, tă ceau tot mai mult, ca şi
cu în n-ar mai fi fost împreună . El nu mai gă sea nimic să -i spună pentru
a o convinge, deşi simţea o mare amă ră ciune vă zâ nd-o că se întoarce la
Chaval. I se sfâ şia inima, nu-i putea da însă în schimb ceva mai bun,
nimic decâ t o viaţă de mizerie şi de fugă , o noapte întunecată , fă ră
aşteptarea unei zilei senine, dacă nu cumva gloanţele vreunui ostaş îi
vor zdrobi capul. Poate că era, într-adevă r, mai cuminte să te împaci cu
gâ ndul de a suferi atâ tea, decâ t să încerci vreo nouă suferinţă . O
însoţea, astfel, spre ibovnicul ei, cu capul în pă mâ nt, fă ră o vorbă de
împotrivire în clipa în care, pe şosea, ea se opri la colţul clă dirii
şantierelor, la două zeci de metri de cafeneaua Piquette, spunâ ndu-i:
— Nu veni cu mine mai departe. Dacă te vede, iar iese ceva urâ t.
Se auziră unsprezece bă tă i la orologiul bisericii, cafeneaua era
închisă , dar prin cră pă turile obloanelor se strecurau lică riri de lumină .
— Ră mâ i cu bine, murmură ea.
Îi dă duse mâ na; el i-o ţinea într-a lui, şi fu nevoită să şi-o scoată cu
greu, tră gâ nd-o încet, ca să poată pleca.
Fă ră a întoarce capul, intră pe portiţa cea mică , împingâ nd ză vorul.
Dar É tienne nu se îndepă rtă , ci ră mase locului, în picioare, cu ochii
aţintiţi spre casă , temă tor de ceea ce se va întâ mpla acolo, ciulind
391
urechile, tremurâ nd la gâ ndul că ar putea auzi urlete de femeie bă tută .
Casa ră mâ nea întunecată şi tă cută vă zu luminâ ndu-se doar o fereastră
de la catul întâ i şi cum această fereastră se deschise, iar el recunoscu
silueta subţire ce se apleca spre stradă , fă cu câ ţiva paşi, ca să se
apropie.
Atunci Catherine şopti foarte încet:
— Încă nu s-a întors, mă duc să mă culc… Te rog foarte mult, pleacă !
Ş i É tienne plecă . Se dezgheţa de-a binelea, o adevă rată ploaie se
rostogolea de pe acoperişuri. De pe ziduri, de pe garduri, din
nedesluşitele îngră mă diri, pierdute în noapte, ale acestui cartier
industrial, se prelingea apa, ca şi cum toate ar fi fost ude de nă duşeală .
Se îndreptă întâ i spre Réquillart, bolnav de oboseală şi de tristeţe,
nemaisimţind decâ t nevoia de a vedea că scâ ndu-i-se, înaintea ochilor,
pă mâ ntul, ca să -l înghită . Apoi gâ ndul i se întoarse la Voreux; cugeta la
lucră torii belgieni, care urmau să coboare în mină , la tovară şii să i de
lucru din colonie, ră scoliţi de furie împotriva soldaţilor şi hotar îţi să
nu lase nişte stră ini să intre în puţurile lor. Şi o luă iară şi de-a lungul
canalului, prin mijlocul bă ltoacelor lă sate de ză pada topită .
Câ nd ajunse din nou în apropierea rambleului, chipul lunii se ivi
foarte limpede. Ridică ochii, privi cerul, pe a că rui boltă treceau norii în
goană , sub plesnetul de bici al vijeliosului vâ nt ce sufla colo sus, în
înă lţimi, devenind pe faţa lunii albicioşi, destră mâ ndu-se în mă runte
fâ şii, de o ceţoasă stră vezime, ca o apă tulbure; şi treceau, unul după
altul, atâ t de repede, încâ t de sub vă lul lor efemer astrul reapă rea
necurmat, în toată limpezimea.
Cu ochii înecaţi de această lucire a luminii, É tienne îşi cobora
privirile, câ nd un spectacol, ce se desfă şura pe piscul rambleului, îl
opri locului. Santinela, înţepenită de frig, se plimba pe sus, fă câ nd
două zeci şi cinci de paşi spre Marchiennes şi întorcâ ndu-se apoi cu faţa
spre Montsou. Se vedea alba vă paie a baionetei, în creştetul acestei
siluete negre, ce se decupa lă murit pe paloarea cerului. Iar ceea ce-i
atră gea luarea-aminte tâ nă rului era, în dosul bordeiului unde taica
Bonnemort se adă postea în nopţile de furtună , o umbră mişcă toare, ca
o fiară care se tâ ra la pâ ndă şi în care îl recunoscu, îndată , pe Jeanlin,
după lunga şi deşă lata-i spinare de viezure. Santinela nu-l putea ză ri;
392
cu siguranţă acest bandit de copil punea la cale vreo poznă , că ci nu-i
mai trecea deloc nă duful împotriva soldaţilor, întrebâ nd mereu câ nd
se vor descotorosi de aceşti ucigaşi care fuseseră trimişi, înarmaţi cu
puşti, să omoare oamenii.
O clipă , É tienne voi să -l strige, pentru a-l împiedica să facă cine ştie
ce prostie. Luna se ascunsese pe după nori; îl vă zuse ghemuindu-se,
gata să sară , dar luna se ivi din nou, iar copilul ră mase ghemuit pe vine.
La fiecare drum, santinela înainta pâ nă la bordei, apoi se întorcea cu
spatele şi pleca înapoi. Ş i deodată , în vreme ce bezna unui nor
împâ nzea cerul, cu o uriaşă zvâ cnire de pisică să lbatică , copilul să ri pe
umerii ostaşului şi, că ţă râ ndu-i-se în spinare cu ghearele, îi înfipse
cuţitul în gâ tlej. Nu putea stră punge gulerul tunicii, şi atunci apă să cu
amâ ndouă mâ inile mâ nerul, pe care se lă să cu toată greutatea trupului
să u. Adesea tă iase pui de gă ină , câ nd îi gă sea în dosul fermelor. Totul
se petrecuse atâ t de iute, încâ t doar un ţipă t înă buşit spintecă liniştea
nopţii, în vreme ce puşca se pră buşea la pă mâ nt, cu un zgomot de fiare
vechi. Foarte albă , luna se şi ivise, stră lucitoare.
Încremenit locului de uluire, É tienne ră mase cu privirea aţintită
într-acolo. Un strigă t i se înă buşi în adâ ncul pieptului. Sus, rambleul
era pustiu, nicio umbră nu se mai desprindea sub înfricoşata goană a
norilor. Urcă povâ rnişul în fugă ; îl gă si pe Jeanlin în patru labe, lâ ngă
trupul neînsufleţit, ră stignit pe spate, cu braţele desfă cute. Pe ză padă ,
sub lumina cea limpede, pantalonul roşu şi mantaua cenuşie se
desluşeau izbitor. Nu cursese nicio pică tură de sâ nge, cuţitul era încă
în gâ tlej, înfipt pâ nă -n plă sele.
Furios, cu o lovitură de pumn pornită în neştire, trâ nti copilul la
pă mâ nt, lâ ngă trupul soldatului.
— De ce ai fă cut treaba asta? bâ igui el, înnebunit.
Jeanlin se adună de jos şi se tâ rî în mâ ini, cu o felină umflare a
spină rii sale uscate; iar urechile-i clă pă uge, ochii-i verzi, fă lcile-i ieşite
în afară îi fremă tau şi-i ardeau încă în vă paia omorului fă ptuit.
— Blestematule! De ce ai fă cut asta?
— Nu ştiu, aşa mi-a venit…
Se îndă ră tnici în acest ră spuns. De trei zile era pornit s-o facă . Îl
hă rţuia gâ ndul ă sta, şi simţea nişte lovituri de ciocan în cap, colo, după
393
ureche, în asemenea chip nu-i dă dea pace. De ce? Trebuia, oare, să se
sinchisească de aceşti porci de soldaţi, care nu dă deau pace minerilor
la ei acasă ? Din aprigele cuvâ ntă ri rostite în pă dure, din urletele de
pustiire şi de moarte, ce cutreieraseră puţurile, îi ră mă seseră , în minte,
doar cinci-şase cuvinte, pe care le tot spunea ca o haimana ce se joacă
de-a revoluţia. Ş i altceva nu ştia, nimeni nu-l îndemnase. Lui singur îi
venise, aşa cum îi venea să fure ceapă de pe câ mp.
É tienne, înspă imâ ntat de înveninata buruiană a crimei ră să rită în
stră fundurile acestei minţi de copil, îl mai îmbrâ nci o dată , cu o
lovitură de picior, ca pe o fiară stă pâ nită doar de instincte. Se temea ca
nu cumva corpul de gardă din Voreux să fi auzit strigatul înă buşit al
santinelei şi zvâ rlea câ te o privire spre mină de fiecare dată câ nd se
ivea luna. Dar nimic nu se clintea, iar el se aplecă , pipă i mâ inile
soldatului, ce începuseră să se ră cească încet-încet, ascultă inima,
împietrită sub manta. Din întregul cuţit, nu se vedea decâ t plă seaua de
os, pe care inscripţia galantă , acest simplu cuvâ nt „Amor”, era să pat în
slove negre.
De la gâ t, privirea îi alunecă la chipul mortului. Deodată îl recunoscu
pe micul soldat: era Jules, recrutul cu care stă tuse de vorbă într-o
dimineaţă . Ş i fu cuprins de o adâ ncă înduioşare în faţa acestui blâ nd
chip bă lai, plin de pistrui. Ochii-i albaştri, mari deschişi, priveau cerul,
cu aceeaşi privire aţintită spre orizont cu care-l vă zuse că utâ ndu-şi,
într-acolo, meleagurile natale. Pe unde o fi acest Plogof, pe care-l vedea
într-o însorită lumină ? Colo, departe, colo, departe. Marea urla, hă t-
departe în această noapte de vijelie. Vâ ntul, hoinar prin înă lţimi
nepă trunse, suflase poate şi prin pustietatea acelei câ mpii. Două femei
stă teau în picioare, mama şi sora, ţinâ ndu-şi cu mâ na bonetele pe care
le tot lua vâ ntul, privind şi ele, ca şi cum ar fi putut vedea ce face, în
acest ceas, micul lor Jules, la atâ tea leghe depă rtare. Veşnic îl vor
aştepta de-acum înainte. Ce groză vie, să se omoare oamenii nevoiaşi
între ei din pricina celor bogaţi!
Dar trebuia să se facă într-un fel ca să dispară trupul neînsufleţit al
ostaşului. É tienne cugetă întâ i să -l zvâ rle în canal. Dar siguranţa că
acolo va li, descoperit îl fă cu să -şi mute gâ ndul. Atunci groaza îi ajunse
la culme, nu mai era vreme de ză bavă , ce hotă râ re să ia? Deodată îi
394
veni în minte o idee grozavă : dacă ar putea că ra cadavrul pâ nă la
Réquillart, l-ar îngropa acolo în aşa fel, încâ t să nu mai fie gă sit
niciodată .
— Ia vino-ncoa, vorbi el că tre Jeanlin.
Copilul se temea să se apropie.
— Nu vin, că vrei să mă baţi. Ş i, în afară de asta, mai am şi treburi.
Bună seara.
Într-adevă r, le dă duse întâ lnire lui Bébert şi Lydiei într-o
ascunză toare, într-o groapă , pe care şi-o pregă tiseră , sub depozitul de
lemne, la Voreux. Era cum nu se poate mai nimerit ca să înnopteze
acolo şi să ia parte şi ei la pă ruiala belgienilor, că rora li se vor frâ nge
oasele cu o ploaie de pietre câ nd vor coborî în mină .
— Ascultă – îi mai spuse o dată É tienne – vino încoace, că altfel
chem soldaţii şi o să -ţi taie capul.
Ş i cum Jeanlin se înduplecase, É tienne fă cu batista vă lă tuc şi
înfă şură cu ea, strâ ns, gâ tul ostaşului, fă ră a smulge afară cuţitul, care
oprea, astfel, curgerea sâ ngelui din rană . Ză pada se topea; pe jos nu se
vedea nicio pată roşie şi nici urme de paşi care să fi tră dat vreo luptă .
— Ia-l de picioare.
Jeanlin fă cu întocmai, iar É tienne îl înşfacă de umeri, după ce,
luâ ndu-i puşca, şi-o puse în spate; şi aşa coborâ ră amâ ndoi, încet, de pe
rambleu, luâ nd aminte să nu pră vă lească bolovanii de piatră pe
povâ rniş. Spre norocul lor, luna se ascunse după nori. Dar pe câ nd
treceau de-a lungul canalului, se ivi din nou, toarte limpede: numai
printr-o minune soldaţii din gardă nu-i ză riră . Tă cuţi, zoreau,
stingheriţi la tot pasul de bă lă bă nirea cadavrului, pe care din pricina
oboselii, erau siliţi să -l lase jos la fiecare sută de metri. La colţul uliţei
Réquillartului un zgomot fă cu să le îngheţe sâ ngele în vine, şi de-abia
avură ră gazul să se pitească dună un zid, pentru a nu da nas în nas cu o
patrulă . Puţin mai departe fură surprinşi de un om, care însă era beat.
Omul se îndepă rtă , înjurâ ndu-i. Ş i, în cele din urmă , ajunseră pâ nă la
vechiul puţ, uzi de nă duşeală şi atâ t de pră pă diţi de frică , încâ t le
clă nţă neau dinţii.
É tienne ştia toarte bine că nu va fi deloc uşor să treacă trupul
soldatului prin golul scă rilor. Fu o caznă cumplită . Trebui întâ i ca
395
Jeanlin, care ră mă sese sus, să lase să alunece trupul ostaşului, în timp
ce É tienne, agă ţat de mă ră ciniş, îl însoţea susţinâ ndu-l, ca să -l
strecoare prin primele două paliere, care aveau şi trepte rupte. Apoi, la
fiecare scară ce urma, trebui să facă acelaşi lucru, sa coboare înainte,
pentru ca pe urmă să prindă în braţe cadavrul; şi stră bă tură astfel
treizeci de scă ri, adică două sute şi zece metri, în care timp lui É tienne
necontenit i se pă rea că îi cade povara în cap. Puşca îi lovea spinarea şi
nu voise să -l lase pe Jeanlin să -i aducă capă tul de lumâ nare pe care-l
mai avea şi pe care-l pă stra cu zgâ rcenie. La ce i-ar folosi? Lumâ narea
mai mult i-ar încurca în canalul acesta îngust. Totuşi, câ nd ajunseră în
camera de acces în orizont cu sufletul la gură , îl trimise pe copil să -i
aducă lumâ narea. Se aşezase jos şi îl aştepta pe Jeanlin, în plină beznă ,
lâ ngă trupul neînsufleţit, cu inima bă tâ ndu-i să se spargă .
De îndată ce Jeanlin se întoarse cu lumâ narea, É tienne îi ceru unele
lă muriri, că ci copilul cutreierase şi scormonise prin această veche
exploatare pâ nă şi prin cră pă turile pe unde minerii nu puteau trece. O
porniră iar la drum, tâ râ nd mortul, aproape un kilometru, printr-un
labirint de galerii în ruină . În sfâ rşit, tavanul deveni mai scund şi se
gă seau acum îngenuncheaţi sub o stâ ncă ce se surpa şi pe care o
sprijineau nişte popi de lemn, pe jumă tate distruşi. Locul de sub stâ ncă
forma un fel de ladă lungă , în care-l aşezară pe micul soldat, culcat ca
într-un sicriu; îi puseră puşca lipită de trup; apoi, cu zdravene lovituri
de că lcâ i, rupseră spraiţurile de lemn, riscâ nd ca ei înşişi să ră mâ nă
striviţi acolo. Îndată după aceea stâ nca cră pă , şi de-abia avură ră gazul
să fugă , tâ râ ndu-se pe coate şi în genunchi. Câ nd É tienne, simţind
nevoia de a vedea ce se petrecuse, îşi întoarse privirea într-acolo,
tavanul continua să se lase în jos, strivind încet, sub greaua-i povară ,
trupul soldatului. Ş i nu se mai vă zu nimic, nimic, decâ t o enormă masă
de pă mâ nt.
Jeanlin, reîntors la el, în ungheru-i de vizuină tică loasă , se tolă ni în
fin, murmurâ nd, rupt de oboseală :
— Ei, la dracu! puştii n-au decâ t să mă mai aştepte, o să dorm un
ceas.
É tienne suflă în lumâ narea din care nu mai ră mă sese decâ t un mic
capă t. Ş i el avea şalele frâ nte de oboseală , dar somn nu-i era. Gâ nduri
396
dureroase, frâ nturi de vise urâ te fă ceau să -i zvâ cnească tâ mplele ca
sub lovituri de ciocan. Curâ nd nu mai ră mase decâ t unul singur,
chinuitor, hă rţuindu-l cu o întrebare la care nu era în stare să
ră spundă : De ce nu-i dă duse lui Chaval lovitura hotă râ toare, câ nd îl
avea în mină , sub tă işul cuţitului? Ş i de ce copilul acesta îi fă cuse de
petrecanie unui soldat, pe care nici mă car nu ştia cum îl cheamă ? Asta
îi zdruncina credinţele revoluţionare asupra curajului de a ucide şi a
dreptului de a ucide. Nu cumva se purtase aşa doar din laşitate? În
gră mada de fâ n, copilul începuse să sforă ie, cu sforă itul unui om beat,
ca şi cum şi-ar fi înecat în somn ucigaşa-i beţie. Ş i, plin de silă , de furie,
É tienne suferea ştiindu-l acolo, lâ ngă el, auzindu-l. Deodată tresă ri,
suflul groazei îi atinsese faţa. Zvonul unei uşoare atingeri, un suspin îi
pă ru a fi purces din stră fundurile pă mâ ntului. Chipul micului soldat,
întins, cu puşca ală turi, colo jos, sub stâ ncă , fă cu să -i treacă un fior pe
şira spină rii şi îi ridică pă rul mă ciucă . Era o nă lucire prostească ,
întreaga mină îi apă rea vuind de glasuri; fu nevoit să aprindă
lumâ narea şi nu se potoli decâ t în clipa câ nd, în această palidă lumină ,
dă du iar cu ochii de hă ul că scat al galeriilor.
Încă un sfert de ceas se mai gâ ndi, hă rţuit fă ră încetare de aceeaşi
luptă , cu ochii aţintiţi la feştila arzâ ndă . Dar se auzi un sfâ râ it, fitilul se
înecă , şi toate se pră buşiră , din nou, în beznă . Îl trecu iară şi un fior, îi
venea să -l câ rpească pe Jeanlin, ca să nu-l mai lase să sforă ie aşa.
Vecină tatea copilului îi deveni atâ t de nesuferită , încâ t fugi, chinuit de
setea de aer curat, zorindu-se de-a lungul galeriilor şi prin puţul
scă rilor, ca şi cum ar fi auzit o nă lucă gâ fâ ind în urma paşilor să i.
Sus, în mijlocul dă râ mă turilor Réquillartului, É tienne putu, în cele
din urmă , să ră sufle din plin. De vreme ce nu îndră znea să ucidă , nu-i
mai ră mâ nea decâ t să moară el însuşi; iar acest gâ nd al morţii, ce-i
mijise mai demult, se reînsufleţea şi i se înfigea în cuget ca nă dejdea
cea din urmă . Să mori neînfricat, să mori pentru cauza revoluţiei, iată
ceea ce ar pune capă t orică rui zbucium, iată ceea ce ar fi dreapta sau
nedreapta sa ră fuială cu viaţa şi ceea ce l-ar face să înceteze de a mai
gâ ndi vreodată . Dacă cumva tovară şii să i de lucru îi vor ataca pe
muncitorii belgieni, el va fi în cele dintâ i râ nduri şi ar putea foarte bine
să aibă norocul de a fi lovit de moarte. Se întoarse să dea tâ rcoale
397
Voreuxului, dar cu paşi mai hotă râ ţi. Sunară ceasurile două , un mare
zgomot de voci venea din camera contramaiştrilor, unde se afla sediul
postului de gardă al minei. Dispariţia santinelei tocmai alarmase acest
post; se duseseră să -l trezească pe că pitan şi, în cele din urmă , după o
atentă cercetare la faţa locului, ajunseseră la credinţa că era vorba de o
dezertare. Ş i, pâ ndind din umbră , É tienne îşi amintea de acest că pitan
republican, despre care îi vorbise micul Jules. Cine ştie dacă n-ar putea
fi convins să treacă de partea poporului? Oştirea ar încrucişa braţele,
încetâ nd lupta şi dâ nd, poate, în acest fel semnalul de începere a
masacrului burgheziei. Fu purtat pe aripile unui nou vis şi nu se mai
gâ ndi la moarte, ci ră mase ceasuri întregi cu picioarele în noroi, cu
burniţa dezgheţului pe umeri, înflă că rat de speranţa că izbâ nda ar mai
fi cu putinţă .
Pâ nă la orele cinci îi pâ ndi pe lucră torii belgieni. Apoi îşi dă du
seama că compania recursese la vicleşugul de a-i culca chiar în Voreux.
Începea coborâ rea în puţ, cei câ ţiva grevişti din colonia celor „două
sute patruzeci”, veniţi în recunoaştere, şovă iau să le dea de veste
celorlalţi prieteni. É tienne fu cel care le aduse la cunoştinţă şiretlicul,
iar ei o luară la fugă , în vreme ce el aştepta, în dosul rambleului, pe
drumul de halaj. Ceasurile sunară şase, pă mâ ntia boltă cerească pă lea,
luminată de sâ ngerâ ndă ivire a zorilor, câ nd abatele Ranvier ră să ri de
după cotitura unei poteci, cu sutana sumeasă pe slă bă noagele-i
picioare. În fiecare să ptă mâ nă , lunea, se ducea să facă slujba de
dimineaţă la capela unei mă nă stiri, statornicită de partea cealaltă a
minei.
— Bună ziua, prietene, strigă el cu glas puternic, după ce, cu ochii-i
ca para de jeratic, îl mă surase pe tâ nă r din creştet pâ nă -n tă lpi.
Dar É tienne nu ră spunse. Tocmai vă zuse, în depă rtare, printre
stâ lpii estacadei din capă tul rambleului, trecâ nd o femeie, şi, cuprins
de nelinişte, se repezise într-acolo, că ci i se pă ruse că a recunoscut-o
pe Catherine.
De la miezul nopţii, Catherine bă tea drumurile în plin dezgheţ.
Întors acasă şi gă sind-o culcată , Chaval o câ rpise, fă câ nd-o să sară în
picioare. Îi strigă să iasă îndată pe uşă afară , dacă nu voia s-o facă el să
zboare pe fereastră ; şi, plâ ngâ nd în hohote, avâ nd de-abia ră gazul să
398
pună ceva pe ea, cu gleznele învineţite de lovituri de picior, fusele silită
să coboare, îmbrâ ncită în stradă cu o ultimă palmă . Această brutală
despă rţire o buimă cise; se aşezase pe o piatră şi privea spre casă , tot
aşteptâ nd ca el s-o cheme înapoi, că ci altfel nu era cu putinţă . Desigur
că o pâ ndea şi avea să -i spună să se întoarcă dacă o va vedea astfel
tremurâ nd, singură pe lume, fă ră un suflet de om care s-o culeagă de
pe drumuri.
Dar, după ce tremurase două ceasuri în aşteptare, luă o hotă râ re,
nemaiputâ nd îndura frigul în această înţepenire de cline zvâ rlit în
stradă . Ieşi din Montsou, fă cu apoi calea întoarsă , fă ră a îndră zni să
strige din. drum sau să bată în uşă . În cele din urmă , o porni pe
caldarâ m, drept înainte pe şosea, cu gâ ndul de a se duce în colonie,
spre casa pă rinţilor. Dar câ nd ajunse acolo, fu cuprinsă de o asemenea
ruşine, încâ t o luă la goană , de-a lungul gră dinilor, de teamă să nu fie
cumva, recunoscută de cineva, deşi toate ză ceau acolo într-un somn de
plumb, pe după obloanele trase. Ş i, din clipa aceea, ră tă ci, speriată la
cel mai mă runt zgomot, tremurâ nd la gâ ndul că ar putea fi culeasă de
pe drum şi dusă , ca prostituată , în acea casă de toleranţă din
Marchiennes, a că rei ameninţare o înspă imâ nta, ca un vis urâ t, de luni
de zile. De două ori nimeri tot în Voreux şi, înfricoşată de glasurile
gă lă gioase din corpul de gardă , o porni iar în goană , cu sufletul la gură ,
privind înapoi, ca să vadă dacă nu cumva era urmă rită . Stră duţa
Réquillartului era necontenit plină de oameni beii şi, totuşi, se întorcea
pe acolo, cu nelă murita nă dejde că l-ar putea reîntâ lni pe acela pe care
îl respinsese înainte cu câ teva ceasuri.
Foarte curâ nd Chaval trebuia să coboare în mină ; şi acest gâ nd îi
purtă paşii spre puţ, deci simţi câ t era de zadarnică orice încercare de
a-i vorbi: totul era sfâ rşit între ei. Nu se mai lucra la Jean-Bart, iar
Chaval jurase că o va strâ nge de gâ t dacă va relua munca la Voreux,
unde se temea că ea l-ar putea compromite. Ş i atunci ce să iacă ? Să
plece cine ştie unde, să crape de foame, să se lase ademenită de toii
bă rbaţii care i-ar ieşi în cale? Se tâ ra, cu mersul şovă ielnic, prin
hâ rtoape, cu picioarele frâ nte de oboseală , plină de noroi pâ nă pe
spinare. Dezgheţul fă cea acum să se rostogolească pe drumuri fluvii
mocirloase, în care se înfunda, mergâ nd întruna, neîndră znind să caute
399
vreo piatră pe care să se aşeze, ca să -şi tragă ră suflarea.
Se iviră zorile. Catherine tocmai îl recunoscuse, după spate, pe
Chaval, care, prudent, ocolea rambleul, în clipa câ nd îi ză ri şi pe Bébert
cu Lydie, scoţâ ndu-şi nasul din ascunză toarea lor de sub depozitul de
lemne. Îşi petrecuseră acolo noaptea, la pâ ndă , necutezâ nd să se
întoarcă acasă , de vreme ce Jeanlin le poruncise să -l aştepte; şi în timp
ce acesta din urmă , la Réquillart, îşi îneca în somn beţia crimei fă ptuite,
cei doi copii se ghemuiseră unul în braţele celuilalt, ca să se
încă lzească . Vâ ntul şuiera printre cră cile uscate ale castanilor şi ale
stejarilor, iar ei se strâ ngeau zgribuliţi, ca într-o pă ră sită colibă de
pă durar. Lydie nu îndră znea să -şi mă rturisească , cu glas tare,
suferinţele-i de mititică femeie bă tută , după cum nici Bébert nu avea
curajul să se plâ ngă de palmele cu care că pitanul îi muta fă lcile; dar, la
urma urmelor, şi acesta prea îşi fă cea de cap, îndemnâ ndu-i la cele mai
nebuneşti furtişaguri, în care ei mai-mai să -şi lase pielea, şi toate astea
fă ră ca mă car să le dea şi lor partea ce li se cuvenea; şi simţind în inimă
o pornire plină de revoltă , sfâ rşiseră prin a se îmbră ţişa, în ciuda
poruncii pe care le-o dă duse şi chiar cu preţul de a se pomeni cu vreo
labă după ceafă repezită de undeva din nepă trunsul cu care el îi tot
înspă imâ nta. Dupacul după ceafă nevenind de nică ieri, se să rutară cu
duioşie mai departe, fă ră a le trece prin minte altceva, punâ nd în
această mâ ngâ iere îndelunga lor dragoste înfrâ ntă , tot martirajul şi
toată gingă şia pe care, în adâ ncul sufletului, o pă straseră unul pentru
celă lalt. Se încă lziseră aşa toată noaptea, mai fericiţi în acest pierdut
stră fund de gaură decâ t îşi aminteau să mai fi fost câ ndva, nici mă car
de să rbă toarea Sainte-Barbe, câ nd se mâ ncau gogoşi, udate apoi cu vin.
Catherine tresă ri auzind deodată un ră sunet de goarnă . Înă lţă capul
şi îi vă zu pe soldaţii postului de gardă din Voreux punâ nd mâ na pe
arme. É tienne sosea în goană , Bébert şi cu Lydie, dintr-o să ritură ,
ţâ şniră afară din tainiţă , iar colo, sub crescâ nda lumină a zilei, o ceată
de bă rbaţi şi de femei coborau din colonie, cu gesturi mari, vă dind o
clocotitoare mâ nie.

5
400
 Tocmai fuseseră închise toate intră rile în mina Voreux; iar cei
şaizeci de ostaşi, cu arma la picior, fă ceau zid în faţa singurei uşi
ră mase libere, aceea care ducea spre sala de recepţionare printr-o
scară îngustă ce da spre camera contramaiştrilor şi spre baracă .
Că pitanul îi aliniase, pe două râ nduri, în faţa zidului de că ră midă , ca să
nu poată fi atacaţi pe la spate.
La început, ceata de mineri veniţi din colonie se ţinu la oarecare
depă rtare: Erau cel mult vreo treizeci la numă r şi puneau ceva la cale,
în cuvinte violente şi de nedesluşit.
Mama Maheu, care sosise cea dintâ i, cu pă rul despletit sub o basma
înnodată la repezeală , ţinâ nd-o în braţe pe Estelle adormită , tot
spunea, înfierbâ ntată :
— Nimeni să nu intre, nimeni să nu iasă ! Trebuie să -i luă m pe toţi ca
din oală !
Maheu îi dă dea dreptate, în clipa în care taica Mouque tocmai sosea
din Réquillart. Nu lipsi mult să nu-l lase să intre. Dar el se zbă tu,
spunâ nd că oricum caii lui trebuiau totuşi să -şi mă nâ nce finul, că ci
habar n-aveau de revoluţie. De altminteri, unul dintre cai murise, şi el
era aşteptat ca să -l scoată de acolo. É tienne îl ajută pe bă trâ nul gră jdar
treacă , iar soldaţii îi îngă duiră să intre în mină . Un sfert de ceas mai
tâ rziu, câ nd ceata greviştilor, al că ror numă r creştea treptat-treptat,
deveni ameninţă toare, o uşă mare se deschise, la parter, şi se iviră mai
mulţi oameni că râ nd animalul mort, un biet balot de carne legat încă în
plasa de funii; îl lă sară jos, în mijlocul bă ltoacelor de ză padă topită .
Ză pă ceala fu atâ t de mare, încâ t nimeni nu se gâ ndi să -i împiedice de a
se reîntoarce şi de a baricada din nou uşa. Cu toţii recunoscuseră calul,
după capu-i înţepenit întors într-o parte. Ş oapte fură purtate din gură
în gură .
— E Trompette, nu-i aşa? E Trompette.
Într-adevă r, Trompette era. De câ nd coborâ se în mină , nu se putuse
deprinde în fundul pă mâ ntului. Stă tea veşnic posomorâ t, fă ră chef de
treabă , chinuit, tâ njind parcă după lumină . Zadarnic Bataille, edecul
minei, se tot freca prieteneşte cu coastele şi îl muşca, a hâ rjoană , de
gâ t, doar-doar i-o da şi lui un pic din resemnarea-i dobâ ndită în zece
ani de viaţă subpă mâ nteană . Mâ ngâ ierile acestea îi adâ nceau
401
melancolia, coama i se înfiora la destă inuirile prietenului îmbă trâ nit pe
meleagurile beznei; şi, de câ te ori se întâ lneau şi nechezau amâ ndoi,
aveau aerul că se vaită , cel bă trâ n că e de atâ ta amar de vreme acolo,
încâ t nu-şi mai amintea nimic din cealaltă viaţă , cel tâ nă r că n-o putea
uita. În grajd, vecini de iesle, îşi duceau veacul cu capul în pă mâ nt,
suflâ ndu-şi în nă ri, şoptindu-şi despre nestinsul lor vis al unei zile
însorite, al priveliştilor de câ mpie înverzită , al drumurilor albe, al
dauritelor lumini, că tre zarea nesfâ rşită . Apoi, câ nd Trompette, leoarcă
de nă duşeală , ză cea pe gră mada de paie tră gâ nd să moară , Bataille
începuse să -l miroasă , deznă dă jduit» cu sforă ituri scurte, aducâ nd a
suspine. Îl simţea cum se ră ceşte, mina îi ră pea cea din urmă bucurie
ce-i mai ră mă sese, acest prieten, că zut de sus, care adusese cu sine
miresme de prospeţime ce-i mai aminteau de zilele tinereţii, câ nd şi el
zburda sub cerul liber. Şi îşi rupsese că pă strul, atâ t de înspă imâ ntat
nechezase, câ nd bă gă de seamă că celă lalt încremenise de-a binelea.
De altminteri, taica Mouque de opt zile atră sese contramaistrului
luarea-aminte. Dar cine se sinchisea, în asemenea împrejură ri, de un
cal bolnav? Domnilor acestora nu le plă cea deloc să mute de colo pâ nă
colo caii. Dar acum nu aveau încotro, trebuia să -l scoată . În ajun,
gră jdarul, împreună cu încă doi oameni, îşi petrecuse un ceas ca să -l
lege pe Trompette. Fu înhă mat Bataille, ca să -l care pâ nă la puţ.
Bă trâ nul cal tră gea încet, tâ râ ndu-şi prietenul mort printr-o galerie
atâ t de îngustă , încâ t era nevoit să se opintească , deşi astfel l-ar fi putut
jupui; şi, sfâ rşit de oboseală , îşi clă tină capul, ascultâ nd îndelungul
tâ rşâ it al acestei mase de carne aşteptate de parlagiu. În camera de
acces a orizontului, după ce fu deshă mat, urmă ri cu posomorâ ta-i
privire pregă tirile de urcare, trupul îmbrâ ncit pe traverse, deasupra
gropii puisardului, în plasa legată sub o colivie de ascensor. În sfâ rşit,
încă rcă torii dă dură semnalul că soseşte carnea, iar el înă lţă capul, ca
să -i însoţească cu privirile că lă toria, molcomă la început, înecâ ndu-se
apoi îndată în beznă , înghiţit colo sus, pentru totdeauna, în hă ul acela
negru. Ş i ră mase cu gâ tul întins, iar în tulburea-i amintire de dobitoc se
reînfiripau pesemne unele rosturi, de colo sus, de pe pă mâ nt. Dar totul
se sfâ rşise, prietenul lui nu va mai vedea nimic, şi el însuşi va fi tot aşa
legat, ca o jalnică povară , câ nd va fi să -l urce tot pe acolo. Picioarele-i
402
prinseră a tremura, aerul slobod purces din câ mpiile îndepă rtate îl
înă buşea şi era ca beat câ nd, greoi, se întoarse în grajd.
În incintă minerii ră maseră posomorâ ţi în faţa cadavrului lui
Trompette. O femeie spuse încet:
— Ş i totuşi cu omul alta-i socoteala: barem el coboară numai dacă
vrea!
Dar un nou val de oameni sosea din colonie, iar Levaque, care
mergea în frunte, urmat de nevastă -sa şi de Bouteloup, striga:
— La moarte cu belgienii! Afară cu stră inii! La moarte, la moarte!
Se nă pusteau cu toţii şi trebui ca É tienne să -i oprească . Se apropie
de că pitan, un tâ nă r înalt şi subţirel, de-abia de două zeci şi opt de ani,
cu chipul îngrijorat, dar hotă râ t; şi îi ară tă cum stau lucrurile, încercă
să -l atragă de partea lor, iscodind simţă mintele zugră vite pe chipu-i de
aceste cuvinte. Ce rost ar avea să rişte un masacru zadarnic? Dreptatea
nu era oare de partea minerilor? Fraţi erau doar cu toţii, ar fi fost firesc
să se înţeleagă . Câ nd rosti cuvâ ntul republică , ofiţerul tresă ri nervos.
Pă strâ nd o rigidă atitudine milită rească , spuse deodată :
— Înapoi! Nu mă siliţi să -mi fac datoria!
De trei ori mai încercă É tienne să -i vorbească . În spatele lui,
tovară şii de lucru îşi pierdeau ră bdarea. Umbla zvonul că domnul
Hennebeau era în mină , iar oamenii spuneau că ar trebui să -l înşface
de gâ t şi să -i dea drumul în puţ, ca să vadă dacă va putea să -şi taie
singur că rbunele. Dar zvonul acesta nu avea niciun temei; nu se aflau
acolo decâ t Négrel şi Dansaert, care, atâ t unul, câ t şi celă lalt, se ară tară
o clipă la o fereastră a să lii de recepţionare; contramaistrul se ţinea în
urmă , cam plouat de câ nd cu pă ţania de la Pierrona, în vreme ce
inginerul îşi rotea curajos asupra mulţimii mă runţeii ochişori vioi,
surâ zâ nd cu batjocoritoru-i dispreţ cu care învă luia oamenii şi
lucrurile. Izbucniră huiduieli, şi ei pieriră de la fereastră . Iar în locul lor
se vă zu ivindu-se doar chipul blond al lui Suvarin. Tocmai el era de
serviciu, şi nu-şi pă ră sise maşina nici o singură zi după ce începuse
greva, fă ră a mai scoate o vorbă , adâ ncit, încet-încet, în acelaşi gâ nd
îndă ră tnic, al că rui ascuţiş de oţel scă pă ra parcă în stră fundul palizilor
să i ochi.
— Înapoi! repetă cu toată tă ria că pitanul. Nu avem ce vorbi; am
403
ordin să apă r puţul, şi-l voi apă ra… Ş i nu daţi buzna peste oamenii mei
dacă nu vreţi să -i pun să vă dea înapoi.
În ciuda glasului să u hotă râ t, chipu-i, din pricina unei nelinişti
crescâ nde, devenea tot mai palid la vederea valului de mineri ce
sporea necontenit. Urma să fie schimbat la amiază ; dar temâ ndu-se că
nu va putea rezista pâ nă atunci, trimisese, cu puţin timp înainte, la
Montsou un ucenic din mină ca să ceară întă riri.
Glasuri mâ nioase îi ră spunseseră :
— La moarte cu stră inii! La moarte cu lucră torii belgieni!… Vrem să
fim stă pâ ni pe pă mâ ntul nostru!
É tienne se dă du înapoi, foarte mâ hnit. Zarurile fuseseră aruncate,
nu-i mai ră mâ nea decâ t să lupte şi să moară . Ş i încetă de a li se mai
împotrivi tovară şilor să i de lucru, iar ceata înaintă , nă pustindu-se pâ nă
la mica trupă de pază . Coloniile de mineri din vecină tate se goleau,
aproape patru sute de oameni soseau în goană . Din piepturile tuturor
izbucnea acelaşi urlet; Maheu şi Levaque strigau, furioşi, soldaţilor:
— Plecaţi de-aici! N-avem nimic cu voi, plecaţi de-aici!
— Ce vă bă gaţi unde nu vă fierbe oala? spuse şi mama Maheu. Nu vă
mai amestecaţi în treaba noastră şi lă saţi-ne să ne-o facem singuri.
Ş i, în urma ei, cumă tră Levaque adă ugă şi mai furioasă :
— Ce, nu cumva trebuie să vă înghiţim, ca să ne lă saţi să trecem?
înţelegeţi de vorbă , ştergeţi putina!
Pâ nă şi glasul piţigă iat al Lydiei, care, împreună cu Bébert, se vâ râ se
acolo unde înghesuiala era mai mare, se auzi strigâ nd ascuţit:
— Ia te uită ce mai gă gă uţi de ră cani!
La câ ţiva paşi, Catherine privea, asculta, cu aerul unui om nă ucit de
aceste noi violenţe, în mijlocul că rora o adusese nenorocul. Oare nu-i
fuseseră date destule suferinţe şi pâ nă acum? Cu ce pă că tuise de se
ţineau scai după ea nenorocirile? Nu mai departe decâ t în ajun încă nu
pricepea nimic din furia grevei şi gâ ndea că dacă ai în viaţă partea ta
de palme, e de prisos să mai cauţi şi altceva; iar acum simţea
zvâ cnindu-i în inimă pornirea de ură , îşi amintea de toate câ te le
spusese altă dată É tienne, în acele seri de veghe câ nd stă teau de vorbă
şi încerca să înţeleagă ce le spunea el acum ostaşilor. Le vorbea
prieteneşte, aducâ ndu-le aminte că erau şi ei fii ai poporului şi că , prin
404
urmare, drept ar fi să treacă de partea poporului, împotriva acelora
care se înavuţeau de pe urma mizeriei lor.
Dar o zvâ cnire se petrecu în mulţime, şi o femeie bă trâ nă îşi fă cu
apariţia. Era mama Brû lé, înfricoşă tor de uscată , cu gâ tul şi cu braţele
în vă zduh, venind în asemenea goană , încâ t fire din cenuşiu-i pă r
vâ lvoi îi orbeau vederea.
— Ah, sunt şi eu aici cu voi… bâ lbâ i ea, cu sufletul la gură . Vâ ndutul
ă sta de Pierron, lua-l-ar dracu, m-a încuiat în beci! Ş i, fă ră a mai
aştepta, se repezi la soldaţi, cu negru-i cer al gurii împroşcâ ndu-i cu
înjură turi: Liotă de tică loşi, scursoare de puşlamale! Nu ştiţi decâ t să
lingeţi tă lpile celor mari şi n-aveţi curaj decâ t în faţa oamenilor obidiţi!
Atunci, ceilalţi îşi întovă ră şiră glasurile cu al ei într-o ploaie de
ocă ri. Unii mai strigau, totuşi: „Tră iască oştirea, la puţ cu că pitanul!”
Dar curâ nd toiul se contopi într-un singur vuiet: „Jos cu pantalonii
roşii!” Aceşti oameni, care ascultaseră , fă ră să se clintească , cu
chipurile împietrite şi mute, îndemnurile la înfră ţire, prieteneştile
imbolduri de a trece de partea greviştilor, îşi pă straseră aceeaşi rece
nepă sare şi sub ploaia de ocă ri abă tută asupră -le. În spatele lor,
că pitanul îşi scosese sabia din teacă . Ş i cum gloata îi înghesuia din ce în
ce, tot mai mult, ameninţâ nd să -i strivească în zid, el le ordonă să ia
armele în mâ ini, cu baionetele încrucişate. Soldaţii se supuseră , şi un
îndoit şir de ascuţişuri de oţel se zburliră că tre piepturile greviştilor.
— Ah, tică loşii! urlă mama Brû lé, dâ ndu-se înapoi.
Dar se şi întoarseră cu toţii, dâ nd iară şi nă vală , într-o asmuţită
pornire de a înfrunta moartea. Se nă pusteau femeile, mama Maheu şi
cumă tră Levaque urlau:
— Omorâ ţi-ne, haideţi, omorâ ţi-ne! Noi cerem dreptul nostru!
Levaque, gata să se taie, înşfă case, cu amâ ndouă mâ inile, un snop de
baionete, trei la numă r, pe care le smucea, tră gâ ndu-le spre el, ca să le
smulgă din încleştare; şi le sucea, într-o parte şi în alta, cu înteţită
putere a mâ niei, în vreme ce Bouteloup, mai la o parte, necă jit că îşi
urmase prietenul, îl privea liniştit cum se zbate.
— Haideţi, poftim, repeta Maheu, să vă vă d dacă aveţi inimă !
Ş i îşi desfă cu surtucul, îşi dă du în lă turi că maşa, înfă ţişâ ndu-şi
pieptul gol, carnea pă roasă tatuată de că rbune. Se nă pustea spre
405
vâ rfurile baionetelor, silindu-le să se tragă înapoi, cumplit în
neînfricata-i cutezanţă . Un tă iş îi împunsese pieptul, şi, ca nebun, se
silea din ră sputeri să i se înfigă şi mai adâ nc, ca să -şi audă trosnetul
coastelor.
— Vă e frică , laşilor!… Mai sunt încă zece mii în spatele nostru. Da,
pe noi n-aveţi decâ t să ne ucideţi, vă mai ră mâ n alţi zece mii pe care să -
i ucideţi.
Situaţia ostaşilor devenea critică , deoarece primiseră ordinul sever
de a nu folosi armele decâ t atunci câ nd lucrurile vor fi ajuns la capă t. Ş i
cum să -i împiedice pe aceşti turbaţi să se stră pungă singuri? Pe de altă
parte, locul se micşora, iar ei se gă seau acum îngră mă diţi în zid, fă ră
putinţă de-a, se mai retrage. Micul lor detaşament, doar o mâ nă de
oameni, ţinea totuşi piept cu destulă tă rie nă valei crescâ nde a
minerilor şi executa cu sâ nge rece scurtele ordine date de că pitan.
Acesta, cu ochii limpezi, cu buzele strâ nse de încordare, nu avea decâ t
o singură temere, aceea de a nu-şi vedea cumva oamenii pierzâ ndu-şi
ră bdarea sub ploaia de înjură turi. Unui tâ nă r sergent, o namilă
deşă lată , ai că rui ră zleţi ţepi de mustaţă se zbâ rleau, i se şi bă teau
pleoapele într-un chip neliniştitor. Lâ ngă el, un bă trâ n galonat, cu
pielea tă bă cită în două zeci de campanii, pă lise câ nd îşi vă zuse baioneta
ră sucită ca un fir de pai. Un altul, recrut fă ră îndoială , mirosind încă a
ogor, roşea pâ nă în vâ rful urechilor de fiecare dată câ nd auzea
spunâ ndu-i-se puşlama şi tică los. Ş i violenţele nu mai conteneau, ca şi
pumnii ridicaţi, cuvintele îngrozitoare, învinuirile şi ameninţă rile
zvâ rlite cu duiumul în obraz. Şi era nevoie de toată puterea disciplinei
ca oamenii să nu-şi iasă dintr-ale lor, ră mâ nâ nd aşa, cu chipurile rigide,
în trufaşa şi trista împietrire a disciplinei militare.
O ciocnire pă ru de neînlă turat câ nd, din spatele soldaţilor, fu vă zut
ivindu-se contramaistrul Richomme, cu capu-i alb de jandarm blajin,
tulburat de emoţie. Vorbi foarte tare:
— Ei, fir-ar afurisit să fie, la urma urmelor toată treaba asta e o
prostie! Nu trebuie să lă să m să se întâ mple asemenea dobitocii! Ş i se
repezi între baionete şi mineri. Prieteni, ascultaţi-mă . Ştiţi foarte bine
că sunt un vechi lucră tor şi că o clipă n-am încetat să fiu dintr-ai voştri.
Ei bine, pe legea mea, vă fă gă duiesc că dacă nu vi se va face dreptate,
406
apoi atunci eu, cu gura mea, am să -i fac pe şefi de trei parale… Dar
lucrurile au ajuns prea departe şi nu e de niciun folos să -i împroşcaţi
cu vorbe de ocară pe aceşti oameni de treabă şi să alergaţi cu tot
dinadinsul după un plumb în burtă .
Îl ascultau, şovă iau. Sus la fereastră se ivi iară şi, din nefericire,
profilul ascuţit al micului Négrel. Acesta se temea să nu fie învinuit că a
trimis un contramaistru în loc să se ducă şi să -i înfrunte singur; şi
încercă să vorbească . Dar glasul i se înecă în toiul unui vuiet atâ t de
cumplit, încâ t fu nevoit să pă ră sească din nou fereastra, după ce dă du
doar din umeri. Din clipa aceea degeaba le mai vorbi Richomme în
numele să u, rugâ ndu-i, degeaba le tot spunea că lucrurile trebuie să se
petreacă la fel ca între prieteni; îl respingeau, îl bă nuiau. Dar el se
înverşună şi ră mase în mijlocul lor.
— Ei, afurisenia dracului! N-au decâ t să -mi crape capul ca şi vouă ,
nu vă las singuri în halul ă sta de sminteală în care sunteţi.
É tienne, pe care bă trâ nul contramaistru îl ruga să -l ajute în
încercarea sa de a-i face să înţeleagă , fă cu un gest de neputinţă . Era
prea tâ rziu: numă rul oamenilor crescuse pâ nă acum la mai bine de
cinci sute. Şi nu se gă seau printre ei numai turbaţi, care veniseră să -i
alunge pe lucră torii belgieni; unii, curioşi, se opriseră aşa, să vadă şi ei
ce se întâ mplă , iar alţii, poznaşi, fă ceau mare haz de toată bă tă lia. Din
mijlocul unui grup, la oarecare depă rtare, Zacharie şi Philomène
priveau ca la teatru, atâ t de paşnici, încâ t îşi luaseră cu ei şi copiii, pe
Achille şi pe Désirée. Un nou val de oameni sosea de la Réquillart, şi
printre ei se aflau Mouquet şi Mouquette; el, de îndată , se duse râ njind
şi-l bă tu pe umeri pe prietenul să u Zacharie, în vreme ce ea, foarte
înfierbâ ntată , alerga în primele râ nduri, ale celor mai bezmetici.
Între timp că pitanul îşi întorcea ochii din minut în minut că tre
drumul spre Montsou. Întă ririle pe care le ceruse nu soseau, iar cei
şaizeci de ostaşi pe care-i avea nu mai puteau ţine piept. În cele din
urmă îi veni în gâ nd să zguduie închipuirea gloatei şi dă du ordin să se
încarce armele în faţa lor. Ostaşii executară ordinul, dar iureşului
crescâ nd i se adă ugară zeflemeli şi vorbe de batjocură :
— Na-ţi-o bună ! Neispră viţilor ă stora le arde să tragă la ţintă !
râ njeau femeile, mama Brû lé, cumă tră Levaque şi altele.
407
 Mama Maheu, cu pieptul acoperit de trupşorul Estellei, care se
trezise din somn şi plâ ngea, se apropie într-atâ ta, încâ t sergentul o
întrebă ce că uta acolo cu bietul plod în braţe.
— Ce te priveşte pe tine? ră spunse ea. Trage, dacă -ţi dă mâ na!
Bă rbaţii clă tinau din cap a dispreţ. Nimeni nu credea că s-ar fi putut
trage în ei.
— N-au gloanţe în cartuşe, zise Levaque.
— Da ce suntem noi, barbari? strigă Maheu. Ei, drace, nu se trage în
francezi!
Alţii tot spuneau, întruna, că , după ce fă cuseră ră zboiul din Crimeea,
nu se mai speriau de gloanţe. Ş i cu toţii continuau să se nă pustească
spre puştile aţintite. Dacă , în această clipă , armele s-ar fi descă rcat,
mulţimea ar fi fost secerată .
Chiar în primul râ nd, Mouquettei i se tă ia ră suflarea de furie la
gâ ndul că nişte soldaţi voiau să tragă în femei. Îi împroşca cu toate
porcă riile pe care le ştia, şi nu mai avea la îndemâ nă înjură turi destul
de urâ te, câ nd deodată , nemaiavâ nd decâ t această ucigă toare ocară s-o
azvâ rle ostaşilor în obraz, îşi ară tă dosul. Cu amâ ndouă mâ inile îşi
ridică poalele, zvâ cni în afară coapsele, îşi bulbucă uriaşa minge.
— Iaca, na-vă şi vouă ! Mă car că e prea curat pentru voi, adună tură
de scursori!
Se lă sa pe vine, să rea în sus, se ră sucea încoace şi încolo, ca nu
cumva să fie nedreaptă cu vreunul dintre ei; o lua de la capă t, după
fiecare zvâ cnire cu care-i miluia.
— Iaca şi pentru don că pitan, iaca şi pentru don sergent, iaca şi
pentru ostaşi!…
Se stâ rni o vijelie de hohote de râ s. Bébert şi Lydie fă ceau haz de se
strâ mbau. Pâ nă şi É tienne, în ciuda întunecatei sale presimţiri, se ară tă
bucuros la înfă ţişarea acestei insultă toare goliciuni. Cu toţii – poznaşii,
deopotrivă cu cei ce clocoteau de furie – îi huiduiau acum pe soldaţi, ca
şi cum i-ar fi vă zut mâ njiţi de această scâ rnavă împroşcare. Ş i numai
Catherine, deoparte, în picioare pe nişte lemne vechi, ră mase mută , cu
sâ ngele nă vă lindu-i în obraz, cotropită de această ură că reia îi simţise,
cutreieră toare, dogoarea.
Dar se iscă o încă ierare. Că pitanul, pentru a-şi mai potoli oamenii
408
asmuţiţi, se hotă rî să facă prizonieri. Dintr-o smucitură , Mouquette
scă pă , zvâ rlindu-se între picioarele greviştilor. Trei mineri, Levaque
împreună cu alţi doi, fură înşfă caţi din gră mada celor mai îndâ rjiţi şi
bă gaţi sub pază în fundul camerei contramaiştrilor. De sus, Négrel şi
Dansaert îi strigau că pitanului să intre înă untru şi să se ză vorască
împreună cu ei. El însă refuză , simţind că aceste clă diri, cu uşi fă ră
broaşte, vor fi luate cu asalt şi că el va pă ţi ruşinea de a fi dezarmat.
Micul să u detaşament începuse să şi dea semne de neră bdare: nu se
puteau împă ca cu gâ ndul de a fugi în faţa acestor nenorociţi, încă lţaţi
cu saboţi. Cei şaizeci de ostaşi, îngră mă diţi în zid, cu armele încă rcate,
înfruntară din nou gloata şi o împinseră înapoi.
Urmă întâ i o retragere şi o adâ ncă tă cere. Greviştii ră maseră uluiţi
în faţa acestei manifestă ri a forţei. Apoi izbucniră iar strigă te, cerură
prizonierii şi imediata lor punere în libertate. Unii spuneau că , acolo
înă untru, cei trei prinşi erau schingiuiţi. Ş i, fă ră să fi pus ceva la cale,
împreună , mâ naţi de acelaşi avâ nt, împinşi de aceeaşi sete de
ră zbunare, se repeziră cu toţii spre gră mada de că ră mizi din apropiere,
nişte că ră mizi fă cute din argila ce se gă sea chiar în acel teren şi care se
ardeau pe loc. Copiii le că rau, una câ te una, femeile le adunau în
poalele rochilor. După scurtă vreme, fiecare avea la picioarele sale
muniţii, astfel încâ t bă tă lia cu pietre începu.
Mama Brû lé, înfiptă în faţa lor, începu cea dintâ i. Spă rgea că ră mizile
pe genunchiul ei uscat, iar cu amâ ndouă mâ inile, şi cu dreapta şi cu
stâ nga, zvâ rlea cele două bucă ţi. Cumă tră Levaque îşi smucea braţele
din încheieturi, atâ t de umflată şi de fleşcă ită , încâ t trebui să se apropie
de ţintă ca să nimerească cum trebuia, şi aceasta în ciuda rugă minţilor
lui Bouteloup, care o tră gea înapoi, nă dă jduind că o va lua de acolo,
acum câ nd bă rbatul ei era închis. Cu toatele se îmboldeau una pe alta;
Mouquette, înciudată că se umplea de sâ nge spă rgâ nd că ră mizile pe
şoldurile ei prea grase, prefera să , le arunce, aşa cum erau, întregi.
Pâ nă şi ştrengarii de copii intraseră în râ ndurile luptă torilor; Bébert o
învă ţa, pe Lydie cum să zvâ rle că ră mizile, pe sub cot, de jos în sus. Şi se
porni grindina, o ploaie de mari bulgă ri de piatră , ale că ror lovituri se
auzeau, înă buşite. Ş i, deodată , în mijlocul acestor fă pturi în prada
furiei, se ivi Catherine, cu pumnii, în vă zduh, agitâ nd şi ea jumă tă ţi de
409
că ră midă , pe care le zvâ rlea, cu toată puterea micilor ei braţe. Nu ar fi
putut spune de ce, dar simţea că se înă buşă şi o apucase o poftă
nebună să distrugă totul în jurul ei. Oare nu se va ispră vi odată cu
această afurisită viaţă plină de nenorociri? Se abă tuseră destule
necazuri asupră -i, era să tulă să tot fie bă tută şi izgonită de omul ei,
silită să se bă lă cească mereu, ca un câ ine de pripas, prin noroaiele
uliţelor, fă ră să -i poată cere mă car o farfurie de ciorbă tată lui ei, gata şi
el să se stingă de foame. Niciodată lucrurile n-au mers bine, ci,
dimpotrivă , de râ pă se duceau toate, de câ nd se pomenise pe lume; şi
ea spă rgea întruna că ră mizi, pe care le arunca înainte-i, împinsă doar
de gâ ndul de a mă tura tot ce-i ieşea în cale, cu ochii atâ t de orbiţi de
sâ nge, încâ t nu mai vedea nici mă car cui îi zdrobea capul.
É tienne, care ră mă sese în faţa soldaţilor, fusese câ t pe-aci să se
aleagă cu ţeasta spartă . I se umflase urechea; se întoarse şi tresă ri,
înţelegâ nd că din mâ inile înfierbâ ntate ale Catherinei pornise
că ră mida; şi, înfruntâ nd primejdia de a fi ucis, ră mase locului, privind-
o înmă rmurit. Dar şi mulţi alţii ră mă seseră acolo, aşa, în neştire, cu
mâ inile bă lă ngă nind de-a lungul trupului, pasionaţi de bă tă lia ce se
desfă şura. Mouquet aprecia loviturile ca şi cum ar fi luat parte la un joc
de tragere la ţintă : „Aha, ă sta a nimerit-o la ţanc! Ă stă lalt n-a avut
noroc!” Fă cea mare haz, îi dă dea coate lui Zacharie, care se certa cu
Philomène, pentru că el îi câ rpise pe Achille şi pe Désirée, nevrâ nd să -i
ia în spinare ca să vadă şi ei ce se petrece. Se opriseră mulţi trecă tori,
îngră mă dindu-se de-a lungul drumului, ca să privească de la distanţă .
Ş i, în creştetul povâ rnişului, la intrarea în colonie, tocmai se ivise,
tâ râ ndu-se sprijinit într-un toiag, taica Bonnemort, ţeapă n acum şi
drept, profilâ ndu-se pe fila cerului ruginiu.
De la aruncarea celor dintâ i că ră mizi, contramaistrul Richomme se
şi înfipsese din nou între soldaţi şi mineri. Îi ruga pe unii, îi îndemna pe
ceilalţi, nepă să tor în faţa primejdiei, atâ t de deznă dă jduit, încâ t lacrimi
grele i se prelingeau din ochi. Înecate în urletele mulţimii, vorbele nu i
se desluşeau; i se vedeau doar stufoasele mustă ţi cenuşii tremurâ nd.
Dar grindina de că ră mizi deveni şi mai deasă , bă rbaţii le zvâ rleau şi
ei, după pilda femeilor.
Atunci mama Maheu îşi dă du seama că Maheu ră mă sese în urmă .
410
Stă tea cu mâ inile goale şi fruntea îi era întunecată .
— Ia spune, ce ai? strigă ea. Ce, eşti laş? Vrei să -ţi laşi tovară şii de
lucru să fie tâ râ ţi în închisoare? Ah, dacă n-aş avea copilul ă sta cu
mine, ai vedea ce-aş face!
Estelle, care i se agă ţase de gâ t, urlâ nd, o împiedica să se ală ture
mamei Brû lé şi celorlalte femei. Ş i cum bă rbatul ei pă rea că n-o aude,
izbi cu piciorul în nişte că ră mizi, pe care i le zvâ rli jos, la picioare.
— Ei, fir-ar al dracului! Haide, pune şi tu mâ na pe că ră mizi! Sau vrei
să te scuip între ochi, în faţa lumii, ca să prinzi curaj?
Cu sâ ngele nă vă lindu-i din nou în obraz, începu şi el să spargă
că ră mizi şi să le arunce. Ea îl asurzea, îl ză pă cea, îi urla în spate
îndemnuri la moarte, înă buşind fetiţa, atâ t de tare o strâ ngea la piept
cu braţele-i crispate; iar el înainta întruna şi se pomeni în faţa ţevilor
de puşcă .
Sub această ploaie de pietre, micul detaşament nu se mai vedea.
Spre norocul ostaşilor, ele nimereau prea sus, ciuruind zidul. Ce aveau
de fă cut? Gâ ndul de a pleca, de a întoarce faţa de la vră jmaş, îmbujoră ,
o clipă , palidul obraz al că pitanului; dar nici mă car rut mai era cu
putinţă , că ci i-ar fi ciopâ rţit la cea dintâ i mişcare. O că ră midă tocmai îi
rupsese cozorocul chipiului, pică turi de sâ nge i se prelingeau de pe
frunte. Mai mulţi dintre oamenii să i erau ră niţi, şi că pitanul îi simţi că
îşi ieşiseră din fire, sub nestă vilitul imbold; al instinctului de apă rare,
care pune capă t orică rei deprinderi de supunere faţă de superiori.
Sergentului îi scă pase o înjură tură . Avea umă rul stâ ng aproape smuls
din încheietură , carnea îi fusese strivită de o lovitură surdă , ca a unui
bă tă tor izbind rufe. Zdrelit de două ori, recrutul se alesese cu degetul
cel mare strivit şi cu o rană , care-l ustura, la genunchiul drept; se vor
mai lă sa, oare, multă vreme hă rţuiţi în halul ă sta? O piatră ricoşâ nd şi
lovindu-l sub burtă pe bă trâ nul galonat, acesta se înverzi la faţă , arma
îi şovă i în mâ nă , aproape s-o scape. De trei ori că pitanul fu câ t pe-aci să
ordone foc. O spaimă îl înă buşea. Într-o luptă lă untrică de câ teva
secunde, lungă câ t un veac, se înfruntară , ciocnindu-se între ele; toate
ideile sale, simţul datoriei, toate credinţele de om şi de ostaş. Ploaia de
că ră mizi se înteţi, el tocmai deschidea gura ca să strige: „Foc!”, câ nd
puştile porniră singure, trei focuri la început, apoi cinci, apoi o salvă ca
411
de grindină , apoi un singur glonte bubuind după un lung ră stimp, în
adâ nca tă cere.
Încremeniră cu toţii. Ostaşii tră seseră , gloata, cu gura că scată ,
ră mă sese stană de piatră , neputâ ndu-şi crede urechilor. Dar izbucniră
strigă te sfâ şietoare, în vreme ce goarna suna încetarea focului. Ş i urmă
iureşul unei panici bezmetice, rostogolul unei turme hă ituite de
gloanţe, o capie goană omenească prin noroi. Bébert şi Lydie că zuseră
unul peste altul, la primele trei împuşcă turi, fetiţa lovită în cap,
bă ieţelul stră puns de plumb sub umă rul stâ ng. Lydie, fulgerată , nici nu
mai clintea. Dar el, mişcâ nd încă , o înşfă case cu amâ ndouă braţele, în
zvâ rcolirile agoniei, ca şi cum ar fi vrut s-o redobâ ndească , aşa cum şi-
o însuşise în fundul acelei întunecate tainiţe în care îşi petrecuseră ,
împreună , cea din urmă noapte a vieţii lor. Iar Jeanlin, care în cele din
urmă sosea şi el, umflat de somn, din Réquillart, ţopă ind prin fumă raie,
îl vă zu tocmai strâ ngâ ndu-i la piept mititica sa femeie şi dâ ndu-şi
sufletul.
Celelalte cinci focuri culcaseră la pă mâ nt pe mama Brû lé şi pe
contramaistrul Richomme. Stră puns de-un glonte în spinare, în clipa în
care se ruga fierbinte de tovară şii să i de lucru, se pră buşi în genunchi;
şi, lă sat pe o râ nă , horcă ia în ţă râ nă , cu ochii sticlind încă de lacrimile
plâ nse. Bă trâ na, cu pieptul spintecat, fu abă tută la pă mâ nt, ţeapă nă din
creştet pâ nă în tă lpi, trosnind ca o cracă de lemn uscată şi bâ iguindu-şi
cea din urmă înjură tură , înecată în gâ lgâ irea sâ ngelui.
În momentul acela salva întregului pluton mă tura pă mâ ntul,
secerâ nd la o sută de paşi cetele de curioşi care fă ceau haz de bă tă lie:
Un glonte stră punse gura lui Mouquet, rostogolindu-l, tră snit; la
picioarele lui Zacharie şi ale Philomènei, ai că ror ţâ nci fură amâ ndoi
acoperiţi cu stropi de purpură . În aceeaşi clipă , Mouquettei două
gloanţe îi ciuruiră pâ ntecele. Ea vă zuse ostaşii cu arma la ochi, ţintind,
şi, ca o fată cu inima bună ce era, se repezise în neştire în faţa
Catherinei, strigâ ndu-i să se ferească ; din pieptu-i izbucni un urlet
cumplit, se ră sturnă pe coapse, rostogolită de zguduire. É tienne se
repezi, voi s-o ridice, s-o ia de acolo, dar cu un gest ea îi dă du a înţelege
că totul se sfâ rşise. Apoi horcă i, fă ră a i se şterge de pe buze surâ sul cu
care-i învă luia pe amâ ndoi, ca şi cum ar fi fost fericită vă zâ ndu-i
412
împreună , în această clipă în care ea pleca pentru totdeauna.
Totul pă rea a se fi sfâ rşit, vijelia bubuiturilor se pierduse în
depă rtare, pâ nă că tre faţadele caselor din colonie, câ nd cel din urmă
foc, întâ rziat, porni stingher.
Maheu, lovit drept în inimă , se ră suci în juru-i, pră buşindu-se cu faţa
la pă mâ nt, într-o bă ltoacă de apă , înnegrită de că rbune.
Nă ucită , mama Maheu se aplecă asupră -i:
— Haide, dragul meu, ridică -te. Nu-i aşa că nu e nimic?
Stingherită de Estelle, o luă la subsuoară , pentru a putea, cu mâ na
ră masă liberă , să întoarcă capul lui Maheu cu faţa în sus.
— Haide, vorbeşte! Unde te doare?
Din ochi îi pierise lumina, în vreme ce din gură îi izbucneau bale
înspumate de sâ nge. Înţelese că Maheu era mort. Atunci, că zută în
noroi, ţinâ nd fetiţa sub braţ, ca pe un pachet, privi cu o ră tă cită
că ută tură că tre omul ei.
Mina era liberă . Cu un gest nervos, că pitanul îşi scoase chipiul
sfâ rtecat de o piatră , apoi şi-l pusese la loc, şi palid îşi pă stra mai
departe atitudinea rigidă , în faţa dezastrului propriei sale vieţi, în
vreme ce oamenii să i, în tă cere, îşi reîncă rcau armele. Se ză riră , la
fereastra să lii de recepţionare, chipurile înspă imâ ntate ale lui Négrel şi
Dansaert. În spatele lor era Suvarin, cu fruntea bră zdată de o cută
adâ ncă , ca şi cum ascuţişul ideii sale fixe s-ar fi înfipt acolo,
ameninţă tor. De partea cealaltă , că tre marginile colinei, bă trâ nul
Bonnemort nu se clintise din loc, sprijinindu-se cu o mâ nă în toiag,
fă câ ndu-şi cu cealaltă streaşină la ochi, ca să vadă mai bine, colo jos,
mă celul abă tut asupra alor să i. Ră niţii urlau, morţii, aşa cum că zuseră ,
înfă ţişâ ndu-se ca ţepene fă pturi frâ nte, se ră ceau, în noroiul apos al
dezgheţului, înnă moliţi, ici-colo, printre petele de cerneală ale
că rbunelui, ce ră zbeau sub mâ njitele fâ şii de ză padă . Şi printre aceste
cadavre omeneşti, ară tâ nd foarte mă runţi la trup şi ca vai de lume,
uscaţi de mizerie, ză cea hoitul lui Trompette, un neînsufleţit morman
de carne, monstruos şi jalnic.
É tienne nu fusese ucis. Aştepta neclintit lâ ngă Catherine, pră buşită
de oboseală şi de spaimă , câ nd un glas ră sună tor îl fă cu să tresară . Era
abatele Ranvier, care se întorcea de la slujbă şi care, cu amâ ndouă
413
braţele în vă zduh, invoca cu o profetică înflă că rare, abaterea mâ niei
cereşti asupra ucigaşilor. Vestea sosirea erei de dreptate, apropiata
nimicire a burgheziei prin puterea focului ceresc, pentru că . pusese
vâ rf nelegiuirilor ei cu această înecare în sâ nge a muncitorilor şi a
dezmoşteniţilor soartei,

414
 PARTEA A Ş APTEA

Împuşcă turile din Montsou ră zbubuiseră pâ nă la Paris, cu un

formidabil ecou. De patru zile, toate ziarele opoziţiei îşi manifestau
indignarea, povestind, în prima pagină , fapte cumplite: două zeci şi
cinci de ră niţi, paisprezece morţi, dintre care doi copii şi trei femei; şi
apoi mai erau şi cei arestaţi. Levaque devenise un fel de erou şi i se
atribuia, cu prilejul anchetei pe care o fă cuse judecă torul de instrucţie,
un ră spuns de o antică mă reţie. Trupul imperiului, atins în plin de
aceste câ teva gloanţe, pă stra, în aparenţă , calmul atotputerniciei, fă ră
ca el însuşi să -şi fi dat seama de gravitatea ră nii suferite. Fusese doar o
simplă ciocnire regretabilă , o întâ mplare pierdută , undeva departe,
într-un ţinut negru, foarte îndepă rtat de stră zile Parisului, care
constituiau opinia publică . Întâ mplarea va fi, curâ nd, dată uită rii,
compania primise dispoziţia oficială de a muşamaliza întreaga afacere
şi de a pune capă t acestei greve, a că rei supă ră toare prelungire
devenea o primejdie socială .
De aceea, în dimineaţa zilei de miercuri, fură vă zuţi, sosind în
Montsou, trei dintre administratorii Regiei. Micul oră şel, care nu
îndră znise pâ nă în acea clipă să se bucure de masacru, cu inima încă
bolnavă , respiră fericit că se putea simţi, în sfâ rşit, salvat. Vremea
tocmai se îndreptase, ieşise un soare luminos, era una dintre acele
însorite zile de început de februarie, a că ror blâ ndă că ldură face să
415
zvâ cnească mugurii din vâ rful liliecilor. Toate obloanele de la
ferestrele Regiei fură date în lă turi, vasta clă dire pă rea că renaşte;
plecau, de acolo, cele mai îmbucură toare zvonuri, se spunea că aceşti
domni, nespus de mâ hniţi de catastrofă , sosiseră acolo pentru a
deschide braţele pă rinteşti ră tă ciţilor din coloniile de mineri. Acum,
câ nd nenorocirea fusese deja abă tută asupra lor, şi fă ră îndoială , mult
mai greu decâ t ar fi vrut stă pâ nii, aceştia începeau să se şi întreacă în
îndeletnicirea de salvatori, decretâ nd mă suri tardive şi cum nu se
poate mai bune. Întâ i, concediară lucră torii belgieni, cu un mare
tă ră boi în jurul acestei însemnate concesii fă cute propriilor lor
muncitori. Apoi, puseră capă t ocupaţiei militare a minelor, pe care
greviştii striviţi nu le mai ameninţau. Ba chiar tot ei fură aceia care
obţinură stingerea orică rei cercetă ri cu privire la dispariţia santinelei
din Voreux: fusese scormonit întregul ţinut şi, negă sindu-se nici puşca,
nici cadavrul, se luase hotă râ rea ca ostaşul să fie dat dezertor, deşi
exista bă nuiala că la mijloc fusese o crimă . Şi, astfel, în toate privinţele,
se stră duiră să minimalizeze gravitatea evenimentelor întâ mplate,
tremurâ nd de frica zilei de mâ ine, socotind că ar fi primejdios să
recunoască irezistibila putere a să lbă ticiei unei mulţimi scă pate din
frâ u, luâ nd-o razna printre şubredele orâ nduiri ale vechii lumi. Ş i, de
altminteri, opera aceasta de împă ciuire nu-i împiedica deloc să ducă la
bun sfâ rşit treburile pur administrative, că ci Deneulin fusese vă zut
întorcâ ndu-se de la Regie, unde se întâ lnise cu domnul Hennebeau.
Discuţiile pentru cumpă rarea minei Vandame continuau şi se vorbea
ca despre un lucru sigur că Deneulin va accepta oferta acestor domni.
Dar ceea ce ră scoli ţinutul în chip cu totul neobişnuit, fu puzderia de
afişe galbene, lipite pe ziduri din ordinul administraţiei. Puteau fi citite
aceste râ nduri, scrise cu slove de-o şchioapă : „Lucră tori din Montsou,
noi nu vrem ca ră tă cirea, ale că rei triste urmă ri le-aţi vă zut zilele
trecute, să lovească în mijloacele de existenţă ale lucră torilor cuminţi
şi supuşi. Vom redeschide, aşadar, luni dimineaţa toate minele şi, odată
lucrul reluat, vom cerceta cu grijă şi bună voinţă cazurile care ar
necesita vreo îmbună tă ţire. Vom face, în sfâ rşit, tot ceea ce va fi drept
şi ne va sta în putinţă să facem.” Într-o singură dimineaţă , cei zece mii
de mineri defilară în faţa acestor afişe. Niciunul dintre ei nu scotea o
416
vorbă , mulţi dă deau din cap, iar alţii treceau mai departe, cu mersul
tă ră gă nat, fă ră a li se clinti mă car o cută pe chipul lor împietrit.
Pâ nă în acel moment colonia celor „două sute patruzeci”se
îndă ră tnicise într-o rezistenţă înverşunată . Pă rea că sâ ngele
prietenilor ce înroşise noroiul minei li se pusese celorlalţi de-a
curmezişul drumului. Coborâ seră la muncă doar vreo zece: Pierron şi
alte caiafe de teapa lui, care erau vă zuţi ieşind şi intrâ nd, cu mutrele
întunecate, fă ră a face vreun gest sau a rosti vreo ameninţare. De
aceea, afişul lipit pe zidul bisericii fu întâ mpinat cu o mută
neîncredere. Nu se pomenea nimic în el despre că rţuliile înapoiate:
oare compania nu voia să -i mai primească pe cei concediaţi? Ş i teama
de pedepse, gâ ndul fră ţesc de a protesta împotriva concedierii celor
mai compromişi, îi fă cea pe toţi să mai reziste încă , ceva le dă dea de
bă nuit, vor vedea ei mai tâ rziu şi se vor reîntoarce în mină câ nd aceşti
domni vor voi să vorbească deschis. O tă cere apă să toare domnea prin
scundele că suţe; foamea însă şi nu mai însemna nimic, puteau muri cu
toţii, de vreme ce nă prasnica moarte trecuse, secerâ nd, peste
acoperişurile cocioabelor lor.
Dar mai ales una, printre celelalte, casa familiei Maheu, ră mă sese
întunecată şi mută , în adâ nca tristeţe a doliului ei. De câ nd îşi însoţise
bă rbatul spre cimitir, mama Maheu nu-şi mai descleşta dinţii. După
bă tă lie, îl lă sase pe É tienne s-o aducă acasă pe Catherine, plină de
noroi şi pe jumă tate moartă ; şi, pe câ nd o dezbră ca, în faţa tâ nă rului, ca
s-o culce, îi trecuse prin minte, o clipă , gâ ndul că şi fiică -sa se alesese
cu un glonte în burtă , că ci se vedeau pe că maşă pete mari de sâ nge.
Dar ea înţelese curâ nd: erau şiroaiele de sâ nge ale pubertă ţii, care
izbucniseră , în cele din urmă , în zguduirile prin care trecuse în această
cumplită zi. Ah, frumos plocon şi rana asta! Un dar că zut din cer, să
poţi face copii, ca să aibă jandarmii ce împuşca! Ş i nu-i spunea
Catherinei niciun cuvâ nt, după cum nu-i vorbea nici lui É tienne. Acesta
se culca cu Jeanlin, înfruntâ nd chiar primejdia de a fi arestat, fiind
cuprins de o atâ t de cumplită silă numai la gâ ndul de a se reîntoarce în
bezna Réquillartului, încâ t prefera închisoarea; simţea un fior, oroarea
de întuneric, după toate aceste morţi, teama nemă rturisită de micul
soldat, care dormea colo jos, sub stâ nca pră buşită . De altminteri, se
417
gâ ndea la închisoare ca la un refugiu, în tulburarea înfrâ ngerii suferite;
dar nici nu se ocupau de el, îşi petrecea, tâ njind, întunecate ceasuri,
nemaiştiind cum să -şi obosească trupul. Uneori, însă , mama Maheu îi
privea pe amâ ndoi, şi pe el şi pe Catherine ca şi cum, înciudată , ar fi
vrut să -i întrebe ce că utau în casa ei.
Din nou sforă iau cu toţii, claie peste gră madă ; taica Bonnemort se
culca în fostul pat al celor doi ţâ nci, care dormeau cu Catherine de câ nd
biata Alzire nu-şi mai îndesa cocoaşa între coastele soră -sii mai mari.
Mai ales câ nd se fă cea vremea culcă rii îşi dă dea seama mama Maheu
de golul din casă , simţind patu-i rece, prea larg acum. Zadarnic o lua pe
Estelle ca să umple golul, ea nu-l înlocuia pe Maheu; şi plâ ngea, pe
înfundate, ceasuri întregi. Apoi zilele începură să se scurgă iară şi, ca şi
mai înainte: mereu fă ră un codru de pâ ine şi fă ră ca mă car să aibă
norocul de a cră pa odată pentru totdeauna; mai gă seau câ te ceva, pe la
unii şi pe la alţii, şi tocmai acesta era ră ul, că ci aşa îşi prelungea agonia.
Aceeaşi neschimbată existentă , doar omul ei nu mai era.
În după -amiaza celei de a cincea zile, É tienne, pe care vederea
acestei femei tă cute îl mâ hnea, ieşi din casă şi o porni agale, de-a
lungul stră zii pietruite a coloniei. Lipsa orică rei ocupaţii îl apă sa,
împingâ ndu-l să se plimbe întruna, cu braţele bă lă ngă nindu-i în
neştire, cu capul în pă mâ nt, chinuit de acelaşi gâ nd. Tropă ia aşa de
vreo jumă tate de ceas, câ nd, tocmai în clipa în care neliniştea i se
înteţise, se simţi privit de tovară şii să i de lucru, care ieşiseră în prag
să -l vadă . Bruma de popularitate ce-i mai ră mă sese, se dusese şi ea,
spulberată de vijelia acelei grindine de gloanţe; pe unde trecea nu mai
întâ lnea decâ t priviri care-l urmă reau. Câ nd înă lţă capul, vă zu oameni
ameninţă tori şi femei care dă deau la o parte perdeluţele de la ferestre;
şi, sub puterea învinuirii încă mute, sub clocotul mâ niei stă pâ nite a
acestor ochi mari, pe care foamea şi lacrimile îi că scaseră şi mai tare,
se simţi atâ t de fâ stâ cit, încâ t nici nu mai ştia pe unde calcă . În urmă -i,
surda dojană se înteţea întruna. Fu cuprins de o asemenea teamă să nu
audă ieşind întreaga colonie ca să -şi urle, în faţă -i, mizeria, încâ t se
întoarse acasă stră bă tut de un fior.
Dar scena care-l aştepta în casa mamei Maheu sfâ rşi prin a-l doborî.
Bă trâ nul Bonnemort era lâ ngă soba rece, înţepenit pe scaunul să u, de
418
câ nd, în ziua mă celului, doi vecini îl gă siseră întins pe jos, cu toiagul
sfă râ mat în bucă ţi, abă tut la pă mâ nt ca un bă trâ n copac lovit de
tră snet. Ş i, în vreme ce Lénore şi Henri, pentru a-şi pă că li foamea, mai
ră zuiau cu un zgomot asurzitor o veche cratiţă , în care în ajun fiersese
nişte varză , mama Maheu, în picioare, dreaptă , după ce o pusese pe
Estelle pe masă , îi spunea Catherinei, ară tâ ndu-i pumnul:
— Ei, fir-ar al dracului, ce-ai spus? Ia mai spune o dată !
Catherine îi împă rtă şise intenţia de a se reîntoarce la lucru în
Voreux. Gâ ndul de a nu-şi agonisi o bucată de pâ ine, de a tră i astfel, pe
spinarea maică -sii, o viaţă de dobitoc împovă ră tor şi de prisos, îi
devenea, pe zi ce trecea, tot mai de nesuferit; şi dacă nu s-ar fi temut că
Chaval o s-o ia la bă taie, ar fi coborâ t în mină chiar de marţi, începu din
nou, bâ iguind:
— Dar ce vrei să fac? Nu se poate tră i fă ră să munceşti. Aşa, am avea
mă car pâ ine.
Mama Maheu îi curmă vorba:
— Ascultă aici, pe cel dintâ i dintre voi care se va duce la lucru o să -l
strâ ng de gâ t… Ah, ar fi prea din cale-afară să -i mai exploateze şi pe
copii, după ce le-au omorâ t tată l! E prea de tot! Primesc mai curâ nd să
vă vă d pe toţi vâ râ ţi între patru scâ nduri, ca şi pe ă l de s-a şi dus dintre
noi.
Ş i, furioasă , tă cerea-i îndelung mocnită izbucni într-o vijelie de
vorbe. Mare plocon o să -i aducă Catherine! De-abia un franc şi
jumă tate, la care s-ar mai putea adă uga încă un franc, şi asta numai
dacă şefii ar binevoi să -i gă sească vreo treabă şi banditului ă stuia de
Jeanlin. Cu totul, doi franci şi jumă tate, cu care să hră neşti şapte guri!
Ţ â ncii nu erau buni decâ t să înghită fiertura. Câ t despre tata-mare,
pesemne că în că dere i se rupsese ceva în creier, că ci pă rea prostit de-a
binelea, dacă nu cumva s-o fi smintit câ nd a vă zut ostaşii tră gâ nd în
tovară şii să i de lucru.
— Nu-i aşa, tată ? Au izbutit să te doboare. Degeaba mai ai pumnii
ă ştia tari, eşti sfâ rşit!
Taica Bonnemort o privea cu ochii stinşi, fă ră să înţeleagă . Ceasuri
întregi ră mâ nea cu privirea fixă . Îi mai ră mă sese doar atâ ta minte câ t
să scuipe într-o farfurioară cu cenuşă , pusă lâ ngă el ca să nu facă
419
murdă rie.
— Nici mă car nu i-au reglementat pensia, urmă ea, şi sigură sunt că ,
cunoscâ ndu-ne ideile, nici n-au să i-o mai dea… Nu, nu, vă spun că e
prea din cale-afară cu oamenii ă ştia, buni doar de piază rea!
— Bine, îndră zni Catherine, dar în afişul lor ne fă gă duiesc…
— Lasă -mă -n pace cu afişul asta al lor!… Nimic decâ t momeală , cu
care să ne înhaţe şi să ne înghită . Acum n-au decâ t să tacă şi pe
mieluşeii, după ce ne-au gă urit cu gloanţele…
— Dar, mamă , unde o să ne ducem? Desigur că n-au să ne mai rabde
nici în casele lor din colonie!
Mama Maheu ră spunse printr-un gest vag şi cumplit. Unde se vor
duce? Nu ştia nimic şi nici nu voia să cugete la aşa ceva; gâ ndul acesta
o înnebunea. ’ Se vor duce ei undeva, în altă parte. Ş i cum zgomotul
cratiţei ză ngă nite devenea de nesuferit, se repezi la Lénore şi Henri, pe
care-i câ rpi. Estelle, care, tâ râ ndu-se în patru labe, că zuse de pe masă ,
fă cu tă mbă lă ul şi mai mare. Mama Maheu o potoli, înghiontind-o: ce
noroc pe capul ei dacă ar fi că zut moartă pe loc! Vorbi despre Alzire şi
dori şi celorlalţi soarta acesteia. Apoi, cu capul sprijinit de perete,
izbucni, deodată , în sfâ şietoare hohote de plâ ns.
É tienne, care stă tea în picioare, nu îndră znise să intervină . Nimeni
din cei ai casei nu se mai sinchisea de el, chiar copiii se fereau de el,
privindu-l cu neîncredere. Dar lacrimile acestei nefericite femei îi
sfâ şiară inima; murmură :
— Ascultă -mă . lasă , nu fi deznă dă jduită ! Om face noi ceva ca să
ieşim la mal…
Pă ru a nu-l fi auzit şi se vă ică rea acum plâ ngâ nd încet, întruna:
— Ah, Doamne, ce nenorocire, cum e cu putinţă ? Mai era cum era
înainte de toate aceste groză vii. Nu mâ ncam decâ t pâ ine goală , dar
eram mă car cu toţii împreună … Ş i ce s-a întâ mplat, Doamne, cu ce am
pă că tuit de a dat o asemenea nenorocire peste noi, unii sub pă mâ nt, şi
ceilalţi, în necazuri atâ t de grele, încâ t să dorească aceeaşi soartă ?… E
foarte adevă rat că , înhă maţi ca vitele, tră geam din greu la jug; nu era
deloc drept să n-avem parte decâ t de ciomege şi de truda prin care
spoream aurul celor putrezi de bogaţi, fă ră nă dejdea de a ne înfrupta şi
noi din bună tă ţile lumii. Nu mai poţi avea nicio plă cere de viaţă dacă
420
nu mai ai nicio speranţă . Da, e adevă rat, lucrurile nu mai puteau merge
aşa. Aveam nevoie de un pic de aer… Ei, dacă am fi ştiut că o să iasă
aşa!… Cum e cu putinţă să ai parte de o viaţă atâ t de amară , numai
pentru că ai vrut un dram de dreptate? Suspinele îi zguduiau pieptul,
glasul i se sugruma, înecat într-o neţă rmurită tristeţe: Ş i, după ce te
copleşesc necazurile, se gă sesc totdeauna destui isteţi să -ţi promită că
toate lucrurile se pot drege, numai să vrei să -ţi dai osteneala… începi
să crezi în fel de fel de poveşti şi, pentru că suferi atâ t de mult, de toate
câ te sunt, începi să vrei ceea ce nici mă car nu există . Eu, ca o dobitoacă ,
începusem să şi visez la cai verzi pe pereţi, la o viaţă tră ită în bună
înţelegere cu toată lumea, ajunsesem cu capul în nori, nu alta! Ş i apoi
îţi frâ ngi gâ tul, că zâ nd din nou în mocirlă … Nimic nu era adevă rat. Ne
închipuiam lucruri care nu suit şi ut amă geam cu ele. Tot ce ne mai
putea aştepta era doar o mizerie şi mai mare. Ah, da, mizerie câ tă vrei
şi, colac peste pupă ză , puşti şi gloanţe!
É tienne asculta această vă ică reală , şi fiecare lacrimă îi trezea
remuşcă ri. Nu ştia ce să mai spună ca s-o liniştească pe mama Maheu,
zdrobită în rostogolirea de pe piscul nă zuinţelor ei. Se întorsese în
mijlocul încă perii, îl privea acum şi, tutuindu-l, izbucni în culmea
mâ niei:
— Ce, nu cumva şi tu ai de gâ nd să te reîntorci în mină , după ce ne-
ai nenorocit pe noi toţi? Nu-ţi reproşez nimic. Dar să ştii că , în locul
tă u, de mult aş fi murit de amă ră ciune că am semă nat atâ ta ră u în jurul
meu!
Voi întâ i să ră spundă , dar apoi, dâ nd din umeri, deznă dă jduit, îşi
spuse că nu mai are niciun rost să -i dea explicaţii, pe care, în durerea
ei, n-ar fi fost în stare să le înţeleagă . Ş i, din cale-afară de amă râ t, plecă ,
ieşi afară şi începu din nou să hoină rească bezmetic.
Dar şi aici se gă si iară şi în faţa caselor din colonie, unde bă rbaţii în
prag, femeile la fereastră pă reau că îl aşteaptă . De îndată ce fu vă zut,
oamenii, tot mai mulţi la numă r, începură să mâ râ ie. Un val de clevetiri
prinsese a creşte de patru zile, izbucnind acum într-un blestem pornit
din toate gurile. Vedea ridicâ ndu-se pumni întinşi spre el, mamele îl
ară tau copiilor cu gesturi de ură . bă trâ nii, câ nd dă deau cu ochii de el,
scuipau. Era schimbarea la faţă , care întâ mpină pe oricine a doua zi
421
după înfrâ ngere, reversul de neînlă turat al popularită ţii, o afurisenie
aţâ ţată de atâ tea suferinţe îndurate zadarnic. Plă tea acum pentru
foame şi pentru moarte.
Zacharie, care sosea împreună cu Philomène, îl îmbrâ nci pe É tienne,
câ nd acesta trecu prin faţa lor. Ş i râ nji cu ră utate:
— La uite la el, se îngraşă ! Carevasă zică sâ ngele altora e hră nitor, nu
glumă !
Cumă tră Levaque, însoţită de Bouteloup, se şi repezise în pragul
uşii. Vorbi despre Bébert, bă ieţaşul ei ucis de un glonte, şi strigă :
— Da, sunt pe lume şi mişei care ne duc copiii la mă cel. Să se ducă
să -l caute pe-al meu, în pă mâ nt, ca să mi-l dea înapoi!
Uitase de omul ei arestat, rosturile gospodă riei mergeau înainte, de
vreme ce Bouteloup ră mă sese… Totuşi, amintindu-şi apoi de bă rbat-
su, continuă cu glasul piţigă iat:
— La te uită ! Tică loşii se plimbă , în timp ce oamenii de treabă zac în
puşcă rie!
É tienne, vrâ nd să -i iasă din cale, dă du peste Pierrona, care venise în
goană , tă ind de-a curmezişul, prin gră dini. Aceasta primise ca pe o
izbă vire moartea maică -sii, a că rei nebunie putea să -i ducă la
spâ nzură toare; şi nu o plâ ngea deloc nici pe fetiţa lui Pierron, fâ şneaţa
aia de Lydie; un adevă rat noroc că a scă pat de pacoste. Dar se dă dea
bine cu vecinele, vrâ nd să le împace:
— Ş i maică -mea, ia spune, şi fetiţa? Ai fost vă zut, pitindu-te în
spatele lor câ nd au înghiţit plumbul în locul tă u!
Ce să facă ? S-o sugrume pe Pierrona şi pe ceilalţi, să se bată cu toţi
minerii din colonie? O clipă se simţi îmboldit s-o facă . Sâ ngele îi nă vă li
în cap, fă câ nd să -i zvâ cnească tâ mplele; îi vedea acum pe tovară şii să i
de lucru ca pe nişte brute şi îl înfuria faptul că prostia şi barbaria îi
duceau la orbire, fă câ ndu-i să -l împovă reze pe el cu vina care se gă sea
doar în înlă nţuirea de neînlă turat a lucrurilor. Ce nerozie! Dezgustul îl
nă pă dea, simţind că nu-i mai poate stă pâ ni ca altă dată ; se mulţumi
doar să gră bească paşii, ca şi cum ar fi fost surd la vorbele lor de ocară .
Curâ nd, fu nevoit s-o ia la fugă . O ploaie de huiduieli izbucneau, în
drum, din fiecare casă , se înverşunau cu toţii pe urmele lui. Un întreg
norod îl blestema într-un singur glas, care, în nă duful urii revă rsate,
422
devenea din ce în ce mai tună tor. Nu altcineva, ci doar el era acum
exploatatorul, ucigaşul, singura pricină a nefericirilor abă tute asupra
lor. Ieşi din colonie alb ca varul, gonind înnebunit, fugă rit de această
ceată de oameni urlâ nd pe urmele sale. Pe drum, în cele din urmă ,
mulţi renunţară , alţii însă se mai încă pă ţâ naţi, câ nd, în vale, în faţa
câ rciumii Avantage, dă du peste un alt grup de lucră tori, care ieşeau din
Voreux.
Bă trâ nul Mouque şi Chaval erau printre ei. De la moartea fiică -sii,
Mouquette, şi a bă iatului, Mouquet, bă trâ nul îşi fă cea mai departe
treaba de gră jdar, fă ră vreun cuvâ nt de pă rere de ră u şi fă ră să se vaite
în vreun fel. Deodată , la vederea lui É tienne, avu o zvâ cnire de furie,
lacrimi îi ţâ şniră din ochi şi, din neagra-i gură ce-i sâ ngera de câ t tutun
mestecase, izbucni un potop de vorbe de ocară :
— Otreapă ! Porcule! Puşlama! Aşteaptă numai! Pe să rmanii mei
copilaşi, bieţii de ei, ai să mi-i plă teşti! După ei să te duci!
Luă de pe jos o că ră midă , o sparse şi aruncă după el amâ ndouă
bucă ţile.
— Da, da, să -l cură ţă m! urlă Chaval, râ njind, foarte înfierbâ ntat,
încâ ntat că se putea ră zbuna. Fiecare la râ ndul lui… Iată -te ţintuit la
zid, otreapă scâ rboasă !
Ş i se nă pusti şi el asupra lui É tienne, cu pietre. Izbucniră ţipete
să lbatice, cu toţii puseră mâ na pe că ră mizi, spă rgâ ndu-le şi aruncâ ndu-
le în el, ca să -i spintece burta, aşa cum voiseră să le-o spintece şi
ostaşilor. Ză pă cit, încetă să mai fugă , se întoarse cu faţa la ei, încercâ nd
să -i potolească cu vorba. Cuvâ ntă rile lui de odinioară , întâ mpinate cu
atâ ta că ldură pe atunci, îi reveneau pe buze. Tot repeta cuvintele cu
care-i îmbă tase pe vremuri, câ nd putea face cu ei ce voia, ca şi cu o
turmă de credincioşi. Dar puterea lui asfinţise şi nu primea drept
ră spuns decâ t pietre; îi fu zdrobit braţul stâ ng şi se dă du înapoi, în
mare primejdie, câ nd se pomeni încolţit cu spatele în zidul din faţă al
câ rciumii Avantage.
De câ teva minute, Rasseneur era în prag.
Îi spuse doar atâ t:
— Intră !
É tienne şovă ia, simţea că se înă buşă la gâ ndul de a se refugia acolo.
423
 — Haide, intră odată , am să le vorbesc.
Se resemnă , ascunzâ ndu-se în fundul încă perii, în vreme ce
câ rciumarul astupă uşa cu umerii-i laţi.
— Staţi, prieteni, fiţi mai cu judecată … doar ştiţi că , în ce mă
priveşte, eu nu v-am amă git niciodată . Totdeauna am fost pentru
mă sură , şi dacă mi-aţi fi dat ascultare, cu siguranţă că n-aţi fi ajuns
unde sunteţi.
Legă nâ ndu-şi umerii şi burta, le vorbi pe îndelete, lă sâ nd în voie
uşoara şerpuire de fluviu a elocvenţei, de o mieroasă şi alină toare
dulceaţă , ca o apă că lduţă . Ş i vedea renă scâ ndu-i succesul de odinioară ,
îşi redobâ ndea popularitatea fă ră nicio caznă , cu totul firesc, ca şi cum
prietenii să i nu l-ar fi huiduit, strigâ ndu-i că e un mişel, cu o lună în
urmă . Glasuri îl aprobară : Foarte bine, erau de pă rerea lui, aşa se şi
cuvenea să vorbească un om! Izbucni un potop de aplauze.
În fundul încă perii, É tienne simţea că -i vine ră u de amă râ t ce era. Îşi
aducea aminte de toate câ te i le prezisese Rasseneur, atunci, în pă dure,
câ nd acesta îl ameninţase cu nerecunoştinţa mulţimii. Câ tă brutalitate
îndobitocită ! Ce cumplit de urâ tă uitare a binelui fă cut. Era o furie
oarbă care singură se sfâ şia, fă ră încetare. Dar în durerea de a vedea
aceste brute nă ruindu-şi însă şi cauza lor intra şi deznă dejdea propriei
pră buşiri, deznă dejdea tragicului sfâ rşit al ambiţiei sale. Cum? Totul se
ispră vise oare? îşi amintea că sub fagii din pă dure auzise trei mii de
piepturi bă tâ nd la unison cu bă tă ile propriei sale inimi. În ziua aceea,
popularitatea era în mâ inile lui, mulţimea îi aparţinea, se simţise
stă pâ nul ei. Visuri nebune îl îmbă tau pe atunci: Montsou la picioarele
sale, colo Parisul, poate depută ţia, o cuvâ ntare care va abate tră snetele
asupra burgheziei, cea dintâ i cuvâ ntare rostită de un muncitor la
tribuna unui parlament. Şi acum totul se sfâ rşise. Se trezea oropsit şi
hulit, norodul lui de odinioară îl alunga acum cu pietre.
Glasul lui Rasseneur deveni mai puternic:
— Niciodată violenţa n-a avut parte de izbâ ndă . Lumea nu poate fi
schimbată într-o singură zi. Toţi acei care v-au fă gă duit că o vor face
câ t ai clipi din ochi sunt mincinoşi sau tică loşi.
— Aşa e! Bravo! strigă mulţimea.
Atunci a cui era vina? Această întrebare pe care şi-o tot punea
424
É tienne sfâ rşi prin a-l strivi. Erau, într-adevă r, din greşeala lui toate
aceste nenorociri, din pricina că rora el însuşi sâ ngera, mizeria unora,
moartea altora, nefericirea abă tută asupra acestor femei, asupra
acestor copii cu obrajii supţi şi fă ră un codru de pâ ine? Prin închipuire
îi trecuse, într-o seară , înainte de catastrofă , această jalnică viziune.
Dar atunci nu se mai putea opri, o forţă îl împingea, tâ râ ndu-l ca un val
şi pe el odată cu prietenii să i. De altfel, nu el i-a condus vreodată , ci ei îl
duceau, silindu-l să facă lucruri pe care singur nu le-ar fi fă cut fă ră
imboldul acestei mulţimi ce-l împingea din spate. La fiecare violenţă
ră mâ nea împietrit sub înlă nţuirea evenimentelor, că ci nici nu o
prevă zuse şi nici nu o voise în vreun fel. Putea el, de pildă , să -şi
închipuie că toţi prietenii lui credincioşi din colonie îl vor lua într-o zi
cu pietre? Turbaţii ă ştia minţeau câ nd îl învinuiau că le-a fă gă duit o
viaţă de îmbuibare şi de trâ ndă vie. Ş i în această dezvinovă ţire, în
argumentele cu care încerca să -şi înă buşe că inţa, se zbă tea ascunsa
îngrijorare că nu se va fi ară tat vrednic de înalta-i misiune, această
îndoială care hă rţuieşte necontenit conştiinţa unui semidoct. Dar era la
capă tul curajului şi nu se mai simţea ală turi de prietenii lui de
odinioară ; se temea de ei de această uriaşă gloată , oarbă şi nestă vilită ,
trecâ nd ca un tă vă lug al naturii, spulberâ nd tot ce întâ mpină în cale,
dincolo de toate legile, de toate teoriile. O silă îl desprinsese treptat-
treptat de ei. neliniştea, gusturile sale rafinate, toată fiinţa Întinzâ nd,
pe nesimţite, că tre o clasă superioară .
În această clipă , vocea lui Rasseneur se pierdu în toiul vuietului de
glasuri entuziaste.
— Tră iască Rasseneur! Doar el ne-a mai ră mas, bravo, bravo!
Câ rciumarul închise uşa la loc, în vreme ce toată ceata se risipea; şi
cei doi bă rbaţi se priviră în tă cere. Amâ ndoi ridicară din umeri.
Sfâ rşiră prin a bea o bere împreună .
Chiar în acea zi se dă dea un mare ospă ţ la Piolaine. Se să rbă torea
logodna lui Négrel cu Cécile, încă din ajun, soţii Grégoire puseseră să se
ceruiască sufrageria şi să se facă lună salonul. Mélanie domnea în
bucă tă rie, luâ nd aminte la fripturile cu dresuri şi cu sosuri al că ror
miros urca, pă trunzâ nd pâ nă în podul casei. Se hotă râ se ca vizitiul
Francis s-o ajute pe Honorine la servitul mesei. Gră dină resei îi revenea
425
sarcina de a spă la vasele, iar gră dinarul avea să deschidă poarta.
Nicicâ nd o atâ t de stră lucită primire nu ră scolise această vastă şi
îndestulată locuinţă patriarhală .
Totul merse strună . Doamna Hennebeau îi ară tă Cécilei multă
dră gă lă şenie şi îi surâ se lui Négrel în clipa în care notarul din Montsou
propuse, cu toată graţia, să se ciocnească paharele pentru fericirea
viitoarei că snicii. Domnul Hennebeau fu şi el foarte amabil. Aeru-i
surâ ză tor uimi oaspeţii; se vâ ntura zvonul că , redobâ ndind favoarea
celor de la Regie, va fi fă cut, în curâ nd, ofiţer al Legiunii de Onoare,
pentru felul energic în care ştiuse să înă buşe greva. Se ocolea discuţia
cu privire la ultimele evenimente, dar în bucuria tuturor se vă dea
simţă mâ ntul izbâ nzii, iar ospă ţul lua înfă ţişarea oficialei să rbă toriri a
unei victorii. Aşadar, erau în sfâ rşit mâ ntuiţi şi puteau, din nou, să
mă nâ nce şi să doarmă în linişte şi pace! Cineva fă cu o uşoară aluzie cu
privire la morţii al că ror sâ nge pă mâ ntul noroios al Voreuxului încă nu
apucase să -l soarbă de tot. Da, dar fusese o lecţie necesară , şi cu toţii se
înduioşară câ nd soţii Grégoire adă ugară că acum de datoria fiecă ruia
era să se ducă în coloniile minerilor şi să oblojească ră nile oamenilor.
În ceea ce-i privea, ei îşi redobâ ndiseră calmul lor binevoitor,
dezvinovă ţind pe bravii lor mineri, pe care îi şi vedeau în fundul
puţurilor, dâ nd iară şi frumoasa pildă a secularei lor resemnă ri.
Oamenii cu vază din Montsou, care nu mai tremurau, se învoiră că ,
într-adevă r, problema salariului trebuia cercetată cu toată
cumpă nirea. Câ nd ajunseră la friptură , că pă tară simţimâ ntul victoriei
desă vâ rşite, în clipa în care domnul Hennebeau dă du citire unei
epistole a episcopului, care le aducea la cunoştinţă că abatele Ranvier a
fost mutat din localitate. Întreaga burghezie a ţinutului comenta cu
aprindere isprava acestui preot, care spusese că soldaţii nu erau decâ t
nişte ucigaşi. Iar notarul, la ivirea desertului, ţinu cu stră şnicie să se
declare liber-cugetă tor.
Deneulin era şi el acolo, cu amâ ndouă fetele. Se stră duia, în mijlocul
acestei veselii, să -şi ascundă tristeţea dezastrului. Semnase, chiar în
dimineaţa aceea, actul prin care vindea concesiunea Vandame
Companiei Montsou. Încolţit, sugrumat, primise condiţiile
administratorilor, lă sâ nd să i se înhaţe, în sfâ rşit, această pradă ,
426
pâ ndită atâ ta amar de vreme, smulgâ ndu-le cu chiu şi vai de-abia banii
trebuitori pentru plata creditorilor. Ba chiar acceptase, în ultimul
moment, ca pe un mare noroc, propunerea lor de a ră mâ ne mai
departe cu titlul de inginer divizionar, resemnâ ndu-se, astfel, să
supravegheze, ca un salariat oarecare, această mină , în care-şi
îngropase întreaga avere. Era dangă tul de moarte al micilor
întreprinderi personale, apropiata pieire a patronilor, înghiţiţi, unu!
câ te unul, de că pcă unul veşnic flă mâ nd al capitalului, înecaţi cu toţii în
valul crescâ nd al marilor companii. El singur plă tea oalele sparte de pe
urma grevei şi îşi dă dea foarte bine seama că , bâ nd pentru decoraţia
domnului Hennebeau, în clinchetul paharelor ciocnite ră suna, de fapt,
doar propriul să u dezastru; şi singura-i uşoară mâ ngâ iere era
atitudinea curajoasă a fetelor lui. În toaletele lor încâ ntă toare, deşi
prefă cute din rochii vechi, râ zâ nd pră pă dului în faţă , ca nişte dră gă laşe
bă ieţandre ce sfidează aurul.
Câ nd trecură în salon ca să ia cafeaua, domnul Grégoire îşi luă
deoparte vă rul şi îl felicită pentru eroica-i hotă râ re:
— De, ce vrei? Singura greşeală a fost că ţi-ai riscat în mina
Vandame acţiunile tale Montsou, care valorau un milion. Te-ai
zbuciumat cumplit, şi iată -l cum s-a topit, în această câ inească trudă , în
vreme ce al meu, care nu s-a mişcat din sertar, mă hră neşte încă ,
cuminte, fă ră să fac nimic, aşa cum îi va hră ni şi pe copiii stră nepoţilor
mei.

Duminică , É tienne fugi din colonie de îndată ce se lă să noaptea.

Bolta unui cer foarte limpede, ciuruit de stele, învă luia pă mâ ntul într-o
sinelie lumină de amurg. Coborî spre canal, merse agale de-a lungul
malului şi urcă apoi drumul spre Marchiennes. Aceasta îi era
plimbarea preferată , poteca ierboasă , însoţind ca o linie, cale de două
leghe, panglica acestei geometrice ape, ce se desfă şura aidoma unui
427
nesfâ rşit drug de argint topit.
Niciodată , prin aceste locuri, nu întâ lnea pe nimeni. Dar, de astă
dată , fu neplă cut surprins câ nd vă zu un om venind spre el. Ş i, la palida
lumină a stelelor, cei doi drumeţi singuratici se recunoscură de-abia
câ nd ajunseră faţă în faţă .
— A, tu eşti… murmură É tienne.
Suvarin dă du din cap, fă ră să ră spundă . O clipă ră maseră neclintiţi;
apoi, împreună o porniră iară şi la drum, spre Marchiennes. Fiecare
pă rea să -şi continue gâ ndurile, ca şi cum ar fi fost departe unul de
celă lalt.
— Ai citit prin gazete despre succesul lui Pluchart la Paris? întrebă ,
în cele din urmă , É tienne. Mulţimea îl aştepta pe stradă şi l-a ovaţionat
câ nd a ieşit de la acea întrunire de la Belleville… Oh. iată -l lansat, cu
toată ră guşeala lui! Va ajunge de acum înainte unde va vrea…
Mecanicul ridică din umeri. Îi dispreţuia pe cei meşteri la vorbă ,
şmecheri buni de gură , care, aşa cum ar intra în avocatură , pă trund în
politică doar ca să câ ştige bani de pe urma frazelor ră sună toare.
É tienne ajunsese acum cu lectura la Darwin. Citise, din opera
acestuia, crâ mpeie rezumate şi popularizate, într-un volum care costa
două zeci şi cinci de centime. Ş i din aceste pagini prost înţelese îşi
fă cuse o idee despre lupta pentru existenţă , şi anume că cei slabi îi
înghit pe cei îmbuibaţi şi că poporul să nă tos sfâ şie burghezia ofilită .
Dar Suvarin, plin de mâ nie, se nă pusti asupra neroziei celor care îl
acceptă pe Darwin, acest apostol al inegalită ţii ştiinţifice, a că rui
faimoasă teorie a selecţiunii naturale nu era bună decâ t pentru filosofii
aristocraţi. Totuşi, prietenul să u se încă pă ţâ nă , voi să -i aducă
obiecţiuni şi îşi mă rturisi îndoielile printr-o ipoteză : că vechea
societate nu mai exista, că fuseseră mă turate pâ nă şi cele din urmă
ră mă şiţe. Ei bine, nu exista oare primejdia ca să fie nă pă dită , încet-
încet, şi lumea aceasta nou-nă scută de aceleaşi nedreptă ţi? Unii
bolnavi şi alţii să nă toşi tun, unii mai destoinici, mai iuţi la minte, care
să se îmbuibe, şi ceilalţi, nă tă ră i şi trâ ndavi, care să redevină robi?
Atunci, în faţa acestei viziuni de veşnică mizerie, mecanicul izbucni
într-un strigă t înfricoşă tor, spunâ nd că de vreme ce cu omul dreptatea
nu era cu putinţă în lume, trebuia ca omul să piară . Câ te societă ţi
428
putrede vor fi, tot atâ tea fi-vor şi masacrele, pâ nă la exterminarea celui
din urmă muritor. Ş i tă cerea se aşternu, din nou, între ei.
Cu capul în pă mâ nt, Suvarin merse un lung ră stimp pe iarba moale,
atâ t de adâ ncit în gâ nduri, încâ t înainta chiar pe marginea canalului, cu
liniştitul simţă mâ nt al neîndoielnicului, pe care-l încearcă lunaticul în
alunecarea-i de-a lungul streşinilor. Apoi tresă ri, fă ră nicio pricină , ca
şi cum s-ar fi izbit de vreo nă lucă . Ochii i se ridicară , chipul i se ivi
foarte palid; şi, încetişor, îi spuse însoţitorului să u:
— Ţ i-am spus, oare, cum a murit ea?
— Cine?
— Femeia mea, acolo, în Rusia.
É tienne fă cu un gest vag şi ră mase uluit de tremurul acestui glas, de
neaşteptata nevoie de spovedanie a acestui tâ nă r atâ t de rece de felul
lui, stoic în nepă sarea-i faţă de oameni şi de sine însuşi. Nu ştia decâ t
că femeia îi fusese amantă şi că fusese spâ nzurată la Moscova.
— Planul pus la cale nu reuşise, povesti Suvarin, cu ochii acum
pierduţi spre alba scurgere a apei între stră jile albă strii ale trufaşilor
copaci. Ză cuseră m paisprezece zile în fundul unei gă uri, ca să mină m o
linie de cale ferată , şi în locul trenului imperial, a să rit în aer un tren de
că lă tori… Atunci, Anocika a fost arestată . Travestită în ţă rancă , ea ne
aducea pâ ine în fiecare seară . Şi tot ea fusese aceea care dă duse foc
capă tului de fitil, pentru că un bă rbat ar fi putut fi luat la ochi…
Amestecat în mulţime, am urmă rit procesul, şase zile lungi câ t anii…
Glasul i se îneca; îl zgudui un acces de tuse, de pă rea că se înă buşă . —
De două ori am fost gata să strig, să mă arunc peste capetele oamenilor
ca s-o smulg de acolo. Dar la ce mi-ar fi folosit? Un om mai puţin
însemnează un luptă tor mai puţin. Şi ghiceam că îmi spunea nu, cu
marii ei ochi împietriţi, câ nd se întâ lneau cu ai mei… Ş i iară şi tuşi. — În
cea din urmă zi, în piaţa publică , mă aflam acolo… Ploua, dobitocii îşi
pierduseră capul din pricina potopului de apă . Le trebuiseră două zeci
de minute ca să spâ nzure pe alţi patru: ştreangul se rupea, nu-l puteau
da gata pe cel de-al patrulea… în picioare, dreaptă , Anocika îşi aştepta
râ ndul. Nu mă vedea, mă că uta cu privirea în mulţime. M-am urcat pe o
piatră şi ea m-a vă zut, iar ochii noştri ră maseră , necurmat, aţintiţi unii
într-alţii. Moartă , mă mai privea încă … Am fluturat pă lă ria pentru un
429
ultim salut şi am plecat…
Urmă , iară şi, un ră stimp de tă cere. Alba cale a canalului se desfă şura
la nesfâ rşit, iar amâ ndoi mergeau cu acelaşi pas înă buşit, ca şi cum, şi
unul şi celă lalt, s-ar fi reîntors în propria lor singură tate. Că tre
marginile ză rii, pă rea că palida apă atinge cerul, ca printr-o spă rtură
luminoasă .
— Asta ne era pedeapsa, continuă , cu asprime, Suvarin. Să vâ rşisem
pă catul de a ne iubi… Da, e cum nu se poate mai bine aşa, că a murit,
eroi se vor naşte din sâ ngele ei, iar în ce mă priveşte, nicio slă biciune
nu mai poate să lă şlui în sufletul meu… Ah! nimic de acum înainte, nici
pă rinţi, nici femeie, nici prieten, nimic să mă facă să -mi tremure mâ na
în ceasul în care va trebui să iau viaţa altora sau să mi-o dau pe a mea!
É tienne se oprise, cuprins de un tremur, în aerul ră coros al nopţii.
Nu-i mai ră spunse, ci rosti doar atâ t:
— Ne-am îndepă rtat, nu vrei să ne întoarcem?
Fă cură , agale, cale întoarsă spre Voreux şi, după câ ţiva paşi, el
adă ugă :
— Ai vă zut noile afişe?
Erau alte afişe, mari, galbene, ce fuseseră lipite de dimineaţă din
ordinul companiei, care, de astă dată , se exprima şi mai ră spicat, în
cuvinte şi mai împă ciuitoare, fă gă duind să reprimească pe minerii care
vor veni a doua zi la lucru. Totul va fi şters cu buretele şi vor avea
parte de iertare chiar şi cei mai compromişi.
— Da, le-am vă zut, ră spunse mecanicul,
— Ei şi? Ce pă rere ai?
— Cred că totul s-a sfâ rşit… Toată turma va coborî, din nou, în mină .
Prea sunteţi laşi, cu toţii.
É tienne îşi apă ră cu că ldură tovară şii de lucru: un om singur poate fi
curajos, dar mulţimea, care crapă de foame, e lipsită de puteri. Cu paşi
rari, ajunseseră din nou la Voreux; şi în faţa minei, ce se înfă ţişa ca un
uriaş morman întunecat, continuă , jurâ nd că , în ceea ce-l priveşte, nu
se va mai reîntoarce la lucru niciodată ; dar îi înţelegea pe cei ce vor
relua munca. Apoi, întrucâ t se zvonise că meşterii dulgheri nu
avuseseră vreme să repare ghizduirea puţului, voi să ştie dacă era
adevă rat că împingerile terenurilor asupra lemnă riilor ce că ptuşeau
430
puţul cu o că maşă de schelă rie le îndoiseră în aşa mă sură spre interior,
încâ t una din coliviile de extracţie trecea anevoie, frecâ ndu-se pe o
distanţă de mai bine de cinci metri. Suvarin, iară şi tă cut, ră spundea
scurt. Mai lucrase şi în ajun; colivia se freca într-adevă r, iar mecanicii
fuseseră nevoiţi să dubleze viteza, ca s-o facă să treacă prin acel loc.
Dar, de fiecare dată câ nd li se atră gea luarea-aminte, şefii, supă raţi,
ră spundeau cu aceleaşi vorbe: să se scoată câ t mai repede că rbune,
asta îi interesa, mai tâ rziu vor consolida ei şi ghizdurile.
— Ce-ar fi să se rupă ? murmură É tienne. Ar ieşi un bucluc!
Cu ochii aţintiţi spre mina nedesluşită în întuneric, Suvarin încheie,
liniştit:
— Dacă se rup, cum spui, tovară şii tă i de lucru au s-o afle, de vreme
ce-i sfă tuieşti să se întoarcă la lucru. Orologiul bisericii din Montsou
bă tu de nouă ori; şi pentru că tovară şul să u de drum îi spusese că se
duce să se culce, el adă ugă , fă ră mă car să -i întindă mâ na: Ei, atunci
ră mâ i cu bine. Plec.
— Cum pleci?
— Da, am cerut înapoi că rţulia. Mă duc în altă parte.
É tienne, uluit, emoţionat, îl privea. Abia după două ceasuri de
plimbare îi spunea vorba asta, şi încă cu un glas atâ t de liniştit, deşi
doar la vestea acestei neaşteptate despă rţiri lui i se strâ ngea inima.
Se cunoscuseră , trudiseră împreună : gâ ndul unei nerevederi de-a
pururi mâ hneşte totdeauna sufletul.
— Pleci, şi unde te duci?
— Într-acolo! Dumnezeu ştie unde…
— Dar o să ne mai vedem?
— Nu, nu cred.
Tă cură , privindu-se o clipă faţă în faţă , fă ră a mai şti ce să -şi spună .
— Atunci… ră mâ i cu bine.
— Drum bun!
În vreme ce É tienne urca spre colonie, Suvarin se întoarse înapoi pe
malul canalului; şi aici, singur de astă dată , merse şi tot merse, cu ochii
în pă mâ nt, atâ t de înecat în pă cura beznei, încâ t el însuşi nu mai era
decâ t o mişcă toare umbră a nopţii. Câ nd şi câ nd, la ră stimpuri, se mai
oprea în loc, ca să numere orele, ră sunâ nd în depă rtare. Câ nd bă tu
431
miezul nopţii, pă ră si ţă rmul canalului şi se îndreptă spre Voreux.
La vremea aceea mina era pustie, şi nu întâ lni decâ t un
contramaistru, cu ochii umflaţi de somn. De-abia la ceasurile două
trebuia să se aprindă focurile la cazane, pentru reînceperea lucrului.
Urcă întâ i înă untru, ca să -şi ia din fundul unui dulap un surtuc pe care,
chipurile, îl uitase acolo. Fel de fel de scule, o unealtă de gă urit,
prevă zută cu un sfredel, un mic fieră stră u din oţel foarte tare, un
ciocan şi o daltă erau, cu toate, învelite în acest surtuc. Apoi plecă . Dar,
în loc să iasă prin baracă , el o luă pe coridorul îngust, ce ducea la golul
scă rilor. Ş i, cu surtucul la subsuoară , coborî încet, fă ră lampă în mâ nă ,
mă surâ nd adâ ncimea prin numă rul scă rilor coborâ te. Ş tia că , la o
distanţă de trei sute şaptezeci şi patru de metri, ascensorul are o
frecare la cel de al cincilea inel al ghizduirii inferioare. Câ nd ajunse cu
numă ră toarea la cea de a cincizecişipatra scară , pipă i cu mâ na şi simţi
umflă tura că ptuşelii de lemn. Acolo era locul cu pricina.
Atunci, cu îndemâ narea şi sâ ngele rece al unui muncitor destoinic,
care a chibzuit îndelung asupra lucră rii ce are de fă cut, se puse pe
treabă . Începu de îndată să taie cu fieră stră ul o deschiză tură în
peretele de lemn al cajei scă rilor, ca să -l facă să comunice cu puţul de
extracţie. Ş i, cu ajutorul câ torva chibrituri, repede scă pă rate şi stinse,
putu să -şi dea seama de starea ghizduirii şi de reparaţiile fă cute de
curâ nd.
Între Calais şi Valenciennes, să parea puţurilor de mină întâ mpină
nebă nuite greută ţi în stră baterea maselor de apă ce se gă sesc sub
pă mâ nt, în chip de pâ nze uriaşe, la nivelul celor mai joase vă i. Numai
construirea ghizdurilor, a acestor schelete de lemn, îmbucate unele
într-altele ca doagele unui butoi, izbutesc să stă vilească revă rsarea
puhoaielor de izvoare şi să etanşeze puţurile, în mijlocul acestor lacuri,
ale că ror talazuri adâ nci şi întunecate izbesc pereţii. Fusese nevoie ca
la să parea puţului Voreux să se facă două ghizduiri: aceea a nivelului
superior, în straturile de nisipuri fugitive şi în argilele albicioase din
vecină tatea terenului cretos, cră pat în toate direcţiile şi umflat de apă ,
ca un burete; apoi aceea a nivelului inferior, chiar de deasupra
straturilor de că rbune, într-un nisip galben, de fineţea fă inii, curgâ nd
cu fluiditatea unui lichid; şi aici era locul în care se gă sea Torentul,
432
această mare subterană , spaima minerilor din nord, o mare cu vijeliile
şi naufragiile ei, o mare necunoscută , insondabilă , ce-şi rostogoleşte
negrele-i valuri la mai bine de trei sute de metri de lumina soarelui. De
obicei, ghizduirile rezistau enormei presiuni. Minerii nu se temeau
decâ t de tasarea terenurilor vecine, zguduite de necontenitele surpă ri
din vechile galerii de exploatare, care se astupau. În această aşezare a
rocilor, lungile cră pă turi care se produceau uneori se întindeau încet
pâ nă la lemnă ria susţină toare, pe care, cu vremea, o deformau,
împingâ nd-o spre interiorul puţului; şi în aceasta stă tea marea
primejdie, o ameninţare de nă ruire şi de inundare a puţului, care ar fi
astupat de avalanşa de pă mâ nt şi de potopul de puhoaie ale izvoarelor.
Suvarin, încă lecat în deschiză tura fă cută de el, constată o gravă
deformare la cel de al cincilea inel al ghizduirii. Doagele fă ceau o burtă
dincolo de marginea cadrelor; mai multe ieşiseră chiar din ulucele
încheieturilor. Infiltră ri abundente ţâ şneau din îmbucă turi, prin
că lă fă tuirea cu câ lţi gudronaţi cu care erau etanşate. Iar meşterii
dulgheri, zoriţi, se mulţumiseră să pună la unghiuri colţare de fier cu
atâ ta nepă sare, încâ t nici mă car toate şuruburile nu erau fixate. O
mişcare grozavă se producea, desigur, undeva în spate, în nisipurile
Torentului.
Atunci, cu sfredelul pe care-l avea la el, desfă cu şuruburile
colţarelor de fier, astfel încâ t doar o singură împingere să le poată
smulge pe toate. Treaba aceasta era de o îndră zneală nebună , şi în
timp ce o fă cea, de două zeci de ori fu câ t pe-aci să se dea peste cap, să
se rostogolească , în fundul puţului adâ nc de o sută şi optzeci de metri.
Fusese nevoit să se prindă de ghidajele de stejar, grinzile verticale
între care alunecau coliviile; şi, spâ nzurâ nd deasupra golului, circula
de-a lungul traverselor cu care, din loc în loc, acestea erau legate. Se
strecura alunecâ nd, se aşeza, se lă sa pe spate, proptindu-se doar într-
un cot sau pe un genunchi, într-o liniştită nepă sare, nesinchisindu-se
de primejdia morţii. O adiere de vâ nt l-ar fi rostogolit în pră pastie; de
trei ori, gata să cadă , se agă ţă din nou, fă ră să simtă mă car un fior. Întâ i
pipă ia cu mâ na, apoi începea să lucreze, scă pă râ nd chibritul doar câ nd
se ră tă cea printre aceste grinzi înecate în clisă . După ce desfă cu
şuruburile, se puse să distrugă înseşi piesele de lemn, iar primejdia
433
deveni şi mai mare. Că utase grinda principală – piesa care le ţinea pe
celelalte – şi se îndâ rji împotrivă -i, gă urind-o, tă ind-o cu fieră stră ul,
subţiind-o, ca să devină câ t mai şubredă , în vreme ce apa, care ţâ şnea
în mă runte şuviţe prin deschiză turi şi cră pă turi, îl orbea şi îl uda cu
stropii unei ploi de gheaţă . Două chibrituri se stinseră , toate celelalte i
se umeziră . Se fă cu, în juru-i, o noapte adâ ncă , o fă ră de fund pră pastie
a beznei.
Din această clipă , o pornire de furie îl asmuţi. Suflul nepă trunsului
hă u îl îmbă ta, cumplita groază de această hrubă , asupra că reia se
abă tea o ploaie de gheaţă , îi stâ rnea o patimă de nimicire. Se nă pusti la
întâ mplare împotriva ghizdurilor, lovind în neştire, gă urind cu
sfredelul, tă ind cu fieră stră ul, simţind nevoia să le sfarme fă ră
întâ rziere, chiar dacă ar fi să se surpe peste el. Ş i punea în această
pornire de distrugere o asemenea cruzime, de parcă ar fi învâ rtit
cuţitul în carnea unei fă pturi vii pe care ar fi urâ t-o de moarte. Va
ră pune, în cele din urmă , această haină fiară a Voreuxului, lovindu-i
botul hulpav că scat, ce înghiţise atâ ta amar de carne omenească !
Auzea muşcă tura sculelor lui în lemn, îşi întindea spinarea, se tâ ra,
cobora şi se că ţă ra iară şi, ţinâ ndu-se, totuşi, ca printr-o minune, într-o
necurmată dă nţuire, aidoma zborului unei pă să ri de noapte prin
schelă ria unei clopotniţe de biserică .
Dar se opri, nemulţumit de sine. Oare această treabă nu putea fi
fă cută cu tot calmul necesar? Ră suflă fă ră grabă , intră iară şi în golul
scă rilor, că ruia îi astupă deschiză tura, punâ nd la loc tă blia de lemn pe
care o tă iase cu fieră stră ul. Era de ajuns, că ci nu voia să trezească
luarea-aminte prin strică ciuni prea mari, care să provoace nevoia unor
reparaţii urgente. Fiara avea o rană în pâ ntece, se va vedea dacă va fi în
stare s-o mai ducă pâ nă -n seară ; şi el îşi pusese pecetea: înfiorată ,
lumea va şti că dihania n-a murit de moarte bună . Ză bovi câ t avu
nevoie ca să -şi învelească pe îndelete sculele în surtuc, şi apoi, încet,
urcă din nou scă rile. Iar după ce ieşi afară din mină , fă ră să fi fost vă zut
de cineva, nici nu-i veni în minte să -şi schimbe hainele de pe el. Sunau
ceasurile trei. Ră mase înfipt în mijlocul drumului, aşteptâ nd.
În aceeaşi vreme, É tienne, care nu dormea, se simţi neliniştit de un
uşor zgomot, venind de undeva din întunericul des al încă perii. Desluşi
434
mă runta ră suflare a copiilor, sforă iala lui Bonnemort şi a mamei
Maheu, în vreme ce, lâ ngă el, Jeanlin scotea sunetul unui prelung fâ sâ it
de flaut. Îşi spuse că a visat, fireşte, şi se înfundă din nou cu nasul în
pernă , câ nd zgomotul se fă cu iară şi auzit. Era trosnetul de paie al unei
saltele, mişcarea înă buşită a cuiva care se scoală din pat. Atunci îşi
închipui că , pesemne, Catherine nu se simţea bine.
— Tu eşti? Ce ai? întrebă el cu glas încet.
Nu ră spunse nimeni, se auzea doar sforă iala mai departe a celorlalţi.
Vreme de cinci minute totul ră mase încremenit. După aceea, urmă un
nou trosnet. Ş i, sigur de astă dată că nu i se nă ză rise, stră bă tu camera,
orbecă i cu mâ inile, în beznă , pentru a pipă i patul din faţă . Mare îi fu
uimirea câ nd dă du peste tâ nă ra fată , cu ră suflarea tă iată , aşezată pe
marginea patului, trează şi la pâ ndă .
— Ei asta-i! Da de ce nu ră spunzi? Ş i acum ce faci?
În cele din urmă ea ră spunse:
— Mă scol.
— Te scoli? La ora asta?
— Da, mă întorc în mină , la lucru.
Foarte mişcat, É tienne trebui să se aşeze pe marginea patului, în
vreme ce Catherine îi lă murea pricinile pentru care luase această
hotă râ re. Nu mai putea îndura viaţa asta de trâ ndă vie, simţind veşnica
apă sare a unor priviri care o învinuiau. Prefera să înfrunte riscul de a fi
îmbrâ ncită , colo jos, de Chaval; iar dacă maică -sa nu va voi să
primească banii pe care-i va aduce, nu e nimic! era destul de mare ca
să -şi poarte de grijă şi să -şi facă singură o fiertură .
— Haide, du-te, vreau să mă îmbrac. Ş i dacă vrei să fii dră guţ, nu
mai sufla o vorbă .
Dar el nu se clintea de lâ ngă ea, o luase de talie, mâ ngâ ind-o
îndurerat şi înduioşat. În că mă şi, lipiţi unul de altul, îşi simţeau
dogoarea trupului gol, pe marginea acestui culcuş că lduţ încă după o
noapte de somn. În primele momente, ea încercase să i se desprindă
din braţe, apoi începuse să plâ ngă încetişor, luâ ndu-l şi ea de gâ t, ca să -
l ţină lipit, într-o deznă dă jduită îmbră ţişare. Ş i ră maseră aşa, neaţâ ţaţi
de vreun dor, gâ ndindu-se la dragostea lor nefericită de odinioară ,
veşnic neîmplinită . Se sfâ rşise oare totul între ei, pentru totdeauna? Ş i
435
nu vor îndră zni să se iubească într-o zi, acum câ nd nimeni nu le mai
stă tea de-a curmezişul drumului? De ajuns le-ar fi fost o clipă de uitare,
să spulbere ruşinea dintre ei, tulburarea acestei sfiiciuni care nu-i lă sa
să se apropie, din pricina atâ tor gâ nduri pe care nici ei singuri nu ştiau
să şi le lă murească limpede.
— Culcă -te la loc, murmură ea. Nu vreau să aprind lumina, ca să nu
se trezească maică -mea… A sosit timpul să plec, lasă -mă …
É tienne n-auzea ce-i spunea, o strâ ngea deznă dă jduit, cu inima
înecată într-o tristeţe fă ră de margini. O nevoie de linişte îl cotropea, o
nestinsă sete de fericire; şi se şi vedea însurat, într-o că suţă mică şi
curată , fă ră altă dorinţă decâ t de a tră i şi de a muri acolo, amâ ndoi,
împreună . S-ar mulţumi şi cu un codru de pâ ine; ba chiar, dacă n-ar fi
destulă pâ ine pentru amâ ndoi, ar mâ nca numai ea. La ce i-ar mai
trebui alte lucruri? Preţuia oare viaţa mai mult decâ t atâ t?
Ea, totuşi, îşi descleştă braţele goale.
— Te rog, dă -mi drumul…
Atunci, într-o pornire a inimii, el îi şopti! a ureche:
— Aşteaptă -mă , vin cu tine.
Ş i se sperie singur de vorba pe care o spusese. Jurase că nu va mai
coborî la lucru, de unde îi venea, dară , această neaşteptată hotă râ re,
ce-i izbucnise din gură fă ră a se fi gâ ndit la ea, fă ră a o fi luat, o clipă , în
cercetare? Simţea acum înă untru-i o atâ t de adâ ncă pace, o astfel de
tă mă duire a zbuciumului îndoielilor sale, încâ t se înverşuna, ca un om
pe care întâ mplarea îl mâ ntuise şi care-şi aflase în sfâ rşit singurul
liman, după atâ tea suferinţe. De aceea nu voi s-o asculte nici câ nd,
speriată , înţelegâ nd că se jertfeşte pentru ea, îi spuse că se teme de
vorbele grele cu care ar putea fi întâ mpinat de lucră torii din mină . Lua
în derâ dere tot ce-i spunea, afişele fă gă duiau iertarea, şi asta era de
ajuns.
— Vreau să muncesc, mi-a venit şi mie gâ ndul ă sta… Hai să ne
îmbră că m, dar fă ră să facem zgomot.
Îşi puseră veşmintele pe întuneric, luâ ndu-şi toate mă surile de
prevedere cu putinţă . Încă din ajun, ea îşi pregă tise pe ascuns straiele
de miner; É tienne scoase, din dulap, un surtuc şi o pereche de
pantaloni; şi nici nu se mai spă lară , ca nu cumva, mişcâ nd hâ rdă ul, să
436
facă vreun zgomot. Cu toţii dormeau, dar trebuiau să stră bată ,
coridorul îngust, unde-şi avea culcuşul mama Maheu. În clipa în care
plecau, nenorocirea fă cu să se împiedice de un scaun. Femeia se trezi
şi, buimă cită de somn, întrebă :
— Ei, cine-i acolo?
Tremurâ nd, Catherine ră mase neclintită , strâ ngâ nd cu violenţă
mâ na lui É tienne.
— Eu sunt, fii liniştită , spuse el. Mă înă buş, ies să iau puţin aer.
— Bine, bine…
Ş i mama Maheu adormi iar. Catherine nu îndră znea să mai facă vreo
mişcare. În cele din urmă , coborî în odaia cea mare de jos, împă rţi în
două o felie pă strată dintr-o pâ ine, pe care i-o dă duse o doamnă din
Montsou. Apoi închiseră binişor uşa şi plecară .
Suvarin ră mă sese în picioare, aproape de câ rciuma Avantage, la
cotitura drumului. De o jumă tate de ceas îi tot privea pe minerii care se
reîntorceau la lucru, nedesluşiţi, în întuneric, pă şind cu înă buşitul lor
tropă it de turmă . Îi numă ra, în felul în care mă celarii numă ră vitele la
intrarea în abator, şi era surprins că erau atâ t de mulţi. Nu prevă zuse,
fă câ nd cele mai întunecate presupuneri, că numă rul mişeilor ar putea
fi atâ t de mare. Coada lucră torilor ce veneau spre mină se lungea
întruna, iar el se simţea tot mai neînduplecat, cu dinţii strâ nşi, cu ochii
limpezi.
Dar tresă ri. Printre aceşti oameni care defilau şi ale că ror chipuri nu
le putea desluşi izbuti să recunoască pe unul după mers. Îi ieşi înainte
şi îl opri.
— Încotro?
É tienne, surprins, în loc să ră spundă , bâ igui:
— Ia te uită ! N-ai plecat încă !
Apoi mă rturisi: se reîntorcea în mină . E adevă rat că jurase, dar era
cu neputinţă să tră ieşti aşteptâ nd cu braţele încrucişate nişte lucruri
care se vor întâ mpla, poate, peste vreo sută de ani; şi în afară de toate
astea, avea el unele motive personale care-l fă cuseră să ia această
hotă râ re.
Suvarin îl ascultase, fremă tâ nd. Îl înşfă că da umă r, îmbrâ ncindu-l
înapoi spre colonie:
437
 — Întoarce-te acasă , nu te las, înţelege-mă !
Dar cum Catherine se apropia, el o recunoscu şi pe ea. É tienne se
împotrivea, spunâ nd că nu-i treaba nimă nui să -i judece purtarea.
Privirea lui Suvarin trecu de la tâ nă ra fată la É tienne, şi atunci fă cu un
pas înapoi, cu un gest de bruscă renunţare. Câ nd în inima unui bă rbat a
pă truns o femeie, nu mai e bun de nimic, poate să şi moară . O revă zuse,
poate, într-o viziune fugară , acolo, la Moscova, pe iubita sa cu ştreangul
de gâ t, această ultimă legă tură trupească tă iată , care-l lă sase stă pâ n pe
viaţa altora şi pe a sa proprie. Îi spuse simplu:
— Du-te!
Stingherit, É tienne ză bovea, că utâ nd un cald cuvâ nt prietenesc, ca
să nu se despartă în acest chip.
— Ş i… chiar pleci?
— Da.
— Bine! Haide, dă -mi mâ na, dragul meu, drum bun şi bună să -ţi fie
inima!
Celă lalt îi întinse o mină de gheaţă , ră mâ nâ nd singur, fă ră vreun
prieten, fă ră vreo femeie.
— De astă dată îţi spun ră mâ i cu bine pentru totdeauna.
— Bine, noroc bun!
Ş i Suvarin, neclintit în întunericul beznei, îi însoţi cu privirea pe
É tienne şi pe Catherine, care intrau în mina Voreux.

La ceasurile patru coborâ rea începu. Dansaert, instalat el însuşi la

biroul pontatorului, în lă mpă rie, înscria numele fiecă rui lucră tor care
se înfă ţişa şi punea să i se dea o lampă . Îi primea pe toţi, fă ră cea mai
neînsemnată vorbă de împotrivire, ţinâ ndu-se de fă gă duiala cuprinsă
în afiş. Cu toate acestea, câ nd îi ză ri la ghişeu pe É tienne şi pe
Catherine, tresă ri, se înroşi la faţă şi deschise gura pentru a le spune că
nu-i primeşte; dar apoi, bucuros că are cu ce se fă li, fă cu, în bă taie de
438
joc: „Aha! Aha!” Zmeul zmeilor la pă mâ nt? Compania, aşadar, era şi ea
bună la ceva dacă pâ nă şi acest fă ră de pereche viteaz din Montsou îşi
că lca pe inimă ca să -i ceară o pâ ine! Tă cut, É tienne îşi luă lampa şi
plecă spre puţ, împreună cu încă rcă toarea de vagonete.
Dar tocmai aici, în hala de recepţionare, se temea Catherine că
É tienne putea fi întâ mpinat cu vorbe de ocară de că tre tovară şii de
lucru. De cum intră , ea îl recunoscu pe Chaval, în mijlocul unui grup de
vreo două zeci de mineri, aşteptâ nd să se elibereze una dintre colivii.
Înaintă furios spre ea, dar se opri câ nd îl vă zu pe É tienne. Atunci se
prefă cu că nu-i pasă şi dă du din umeri într-un chip batjocoritor. Foarte
bine! Nici că se sinchisea, de vreme ce celă lalt îi luase locul, cald încă .
Bine că a scă pat de ea! Treaba domnului ă sta, dacă -i plă ceau
ră mă şiţele; dar sub lă bă rţarea acestui dispreţ, îl cuprinse, din nou, un
fior de gelozie, ce-i aprindea o flacă ră în ochi. De altminteri, ceilalţi
lucră tori ră mâ neau muţi, nemişcaţi, cu capul în pă mâ nt. Se mulţumiră
să zvâ rle doar o privire chiondorâ şă proaspeţilor sosiţi. Apoi, abă tuţi şi
fă ră mâ nie, începură să -şi aţintească iară şi ochii spre gura puţului,
ţinâ ndu-şi fiecare lampa în mâ nă , dâ rdâ ind sub pâ nza subţire a hainei
de lucru, în valul necontenit al curentului de aer ce stră bă tea vasta
încă pere.
În cele din urmă , colivia fu fixată în închiză tori, se dă du semnalul de
îmbarcare a oamenilor. Catherine şi É tienne se înghesuiseră într-un
vagonet, în care Pierron şi alţi doi havatori apucaseră să şi între.
Ală turi, în celă lalt vagonet, Chaval vorbea foarte tare că tre taica
Mouque, că ruia îi spunea că direcţia fă cea o mare greşeală că nu se
folosea de cel mai nimerit prilej, pentru a descotorosi minele de
pacostea asta de şnapani, care le otră veau; dar cum bă trâ nul gră jdar
apucase iară şi să se scufunde în adâ nca-i resemnare, ducâ ndu-şi mai
departe viaţa-i de câ ine, nu se mai supă ră de moartea copiilor şi
ră spunse doar cu un gest de împă ciuire.
Colivia se desprinse şi începu alunecarea în beznă . Nimeni nu scotea
o vorbă . Deodată , câ nd coborâ seră două treimi din adâ ncimea puţului,
se produse o cumplită frecare. Fieră riile plesneau, oamenii fură zvâ rliţi
unii peste alţii.
— Ei, drace, mâ râ i É tienne, nu cumva vor să ne turtească ? Pâ nă la
439
urmă aici or să ne ră mâ nă ciolanele, cu afurisita asta de ghizduire! Ş i
mai şi spun că au reparat-o!
Totuşi, colivia trecuse de obstacol, coborâ nd acum sub o ploaie
torenţială atâ t de violentă , încâ t lucră torii îi ascultau, cu îngrijorare,
ropotul. Apă ruseră , aşadar, multe locuri de infiltrare prin că lă fă tuirea
rosturilor?
Întrebat, Pierron, care lucra de mai multe zile, nu voi să -şi dea
teama în vileag, ca să nu fie socotită clevetire împotriva direcţiei, aşa
că ră spunse:
— Da de unde, nicio primejdie! Aşa e întotdeauna. Fă ră îndoială că
n-a fost destulă vreme ca să se etanşeze toate îmbucă turile pe unde
ţâ şneşte apa.
Torentul mugea deasupra capetelor lor; ajunseră în fund, la cea din
urmă cameră de acces în orizont, sub un adevă rat potop de apă . Nici
unui contramaistru nu-i venise în minte să urce scă rile, ca să -şi dea
seama de situaţie. Pompa va fi de ajuns. Lucră torii care, că lă fă tuiseră
îmbucă turile rosturilor le vor cerceta noaptea viitoare. În galerii,
reorganizarea muncii se fă cea cu destulă greutate, înainte de a-i lă sa
pe havatori să se reîntoarcă în fronturile lor de lucru, inginerul
hotă râ se ca în cele dintâ i cinci zile toţi oamenii să facă unele lucră ri de
consolidare, de care era urgentă nevoie. Erau pretutindeni primejdii de
surpare, că ile aveau atâ tea strică ciuni, încâ t armă turile de lemn
trebuiau întă rite pe o lungime de câ teva sute de metri. Jos se alcă tuiau,
aşadar, echipe de câ te zece oameni, fiecare fiind condusă de un
contramaistru; apoi ele erau puse la lucru în locurile cu cele mai multe
strică ciuni. Sfâ rşind cu toţii de coborâ t şi fă câ ndu-se numă ră toarea, se
vă zu că trei sute şi două zeci şi doi de mineri coborâ seră , cam o
jumă tate din numă rul celor ce lucrau câ nd mina era în plină
exploatare.
Chaval tocmai completa echipa, din care fă ceau parte Catherine şi
É tienne; şi nu fusese la mijloc vreo potrivire a întâ mplă rii; el se pitise
întâ i în spatele tovară şilor de lucru, şi apoi forţase mâ na
contramaistrului. Această echipă trebuia să debleeze la capă tul galeriei
nordice, la aproape trei kilometri, o alunecare de straturi ce astupase
una dintre că ile vinei Dix-Huit-Pouces. Lucrară la sfă râ mă turile de rocă
440
pră buşite cu tâ rnă copul şi cu lopata. É tienne, Chaval şi încă alţi cinci
oameni debleiau, în vreme ce Catherine cu doi ucenici împingeau
vagonetele cu pă mâ nt pâ nă la planul înclinat. Vorbele erau rare,
contramaistrul ră mâ nea mereu acolo. Ş i totuşi nu lipsi mult ca cei doi
curtezani ai încă rcă toarei de vagonete să se ia la palme. Tot mâ râ ind că
s-a să turat de că ză tura asta, cel de odinioară se ţinea scai de ea şi o tot
înghesuia pe furiş cu atâ ta stă ruinţă , încâ t proaspă tul amorez îl
ameninţase că îl tâ rnoseşte dacă nu-i dă pace. Se sfâ şiau cu privirile,
gata să se încaiere; trebui să fie despă rţiţi.
Că tre ceasurile opt, Dansaert trecu şi el pe acolo doar aşa,
aruncâ ndu-şi ochii, ca să vadă cum merge treaba. Pă rea în toane foarte
rele şi se mâ nie împotriva contramaistrului: treaba nu înainta, era
nevoie ca popii de armare să fie înlocuiţi treptat-treptat, meştereala
lor de mâ ntuială nu fă cea nicio para chioară . Ş i plecă spunâ nd că se va
întoarce cu inginerul. De dimineaţă îl tot aştepta pe Négrel fă ră să
înţeleagă de ce întâ rzia atâ ta.
Mai trecu un ceas. Contramaistrul oprise munca de debleiere ca să -
şi folosească toţi oamenii la proptirea tavanului. Nici chiar
încă rcă toarea de vagonete cu cei doi ucenici nu mai că rau nimic, ci
pregă teau şi că rau popii de lemn pentru armare. Echipa se afla în acest
fund de galerie ca în nişte avanposturi, pierdută la un capă t al minei,
fă ră comunicaţie, mai departe, cu celelalte şantiere. De trei-patru ori se
auziră zgomote ciudate, tropotul unei goane îndepă rtate îi fă cu pe
lucră tori să -şi întoarcă capetele: ce se petrecea oare? Pă rea că galeriile
se goleau, că tovară şii de lucru o luaseră la fugă , ca să iasă afară . Dar
vuietul se pierdea în liniştea adâ ncă , şi ei se apucară iară şi să fixeze
popii de lemn, nă uciţi de grelele lovituri de ciocan. În cele din urmă , se
puseră iar să debleieze, şi cursele vagonetelor reîncepură .
După cel dinţii drum, Catherine, speriată , se întoarse, spunâ nd că la
planul înclinat nu mai era nimeni.
— Am strigat, dar nu mi s-a ră spuns. Au şters-o cu toţii.
Spaima fu atâ t de mare, încâ t cei zece oameni zvâ rliră sculele la
pă mâ nt, ca s-o ia la goană .
Gâ ndul acesta, că au fost lă saţi în pă ră sire, acolo, în fundul minei,
atâ t de departe de camera de acces, îi înnebunea. Nu-şi luară decâ t
441
lă mpile şi alergară , unul după altul, bă rbaţii, copiii, fata; însuşi
contramaistrul îşi pierdu capul, scotea strigă te de chemare, din ce în ce
mai îngrozit de tă cerea adâ ncă , de pustietatea galeriilor ce se
întindeau la nesfâ rşit. Ce se întâ mplase, oare, de nu se mai vedea un
suflet de om? Ce accident putuse mă tura aşa, deodată , pe toţi tovară şii
de lucru? Spaima le creştea, înteţită de incertitudinea primejdiei, de
această ameninţare pe care o simţeau aproape, fă ră s-o cunoască .
În sfâ rşit, câ nd se apropiară de camera de acces, un torent le tă ie
drumul. Apa le ajunse, curâ nd, pâ nă la genunchi şi nu mai putură
alerga; despicau anevoie valul, cu gâ ndul că o singură clipă de
întâ rziere însemna moartea.
— Ei, fir-ar al dracului! Au cră pat ghizdurile! urlă É tienne. Aveam
dreptate câ nd spuneam că aici au să ne putrezească oasele!
De câ nd începuse coborâ rea, Pierron, foarte neliniştit, vedea
crescâ nd potopul ce se revă rsa din puţ. Pe câ nd, împreună cu încă doi
oameni, îmbarca vagonetele, ridica din câ nd în câ nd capul, cu faţa udă
de stropi mari de apă , cu urechile vâ jâ indu-i de vuietul furtunii de sus.
Dar începu să tremure de frică din clipa în care-şi dă du seama că , sub
el, puisardul, groapa adâ ncă de zece metri, se umplea; apa începuse să
şi ţâ şnească din pardoseală , revă rsâ ndu-se pe dalele de fontă , ceea ce
însemna că pompa nu mai era îndestulă toare ca să absoarbă
infiltraţiile. O auzea tră gâ nd din greu, gâ fâ ind obosită . Atunci îi dă du
de veste lui Dansaert, care înjură , furios, ră spunzâ nd că trebuiau să -l
aştepte pe inginer. De două ori se mai duse la Dansaert, de la care nu
putu scoate nimic; nu fă cea decâ t să dea din umeri furios. Ei şi? Dacă
apa creştea, ce putea să -i facă el?
Se ivi Mouque, care-l ducea pe Bataille să -l înhame la vagonete; dar
trebui să -l ţină cu ambele mâ ini: bă trâ nul cal, toropit, se ridicase
deodată în două picioare, cu gâ tul lungit spre puţ, nechezâ nd ca de
moarte.
— Ce-i, înţeleptule? De ce ţi-e frică ? Aha, pentru că plouă ! Haide, că
asta nu-i treaba ta.
Dar toată pielea dobitocului tremura pe el, şi Mouque trebui să -l
tâ rască cu de-a sila la locul de încă rcare.
Aproape în aceeaşi clipă , pe câ nd Mouque şi Bataille dispă reau în
442
fundul unei galerii, în aer se auzi un trosnet, urmat de un prelung vuiet
de pră buşire. Era o bucată din lemnă ria ghizdurilor, care se
desprinsese şi că dea de la o înă lţime de o sută şi optzeci de metri,
izbindu-se de pereţi. Pierron şi ceilalţi încă rcă tori ai coliviilor putură
să se ferească ; dulapul de stejar sfă râ mase doar un vagonet gol. În
acelaşi timp, o avalanşă de apă , potopul ţâ şnind dintr-un stă vilar rupt,
curgea în şiroaie. Dansaert voi să urce să vadă ce se întâ mplase, dar
nu-şi ispră vise bine vorba, şi un al doilea dulap se pră buşi. Ş i în faţa
ameninţă toarei catastrofe, înspă imâ ntat, nu mai stă tu la gâ nduri, dă du
ordin ca toată lumea să urce sus şi trimise contramaiştrii la şantiere, ca
să dea de veste oamenilor.
Atunci începu o îngră mă deală înfricoşă toare. Din fiecare galerie
soseau, în goană , şiruri de lucră tori, dâ nd buzna, luâ nd cu asalt
coliviile. Claie peste gră madă , se striveau unii. pe alţii, fiecare vrâ nd să
se vadă câ t mai repede urcat. Unii dintre ei, că rora le venise în minte s-
o pornească pe scă ri în sus, coborâ ră , urlâ nd că drumul se şi înfundase.
Urmă spaima tuturor, după fiecare plecare a unei colivii: aceasta
apucase să treacă , dar cine ştia dacă şi cea urmă toare va mai izbuti să
treacă prin noianul de obstacole care se îngră mă deau, astupâ nd puţul?
Sus pesemne că pră pă dul era în toi: se auzea un şir de surde
detună turi, lemnă ria care se distrugea, să rind în ţă ndă ri, în mugetul
necurmat al vijelioasei ploi ce se înteţea. O colivie fu curâ nd scoasă din
uz, desfundată , nemaiputâ nd aluneca între ghidajele fă ră îndoială
rupte. Cealaltă se freca atâ t de tare, încâ t cablul urma, desigur, să se
rupă . Şi mai ră mâ neau să iasă încă vreo sută de oameni. Toţi horcă iau,
se că ţă rau însâ ngeraţi, înecaţi. Doi îşi gă siră moartea, striviţi sub
dulapii de stejar care că deau. Un al treilea, are se agă ţase cu mâ inile de
colivie, se pră buşi de la o înă lţime de cincizeci de metri şi pieri în
puisard.
Dansaert, între timp, încerca să facă ordine. Cu un tâ rnă cop în mâ nă ,
ameninţa că va cră pa capul celui dintâ i om care nu-i va da ascultare; şi
voia să -i pună în râ nduri; striga că cei din urmă vor ieşi încă rcă torii
coliviilor, după ce-i vor fi îmbarcat pe toţi ceilalţi. Nimeni nu-l asculta;
pe Pierron, vlă guit şi palid, îl împiedicase s-o şteargă printre cei dintâ i.
La fiecare plecare a coliviei trebuia să -l dea la o parte cu o palmă . Dar
443
chiar şi lui Dansaert îi clă nţă neau dinţii de frică : o clipă mai mult, şi va
fi înecat; totul se nă ruia colo sus, era revă rsarea unui fluviu, o
ucigă toare grindină de lemnă rii pră buşite. Câ ţiva lucră tori mai soseau
încă în goană , câ nd, înnebunit de spaimă , îşi fă cu vâ nt într-un vagonet,
lă sâ ndu-l şi pe Pierron să sară după el. Colivia începu să urce.
În această clipă , echipa lui É tienne şi Chaval se ivi în camera de
acces. Vă zură colivia pierind şi se repeziră într-acolo; dar, sub cea din
urmă nă ruire a întregului ghizd, fură siliţi să se dea înapoi: puţul se
astupase, colivia nu va mai coborî. Catherine plâ ngea în hohote. Chaval
se înă buşea, urlâ nd înjură turi. Mai erau cam vreo două zeci de oameni;
oare porcii ă ştia de şefi au să -i lase aşa, în pă ră sire, pradă morţii? Taica
Mouque, care-l adusese pe Bataille fă ră să se zorească , îl ţinea încă de
că pă stru, şi ră mă seseră amâ ndoi prostiţi, şi moşneagul şi dobitocul, în
faţa creşterii fulgeră toare a inundaţiei. Apa le şi ajunsese pâ nă la brâ u.
É tienne, mut, cu dinţii strâ nşi, o ridică pe Catherine în braţe. Ş i cei
două zeci de oameni urlau, cu faţa în sus, cei două zeci de oameni se
înverşunau, îndobitociţi să tot privească puţul, această gaură cu pereţii
pră buşiţi, prin care se scurgea un fluviu şi din care niciun fel de ajutor
nu le mai putea veni.
Dansaert, câ nd ieşi la lumină , îl ză ri pe Négrel, care venea în goană .
Fatalitatea voise ca în chiar dimineaţa aceea doamna Hennebeau, de
îndată ce se dă du jos din pat, să -l reţină pe Négrel ca să ră sfoiască
împreună nişte cataloage, în vederea alegerii darurilor de nuntă . Erau
ceasurile zece.
— Ei, ce s-a întâ mplat? strigă el, de departe.
— Mina e pierdută , ră spunse contramaistrul.
Ş i povesti catastrofa, bâ iguind, în vreme ce inginerul, că ruia nu-i
venea să creadă , ridica din umeri. Ei, asta-i! Dar ce, ghizdurile se surpă
aşa, cu una, cu două ? Exagerau, lucrurile trebuiau cercetate.
— Dar nimeni n-a ră mas acolo jos, nu-i aşa?
Dansaert se încurcă . Nu, nimeni. Aşa nă dă jduia, cel puţin. Cu toate
acestea, s-ar putea ca unii dintre lucră tori să fi întâ rziat prea mult.
— Ei, afurisenia dracului, spuse Négrel, pă i atunci de ce aţi ieşit?! Se
poate să -ţi laşi oamenii aşa, în pă ră sire?
Îndată , dă du ordin să se facă numă ră toarea lă mpilor. Fuseseră
444
distribuite, dimineaţă , trei sute două zeci şi două iar acum nu mai erau
decâ t două sute cincizeci şi cinci; dar mai mulţi mineri mă rturiseau că
îşi lă saseră lă mpile jos, scă pâ ndu-le din mină în înghesuiala pricinuită
de panică . Se încercă un apel al oamenilor, dar fu cu neputinţă a se
ajungă la o numă ră toare exactă : unii dintre mineri fugiseră , iar alţii, în
acel tă mbă lă u, nu mai auzeau câ nd li se striga numele. Nu erau doi de
aceeaşi pă rere în privinţa lucră torilor care lipseau. Erau poate
două zeci, dacă nu chiar patruzeci. Ş i numai un singur fapt devenea
neîndoielnic pentru inginer: că acolo jos, în fund, mai erau oameni, că ci
cei de sus le desluşeau urletele, în vuietul valurilor de apă , prin
schelă ria pră buşită , atunci câ nd îşi plecau urechea la gura puţului.
Cea dintâ i grijă a lui Négrel fu de a trimite pe cineva să -l caute pe
domnul Hennebeau şi de a închide mina. Dar era prea tâ rziu, că ci
minerii care fugiseră spre colonia celor „două sute patruzeci”, ca şi
cum ar fi fost urmă riţi de plesniturile ghizdurilor, apucaseră să şi
înspă imâ nte familiile; şi cete de femei, bă trâ ni, copii coborau în goană ,
cu ţipete şi hohote de plâ ns. Trebui să fie daţi înapoi, un cordon de
supraveghetori fu însă rcinat să nu-i lase să intre, ca să nu
stingherească operaţiile puse la cale. Mulţi lucră tori care ieşiseră din
puţ stă teau acolo îndobitociţi, fă ră să le treacă prin minte să -şi
schimbe veşmintele, ca şi cum, fascinaţi de spaimă , ar fi fost ţintuiţi
locului în faţa acestei înfricoşă toare gă uri, în care mult nu lipsise să -şi
afle moartea. Femeile, înnebunite în jurul lor, îi rugau cu lacrimi în
ochi, îi întrebau, le cereau nume. Cutare scă pase? dar acela? dar
celă lalt? Oamenii nu ştiau, bâ lbâ iau, ră scoliţi de o adâ ncă înfiorare,
fă câ nd gesturi de nebuni, ca şi cum ar fi vrut să alunge cu ele o
preacumplită vedenie, ce le ră mă sese înfiptă în ochi. Valul mulţimii
creştea repede, pe drumuri se auzeau numai vaiete. Iar colo sus, pe
rambleu, în coliba lui taica Bonnemort, un om şedea pe jos, Suvarin,
care nu se îndepă rtase de acele locuri şi care privea.
— Spuneţi-ne numele! Numele! urlau femeile cu glasul înecat de
plâ ns.
Négrel se ivi o clipă şi zvâ rli aceste cuvinte:
— De îndată ce vom afla numele lor, le vom aduce la cunoştinţă . Dar
nimic nu e pierdut, toată lumea va fi salvată … Cobor şi eu.
445
 Atunci, amuţită de groază , mulţimea aşteptă . Ş i, într-adevă r, cu o
rece cutezanţă , inginerul se pregă tea să coboare. Pusese să se scoată
colivia de pe câ rlige şi dă du ordin să fie înlocuită , la capă tul cablului, cu
un hâ rdă u; şi cum îşi închipuia că apa îi va stinge lampa, porunci să i se
lege încă una sub hâ rdă u, unde va fi la adă post.
Nişte contramaiştri ajutau la aceste pregă tiri, tremurâ nd, cu
chipurile albe ca varul şi schimonosite de spaimă .
— Dumneata cobori cu mine, Dansaert, spuse Négrel ră spicat.
Apoi, câ nd îi vă zu pe toţi lipsiţi de curaj, câ nd îl vă zu pe
contramaistrul-şef că de spaimă se clatină pe picioare ca un om beat, îl
dă du la o parte cu un gest de dispreţ.
— Nu, nu, dumneata mai ră u o să mă încurci… Mai bine mă duc
singur.
Se şi vâ râ se în micul hâ rdă u, care se bă lă bă nea la capă tul cablului;
şi, cu o mâ nă ţinâ ndu-şi lampa, iar cu cealaltă strâ ngâ nd funia de
semnal, strigă el însuşi mecanicului:
— Încetişor!
Maşina puse în mişcare bobinele, Négrel pieri în pră pastia din care,
fă ră încetare, ră zbă teau pâ nă sus urletele nefericiţilor.
În partea de sus, toate erau la locul lor. Îşi dă du seama că ghizdul
superior era în bună stare. Bă lă ngă nindu-se în mijlocul puţului, se
ră sucea ca să -i lumineze pereţii: scurgerile printre rosturi erau atâ t de
puţin însemnate, încâ t lampa nu suferea de pe urma lor. Dar, la o
depă rtare de trei sute de metri, câ nd ajunse la ghizdul inferior, flacă ra
se stinse, aşa cum şi prevă zuse, şi un şuvoi de apă îi umplu hâ rdă ul.
Din clipa aceea, nu mai putu vedea decâ t cu lampa, care, spâ nzurâ nd,
că lă torea înainte-i, în beznă . Ş i, în ciuda îndră znelii sale, se îngă lbeni,
înfiorat, în faţa groză viei dezastrului. Mai ră mă seseră doar câ teva
bucă ţi de lemn, celelalte se pră buşiseră cu cadre cu tot; în pereţii
puţului se că scau uriaşe gă uri, iar nisipul galben, ca fă ina de fin, curgea
în gră mezi enorme în vreme ce valurile Torentului, valurile acestei
mă ri subpă mâ ntene cu neştiute vijelii şi naufragii, se revă rsau ca într-o
pră buşire de stă vilare. Coborî şi mai jos, pierdut în mijlocul acestor
hă uri care creşteau necurmat, lovit şi sucit câ nd într-o parte, câ nd în
cealaltă , sub torentele de ape, atâ t de slab luminat de steaua roşie a
446
lă mpii lunecâ nd în adâ ncuri, încâ t i se pă rea că desluşeşte stră zi,
ră spâ ntii de oraşe nimicite, hă t-departe, în jucă uşa mişcare a umbrelor
uriaşe. Niciun fel de lucrare omenească nu mai era cu putinţă . Nu-l mai
însufleţea decâ t o singură nă dejde: să încerce salvarea acelor vieţi în
primejdie. Pe mă sură ce cobora, auzea înteţindu-se urletele; dar fu
nevoit să se oprească , un obstacol de netrecut astupa puţul: mormane
de schelă rii, grinzile rupte ale ghidajelor, pereţii pră buşiţi ai golurilor
scă rilor, învă lmă şite cu scâ ndurile smulse din platforma pompei, toate
claie peste gră madă . Pe câ nd privea îndelung la toate acestea, cu inima
strâ nsă , urletele se curmară deodată . Fă ră îndoială că , vă zâ nd repedea
creştere a apelor, nefericiţii o luaseră la fugă înapoi spre galerii, dacă
nu cumva apa îi şi înecase.
Nemaiavâ nd încotro, Négrel trebui să se resemneze să tragă funia
semnalului, ca să fie scos afară . Apoi, folosind iară şi semnalul, se mai
opri o dată . Ceva îl uimea, şi anume acest accident atâ t de brusc şi a
că rui pricină i se pă rea de neînţeles. Vrâ nd să -şi dea seama de ceea ce
se întâ mplase, cercetă cele câ teva piese ale ghizdului care mai
ră mă seseră pe loc. Îl surprinseseră tă ieturile şi crestă turile din piesele
de lemn. Pâ lpâ irile lă mpii înecate de umezeală tră geau să moară , dar
pipă ind cu degetele, recunoscu, foarte desluşit, tă ieturi fă cute cu
fieră stră ul, gă uri date cu burghiul, o adevă rată mişelească operă de
nimicire. Era vă dit că această catastrofă fusese pusă la cale. Ră mase
înmă rmurit; deodată piesele de lemn plesniră , pră buşindu-se
împreună cu cadrele lor, într-o ultimă alunecare ce era să -l apuce şi pe
el. Curajul îi pierise, gâ ndul la omul care să vâ rşise această groză vie îi
fă cea pă rul mă ciucă , îl îngheţa o superstiţioasă spaimă de rele, ca şi
cum, pitită în valurile beznei, ră ufă că toarea fă ptură ar mai fi să lă şluit
încă acolo, uriaşă , pe mă sura ispră vii fă ră de seamă n să vâ rşite. Strigă ,
trase furios funia de semnal; şi, de altminteri era şi timpul, că ci îşi dă du
seama că , mai sus cu o sută de metri, ghizdul superior se punea şi el în
mişcare: rosturile se desfă ceau, lepă dâ nd că lă fă tuirea cu câ nepă
gudronată şi lă sâ nd în voie nă vala apei. Nu mai era acum decâ t o
chestiune de ore, puţul va sfâ rşi prin a pierde toate ghizdurile şi se va
nă rui.
Sus, la lumina zilei, domnul Hennebeau îl aştepta îngrijorat pe
447
Négrel.
— Ei, ce e? întrebă el.
Dar, cu ră suflarea tă iată , inginerul nu scotea o vorbă . Era sfâ rşit.
— Cum e cu putinţă ? Nu s-a mai pomenit niciodată aşa ceva… Ai
cercetat?
— Da, ră spundea fă câ nd semn cu capul, aruncâ nd priviri
bă nuitoare. Nu voi să spună nimic faţă de cei câ ţiva contramaiştri care
ascultau; îl luă pe unchiul să u deoparte, la vreo zece metri, şi, pă râ ndu-
i-se că tot nu e destul de departe, mai fă cu vreo câ ţiva paşi înapoi; apoi,
în mare taină , la ureche, îi şopti că e vorba de un atentat, că lemnă ria
de stejar a ghizdului fusese gă urită şi tă iată cu fieră stră ul, că puţul
sâ ngera înjunghiat, horcă ind de moarte. Alb ca varul, directorul vorbea
şi el în şoaptă , din fireasca pornire de a învă lui în tă cere
monstruozitatea marilor urgii şi a marilor nelegiuiri. Nu avea niciun
rost ca în faţa celor zece mii de lucră tori din Montsou să pară că
tremură ; mai tâ rziu, vor vedea ce au de fă cut. Ş i amâ ndoi vorbiră mai
departe în şoaptă , împietriţi la gâ ndul că un om a fost în stare de atâ ta
cutezanţă încâ t să coboare, spâ nzurâ nd în mijlocul hă ului, să înfrunte
de zeci de ori primejdia morţii, pentru să vâ rşirea acestei înfricoşă toare
ispră vi. Nici mă car nu înţelegeau cum fusese cu putinţă acest bezmetic
curaj doar pentru nimicire, şi în ciuda evidenţei, nu le venea să creadă
toată această întâ mplare, aşa cum nu se pot crede acele poveşti despre
evadă rile de pomină , cu prizonieri să rind pe ferestre, de la treizeci de
metri înă lţime.
Câ nd domnul Hennebeau se apropie din nou de contramaiştri, pe
chip îi apă ruse un tic nervos. Fă cu un gest de deznă dejde şi dă du ordin
ca de îndată să fie evacuată mina. Fu o jalnică ieşire, ca din ţintirim, o
mută pă ră sire, cu o ultimă că ută tură zvâ rlită înapoi, spre aceste mari
construcţii de că ră midă , pustii, dar încă în picioare şi pe care de acum
nimic nu le mai putea scă pa de la pieire.
Ş i cum directorul împreună cu inginerul coborau cei din urmă din
hala de recepţionare, mulţimea îi întâ mpină cu vuietul aceluiaşi urlet
îndă ră tnic:
— Numele oamenilor! Numele! Spuneţi-ne numele lor!
Acum mama Maheu era şi ea aici, printre celelalte femei. Îşi aducea
448
aminte de zgomotul acela care o trezise din somn; fata ei şi chiriaşul
plecaseră pesemne împreună şi se gă seau, fă ră nicio îndoială , acolo, în
fundul minei; şi, după ce strigase că era foarte bine şi că era şi drept ca
tică loşilor ă stora, lipsiţi de inimă , să le putrezească oasele acolo, venise
în goană , şi era în primele râ nduri, tremurâ nd de spaimă . De
altminteri, nu mai putea să se îndoiască ; tot ce se vorbea în juru-i cu
privire la numele oamenilor o lă murise. Da, da, Catherine era acolo, ca
şi É tienne, îi vă zuse un miner. Dar în privinţa celorlalţi, pă rerile erau
încă împă rţite. Nu, acesta nu, dimpotrivă , celă lalt, poate că Chaval, pe
care, totuşi, un ucenic jura că îl vă zuse urcâ nd odată cu el. Cumă tră
Levaque şi Pierrona, cu toate că nimeni dintr-ai lor nu era în primejdie,
se bă gau totuşi, vă ică rindu-se tot atâ t de jalnic câ t şi celelalte. În ciuda
aerului să u de om ce-şi bate joc de toate, Zacharie, care ieşise printre
cei dintâ i, îşi îmbră ţişase cu lacrimi în ochi nevasta şi mama; şi ră mase
lâ ngă aceasta din urmă , tremura împreună cu ea, vă dind pentru sora
lui o neaşteptată revă rsare de dragoste, nevrâ nd deloc să se împace cu
gâ ndul că şi ea era acolo, atâ ta vreme câ t şefii nu o vor fi constatat în
mod oficial.
— Numele oamenilor! Numele, fie-vă milă , spuneţi-ne numele lor!
Enervat, Négrel strigă foarte tare că tre supraveghetori:
— Faceţi-i să tacă odată ! Mi se sfâ şie inima de durere! Numele lor
nici noi nu le ştim…
Se şi scurseseră două ceasuri. În spaima celor dintâ i clipe, nimeni nu
se gâ ndise la celă lalt puţ, la vechiul puţ din Réquillart. Domnul
Hennebeau dă dea de veste că vor încerca să -i salveze pe oameni prin
partea aceea, câ nd se ră spâ ndi un zvon: cinci lucră tori tocmai
scă paseră de la înec urcâ nd scă rile putrede ale vechiului puţ scos din
uz; şi era pomenit numele lui taica Mouque, ceea ce stâ rni uimire,
pentru că nimeni nu-l credea în mină . Dar ceea ce povesteau cei cinci
oameni care reuşiseră să fugă înteţi şi mai mult lacrimile:
cincisprezece tovară şi de lucru, ră tă ciţi, că rora surpă turile le tă iaseră
drumul, nu-i putuseră urma şi nu era cu putinţă să li se mai vină în
ajutor, că ci! a Réquillart apa crescuse cu zece metri. Se aflaseră toate
numele, vă zduhul vuia de gemetele sugrumate ale mulţimii.
— Faceţi-i să tacă odată ! repeta furios Négrel. Şi să se dea înapoi!
449
Da, la o sută de metri înapoi! E pericol, împingeţi-i înapoi, înapoi!
Fură nevoiţi să se lupte cu aceşti bieţi oameni, îşi închipuiau că se
întâ mplaseră alte nenorociri şi că erau alungaţi ca să li se ascundă
morţii, iar contramaiştrii trebuiră să le explice că puţul va înghiţi toată
mina. La această veste amuţiră de spaimă şi, în cele din urmă , se lă sară
împinşi înapoi, pas cu pas; dar fu nevoie să se dubleze numă rul
paznicilor ce fă ceau zid în faţa lor, că ci, fă ră vrere, mereu se întorceau,
ca şi cum ceva i-ar fi atras într-acolo. Sute şi sute de oameni se
îngră mă deau pe drum., venind în goană din toate coloniile şi din
Montsou. Iar omul acela, care stă tea, – colo sus, pe înă lţimea
rambleului, bă rbatul acela cu feciorelnicu-i chip bă lai, ca să -şi mai
omoare timpul, tră gea din ţigară , fă ră ca ochii lui limpezi să înceteze o
clipă de a privi mâ na.
Începu aşteptarea. Erau ceasurile amiezii, nimeni nu mâ ncase, şi
nimeni nu se îndepă rta de acolo. Pe cerul neguros, de un cenuşiu
murdar, lunecau agale nori ruginii. Pe după gardul viu al casei lui
Rasseneur, un câ ine mare lă tra furios, fă ră încetare, asmuţit de forfota
mulţimii. Iar aceasta se ră spâ ndise, treptat-treptat, peste ţarinile din
jur, fă câ nd roată în jurul minei, la o depă rtare de o sută de metri. În
centrul cercului gol se înă lţa mina Voreux. Niciun suflet, niciun zgomot,
un deşert; ferestrele şi uşile deschise ară tau că mina fusese pă ră sită ; o
pisică roşcată , uitată acolo, simţind primejdia ce cutreiera această
singură tate, să ri de pe o scară şi se fă cu nevă zută . Fă ră îndoială că de-
abia se stinseseră cazanele generatoarelor, că ci din înaltul coş de
că ră midă mai ieşeau rare dâ re de fum că tre norii cerului posomorâ t, în
vreme ce morişca de pe turlă hâ râ ia în vâ nt cu un mă runt scâ ncet
scâ rţâ it, singurul glas melancolic al acestor vaste construcţii sortite
pieirii.
Pâ nă la ceasurile două nimic nu se clintise. Domnul Hennebeau,
Négrel şi alţi ingineri, sosiţi în goană la faţa locului, alcă tuiau, înaintea
mulţimii, un grup de oameni în redingotă , purtâ nd pe cap pă lă rii
negre; şi nici ei nu se îndepă rtau; cu picioarele frâ nte de oboseală ,
fremă tau, bolnavi la gâ ndul că sunt nevoiţi să asiste neputincioşi la un
asemenea dezastru, fă ră a mai şopti, decâ t arareori, vreo vorbă , ca şi
cum ar fi vegheat la că pă tâ iul unui muribund. Ghizdul superior trebuia,
450
în cele din urmă , să se pră buşească de tot, se auzeau zgomote sacadate
de că dere în adâ nc, urmate de ră stimpuri de linişte totală . Era rana ce
creştea necontenit: alunecă rile de straturi începute de jos urcai: în sus,
apropiindu-se de suprafaţă . Négrel, în prada unui mare neastâ mpă r,
vrâ nd să vadă ce se întâ mplă , prinse chiar să înainteze singur în acest
gol înfricoşă tor, câ nd alţii îl înşfă caseră de umeri. Ce rost avea? Nu
putea face nimic. Între timp, un lucră tor, un miner bă trâ n, înşelâ nd
paznicii, o porni în goană pâ nă la baracă ; dar, liniştii, omul se ivi din
nou; se dusese să -şi caute saboţii.
Bă tuseră ceasurile trei. Nimic nu se petrecuse încă . O ploaie repede
se abă tuse asupra gloatei, fă ră s-o fi dat mă car cu un pas înapoi.
Câ inele lui Rasseneur începu iară şi să latre. De-abia la ceasurile trei şi
două zeci de minute cea dintâ i cutremurare zgâ lţâ i pă mâ ntul. Clă dirile
solide ale minei Voreux se clă tinară , dar ră maseră încă în picioare.
Urmă însă îndată o a doua zvâ cnire, şi un urlet prelung izbucni din
gurile că scate: hangarul gudronat al ciururilor de sortare, după ce se
clă tinase de două ori, tocmai se pră buşea, cu un trosnet cumplit, la
pă mâ nt. Sub presiunea uriaşă , scheletele metalice se frâ ngeau, şi în
că dere se frecau atâ t de tare, încâ t ţâ şneau întregi jerbe de scâ ntei. Din
această clipă , pă mâ ntul nu mai încetă să se cutremure, zguduiturile se
succedau din cauza pră buşirilor subterane, cu zgomote de vulcan în
erupţie. În depă rtare, câ inele nu mai lă tra, scotea urlete ce pă reau
vaiete, ca şi cum, presimţindu-le, ar fi vestit zgâ lţâ irile ce aveau să vină ,
iar femeile, copiii, tot acest popor de oameni care priveau, nu-şi puteau
stă pâ ni un strigă t de deznă dejde la fiecare dintre zvâ cnirile ce-i
cutremura. În mai puţin de zece minute acoperişul de ardezie al turlei
se nă rui, hala de recepţionare şi sala maşinilor cră pară şi ră maseră cu
o uriaşă spă rtură . Apoi zgomotele amuţiră , pră buşirea încetă şi se
aşternu iară şi o adâ ncă tă cere.
Vreme de o oră mina Voreux ră mase astfel ciuntită , ca după
bombardamentul unei oştiri de barbari. Urletele mulţimii încetaseră ;
lă rgită , roata de oameni privea. Sub mormanul de grinzi ale halei
ciururilor se vedeau ră sturnă toarele de vagonete sparte, sitele
desfundate şi ră sucite. Dar mai cu seamă în hala de recepţionare se
îngră mă deau dă râ mă turile, printre mormanele de că ră mizi de la pereţi
451
întregi prefă cuţi în moloz. Scheletul de fier ce susţinea scripeţii se
încovoiase şi se înfundase pe jumă tate în puţ; o colivie ră mă sese
spâ nzurată ; smuls, un capă t de cablu se bă lă ngă nea; apoi se mai
vedeau vagonete terciuite laolaltă cu dale de fontă şi cu scă ri, toate o
apă şi un pă mâ nt. Printr-un joc al întâ mplă rii, lă mpă ria ră mă sese
neatinsă , se puteau vedea, în partea stâ ngă , şirurile limpezi ale
mă runtelor ei lă mpi. Ş i, în fundul propriei ei să li spintecate, se vedea
maşina aşezată solid pe masiva-i fundaţie de zidă rie: ală murile
stră luceau, uriaşele braţe de otel pă reau nişte muşchi indestructibili,
biela enormă , curbată în sus, aducâ nd cu puternicul genunchi al unui
gigant care doarme liniştit, stă pâ n pe marea sa forţă .
Domnul Hennebeau, la capă tul acestui ceas de ră gaz, simţi
reînsufleţindu-i-se nă dejdea. Mişcarea straturilor de pă mâ nt se va fi
sfâ rşit, pesemne, şi poate că vor avea norocul să salveze maşina şi ceea
ce a mai ră mas din construcţiile de altă dată . Dar nu îngă duia încă
oamenilor să se apropie, socotind că e cuminte să se mai aştepte o
jumă tate de ceas. Aşteptarea deveni de nesuferit, nă dejdea fă cea ca
spaima să fie şi mai mare, toate inimile bă teau de emoţie. O întunecată
înnorare cotropea zarea, gră bea asfinţitul, un jalnic amurg peste
aceasta epavă a zvâ rcolirilor pă mâ ntului. De şapte ceasuri aşteptau cu
toţii acolo, neclintiţi, nemâ ncaţi.
Ş i deodată , în vreme ce inginerii se apropiau cu luare-aminte, o
uriaşă zvâ cnire în mă runtaiele pă mâ ntului îi puse pe fugă . Izbucneau
detună turi subterane, o întreagă artilerie monstruoasă bombarda
stră fundurile. La suprafaţă , cele din urmă construcţii se pră vă leau, se
sfă râ mau. Întâ i un iureş ca de vâ rtej tâ rî după sine toate dă râ mă turile
halei ciururilor şi ale să lii de recepţionare. Apoi cră pă casa cazanelor şi
pieri. Pe urmă veni râ ndul turnului pă trat în care horcă ia pompa de
epuizmente, care că zu cu faţa în jos, ca un om secerat de o ghiulea. Ş i
un lucru înfricoşă tor se înfă ţişă vederii: maşina smulsă de pe masivul
ei, cu mă dularele ră scră că rate luptâ nd cu moartea, demară , îşi desfă cu
biela, genunchiu-i de gigant, ca pentru a se ridica în picioare; dar
metalica-i fă ptură îşi dă du duhul, sfă râ mată , înghiţită în hă u Doar coşul
de fabrică , înalt de treizeci de metri, mai ră mă sese în picioare, zgâ lţâ it
ca un catarg în prada uraganului. Pă rea că se va sfă râ ma, spulberat în
452
vă zduh, câ nd, deodată , se scufundă în întregime, absorbit de pă mâ nt,
topit ca o uriaşă lumâ nare de ceară ; nimic nu se mai vedea afară , nici
mă car vâ rful paratră snetului. Totul se sfâ rşise; hainei fiare, la pâ ndă
pe vine în această hrubă şi ghiftuită de carne omenească , nu i se va mai
auzi gâ fâ ita-i ră suflare, uriaşă şi prelungă . Mina Voreux, toată , se
pră buşise în adâ ncuri.
Urlâ nd, mulţimea o luă la goană . Alergau femei, acoperindu-şi ochii.
Spaima ră scolea valul de oameni ca pe o gră madă de frunze, uscate. Nu
voiau să strige şi, totuşi, strigau, cu vinele gâ tlejului umflate, agitâ ndu-
şi braţele în vă zduh, în faţa groaznicului hă u ce se că scase. Acest crater
de vulcan stins, adâ nc de cincisprezece metri, se întindea între drum şi
canal, pe o lă rgime de cel puţin patruzeci de metri. Întreaga incintă a
minei luase drumul pră buşirii construcţiilor, şi estacada uriaşă cu
pasarelele ei şi cu şinele, un întreg tren de vagonete, trei vagoane; fă ră
a mai socoti depozitul de lemne, o pă dure de pră jini tă iate, înghiţite ca
nişte fire de paie. În fund, nu se mai desluşea decâ t un morman de
grinzi, de că ră mizi, de fieră rii, de moloz, de groaznice ră mă şiţe
sfă râ mate, murdare, claie peste gră madă în această dezlă nţuită
turbare a urgiei. Iar gaura se lă rgea, cră pă turile pornindu-i de la
margine se întindeau pâ nă hă t-departe, peste câ mpie. O astfel de
cră pă tură urca pâ nă la câ rciuma lui Rasseneur, a că rei faţadă se
despicase. Oare şi colonia va fi înghiţită ? Pâ nă unde trebuiau să fugă ca
să fie la adă post, în acest cumplit amurg, sub această haită de nori
plumburii, care şi ei pă reau că vor să strivească lumea?
Dar din pieptul lui Négrel izbucni un strigă t de durere. Domnul
Hennebeau, care se dă duse înapoi, începu să plâ ngă . Şi, ca şi cum
dezastrul n-ar fi fost complet, un mal se rupse, iar canalul, prefă câ ndu-
se într-o clocotitoare întindere de apă , se revă rsă , deodată , într-una
dintre cră pă turi, în care pieri rostogolindu-se, ca o cataractă în fundul
unei vă i adâ nci. Mina sorbea această apă , inundaţia îneca acum
galeriile, pentru ani şi ani de zile. Curâ nd, craterul se umplu, un lac de
apă noroioasă luă locul pe care se înă lţa, nu demult, mina Voreux, ca
acele lacuri legendare sub care dorm cetă ţi blestemate. Se aşternuse o
înfricoşă toare tă cere, nu se mai auzea decâ t pră buşirea acestei ape,
bolborosind în mă runtaiele pă mâ ntului.
453
 Atunci, pe rambleul zguduit, Suvarin se ridică în picioare.
Recunoscuse pe mama Maheu şi pe Zacharie, care plâ ngeau în faţa
acestei pră buşiri, a că rei povară apă sa atâ t de greu pe capetele
nefericiţilor ce se zbă teau luptâ ndu-se cu moartea, colo, în fund. Zvâ rli
cea din urmă ţigară şi, fă ră a mai arunca mă car o privire înapoi, se
îndepă rtă în noaptea ce se fă cuse de că rbune. În zare, umbra-i se
micşoră , topindu-se în a nopţii umbră . Într-acolo pornea, că tre
necunoscut. Mergea cu înfă ţişarea lui liniştită , pus pe nimiciri,
scormonind pretutindeni ca să dobâ ndească a dinamitei pulbere şi în
pulbere să prefacă oameni şi cetă ţi. Fă ră îndoială , el va fi acela din
pricina că ruia burghezia va simţi la tot pasul, în zilele-i de agonie, sub
ea, să rind în aer caldarâ mul stră zilor.

În chiar noaptea ce urmase pră buşirii minei Voreux, domnul

Hennebeau plecase la Paris, voind să aducă el însuşi faptul la
cunoştinţă administratorilor, înainte ca gazetele să ră spâ ndească
ştirea. Ş i câ nd se întoarse a doua zi, ară ta foarte liniştit, cu aerul să u de
director ce-şi face conştiincios datoria. Dovedise, fireşte, că nu purta în
niciun fel ră spunderea dezastrului. Nu pă rea să -i fi scă zut favoarea de
care se bucura, ba dimpotrivă , decretul prin care era numit ofiţer al
Legiunii de Onoare fu semnat cu două zeci şi patru de ore mai tâ rziu.
Dar dacă directorul ră mâ nea neatins, compania în schimb se clă tina
sub puterea cumplitei lovituri. Nu era vorba deloc despre cele câ teva
milioane pierdute, ci de rana din însuşi trupul companiei, de teama
surdă şi necurmată pentru ziua de mâ ine, în faţa ucigaşei nimiciri a
uneia dintre minele e». Atâ t de cumplită fu lovitura, încâ t o dată mai
mult simţi nevoia de a tă cea. La ce i-ar fi folosit să mai scormonească
această groză vie? De ce, dacă nelegiuitul ar fi descoperit, să se facă din
el un martir, al că rui înspă imâ ntă tor eroism ar ză pă ci alte capete,
ză mislind o întreagă stirpe de incendiatori şi de ucigaşi? De altfel,
454
compania nu-l bă nui pe adevă ratul fă ptaş şi sfâ rşi prin a crede că era
amestecată o întreagă armată de complici, neputâ nd să -şi închipuie că
un singur om ar fi gă sit cutezanţa şi forţa pentru asemenea ispravă ; şi
tocmai acesta era gâ ndul care o obseda, gâ ndul primejdiei ce va
ameninţa de acum înainte tot mai mult minele ei. Directorul că pă tase
dispoziţia de a alcă tui o vastă reţea de spionaj şi de a concedia apoi,
unul câ te unul, fă ră zgomot, pe toţi cei periculoşi, bă nuiţi de a fi
participat la această nelegiuire. Se mulţumiră cu această epurare de o
înaltă prudenţă politică .
Nu se produse decâ t o singură concediere imediată , aceea a lui
Dansaert, contramaistrul. De câ nd cu scandalul de la Pierrona,
devenise de nesuferit. Ş i, ca pretext, îl învinuiră de purtarea sa din
timpul primejdiei, de acea laşitate a conducă torului care-şi pă ră seşte
oamenii. Pe de altă parte, această concediere era o discretă satisfacţie
dată minerilor, care-l urau de moarte pe Dansaert.
Între timp, fel de fel de zvonuri cutreierau opinia publică , iar
direcţia fu nevoită să trimită o notă de rectificare la una dintre gazete,
pentru a dezminţi versiunea potrivit că reia minerii în grevă dă duseră
foc unui butoiaş cu praf de puşcă în urma unei anchete fă cute la
repezeală , se şi tră sese încheierea, din raportul inginerului trimis de
guvern, că , pricinuită de tasarea terenurilor, distrugerea ghizdurilor
fusese foarte firească ; şi compania preferase să tacă şi să -şi recunoască
vina de a nu fi fost destul de prevă ză toare. Chiar după a treia zi, în
presa din Paris catastrofa începuse să sporească rubrica faptelor
diverse: nu se mai vorbea decâ t despre lucră tori care se luptă cu
moartea în stră fundurile minei, se citeau cu lă comie telegramele care
apă reau în fiecare dimineaţă . Chiar la Montsou, burghezii se fă ceau
albi ca varul, iar vorba li se oprea în gâ t numai câ nd voiau să rostească
numele Voreuxului; o legendă prinse a se ţese, pe care nici cei mai
curajoşi nu se încumetau să şi-o şoptească la ureche. Întregul ţinut
ară ta o mare înduioşare pentru soarta victimelor, se puneau la cale
plimbă ri prin meleagurile minei distruse, soseau la faţa locului familii
întregi ca să -şi prilejuiască simţă mâ ntul groazei la vederea acestor
dă râ mă turi atâ t de strivitoare pentru nefericiţii îngropaţi sub ele.
Deneulin, numit inginer divizionar, nimerise tocmai în momentul
455
dezastrului la intrarea sa în slujbă ; şi prima grijă fu să readucă apele
canalului în matca lor, că ci acest torent de ape sporea pagubele cu
fiecare ceas ce trecea. Era nevoie de însemnate lucră ri, şi el puse de
îndată o sută de lucră tori la construirea unui dig. De două ori
presiunea apelor spulberă cele dintâ i ză gazuri. Acum se instalau
pompe şi urmă o îndâ rjită bă tă lie pentru recucerirea, pas cu pas, a
terenurilor dispă rute.
Dar oamenii erau mai cu seamă pasionaţi de salvarea minerilor
înghiţiţi în stră fundurile pă mâ ntului. Négrel avea sarcina de a face o
supremă încercare, şi numai braţele de lucru nu-i lipsiră , că ci toţi
muncitorii dă deau nă vală să pună umă rul, într-un mare avâ nt fră ţesc.
Uitară cu totul de grevă , nici că le pă sa dacă erau plă tiţi, n-aveau decâ t
să nu le dea niciun ban, că ci atâ ta vreme câ t tovară şii lor de lucru erau
în primejdie de moarte, oamenii nu voiau decâ t să fie lă saţi să -şi pună
viaţa în cumpă nă . Cu toţii erau acolo, cu tot felul de scule, într-o
fremă tâ ndă aşteptare a clipei câ nd le va fi dat să afle unde anume
trebuiau să înceapă . Mulţi, după accident, deşi bolnavi de groază ,
ră scoliţi de un tremur nervos, scă ldaţi de o sudoare rece, sub obsesia
unor vedenii care se perindau neîncetat în negrele lor visuri, se ridicau
totuşi ca un singur om, vă dind cea mai îndâ rjită dorinţă de a se încleşta
în lupta cu pă mâ ntul, ca şi cum ar fi simţit împotrivă -i o adâ ncă sete de
ră zbunare. Din nefericire, toată încurcă tura începea de la întrebarea:
Ce anume aveau de fă cut cu folos? Cum să coboare în mină ? Unde să
înceapă să sape?
Pă rerea lui Négrel era că niciunul dintre aceşti nefericiţi nu mai era
în viaţă , că cei cincisprezece mineri pieriseră , fă ră îndoială , înecaţi sau
asfixiaţi, dar în catastrofele din mine obiceiul este să se considere că
tră iesc toţi cei zidiţi de vii în fundul pă mâ ntului, şi în acest fel era şi el
deprins să gâ ndească . Cea dintâ i problemă pe care şi-o punea era să
deducă locul unde se putuseră refugia. Contramaiştrii şi bă trâ nii
mineri cu care se sfă tuise gâ ndeau cu toţii la fel cu privire la un singur
lucru: în faţa catastrofei, minerii se urcaseră , desigur, din galerie în
galerie, pâ nă în fronturile de lucru cele mai înalte, aşa că se gă seau,
fă ră îndoială , ţintuiţi la capă tul vreunei galerii superioare. Aceasta se
potrivea de altfel cu ceea ce le spusese şi taica Mouque, din a că rui
456
încâ lcită poveste se putea trage încheierea că , în nebunea fugii,
întreaga ceată se despă rţise în mici grupuri, fugarii ră sfirâ ndu-se pe
drum pe la fiecare etaj. Dar apoi, în discuţia cu privire la încercă rile de
fă cut, pă rerile contramaiştrilor se deosebeau. Cum că ile cele mai
apropiate de sol aveau totuşi o adâ ncime de o sută şi cincizeci de
metri, nu se puteau gâ ndi la să parea unui puţ. Ră mâ nea puţul
Réquillart, unicul loc de intrare, singurul punct prin care le era cu
putinţă să se apropie. Nenorocirea era că vechea mină , inundată şi ea,
nu mai comunica cu mina Voreux şi nu mai avea deasupra nivelului
apelor nicio altă cale liberă decâ t unele frâ nturi de galerie, ţinâ nd de
prima cameră de acces în orizont. Pomparea apei avea să necesite ani
şi ani, cel mai cuminte lucru era, prin urmare, să se cerceteze aceste
galerii, pentru a se vedea dacă ele nu se învecinau, cumva, cu galeriile
inundate, la capă tul că rora se bă nuia că s-ar gă si minerii ce trebuiau
salvaţi. Fireşte că înainte de a se ajunge la această hotă râ re s-a discutat
foarte mult, pentru a putea fi înlă turate o sumedenie de planuri cu
neputinţă de înfă ptuit.
Din acea clipă , Négrel se apucă să cotrobă iască , spulberâ nd colbul
bă trâ nelor arhive, şi câ nd izbuti să descopere vechile planuri ale celor
două mine, le studie şi determină punctele asupra că rora trebuiau să
stă ruiască cercetă rile. Pe nesimţite, această vâ nă toare îl pasiona şi, la
râ ndu-i, în ciuda ironicei nepă să ri cu care privea oamenii şi lucrurile,
fu şi el prins în viitoarea devotamentului. Cele dintâ i piedici fură
întâ mpinate la coborâ rea în Réquillart: trebuiră să purceadă la
degajarea gurii puţului, să se abată scoruşul, să fie retezaţi prunii
să lbatici şi smulse tufişurile de pă ducel, şi mai avură de reparat şi
scă rile. Apoi începură că ută rile, dibuirile. Inginerul, care coborâ se
împreună cu zece lucră tori, îi puse să ciocă nească cu sculele lor de fier
în anumite locuri din vâ nă , indicate de el; şi, într-o adâ ncă tă cere,
fiecare asculta, cu urechea lipită de bancul de că rbune, dacă nu cumva
ră spundeau îndepă rtate lovituri. Dar stră bă tură în van toate galeriile
practicabile: niciun ecou nu se întorcea. Nedumerirea sporise: în ce loc
să înceapă tă ierea stratului? Că tre cine să se îndrepte, de vreme ce
pă rea că nimeni nu e acolo? Se înverşunară , totuşi, să cerceteze,
hă rţuiţi de o îngrijorare crescâ ndă .
457
 Din cea dintâ i zi, mama Maheu venea la Réquillart de dimineaţă . Se
aşeza pe o grindă , în raţa puţului, şi nu se mai clintea de acolo pâ nă la
că derea serii. Câ nd vreunul dintre lucră tori venea sus, se ridica şi îl
întreba din ochi: Ei, nimic? Nu, nimic! şi se aşeza la loc, mai aştepta,
fă ră să scoată o vorbă , cu chipul împietrit, cu fruntea întunecată .
Jeanlin, vă zâ nd că i se cotropise vizuina, începuse şi el să dea tâ rcoale,
cu aerul speriat al unui animal de pradă , că ruia ascunză toarea îi va da
în vileag rapturile. Se gâ ndea la micul soldat, culcat sub stâ ncă ,
temâ ndu-se ca nu cumva să fie tulburată pacea acestui somn; dar
această parte a minei era inundată şi, de altminteri, să pă turile se
îndreptau mai că tre stâ nga, în galeria dinspre apus. La început venise
şi Philomène, ca să -l însoţească pe Zacharie, care fă cea parte din
echipa că ută torilor; apoi se plictisise să tot ră cească aşa fă ră rost şi
fă ră niciun folos: ră mâ nea în colonie, tâ râ ndu-şi ca o pieritură zilele,
nepă să toare, tuşind de zor câ t era ziulica de lungă . Zacharie,
dimpotrivă , nu mai putea tră i, şi ar fi sfâ şiat pă mâ ntul cu dinţii ca să -şi
regă sească sora. Striga în puterea nopţii, i se pă rea că o vede, că o
aude, închircită de foame, rupâ ndu-şi gâ tul ca să tot strige după ajutor.
De două ori voise să sape cu de la sine putere, spunâ nd că presimţirile
nu-l înşală şi că acolo era locul cu pricina. Inginerul nu-i mai dă dea
voie să coboare, dar el nu se îndepă rta de acest put, de unde era
alungat, şi nu putea nici mă car să stea locului lâ ngă maică -sa, ci, împins
de nevoia de a face şi el ceva, se tot învâ rtea încolo şi-ncoace.
Se aflau în cea de a treia zi. Deznă dă jduit, Négrel luase hotă râ rea ca
în seara aceea să pună capă t tuturor încercă rilor. La amiază , după
prâ nz, câ nd se întoarse împreună cu oamenii să i pentru a face cea din
urmă sforţare, ră mase surprins câ nd îl vă zu pe Zacharie ieşind din puţ,
încins la faţă , gesticulâ nd şi urlâ nd:
— E aici… mi-a ră spuns! Veniţi aici, repede, veniţi!
Cu toată paza de acolo, izbutise să se strecoare pe scă ri şi jura că
cineva bă tuse colo jos, în prima galerie a vâ nei Guillaume.
— Dar noi am mai trecut de două ori pe unde spui dumneata, îi
ră spunse Négrel, neîncreză tor. În sfâ rşit, vom merge totuşi să că ută m.
Mama Maheu se ridicase în picioare şi fură nevoiţi s-o oprească să
coboare. Aştepta ţeapă nă , la marginea puţului, cu ochii aţintiţi spre
458
bezna acestui hă u.
Jos, Négrel dă du el însuşi trei lovituri, la ră stimpuri destul de rare,
apoi lipi urechea de stratul de că rbune, cerâ nd tuturor o tă cere
desă vâ rşită . Niciun zgomot nu-i ră spunse; clă tină din cap: bietul bă iat
visase, fă ră îndoială . Furios, Zacharie lovi şi el la râ ndu-i; şi auzi iară şi;
ochii-i scă pă rau, un freamă t de bucurie îi ră scoli trupul. Atunci, ceilalţi
lucră tori încercară şi ei, unul după altul: se însufleţeau cu toţii, simţind
foarte limpede îndepă rtatul ră spuns. Inginerul ră mase uluit câ nd,
lipindu-şi încă o dată urechea de rocă , surprinse şi el în cele din urmă
un zgomot uşor, ca zvonul unei adieri, o ciocă neală ritmică , abia
desluşită , cunoscutul semnal al minerilor atunci câ nd sunt în
primejdie. Că rbunele propagă sunetele foarte departe, cu o claritate de
cristal. Un contramaistru, care se gă sea acolo, aprecie la mai bine de
cincizeci de metri blocul a că rui grosime îi despă rţea de minerii în
primejdie. Dar le şi pă rea că li se putea întinde o mină de ajutor şi
izbucni o mare veselie. Négrel trebui să înceapă de îndată lucră rile de
apropiere.
Câ nd Zacharie o vă zu, sus, pe mama Maheu, amâ ndoi se îmbră ţişară .
— Nu-i cuminte să vă împuiaţi capul cu prostii, avu cruzimea de a le
spune Pierrona, sosită atunci în plimbare pe acolo, din curiozitate.
Dacă Catherine n-o fi acolo, o să vă faceţi pe urmă sâ nge ră u de
pomană .
Avea dreptate. Catherine era poate în altă parte.
— Ia nu mă mai bate la cap! strigă furios Zacharie. Aici e, aşa-mi
spune mie inima!
Mută , cu chipul împietrit, mama Maheu se aşezase iară şi. Şi se
aşternu, din nou, pe aşteptare.
De îndată ce povestea fă cu înconjurul Montsouului, un nou val de
oameni sosi la faţa locului. Nu se vedea nimic, dar nimeni nu se clintea
de acolo, şi trebui ca aceşti curioşi să fie ţinuţi la distantă . Jos se lucra
zi şi noapte. Temâ ndu-se să nu întâ mpine vreun obstacol, inginerul
pusese să se deschidă în vâ nă trei galerii, care, înaintâ nd în adâ nc, se
întâ lneau în punctul în care se bă nuia că se gă sesc minerii fă ră ieşire.
În îngusta gaură a tunelului ce îl să pau nu încă pea decâ t un singur
havator care să taie că rbunele; era înlocuit din două în două ceasuri;
459
iar că rbunele care era încă rcat în coşuri, ca să fie scos afară , trecea din
mâ nă în mâ nă printr-un lanţ de oameni, ce se lungea pe mă sură ce
tunelul să pat se adâ ncea. Treaba merse, la început, foarte repede: se
să pară şase metri într-o zi.
Zacharie că pă tă învoirea de a face parte din echipa de elită a
lucră torilor să pă tori, o echipă de onoare, cu locuri disputate. Ş i se
mâ nia câ nd voiau să -l înlocuiască , după cele două ceasuri
reglementare de muncă . Îşi fura tovară şii de lucru, luâ ndu-le râ ndul,
nu voia să lase tâ rnă copul din mâ nă . Galeria în care să pa el fu curâ nd
mai înaintată decâ t a celorlalţi; se lupta împotriva că rbunelui cu atâ ta
furie, încâ t se auzea înă lţâ ndu-se, din tunelul în care lucra, ră suflarea
lui gră bită , ca duduiala unui cuptor lă untric. Câ nd ieşea de acolo, plin
de noroi şi negru de că rbune, ameţit de oboseală , se pră buşea la
pă mâ nt, trebuind să fie învelit într-o cuvertură . Apoi, clă tinâ ndu-se
încă pe picioare, se înfunda iară şi, şi lupta reîncepea, cu grele lovituri
surde, cu suspine înă buşite, o victorioasă dezlă nţuire de masacru. Din
nefericire, stratul de că rbune devenea tot mai dur, de două ori îşi
frâ nse unealta, deznă dă jduit că nu mai poate înainta la fel de repede.
Că ldura îi era şi ea nesuferită , o dogoare ce creştea cu fiecare metru de
înaintare, de neîndurat în fundul acestei preamă runte gă uri prin care
aerul nu putea să circule. E adevă rat că un ventilator de mâ nă
funcţiona tot timpul, totuşi, aerisirea fă câ ndu-se anevoie, de trei ori
fură scoşi havatori leşinaţi, aproape asfixiaţi.
Négrel tră ia şi el în adâ nc, laolaltă cu lucră torii. I se aducea acolo
mâ ncarea şi dormea uneori vreo două ceasuri, înfă şurat într-o manta,
pe un maldă r de paie. Ceea ce le susţinea curajul era apelul
nefericiţilor de dincolo de zidul de că rbune, semnalul din ce în ce mai
desluşit pe care îl dă deau ca să li se vină mai repede într-ajutor. Acum
suna foarte limpede, avea o sonoritate muzicală , de parcă m ar fi fost
iscat de lamele unui instrument. Ş i el le era că lă uza, sef luau după
această dâ ră cristalină , după cum în bă tă lie se înaintează după
bubuitul tunului. De fiecare dată ce un havator era înlocuit, Négrel
cobora şi mai lovea, lipindu-şi apoi urechea de stâ ncă ; şi pâ nă acum, de
fiecare dată , ră spunsul se întorsese repede şi zorit. Nu mai avea nicio
îndoială , înaintau în direcţia cea bună . Dar ce afurisită încetineală ! Nu
460
vor izbuti să ajungă destul de repede. La început, în primele două zile,
să paseră într-adevă r treisprezece metri; dar în cea de a treia nu mai
izbutiră să sape decâ t cinci metri; apoi doar trei, în cea de a patra zi.
Stratul de că rbune se îngusta şi devenea tot mai dur, în aşa mă sură
incit, de astă dată , cu greutate tă iau din el doi metri pe zi. În cea de a
noua zi, după o trudă supraomenească , înaintarea ajunsese pâ nă la
treizeci şi doi de metri şi, după socoteala lor, mai aveau de stră bă tut
încă vreo două zeci de metri. Pentru cei ce ză ceau acolo fă ră ieşire
începea cea de a două sprezecea zi, adică de două sprezece ori oiţe
două zeci şi patru de ore, fă ră pâ ine, fă ră că ldură , în acele îngheţate
bezne! La gâ ndul acesta cumplit ochii li se umezeau, iar braţele li se
îndâ rjeau la muncă . Pă rea cu neputinţă ca nişte oameni ^a mai poată
supravieţui, îndepă rtatele lovituri începuseră din ajun să slă bească ,
toţi tremurau de frică că dintr-o clipă într-alta ele s-ar putea stinge cu
totul.
Nelipsită , mama Maheu era în fiecare zi acolo, aşezată la gura
puţului. O aducea în braţe pe Estelle, pe care n-avea cum s-o lase
singură de dimineaţă pâ nă seara. Urmă rea astfel progresul ceas cu
ceas, împă rtă şind toate nă dejdile şi toate tristeţile. Grupurile de
oameni ce se adunau ca să privească , şi chiar populaţia din Montsou,
erau stă pâ nite de febra aşteptă rii, fă câ nd întruna tot felul de
presupuneri. Toate inimile din cuprinsul acelor meleaguri bă teau
pentru cei aflaţi jos, în stră fundurile pă mâ ntului.
În cea de a noua zi, la sosirea orei prâ nzului, Zacharie nu ră spunse
câ nd fu chemat ca să fie înlocuit. Era ca nebun şi se înverşuna,
înjurâ nd. Négrel, care ieşise o clipă afară , l-ar fi putut face să asculte
dar nu se aflau acolo decâ t un singur contramaistru şi trei mineri. Fă ră
îndoială că , neavâ nd destulă lumină , Zacharie, furios că din pricina
acestei şovă ielnice lică riri treaba ză bovea, să vâ rşi imprudenţa de a-şi
deschide lampa. Se dă duseră totuşi în această privinţă dispoziţii foarte
severe, că ci se observaseră unele scă pă ri de grizu; gazul se gă sea în
cantită ţi enorme în aceste înguste coridoare fă ră aeraj. Deodată
izbucni o explozie, un val de flă că ri ţâ şni din gaură ca din gura unui tun
încă rcat cu ghiulele. Totul ardea, aerul se aprindea ca praful de puşcă ,
de la un capă t la celă lalt al galeriilor. Contramaistru! Împreună cu cei
461
trei lucră tori fură prinşi în acest torent de vâ lvă tă i, care ţâ şni afară din
puţ într-o erupţie ce împroşcă bucă ţi de rocă şi frâ nturi de schelă rii.
Curioşii adunaţi acolo o luară la goană , mama Maheu se ridică ,
strâ ngâ nd-o la piept pe Estelle, înspă imâ ntată .
Câ nd se întoarseră , Négrel şi lucră torii să i fură cuprinşi de o
cumplită mâ nie. Izbeau cu că lcâ iele în pă mâ nt, ca o mamă vitregă ce-şi
ucide la întâ mplare copiii în toanele tică loasei ei cruzimi. Se devotau,
alergau într-un suflet în ajutorul tovară şilor de lucru, şi, după toate
astea, trebuiau să le mai moară acolo şi alţi oameni! După trei ceasuri
de grea caznă şi de primejdii, câ nd în cele din urmă izbutiră să
pă trundă în galerii, scoaterea victimelor tu lugubră . Nici
contramaistrul, nici lucră torii nu erau morţi, dar trupul le era plin de
cumplite ră ni ce ră spâ ndeau miasme de carne friptă ; respiraseră valuri
de vâ lvă tă i, arsurile le pă trunseseră pâ nă în piept şi scoteau urlete
necurmate, cerâ nd să se îndure de ei şi să -i ucidă . Dintre cei trei
mineri, unul era cel care, în timpul grevei, spă rsese cu o ultimă lovitură
de cazma pompa de la Gaston-Marie, iar ceilalţi doi mai aveau încă
cicatrice pe mâ ini şi degetele jupuite, zdrelite de câ te că ră mizi
zvâ rliseră asupra ostaşilor. Mulţimea, palidă şi fremă tâ ndă , se
descoperi câ nd îi vă zu trecâ nd.
În picioare, mama Maheu, aştepta. Trupul lui Zacharie se ivi, în cele
din urmă . Veşmintele arseseră , iar trupul era un că rbune negru,
calcinat, de nerecunoscut. Strivit de explozie, capu-i pierise dintre
umeri. Ş i câ nd cumplitele-i ră mă şiţe fură întinse pe o targă , paşii
mamei Maheu le urmară în neştire. Din pleoapele-i încinse nu izvora o
lacrimă ; o ţinea în braţe pe Estelle, care aţipise, şi se îndepă rtă , într-o
tragică deznă dejde, cu pă rul vâ lvoi, ră scolit de biciuirea vâ ntului. În
colonie, la auzul celor petrecute, Philomène ră mase îndobitocită , cu
ochii fâ ntâ nă de lacrimi. Dar mama Maheu se şi întorsese, fă ră să
ră sufle o clipă , la Réquillart: îşi însoţise bă iatul şi revenea să -şi aştepte
fata.
Se mai scurseră încă trei zile. Lucră rile pentru salvarea oamenilor
fuseseră reluate, în toiul unor greută ţi de nebă nuit. Din fericire,
galeriile prin care se apropiau nu se pră buşiseră în urma exploziei
grizuului; aerul însă dogorea şi era atâ t de greu şi de viciat, încâ t
462
fusese nevoie sa se instaleze noi ventilatoare. La fiecare două zeci de
minute havatorii se schimbau. Se înainta, nici mă car doi metri nu-i mai
despă rţeau de tovară şii lor de lucru. Dar de astă dată trudeau cu inima
strâ nsă , izbind straşnic doar din sete de ră zbunare că ci zgomotele
încetaseră şi nu se mai auzea mă runta cadenţă limpede a semnalului.
Erau în cea de a două sprezecea zi de muncă şi în cea de a
cincisprezecea de câ nd se petrecuse catastrofa; iar de dimineaţă se
aşternuse o tă cere de moarte.
Noul accident înteţise curiozitatea în Montsou, burghezii puneau la
cale excursii cu atâ ta stă ruinţă , încâ t familia Grégoire se hotă rî să facă
şi ea la fel. Se organiză o plimbare şi se înţeleseră să se ducă la Voreux
cu tră sura lor, în vreme ce doamna Hennebeau le va aduce acolo, cu
caleaşca ei, pe Lucie şi pe Jeanne. Deneulin îi va duce să -i viziteze
şantierul, apoi se vor întoarce prin Réquillart, unde vor afla de la
Négrel pâ nă unde anume ajunseseră cu galeriile să pate şi dacă mai era
vreo nă dejde. Ş i seara vor lua masa împreună .
Câ nd, că tre ceasurile trei, soţii Grégoire, împreună cu fiica lor Cécile,
descinseră din tră sură în faţa minei pră buşite, o gă siră acolo pe
doamna Hennebeau, care sosise cea dintâ i, într-o toaletă bleumarin,
ferindu-se, sub o umbreluţă , de palidul soare al lui februarie. Sub cerul
foarte limpede era un aer că lduţ de primă vară . Domnul Hennebeau
împreună cu Deneulin erau şi ei acolo; şi ea asculta, cu gâ ndul în altă
parte, lă muririle date de Deneulin cu privire la sforţă rile pe care
fuseseră nevoiţi să le facă pentru îndiguirea canalului. Jeanne, care
avea totdeauna la ea un bloc de desen, se apucă să facă schiţe,
entuziasmată de tema prilejuită de cumplita privelişte, în vreme ce
Lucie, aşezată lâ ngă ea pe sfă râ mă tura unui vagon, scotea şi ea
exclamaţii de bucurie, gă sind că totul e de-a dreptul „minunat”. Digul,
neterminat, lă sa să scape valuri, valuri ale că ror bulboane înspumate
se rostogoleau, că zâ nd în cascade care se pierdeau în enorma gaură a
minei înghiţite. Totuşi, craterul acesta se golea, apa sorbită de pă mâ nt
scă dea, dâ nd astfel în vileag înfricoşă torul morman de dă râ mă turi de
pe fund. În lumina blâ ndă a acestei frumoase zile, se vedea o cloacă ,
ruinele unui oraş nă ruit, şi topit în noroi.
— Ş i noi ne pierdem vremea ca să vedem aşa ceva! strigă domnul
463
Grégoire, dezamă git.
Cécile, îmbujorată de să nă toasă ce era, fericită să respire un aer atâ t
de curat, se înveselea, glumea, în vreme ce doamna Hennebeau fă cea o
mutră acră , murmurâ nd:
— Adevă rul este că nu-i nimic frumos în toate astea.
Cei doi ingineri începură să râ dă . Încercară să suscite interesul
vizitatorilor plimbâ ndu-i pretutindeni, lă murindu-le felul în care
funcţionează pompele şi manevra sonetei cu care se bat piloţii. Dar
aceste cuconiţe se nelinişteau. Se înfiorară câ nd li se spuse că pompele
vor funcţiona ani de zile, şase, dacă nu chiar şapte ani, înainte ca puţul
să poată fi reconstruit şi să poată fi scoasă toată apa din mină . Nu, mai
bine să se gâ ndească la altceva; toate groză viile acestea nu puteau
decâ t să le prilejuiască vise urâ te.
— Să plecă m, spuse doamna Hennebeau, îndreptâ ndu-se spre
tră sură .
Jeanne şi Lucie se împotriviră . Cum, atâ t de repede?! Ş i schiţa nu era
terminată ! Voiră să mai ră mâ nă , iar tată l lor le va aduce seara la masă .
Doar domnul Hennebeau luă loc ală turi de soţia sa în caleaşcă , pentru
că şi el voia să stea de vorbă cu Négrel.
— Bine, atunci plecaţi înainte, spuse domnul Grégoire. Venim şi noi
după dumneavoastră , mai avem de fă cut o mică vizită de cinci minute,
aici, în colonie… Plecaţi, luaţi-o înainte, că ci vă ajungem din urmă şi
vom fi în Réquillart odată cu dumneavoastră !
Urcă şi el, după doamna Grégoire şi Cécile; şi în vreme ce tră sură
cealaltă o porni de-a lungul canalului, a lor urcă agale povâ rnişul.
Îşi puseseră în gâ nd ca, odată cu excursia, să facă şi o faptă bună .
Moartea lui Zacharie fă cuse sa le plâ ngă inima de milă pentru tragedia
familiei Maheu, despre care vorbea întregul ţinut. Nu-l plâ ngeau pe
Maheu, pe acest bandit, ucigaş al soldaţilor, pe care aceştia fuseseră
siliţi să -l culce la pă mâ nt ca pe o fiară să lbatică . Doar mama Maheu îi
înduioşa, să rmana femeie care-şi pierduse bă iatul, după ce-şi pierduse
şi bă rbatul, şi a că rei fiică nu mai era poate decâ t un cadavru în fundul
pă mâ ntului; fă ră a mai socoti că se pomenea şi de un bunic infirm, de
un bă iat betejit de picioare, în urma unei alunecă ri de teren, şi de o
fetiţă moartă de foame în timpul grevei. De aceea, cu toate că familia ei,
464
prin urâ ta-i purtare, îşi merita în parte nenorocirile, luaseră totuşi
hotă râ rea să -şi arate marea lor mă rinimie, ca şi dorinţa de uitare şi de
împă care, miluind-o, ducâ ndu-i chiar ei daruri. Două pachete, învelite
cu grijă , se aflau în tră sură , sub scă unelul din faţă .
O femeie bă trâ nă ară tă vizitiului casa familiei Maheu. la numă rul 16
al celui de-al doilea corp de case. Dar după ce soţii Grégoire coborâ ră
cu pachetele, bă tură zadarnic şi începură , în cele din urmă , să lovească
cu pumnii în uşă , fă ră să capete nici de astă dată vreun ră spuns: din
casă , bă tă ile ră sunau jalnic, ca dintr-o locuinţă pustiită de doliu,
încremenită şi întunecată , pă ră sită de cine ştie câ nd.
— Nu e nimeni, spuse Cécile dezamă gită . Plicticoasă treabă ! Ce să
facem cu toate lucrurile astea?
Deodată , se deschise uşa de ală turi şi se ivi cumă tră Levaque.
— Vai, domnule şi doamnă , mii de scuze! Iertaţi-mă , domnişoară !…
Pe vecina mea o că utaţi? Dar nu-i acasă , e la Réquillart…
Într-o vorbă rie fă ră sfâ rşit le spuse povestea, repetâ nd întruna că
oamenii trebuiau să se ajute între ei şi că îi luase în grija ei pe Lénore şi
pe Henri, ca mama Maheu să se poată duce acolo şi să aştepte.
Privirile-i alunecară la pachete şi ajunsese, din vorbă în vorbă , să
spună că fiică -sa ră mă sese vă duvă şi, cu ochii scă pă râ nd de lă comie,
să -şi dea în vileag propria ei mizerie. Apoi, cu aerul unui om tare
şovă ie, murmură :
— Cheia e la mine. Dacă domnul şi doamna ţin neapă rat… bunicul e
acasă .
Familia Grégoire o privea, buimă cită . Cum se poate, bunicul era
acasă ? Dar nu se auzea niciun ră spuns. Dormea adică ? Ş i în clipa în
care cumă tră Levaque se hotă rî să descuie uşa, ceea ce vă zură înă untru
îi fă cu să ră mâ nă locului, pe prag.
Bonnemort stă tea acolo singur, cu ochii mari şi împietriţi, înţepenit
pe un scaun, în faţa sobei îngheţate. În juru-i încă perea pă rea şi mai
largă , fă ră cucul din perete, fă ră mobilele de brad, care o însufleţeau
altă dată ; şi nu mai ră mă seseră pe verzuia goliciune a pereţilor decâ t
portretele împă ratului şi împă ră tesei, ale că ror buze roşii înfă ţişau un
binevoitor surâ s oficial. Bă trâ nul nici nu se clintea, pleoapele nu-i
clipiră la nă vala luminii prin uşa deschisă şi ră mase aşa cum era, cu
465
aerul prostit, ca şi cum nici nu i-ar fi vă zut intrâ nd pe toţi aceşti
oameni. Jos, la picioare, avea o farfurioară cu cenuşă , ca acelea ce li se
pun pisicilor ca să -şi facă nevoile în ele.
— Nu-i luaţi, vă rog, în seamă , nepoliteţea, spuse îndatoritoare
cumă tră Levaque. Se pare că i s-a rupt ceva în creier. Se împlinesc două
să ptă mâ ni de câ nd n-a mai scos o vorbă .
Dar un acces îl zgudui pe bă trâ nul Bonnemort, o hâ râ ială în gâ t,
pornită parcă din adâ ncul pâ ntecelui, şi scuipă în farfurie o flegmă
groasă şi neagră . Cenuşa era vâ scoasă de noroi de că rbune, tot
că rbunele din mină , pe care şi-l smulgea din gâ tlej. Dar se şi înţepenise
iară şi pe scaun. Nu se mai clintea decâ t câ nd şi câ nd. la rare ră stimpuri,
doar pentru a scuipa.
Tulburaţi, îngreţoşaţi, membrii familiei Grégoire se că zneau totuşi
să spună câ teva vorbe prieteneşti şi de încurajare.
— Ei, dragul meu, spuse domnul Grégoire, prin urmare dumneata
suferi de bronşită ?
Bă trâ nul, cu ochii pe perete, nu-şi întoarse capul. Iar tă cerea se
aşternu din nou, apă să toare.
— Ar trebui să bei puţin ceai, adă ugă doamna.
Bă trâ nul ră mase mai departe în muta-i înţepenire.
— Ia spune, tă ticule, murmură Cécile, ni s-a zis doar că este infirm,
dar noi nu ne-am gâ ndit la asta…
Ş i îşi curmă vorba, foarte încurcată . După ce pusese pe masă o
bucată de rasol şi două sticle de vin, desfă cea acum cel de-al doilea
pachet, din care scoase o pereche de bocanci enormi. Era darul
destinat bunicului şi, nă ucită , ţinea câ te un bocanc în fiecare mâ nă ,
privind lung la picioarele umflate ale bietului om, care nu va mai putea
merge, desigur, niciodată .
— Astea-ţi sosesc cam tâ rziu, nu-i aşa, dragul meu? reluă domnul
Grégoire, ca să mai dreagă puţin lucrurile. N-are a face, oricâ nd sunt
bune la ceva.
Bă trâ nul Bonnemort nu-l auzi şi nu-i ră spunse; ră mase aşa, cu
înfricoşă toru-i chip rece şi împietrit.
Atunci Cécile puse bocancii jos pe furiş, lâ ngă perete. Dar, cu oricâ tă
luare-aminte îi aşezase, se auzi, totuşi, zgomotul ţintelor atingâ nd
466
duşumeaua şi prezenţa acelor bocanci enormi în odaie deveni
stingheritoare.
— Nici pomeneală ! Să -l tai, şi tot n-o să mulţumească ! strigă
cumă tră Levaque, privind cu jind la ghete. Să -mi fie cu iertă ciune, dar
stricaţi orzul pe gâ şte.
Mai vorbi, dâ ndu-şi toată osteneala să -i atragă pe soţii Grégoire la
ea în casă , cu gâ ndul de a scoate ceva de la ei înduioşâ ndu-i. În cele din
urmă , nă scoci un pretext: îi lă udă pe Henri şi pe Lénore, nişte pă puşi,
dră guţi şi tare cuminţi; şi ce deştepţi, ră spund ca nişte îngeraşi la tot
felul de întrebă ri!… Ă stia au să le spună tot ceea ce domnul şi doamna
ar vrea să afle.
— Vrei să intră m o clipă , scumpa mea? o întrebă taică -su, bucuros
că poate ieşi de acolo.
— Da, vin îndată , ră spunse ea.
Cécile ră mase singură cu Bonnemort. Ceea ce o fă cuse să ră mâ nă
locului, neclintită , tremurâ nd fascinată , era simţă mâ ntul că îi era
cunoscut chipul acestui bă trâ n: unde mai întâ lnise ea oare faţa aceasta
pă trată , lividă , tatuată de că rbune? Ş i deodată îşi aduse aminte, prin
închipuire i se perindă valul unei gloate urlâ nde ce o înconjura şi simţi
nişte mâ ini îngheţate care o strâ ngeau de gâ t. El era, îl regă sise pe acel
om şi-i privea mâ inile aşezate pe genunchi, mâ ini de lucră tor deprins
să stea pe vine şi a că rui putere îi e toată în ele, zdravene încă , în ciuda
vâ rstei. Încet-încet, Bonnemort pă rea că se trezeşte; o vedea,
cercetâ nd-o la râ ndu-i şi el, cu privirea ochilor să i prostiţi. O vâ lvă taie
îi încinse obrajii, o strâ mbă tură nervoasă îi schimonosea gura, din care
se prelingea o neagră dâ ră de salivă . Atraşi într-un fel unul de celă lalt,
ră maseră amâ ndoi faţă în faţă , ea, înfloritoare, fragedă şi grasă de atâ t
de îndelunga trâ ndă vie şi de huzurul unei stirpe ghiftuite, el, umflat de
apă , pecetluit de jalnica hidoşenie a unui dobitoc pră pă dit de muncă ,
mă cinat din tată -n fiu de un veac de trudă şi de flă mâ nzire.
După un ră stimp de zece minute, câ nd soţii Grégoire, miraţi că
Cécile nu venise încă , intrară în casa mamei Maheu, izbucniră într-un
urlet sfâ şietor. Fata lor ză cea cu faţa vâ nă tă , la pă mâ nt, sugrumată . Pe
gâ tul ei, degetele îşi lă saseră roşia pecete a unei mâ ini de gigant.
Bonnemort, clă tinâ ndu-se pe picioarele-i ţepene, se pră buşise lâ ngă ea,
467
fă ră a se mai putea ridica. Mâ inile îi erau încă crispate ca nişte gheare,
bă trâ nul privea lumea cu îndobitocită că ută tură a ochilor să i că scaţi.
Ş i, în că dere, farfurioara se spă rsese, împră ştiind cenuşa; noroiul
Négrel flegme împroşcase toată încă perea în vreme ce perechea de
bocanci şedea cuminte, neatinsă , lipită de perete.
Niciodată nu mai fu cu putinţă să se ştie limpede cum se petrecuseră
lucrurile. Cécile de ce se apropiase, oare, de el? în ce chip putuse
Bonnemort, aşa înţepenit pe scaun cum era, s-o înşface de gâ t? Fireşte
că , după ce izbutise s-o înhaţe, trebuie să se fi înverşunat, încleştâ nd-o
fă ră încetare, rostogolit cu ea pe jos, înă buşindu-i strigă tele, pâ nă la cel
din urmă horcă it de moarte. Niciun zgomot, niciun scâ ncet nu
stră bă tuse prin peretele subţire ce despă rţea cele două case
învecinate. Nu putură să creadă decâ t în izbucnirea unei porniri de
nebunie, într-o neînţeleasă sete de a ucide, stâ rnită de albeaţa de nea a
acestui gâ t de fecioară . Era uluitoare o asemenea să lbă ticie la acest
bă trâ n infirm, care îşi dusese veacul ca un om de treabă , ca o vită
supusă , vră jmaş al ideilor noi. Buruiana că rei un, chiar sieşi
necunoscută , înveninâ ndu-l pe nesimţite, i se urcase la creier?
Groză via întâ mplă rii impuse încheierea că omul fă cuse ce fă cuse într-o
desă vâ rşită neştire şi că fapta aceasta a fost crima unui idiot.
Între timp, soţii Grégoire, în genunchi, plâ ngeau în hohote,
înecâ ndu-se de durere. Fiica lor adorată , fata aceasta dorită atâ ta amar
de vreme, şi apoi copleşită de tot ră sfă ţul de care erau în stare, pe care
se duceau, în vâ rful picioarelor, s-o privească dormind, pe care
niciodată n-o socoteau destul de bine hră nită , niciodată destul de
grasă ! Era pră buşirea a înseşi vieţii lor, la ce le-ar folosi să mai tră iască
acum, câ nd ea nu mai era pe lume?
Cumă tră Levaque, înfiorată de spaimă , striga:
— Vai de mine! Ce-a fă cut tică losul ă sta bă trâ n?! Cine s-ar fi putut
aştepta la una ca asta!… Ş i mama Maheu, care o să se întoarcă de-abia
diseară ! Ce spuneţi? Să dau o fugă s-o caut?
Ră puşi, tată l şi mama Cécilei nu ră spunseră .
— Cum? Dacă socotiţi că e nimerit… mă duc s-o chem.
Dar, înainte de-a ieşi, cumă tră Levaque ochi ghetele, şi gâ ndu-i
ră mase la ele. Toată colonia forfotea, mulţimea începuse să se şi
468
înghesuie. S-ar prea putea să le fure cineva. Ş i apoi nu mai exista niciun
bă rbat în casa asta să le încalţe. Le luă binişor şi plecă cu ele. Erau, cu
siguranţă , taman pe piciorul lui Bouteloup.
La Réquillart, soţii Hennebeau şi Négrel aşteptară multă vreme
familia Grégoire. Inginerul, ieşind din mină , le dă dea amă nunte: erau
speranţe ca în seara aceea să dea peste victimele catastrofei; dar nu
vor gă si, desigur, decâ t nişte cadavre, că ci stă ruia aceeaşi necurmată
linişte de moarte. În spatele inginerului, mama Maheu, aşezată pe o
grindă , asculta, albă ca varul, câ nd sosi vecina Levaque şi-i povesti
grozava ispravă a bă trâ nului. Nu fă cu decâ t un prea vă dit gest de
neră bdare şi de enervare. Totuşi, o urmă .
Doamna Hennebeau era gata să leşine. Ce cumplită groză vie! Biata
Cécile, atâ t de veselă în ziua aceea, atâ t de plină de viaţă doar cu un
ceas înainte! Domnul Hennebeau fu nevoit s-o ducă pe nevastă -sa
pentru o clipă în coliba bă trâ nului Mouque. Cu degetele-i
neîndemâ natice îi desfă cu copcile, tulburat de mirosul de mosc pe
care-l ră spâ ndea bluza-i deschisă . Ş i pe câ nd, cu şiroaie de lacrimi pe
obraz, ea îl strâ ngea în braţe pe Négrel, înspă imâ ntat de această
moarte, care, într-o singură clipă , îi ză dă rnicise că să toria, soţul,
privindu-i cum se vă ică reau împreună , se simţi scă pat de o mare grijă .
Nenorocirea aceasta dregea toate lucrurile: domnul Hennebeau,
gâ ndindu-se cu groază la vizitiul să u, îl prefera pe nepot.

În fundul puţului, nefericiţii lă saţi în pă ră sire urlau de groază . Apa

le ajunsese acum pâ nă la brâ u. Nă uciţi de vuietul Torentului, cele din
urmă pră buşiri ale ghizdului le dă deau impresia că aud trosnind şi
nă ruindu-se catapeteasma lumii; şi ceea ce-i înnebunea de-a binelea
era nechezatul cailor ce nu puteau ieşi din grajd; era un urlet de
moarte, cumplit şi de neuitat, horcă itul de fiară înjunghiata.
Mouque îl lă sase slobod pe Bataille. Bă trâ nul cal privea tremurâ nd,
469
cu ochii că scaţi şi sticloşi, la apa în necurmată creştere. Camera de
acces în orizont se umplea cu repeziciune, se vedea limpede creşterea
apelor verzui la roşietica lumină a celor trei lă mpi ce ardeau încă sub
boltă . Ş i, deodată , câ nd simţi contactul cu apa îngheţată , calul o porni
într-un galop bezmetic, se înfundă şi dispă ru în adâ ncul uneia dintre
galeriile de transport.
Atunci, oamenii, înnebuniţi de primejdia morţii, o rupseră şi ei la
fugă , pe urmele calului.
— Ce dracu să mai facem pe-aici?! strigă Mouque. Să încercă m prin
Réquillart.
Gâ ndul că ar putea afla o ieşire prin vechea mină învecinată , dacă ar
ajunge înainte ca apa să le taie drumul, îi fă cea să alerge acum într-
acolo. Cei două zeci de oameni, înghesuindu-se unul după altul, îşi
înă lţau lă mpile în aer, ca să nu le stingă apa. Spre norocul lor, galeria
urca în pantă lâ nă , şi stră bă tură două sute de metri luptâ nd împotriva
valurilor, fă ră să fie stâ njeniţi de creşterea apelor. Stră vechi eresuri
aţipite se trezeau în sufletele acestea înfricoşate, care invocau puterile
pă mâ ntului, că ci nu înfruntau decâ t ră zbunarea pă mâ ntului, ce-şi
slobozea sâ ngele vâ nei, de vreme ce oamenii îi tă iaseră o arteră . Un
bă trâ n bâ iguia vorbele unei de mult uitate rugă ciuni, întorcâ ndu-şi
ră sfiratele-i degete în vă zduh, ca să potolească hainele duhuri ale
minei.
Dar, câ nd ajunseră la cea dintâ i ră spâ ntie, izbucni între ei o
neînţelegere. Gră jdarul voia s-o pornească la stâ nga, iar alţii jurau că ar
tă ia drumul luâ nd-o la dreapta. Sfada le fură un minut.
— Ei, asta-i! N-aveţi decâ t să vă lă saţi ciolanele aici, că nici nu mă
sinchisesc de voi! urlă furios Chaval. În ce mă priveşte, eu o iau pe-aici.
O luă la dreapta, cu încă doi tovară şi de lucru, care-l urmară . Ceilalţi
alergară mai departe în urma lui Mouque, care crescuse de mic copil
prin mina Réquillart. Totuşi, îl cuprinseră şi pe el îndoielile, neştiind
încotro s-o apuce. Oamenii îşi pierdeau capul, vechi lucră tori nu mai
cunoşteau galeriile, a că ror reţea se încâ lcise parcă în faţa lor. La
fiecare ră scruce nesiguranţa îi ţinea în loc, şi trebuia, totuşi, să ia o
hotă râ re.
É tienne alerga în urma tuturor din pricina Catherinei, că reia, de
470
oboseală şi de spaimă , i se tă iaseră picioarele. El ar fi fugit la dreapta,
cu Chaval, că ci îl socotea pe drumul cel bun dar îl lă sase să plece,
ră mâ nâ nd să înfrunte chiar primejdia de a pieri acolo. De altfel,
împră ştierea oamenilor continua, unii tovară şi de lucru o luaseră şi ei
pe alte drumuri, şi nu mai ră mă seseră decâ t şapte oameni în urma
bă trâ nului Mouque.
— Prinde-te de gâ tul meu, o să te duc în spinare, îi spuse É tienne
fetei, vă zâ nd-o cum i se sfâ rşesc puterile.
— Nu, nu, lasă , murmură ea, nu mai pot, mai bine să mor mai
repede…
Ză boveau întruna, ră mă seseră cu cincizeci de metri în urmă , iar
É tienne o ridică cu toată împotrivirea ei, câ nd deodată galeria se
astupă : un bloc enorm, care se pră buşi, le tă ie drumul, despă rţindu-l
de ceilalţi. Straturile, pă trunse de inundaţie, se surpau din toate
pă rţile. Fură nevoiţi să se întoarcă înapoi. Apoi nu-şi mai dă dură seama
încotro merg. Totul se sfâ rşise, trebuiau să renunţe la gâ ndul de a mai
ieşi la suprafaţă prin Réquillart. Singura lor nă dejde era de a ajunge în
fronturile de lucru superioare, unde vor veni poate să -i scape, dacă
apele vor scă dea.
În cele din urmă , É tienne recunoscu vâ na Guillaume.
— A, bine, spuse el, ştiu unde ne află m. Ei, fir-ar să fie! eram pe
drumul cel bun, dar acum s-a dus dracului!… Uite ce: mergem drept
înainte şi o să ne urcă m prin horn.
Apa le ajunsese la piept; mergeau foarte încet. Atâ ta vreme câ t vor
mai avea lumină , nu-şi vor pierde nă dejdea; şi stinseră una din lă mpi,
pentru a economisi gazul, pe care socoteau că îl vor turna în cealaltă .
Ajunseră pâ nă la horn, câ nd un zgomot, în urmă -le, îi fă cu să se
întoarcă . Nu cumva erau tovară şii lor de lucru care, opriţi şi ei în drum,
se întorceau? O ră suflare gâ fâ ia în depă rtare, nu-şi puteau lă muri
această vijelie ce se apropia, într-o înspumată împroşcare de clă buci. Ş i
scoaseră un strigă t câ nd dă dură cu ochii de o uriaşă matahală
albicioasă , ce zvâ cnea din umbră , zbă tâ ndu-se să -i ajungă prin spaţiul
îngust dintre armă turile de lemn printre care se strivea.
Era Bataille. Plecâ nd din sala de acces, o pornise în galop prin
galeriile înecate în beznă , ca nebun. Pă rea că îşi cunoaşte drumul în
471
acest oraş subteran, în care îşi ducea viaţa de unsprezece ani, iar ochii
să i vedeau limpede în noaptea cea veşnică a hă ului unde tră ise. Galopa,
galopa întruna, plecâ ndu-şi capul, strâ ngâ ndu-şi picioarele,
strecurâ ndu-se prin aceste tuneluri înguste ale pă mâ ntului, de tot
neîncă pă toare pentru mă tă hă losu-i trup. Drumuri se succedau, se
resfirau ră spâ ntii, fă ră ca el să şovă ie o clipă . Încotro se ducea oare?
Poate colo sus, că tre vedenia priveliştilor de odinioară , din tinereţe,
că tre meleagurile unde se pomenise pe lume, pe ţă rmul Scarpei, că tre
locul în care, într-o nedesluşită aducere-aminte, mai vedea încă
soarele, spâ nzurâ nd înflă că rat în vă zduh, ca o lampă uriaşă . Voia să
tră iască , ceva prinse a miji în amintirea-i de dobitoc, dorul de a mai
sorbi aerul plaiurilor îl mâ na drept înainte, pâ nă ce va dibui gaura prin
care va izbucni afară , sub calda boltă a cerului, în plină lumină . Ş i o
ră zvră tire îi spulbera vechea resemnare, groapa aceasta ucigaşă îl mai
şi omora, după ce îl orbise. Apa, care-l hă ituia din urmă , îi biciuia
coapsele, îl muşca de crupă . Dar, pe mă sură ce se înfunda, galeriile se
îngustau tot mai mult, devenind tot mai scunde, apropiindu-şi pereţii.
El galopa totuşi înainte, jupuindu-se, sfâ rtecat de lemnă riile
armă turilor ce-i smulgeau de pe picioare fâ şii de carne. Din toate
pă rţile, mina pă rea că se strâ nge în jurul lui, ca să -l înhaţe şi să -l
stâ lcească .
Câ nd Bataille ajunse aproape de ei, É tienne şi Catherine îl vă zură
prins între stâ nci. Se poticnise şi-şi frâ nsese amâ ndouă picioarele
dinainte. Cu cea din urmă sforţare se mai tâ rî câ ţiva metri. Dar trupul
nu i se mai putu strecura şi ră mase prins acolo, încleştat între pereţii
de pă mâ nt. Mai întinse capul sâ ngerâ nd, iscodind încă , cu privirea
ochilor să i mari şi tulburi, vreo ieşire. Apa îl acoperea repede; începu
să necheze, un horcă it prelung, sfâ şietor, horcă itul cu care pieriseră în
grajd şi ceilalţi cai. Urmă o agonie înfricoşă toare; bă trâ nul animal, cu
trupul frâ nt, strâ ns ca într-o menghine, se zbă tu în aceste stră funduri,
departe de lumina zilei. Necurmat îi era sfâ şietorul urlet, pe care valul
ce-i acoperea coama îl fă cea să izbucnească şi mai horcă it prin că scata-
i gură întinsă în afară . Mai zvâ cni cel din urmă geamă t, zgomotul surd
al unui butoi ce se umple. Apoi se aşternu o adâ ncă tă cere.
— Ah, Doamne, ia-mă de-aici, ia-mă de-aici… se tot jelea Catherine.
472
Vai! Doamne! Mi-e frică , nu vreau să mor… Ia-mă de-aici… ia-mă de
aici!
Vă zuse cum arată moartea. Nici puţul pră buşit, nici mina inundată
nu o înspă imâ ntaseră ca vaietele de agonie ale lui Bataille. Le auzea
necontenit, îi vâ jâ iau în urechi, i se înfiora carnea pe ea.
— Ia-mă de-aici… ia-mă de-aici!
É tienne o ridicase şi o ducea cu el. De altminteri, nici nu mai era
chip de ză bavă ; urcară în horn, uzi pâ nă la gâ t. Trebuia s-o ajute pentru
că , singură , nu mai avea puterea să se caţă re pe lemnă rii. De trei ori i
se pă ru că îi va scă pa din mină , că se va pră buşi în marea cea adâ ncă , al
că rei flux mugea în urma lor. Totuşi avură ră gazul să ră sufle câ teva
minute câ nd dă dură peste prima galerie neinundată încă . Apa se ivi şi
acolo, iar ei trebuiră să urce mai departe. Ş i vreme de ceasuri întregi
urcară întruna, goniţi din galerie în galerie de creşterea apelor ce-i
silea să înainteze tot mai sus. În cea de a şasea galerie, o clipă de
domolire a potopului îi înfioră de nă dejde: li se pă rea că nivelul apelor
nu va mai creşte. Dar apele reîncepură să crească şi mai repede, iar ei
trebuiră să se caţă re în cea de a şaptea galerie, apoi în cea de a opta.
Mai ră mă sese una singură , şi câ nd ajunseră în ea, se uitară cu
îngrijorare la fiecare centimetru cu care sporea nivelul apei. Dacă nu
încetează creşterea apelor vor muri, oare, ca bă trâ nul cal, stâ lcit de
tavan, cu gura astupată de apă ?
Se auzeau zgomote de pră buşiri în fiecare clipă . Întreaga mină era
zguduită , maţele ei prea subţiri plesneau din pricina presiunii uriaşei
cantită ţi de apă ce le umplea. La capă tul galeriilor, aerul, alungat spre
fund, se comprima, îşi fă cea loc cu explozii teribile printre rocile
cră pate şi printre straturile ră vă şite. Era înfricoşă torul vacarm al
cataclismelor lă untrice, o pă rticică din stră vechile convulsiuni ale
pă mâ ntului, pe câ nd potopurile îl ră scoleau, nă ruind munţii sub
întinsurile câ mpiilor.
Iar Catherine, zguduită , ză pă cită de aceste necurmate pră buşiri, îşi
împreuna mâ inile, bâ iguind fă ră încetare mereu aceleaşi cuvinte:
— Nu vreau să mor!… Nu vreau să mor!…
Ca s-o liniştească , É tienne îi jura că apele ră mă seseră pe loc. Fuga
lor dura de şase ceasuri încheiate, trebuiau să vină oamenii să -i scape
473
de acolo. Ş i el spunea că trecuseră şase ore fă ră să ştie, că ci pierduse
noţiunea exactă a timpului. În realitate se scursese o zi întreagă câ t
urcaseră prin vâ na Guillaume.
Uzi leoarcă , dâ rdâ ind de frig, se aşezară . Ea se dezbră că , fă ră să se
simtă stingherită de É tienne, ca să -şi stoarcă veşmintele, apoi îşi puse
pantalonii şi surtucul, care i se uscară pe trup. Cum ea era cu picioarele
desculţe, iar el avea saboţi, o sili să -i încalţe. Acum puteau aştepta;
micşoraseră flacă ra lă mpii, mulţumindu-se cu o palidă lică rire de
candelă . Dar simţiră nişte crampe sfâ rtecâ ndu-le pâ ntecele, şi atunci
amâ ndoi îşi dă dură seama că leşinau de foame. Pâ nă în acea clipă ,
uitaseră că tră iesc. Câ nd începuse catastrofa erau nemâ ncaţi, şi tocmai
acum îşi regă siră feliile de pâ ine, umflate de apă , fă cute ciulama.
Catherine trebui să se supere ca să -l facă să -şi ia şi el partea lui. De
îndată ce ispră vi de mâ ncat, adormi de oboseală , culcată pe pă mâ ntul
rece. É tienne, hă rţuit de nesomn, o veghea, cu capul sprijinit în mâ ini,
cu ochii ţintă într-un punct.
Câ te ceasuri să fi trecut oare aşa? N-ar fi putut spune. Tot ceea ce
ştia era că prin gaura hornului vă zuse ivindu-se din nou valul negru şi
mişcă tor, fiara aceea a că rei spinare se umfla, fă ră încetare, ca să -i
ajungă . La început fu doar o panglică subţire, un şarpe mlă dios ce se
întindea; apoi, se prefă cu într-un brâ u, ce prinse a se zbate, tâ râ ndu-se;
şi, curâ nd, apa îi ajunse: picioarele fetei adormite se udară . Neliniştit,
stă tea în cumpă nă dacă s-o trezească . Nu era, oare, cruzime s-o smulgă
din acest somn, din cotropitoarea neştiinţă ce-o legă na, poate, într-un
vis de viaţă la aer liber, în lumina soarelui? Şi, de altminteri, încotro să
fugă ? Tot zbuciumâ ndu-se, îşi aduse aminte că planul înclinat,
amenajat în această parte a vâ nei, se întâ lnea, cap la cap, cu planul care
deservea camera de acces a orizontului superior. Era, aşadar, o ieşire.
O lă sa să mai doarmă câ t mai mult cu putinţă , privind la apele ce urcau
şi pe care le aştepta să -i alunge şi de acolo. În cele din urmă o trezi
binişor, iar ea tresă ri, speriată .
— Ah, Doamne, e adevă rat! Iar începe groză via, Doamne!
Aducâ ndu-şi aminte de toate câ te se întâ mplaseră , se jeluia că iară şi
va da cu ochii de moarte.
— Nu, nu, linişteşte-te, murmură el. Se poate trece, ţi-o jur.
474
 Pentru a ajunge la planul înclinat, trebuiau sa înainteze îndoiţi de
mijloc, uzi din nou pâ nă la umeri. Iar urcarea reîncepu şi mai
primejdioasa decâ t pâ nă acum, prin acest tunel, în întregime armat cu
lemn, lung de o sută de metri. La început voiră să întindă cablul şi să
fixeze jos unul dintre că rucioare, că ci dacă celă lalt ar fi coborâ t în timp
ce ei urcau, i-ar fi strivit. Dar nimic nu se mişcă , o piedică stricase
mecanismul. Se hotă râ ră să urce totuşi, necutezâ nd să se folosească de
acest cablu care îi stingherea. É tienne mergea în urma ei, sprijinind-o
cu capul câ nd aluneca. Deodată se izbiră de un maldă r de spă rturi de
grinzi care barau planul. Mase de pă mâ nt alunecaseră , şi nă ruirea le
împiedica înaintarea în susul planului. Din fericire, o uşă se deschidea
în locul acela şi ieşiră într-o galerie.
În faţa lor lumina unei lă mpi îi înmă rmuri. Un bă rbat le striga,
furios:
— Alţi şmecheri, tot atâ t de proşti ca mine!
Îl recunoscură pe Chaval, blocat acolo de o alunecare, ale că rei
dă râ mă turi astupau planul înclinat, iar ceilalţi doi tovară şi de lucru
care plecaseră cu el chiar şi ră mă seseră în drum, cu capetele strivite. El
însă , ră nit la cot, avusese curajul să se reîntoarcă , tâ râ ndu-se pe
genunchi, să le ia lă mpile şi să -i scotocească prin buzunare, ca să le
fure feliile de pâ ine. Pe câ nd se îndepă rta de ei, o ultimă pră buşire,
chiar în spatele lui, astupase galeria.
Îndată îşi jură să nu împartă merindele cu oamenii aceştia care se
iviseră din fundul pă mâ ntului. I-ar fi omorâ t. Apoi, la râ ndu-i, îi
recunoscu şi el, iar mâ nia i se potoli. Începu să râ dă , să râ dă , fă câ nd
haz de necaz:
— Ah, tu eşti, Catherine! Da, ţi-am trâ ntit uşa în nas de ţi l-am
zdrelit, şi tot ai venit după omul tă u. Bine, bine, o să -ţi oblojesc eu
rana!
Se prefă cea a nu-l fi vă zut pe É tienne. Acesta din urmă , tulburat de
întâ lnire, fă cuse o mişcare ca pentru a o apă ra pe încă rcă toarea de
vagonete, care se lipea de el. Totuşi, trebuia să primească lucrurile aşa
cum erau. Îl întrebă simplu şi firesc pe Chaval, ca şi cum doar cu o oră
înainte s-ar fi despă rţit cei mai buni prieteni:
— Te-ai uitat în fund? Nu cumva se poate trece prin fronturile de
475
lucru?
— Da, pe dracu, prin fronturile de lucru! Ş i ele-s pră buşite! Suntem
între doi pereţi, capcană de şoareci, nu alta! Dacă vrei, n-ai decâ t să te
întorci pe planul înclinat, dar numai dacă eşti bun scufundă tor.
Într-adevă r, apa urca; i se auzea plescă itul. Retragerea le şi fusese
tă iată . Chaval avea dreptate: capcană de şoareci era: un capă t de
galerie astupată , şi în faţă şi în spate, de alunecă ri de teren. Nicio ieşire
cu putinţă , tustrei erau îngropaţi.
— Ce faci, ră mâ i? întrebă Chaval în zeflemea. Nici n-ai ceva mai bun
de fă cut, şi dacă -mi dai pace, în ce mă priveşte, n-am să -ţi spun nici
mă car o vorbă . Mai e loc aici pentru doi oameni… Om vedea care dintre
noi o să crape cel dintâ i, dacă , bineînţeles, nu ni se vine în ajutor, ceea
ce, de altfel, mi se pare cam greu.
É tienne ră spunse:
— Dacă ciocă nim semnalul, s-ar putea să fim auziţi.
— Am obosit de câ nd tot ciocă nesc… Poftim, încearcă şi tu cu piatra
asta.
É tienne ridică de jos bucata de gresie, pe care celă lalt o şi
sfă râ mase, şi ciocă ni în vâ na de că rbune, în fund, apelul minerilor, o
succesiune de lovituri prin care lucră torii în primejdie îşi semnalează
prezenţa. Apoi îşi lipi urechea, ca să asculte. Se încă pă ţâ nă , reîncepâ nd
de două zeci de ori. Niciun zgomot nu ră spundea.
În tot acest ră stimp, Chaval se prefă cu a-şi pune în ordine, cu toată
nepă sarea, mica-i gospodă rie, întâ i îşi aşeză în râ nd cele trei lă mpi, la
perete: una singură ardea, celelalte vor fi de folos mai tâ rziu. Apoi puse
pe o bucată de grindă cele două felii de pâ ine pe care le mai avea încă .
Acesta-i era bufetul: o s-o poată întinde două zile cu ce avea acolo dacă
va fi chibzuit. Se întoarse spre ceilalţi, spunâ nd:
— Ş tii, Catherine, jumă tate e pentru tine, dacă ţi-o fi prea foame.
Catherine tă cea. Faptul că se gă sea iar între aceşti doi bă rbaţi îi
umplea pâ nă sus paharul amă ră ciunilor.
Ş i începură ceasuri groaznice. Nici Chaval, nici É tienne nu
deschideau gura, şezâ nd jos pe pă mâ nt, la câ ţiva paşi unul de celă lalt.
La observaţia celui dintâ i, al doilea îşi stinse lampa: o inutilă risipă de
lumină ; apoi, între ei, aceeaşi tă cere. Catherine se culcase lâ ngă
476
É tienne, neliniştită de privirile pe care i le arunca fostul ei curtezan.
Ceasurile se scurgeau, se auzea murmurul apei ce urca fă ră încetare, în
vreme ce, câ nd şi câ nd, zguduiri adâ nci, ră sunete îndepă rtate vesteau
cele din urmă pră buşiri ale minei. Câ nd lampa se goli de gaz şi fu
nevoie să o deschidă pe cealaltă , ca s-o aprindă , frica de grizu îi stă pâ ni
o clipă ; dar preferau să sară în aer într-o clipă decâ t să zacă în beznă ;
nu se întâ mplă însă nimic; nu era pe acolo grizu. Se lungiră din nou,
ceasurile începură iară şi să curgă .
Un zgomot îi emoţionă pe É tienne şi pe Catherine, care ridicară
capul. Chaval se apucase să mă nâ nce: îşi tă iase jumă tate dintr-o felie şi
mesteca îndelung, ca nu cumva, din lă comie, să înghită prea repede tot
ce avea. Ei, chinuiţi de foame, îl priveau.
— Într-adevă r, nu vrei şi tu? o întrebă pe fată cu aerul să u
provocă tor. Ră u faci.
Catherine coborâ se ochii în pă mâ nt, din teama de a nu primi; simţea
atâ t de groaznice crampe în stomac, încâ t îi dă deau lacrimile. Dar
înţelegea ce vrea el; chiar de dimineaţă îi simţise ră suflarea pe gâ t; era
iară şi stă pâ nit de una dintre acele pofte bestiale, în prada că rora se
zvâ rcolea de câ te ori o vedea lâ ngă É tienne. Privirile lui aveau o flacă ră
pe care ea o cunoştea foarte bine, flacă ra clipelor lui de gelozie, câ nd se
nă pustea asupră -i lovind-o cu pumnii, învinuind-o de tot felul de
blestemă ţii fă cute cu chiriaşul maică -sii. Iar ea nu voia şi tremura că ,
întorcâ ndu-se la el, i-ar dezlă nţui iară şi pe amâ ndoi, unul împotriva
celuilalt, în această hrubă îngustă în care tră geau să moară . Doamne,
oare nu puteau să termine viaţa în bună înţelegere?
În ceea ce-l privea pe É tienne, el ar fi primit mai curâ nd să moară de
foame decâ t să -i cerşească lui Chaval o bucată de pâ ine. Tă cerea
devenea tot mai grea, pă rea că se scurge o întreagă veşnicie în această
încetineală a monotonelor minute, ce treceau unul câ te unul, fă ră nicio
lică rire de nă dejde. Trecuse o zi de câ nd erau împreună , acolo, fă ră
nicio ieşire. Flacă ra celei de a doua lă mpi devenea palidă şi o aprinseră
pe a treia.
Chaval începu să muşte din cealaltă felie de pâ ine şi mormă i:
— Haide, nu fi proastă , vino!
Catherine simţi stră bă tâ nd-o un fior. Ca s-o lase să facă cum va gă si
477
cu cale, É tienne se întoarse cu spatele la ei. Apoi, însă , cum ea nu se
clintea, el şopti:
— Du-te, draga mea.
Lacrimile pe care Catherine şi le înă buşise începură atunci să -i
curgă şiroaie. Plâ ngea îndelung, negă sind nici mă car puterea de a se
ridica în picioare, nemaiştiind nici dacă îi era foame, chinuită de o
durere care-i închircea tot trupul. El însă se sculase în picioare,
umblâ nd de colo pâ nă colo, fă câ nd prin zadarnice lovituri în stâ ncă
semnalul minerilor, furios că şi aceste câ teva ceasuri de viaţă ce-i
ră mâ neau era silit să le tră iască acolo, ţintuit ală turi de vră jmaşul să u,
pe care-l ura de moarte. Nu era nici mă car atâ ta loc câ t să poată cră pa
departe unul de celă lalt. De îndată ce fă cea zece paşi, trebuia să se
întoarcă şi să se poticnească de acest om. Iar ea, o biată fată , pentru
care amâ ndoi se zbă teau pâ nă şi aici, în fundul pă mâ ntului! Va fi a celui
din urmă supravieţuitor; omul acesta i-o va mai ră pi, dacă el va fi acela
care se va duce cel dintâ i. Ş i nu se mai sfâ rşea odată , treceau ceasuri
după ceasuri, revoltă toarea promiscuitate era din ce în ce mai de
nesuferit, gâ fâ ielile lor amestecâ ndu-se şi otră vindu-i cu putoarea
aceea, de pe urma nevoilor fă cute laolaltă . É tienne se nă pusti de două
ori asupra stâ ncilor, ca şi cum ar fi vrut să le despice cu pumnii.
O nouă zi era pe sfâ rşite, iar Chaval se aşezase lâ ngă Catherine,
împă rţind cu ea cea din urmă felie pe care o mai avea. Ea mesteca cu
greutate îmbucă turile, în schimbul că rora, pentru fiecare în parte,
trebuia să se lase mâ ngâ iată de Chaval; îndă ră tnic în gelozia lui, acesta
nu voia să moară fă ră s-o mai aibă o dată , în faţa celuilalt. Sfâ rşită de
oboseală , se lă să mâ ngâ iată . Dar câ nd omul încercă s-o ia în braţe, ea
se împotrivi.
— Of, lasă -mă , îmi frâ ngi oasele!
Fremă tâ nd, É tienne îşi sprijinise fruntea de lemnă rie, ca să nu vadă .
Înnebunit, se întoarse dintr-o să ritură .
— Ei, fir-ar al dracului, las-o-n pace!
— Da ce te priveşte pe tine? spuse Chaval. E femeia mea, sau poate
nu ştii…?
Ş i o luă din nou, o strâ nse ca pentru a-l sfida, apă sâ ndu-i strivitor
mustă ţile pe gură , mustă ţile sale roşii; apoi continuă :
478
 — Lasă -ne-n pace, ai înţeles? Ia te rog fă -te ca ai puţină treabă şi dă -
ne pace!
Dar É tienne, cu buzele învineţite de furie, strigă :
— Daca n-o laşi în pace, te sugrum!
Dintr-o să ritură celă lalt fu în picioare, că ci înţelesese din şuierul
glasului că É tienne se va repezi să -l ucidă . Moartea li se pă rea că prea
ză boveşte, trebuia ca de îndată unul să -i lase locul celuilalt. Era vechea
harţă care izbucnea iară şi, dar aici, în pă mâ ntul în care, pentru
totdeauna, vor închide ochii amâ ndoi, unul lâ ngă altul; şi locul era atâ t
de îngust, încâ t nu puteau nici să ridice pumnii fă ră să şi-i zdrelească .
— Fereşte-te, mâ râ i Chaval. De astă dată îţi vin de hac!
É tienne atunci simţi că înnebuneşte. Ochii i se înecară într-o ceaţă
roşie, vinele gâ tului i se umflară , bulbucate de un val de sâ nge. Era în
prada unei porniri ucigaşe, nestă vilite, o pornire trupeasca, ceva ca
excitarea unui ţesut congestionat, care provoacă un acces violent de
tuse. Starea aceasta îl cotropi şi izbucni fă ră vrerea sa, pornită din
bolnava-i înclinare ereditară . Puse mâ na pe un colţ de şist din perete, îl
hâ ţâ nă , îl smulse, foarte mare şi foarte greu. Apoi, cu amâ ndouă
mâ inile, cu o putere sporită de îndâ rjire, repezi bolovanul în ţeasta lui
Chaval.
Acesta nu mai avu vreme să se ferească . Se pră buşi la pă mâ nt, cu
faţa zdrobită , cu ţeasta despicată . Creierul împroşcase tavanul galeriei,
un şuvoi purpuriu curgea din rană , ca necurmata ţâ şnire a unui izvor.
În scurt timp, se fă cu o baltă , în care se ră sfrâ nse steaua fumegâ ndă a
lă mpii. În negurile acestui cavou fă ră ieşire trupul pră buşit la pă mâ nt
pă rea neagra cocoaşă a unei gră mezi de că rbune.
Ş i, aplecat asupră -i, É tienne îl privea cu ochii că scaţi. Se împlinise
aşadar blestemul: ucisese. În aducerea-i aminte toate zbaterile sale de
odinioară i se perindau acum nelă murit, această zadarnică luptă
împotriva înrâ uririi veninului ce-i mocnea în sâ nge, alcoolul adunat cu
încetul de toţi cei din neamul lui. Ş i cu toate că beat nu era decâ t de
foame, îndepă rtata beţie ancestrală fusese de ajuns, în faţa groză viei
fă ptuite pă rul i se fă cea mă ciucă , şi, cu toate că educaţia pe care o
dobâ ndise se ră zvră tea împotrivă -i, inima îi zvâ cnea totuşi de o
bucurie lă untrică , animalica desfă tare ce însoţeşte potolirea, în cele din
479
urmă , a ispitei. Fu apoi cuprins de simţă mâ ntul trufiei, al trufiei
învingă torului. Îi reveni în minte chipul micului soldat, cu gâ tul
stră puns de cuţit şi ucis de un copil. Acum ucisese şi el.
Ţ eapă nă , Catherine dă du un ţipă t de groază :
— Vai, Doamne, e mort!
— Ş i-ţi pare ră u? întrebă É tienne cu cruzime.
Catherine se îneca, bâ iguia. Apoi, clă tinâ ndu-se pe picioare, i se
aruncă în braţe.
— Ah, ucide-mă şi pe mine…! să murim amâ ndoi!
Cu o strâ nsoare a braţelor i se încleştă de umeri, iar É tienne o
cuprinse deopotrivă , ţinâ nd-o la pieptu-i, nă dă jduind amâ ndoi că vor
muri. Pasă mite, însă , moartea nu se zorea; îşi desfă cură braţele. Ş i în
vreme ce ea îşi acoperea ochii, el tâ rî mai departe corpul nemernicului,
zvâ rlindu-l apoi în josul planului înclinat, ca să libereze locul, şi aşa
destul de îngust, în care trebuiau să -şi mai ducă viaţa. N-ar fi fost cu
putinţă să mai tră iască şi cu acest cadavru la picioarele lor. Şi se
înfricoşară auzindu-l cum se scufundă , fă câ nd să sară apa în bulboane
de spumă . Apa crescuse deci pâ nă în susul planului înclinat? Aşa era, şi
în curâ nd apa se revă rsă în galerie.
Atunci începu o nouă zbatere. Aprinseseră cea din urmă lampă ,
care, pe sfâ rşite, lumina creşterea apei, a că rei ritmică înteţire nu
înceta o clipă . Apa le ajunse întâ i pâ nă la glezne, apoi le udă genunchii.
Galeria urca în pantă , aşa că , refugiindu-se în partea cea mai de sus,
avură încă un ră gaz de câ teva ceasuri. Dar, în cele din urmă , creşterea
nivelului îi ajunse şi se gă siră în apă pâ nă la brâ u. În picioare, ţintuiţi,
cu spinarea lipită de peretele de că rbune, o vedeau sporind mereu,
necontenit. Câ nd li se va urca pâ nă la gură , totul va fi sfâ rşit. Lampa pe
care o spâ nzuraseră de tavan arunca o lumină gă lbuie asupra
mă runtelor unde care creşteau vijelios; lică rirea flă că rii deveni însă tot
mai palidă , iar ochii lor nu mai desluşiră decâ t un semicerc,
descrescâ nd necurmat, ca şi cum ar fi fost înghiţit de umbra ce pă rea a
spori odată cu ridicarea nivelului; dar, pe neaşteptate, umbra îi învă lui;
lampa se stinsese, după ce consumase cea din urmă pică tură de gaz.
Era desă vâ rşita noapte neţă rmurită , această a pă mâ ntului noapte în
care vor dormi mereu, fă ră a mai deschide vreodată ochii la lumina
480
soarelui.
— Ei, fir-ar al dracului să fie! înjură É tienne printre dinţi.
Catherine, ca şi cum s-ar fi simţit înşfă cată de beznă , se lipise de el,
şoptind fă ră încetare o vorbă a minerilor:
— Moartea stinge lampa.
Totuşi, în faţa acestei ameninţă ri, instinctul lor de apă rare se
împotrivea, reînsufleţindu-le un nestă vilit dor de viaţă . É tienne, cu
toată îndâ rjirea, se apucă să scobească şistul cu câ rligul lă mpii, în
vreme ce ea se lupta să -l ajute cu unghiile. Fă cură un fel de poliţă înaltă
şi, după ce se urcară amâ ndoi, se pomeniră aşezaţi cu picioarele
spâ nzurâ nd în jos şi cu spinarea încovoiată , că ci bolta, prea scundă , îi
silea să -şi aplece capul. Apa nu le mai îngheţa decâ t că lcâ iele, dar, după
puţină vreme, începură să simtă pă trunzâ ndu-le tot mai nestă vilite şi
mai înteţite, în glezne, în pulpe, în genunchi, tă işurile frigului. Poliţa
deloc netezită , în care se adă posteau, se umezea şi devenea atâ t de
miloasă , încâ t trebuiau să se încleşteze cu putere ca să nu alunece. Se
apropia sfâ rşitul; câ t ar mai fi putut aştepta oare în această scobitură ,
în care nu cutezau să tacă o mişcare, sleiţi de puteri, flă mâ nzi, fă ră o
bucată de pâ ine şi fă ră o lică rire de lumină ? Dar sufereau mai ales din
pricina beznei, care nu-i lă sa să vadă apropierea morţii. Domnea o
adâ ncă linişte, mina inundată de apă încremenea într-o neclintire de
moarte. Nu mai ră mă sese acum sub ei decâ t această mare, pe care o
simţeau umflâ ndu-se din fundul galeriilor cu fluxul ei tă cut şi de
neînvins.
Ceasurile se depă rtau unele după altele, toate deopotrivă de negre,
fă ră ca ei să le poată socoti limpede scurgerea, tot mai dezorientaţi,
cum erau, în mă surarea timpului. Chinurile lor, care, în chip firesc, ar fi
trebuit să le dea simţă mâ ntul că minutele ză bovesc îndelung, le fă cea,
pe acestea din urmă , să zboare vertiginos. Li se pă rea că nu trecuseră
decâ t două zile şi o noapte, pe câ tă vreme, de fapt, se sfâ rşeau trei zile
de câ nd erau închişi acolo. Ş i se spulberase orice nă dejde că li se va
veni în ajutor. Nimeni nu ştia unde ză ceau, nimă nui nu-i stă tea în
putinţă să coboare pâ nă la ei, şi, pâ nă la urmă , vor pieri de foame, chiar
dacă inundaţia avea să -i cruţe. Le veni gâ ndul să mai încerce pentru
cea din urmă oară semnalul minerilor în primejdie, dar piatra
481
ră mă sese în fundul apei. Ş i, de altfel, cine să -i audă ?
Resemnată , Catherine tocmai îşi sprijinise capul de peretele vinei de
că rbune, câ nd o tresă rire o fă cu să -l ridice.
— Ascultă ! spuse ea.
La început, crezâ nd că vorbeşte de murmurul mă runt al apei ce
creştea fă ră încetare, É tienne o minţi, ca s-o liniştească :
— Nu, ţi se pare, zgomotul pe care îl auzi l-am fă cut eu mişcâ nd
picioarele.
— Da’ de unde, nu asta… În depă rtare, ascultă numai!
Ş i ea îşi tot lipea urechea de stratul de că rbune. É tienne înţelese şi
tă cu la fel. Aşteptară , cu sufletul la gură , câ teva clipe. Apoi, grozav de
îndepă rtate şi foarte slabe, desluşiră trei lovituri date la mari intervale.
Dar mai aveau încă îndoieli, că ci le vâ jâ iau urechile şi poate că nu erau
decâ t trosnete în însuşi stratul de că rbune. Ş i nici nu ştiau cu ce să bata
ca să ră spundă .
É tienne gă si însă dezlegarea.
— Cu saboţii. Scoate-i din picioare şi ciocă neşte cu că lcâ iele.
Ea lovi, fă câ nd semnalul minerilor; apoi ascultară şi desluşiră din
nou cele trei bă tă i îndepă rtate. Mai încercară de zeci de ori la râ nd, şi
tot de atâ tea ori li se ră spunse. Plâ ngeau, se îmbră ţişau, înfruntâ nd
primejdia de a-şi pierde echilibrul şi de a că dea. În sfâ rşit, tovară şii lor
de lucru erau acolo şi se apropiau. Era o revă rsare de bucurie şi de
dragoste care-i fă cea să uite chinurile aşteptă rii, îndâ rjirea de a tot face
semnale multă vreme zadarnice, ca şi cum salvatorii n-ar fi avut decâ t
să clintească un deget ca să despice stâ nca şi să -i scoată de acolo.
— Ai vă zut?! strigă ea plină de bucurie. Ce noroc că mi-am rezemat
capul de perete!
— Tiii, dar ai o ureche! spuse şi É tienne. Eu n-auzeam nimic.
Din acea clipă începură să facă cu schimbul, ca necontenit unul
dintre ei să asculte şi să ră spundă la cel mai mă runt semnal. Curâ nd
desluşiră lovituri de tâ rnă cop; se începeau lucră rile de apropiere, se
să pa o galerie. Nu le scă pa nici cel mai neînsemnat zgomot. Dar
bucuria îi pă ră si. Puteau să se înveselească mult şi bine pentru a se
amă gi unul pe altul; încet-încet deznă dejdea punea din nou stă pâ nire
pe ei. Întâ i îşi tot vorbeau cu un belşug de lă muriri: era vă dit, să pă torii
482
se apropiau prin Réquillart, galeria cobora prin stratul de că rbune,
poate se să pau mai multe, că ci se auzeau trei tâ rnă coape. Apoi vorbiră
tot mai puţin şi, în cele din urmă , amuţiră , câ nd ajunseră să -şi dea
seama de masa enormă de roci care-i despă rţea de tovară şii lor de
lucru. Fă ră a mai scoate o vorbă , amâ ndoi se tot gâ ndeau, socotind câ te
zile şi zile i-ar trebui unui lucră tor ca să stră pungă grosimea unui
asemenea bloc. Oricâ t de repede ar lucra, le va fi cu neputinţă să
sosească la vreme; de două zeci de ori pot muri pâ nă atunci. Ş i,
posomorâ ţi, necutezâ nd în această spaimă crescâ ndă să -şi mai spună
un cuvâ nt, ră spundeau semnalelor cu izbituri de saboţi, fă ră nicio
nă dejde, împinşi în neştire doar de nevoia de a-i face pe ceilalţi să ştie
că mai sunt încă în viaţă .
Trecu astfel o zi, trecură două . Erau în stră fundul pă mâ ntului de
şase zile. Încremenită la genunchii lor, apa nici nu creştea, nici nu
scă dea, iar picioarele li se topeau, parcă , în această baie de gheaţă .
Vreme de o oră tot şi le mai puteau scoate; dar atunci poziţia le
devenea atâ t de grea, încâ t îi chinuiau crampe groaznice şi trebuiau să -
şi lase din nou picioarele în jos, în apă . Din zece în zece minute,
smucindu-şi şoldurile, să ltau pe alunecoasa bancă scobită în vâ nă .
Aşchiile de că rbune le gă ureau spinarea; simţeau o îndă ră tnică şi
adâ ncă durere în ceafă , tot ţinâ nd-o aplecată ca să nu-şi zdrobească
ţeasta. Ş i tot mai înă buşitor devenea aerul, care, împins de apă , se
îngră mă dea în scobitura aceea, în formă de clopot, în care erau închişi.
Glasurile lor soseau parcă purcese din nepă trunse depă rtă ri, îşi simţiră
urechile vâ jâ ind, auzeau nă vala dangă telor unui clopot de alarmă ,
tropotul unei turme sub o necurmată ploaie cu grindină .
La început, Catherine suferi cumplit din pricina foamei. Îşi apuca
gâ tul cu bietele-i mâ ini crispate, ră suflarea-i horcă ia înă buşită , într-un
vaiet necurmat, sfâ şietor, ca şi cum un cleşte l-ar îi smuls mă runtaiele.
É tienne, sugrumat de acelaşi chin, bâ jbâ ia cu înfrigurare în beznă , câ nd
degetele sale dă dură peste o bucată de lemn putred aproape şi pe care
unghiile sale îl fă râ miţau. Şi dă du fetei un pumn plin de fă râ me din
acest lemn buretos, pe care ea le înghiţi cu lă comie. Două zile încheiate
se hră niră cu acest lemn mâ ncat de viermi, îl înghiţiră în întregime, şi
fură deznă dă jduiţi că îl dă duseră gata, jupuindu-şi mâ inile ca să
483
îmbucă tă ţească şi alte ră mă şiţe de grindă , solide încă , şi ale că ror fibre
li se împotriveau îndă ră tnic. Suferinţa li se înteţi, se înfuriau că nu-şi
puteau mă cina între dinţi ţesă tura veşmintelor de pe ei. O curea de
piele cu care el îşi încingea mijlocul îi mai alină un pic. É tienne o fă cu
bucă ţele mici, cu dinţii, iar ea le mesteca, înverşunâ ndu-se să le înghită .
Mai dă deau, astfel, de lucru fă lcilor, amă gindu-se cu gâ ndul că mâ ncau.
Apoi, după ce nu mai ră mă sese nici urmă din cingă toare, se abă tură
iară şi asupra ţesă turii hainelor de pe ei, sugâ nd-o ceasuri întregi.
Dar, curâ nd, aceste cumplite zvâ rcoliri se potoliră , iar foamea nu
mai stă rui decâ t doar ca o durere amorţită , surdă , cu însă şi pierderea
treptată a puterilor. Ar fi pierit, fă ră îndoială , dacă n-ar fi avut de unde
bea apă câ t le era voia. Se aplecau doar şi o sorbeau din gă oacea
palmelor; şi aceasta de zeci de ori, dogorâ ţi de o atâ t de arză toare sete,
încâ t tot potopul acela de ape n-ar fi fost în stare să le-o potolească .
În cea de a şaptea zi, Catherine se apleca tocmai să bea apă , câ nd
dă du cu mâ na peste ceva ce plutea în faţa ei.
— Ia uită -te… Ce-o fi asta?
É tienne bâ jbâ i în beznă .
— Nu pricep, parc-ar fi pă tura de pe o uşă de aeraj.
Ea bă u şi, pe câ nd lua în pumni a doua înghiţitură , ceea ce se
bă lă bă nea plutind îi atinse iar mâ na. Catherine dă du un ţipă t groaznic.
— Doamne! El e!
— Cum adică , cine?
— Ei, el, ştii tu… I-am simţit mustă ţile.
Era cadavrul lui Chaval, împins de creşterea apelor în sensul
planului înclinat pâ nă la ei. É tienne îşi întinse braţul şi simţi şi el
mustă ţile şi nasul zdrobit; îl trecu un fior de scâ rbă şi de spaimă .
Întorcâ ndu-i-se maţele de greaţă , Catherine scuipă apa ce-i mai
ră mă sese în gură . I se pă rea că bă use sâ nge, că toată apa aceea adâ ncă
din faţă -i era acum doar sâ ngele acelui om.
— Lasă , bâ igui É tienne, că îl fac eu să se ducă de aici.
Cu piciorul îmbrâ nci cadavrul, care se îndepă rtă . Dar, îndată , îl
simţiră din nou, atingâ ndu-le picioarele.
— Ei, afurisit să fii, cară -te odată !
Dar câ nd se ivi şi a treia oară , îşi dă du seama ca nu avea ce să facă .
484
Se întorcea înapoi împins, pesemne, de vreun curent. Chaval nu voia să
se clintească , se îndă ră tnicea să ră mâ nă printre ei, nedezlipit de ei. Fu
un cumplit oaspete, ale că rui miasme otră viră , în cele din urmă , aerul
hrubei. Câ t fu ziua de lungă , chinuiţi de sete, se zbă tură , primind mai
curâ nd să moară decâ t să bea un strop de apă ; şi de-abia în ziua
urmă toare, nemaiputâ nd îndura suferinţa, îşi că lcară pe inimă : dă deau
mortul deoparte la fiecare înghiţitură , şi bă ură totuşi. Zadarnic se
înverşunase să -i sfă râ me ţeasta, de vreme ce tot nu se clintea dintre ei,
îndă ră tnic în gelozia lui. Cu ei va ră mâ ne, chiar mort, ca să nu-i lase
singuri.
Mai trecu o zi, şi apoi încă una. De câ te ori vreun fior ră scolea unda,
É tienne simţea o uşoară atingere a omului pe care-l ucisese, ceva ca un
semn fă cut cu cotul de că tre un vecin care, în acest chip, îţi atrage
luarea-aminte că e lâ ngă tine. Ş i tresă rea de fiecare dată . Necontenit îi
revenea înaintea ochilor, umflat, vâ nă t, cu mustă ţile-i roşii pe obrazul
stâ lcit. Apoi nu-şi mai aducea aminte, nu el îl omorâ se, ci celă lalt,
plutind, se apropia de el ca să -l muşte. Iar Catherine era acum zguduită
de lungi hohote de plâ ns, nesfâ rşite, în urma că rora ră mâ nea sfâ rşită
de puteri, ră pusă . În cele din urmă , că zu în prada unui somn
cotropitor. É tienne o tot trezea, dar ea, bâ iguind crâ mpeie de vorbe,
readormea îndată , fă ră ca mă car să -şi ridice pleoapele; iar el, temâ ndu-
se că fata s-ar putea îneca, o prinse cu braţul de după talie. Acum nu
mai ră mă sese decâ t el ca să ră spundă semnalelor îndepă rtate ale
tovară şilor de lucru. Loviturile de tâ rnă cop se apropiau, iar el le auzea
în spatele să u. Dar şi lui îi slă beau puterile şi, pierzâ ndu-şi nă dejdea, i
se pă rea de prisos să mai bată în stâ ncă . Cei de afară îi ştiau unde sunt,
şi atunci la ce bun să se mai obosească ? Gâ ndul că i s-ar putea veni în
ajutor nu-l mai preocupa. Nă uc de atâ ta aşteptare, ajunsese, după
ceasuri şi ceasuri, să nu mai ştie ce anume aştepta.
Surveni o uşurare care-i mai mâ ngâ ie, câ t de câ t. Apele,
descrescâ nd, îndepă rtară trupul lui Chaval. De nouă zile se lucra la
salvarea lor, şi ei fă ceau pentru întâ ia oară câ ţiva paşi de-a lungul
galeriei, câ nd o cumplită zguduire îi pră buşi la pă mâ nt. Se că utară ,
bâ jbâ ind, ră maseră înlă nţuiţi, unul în braţele celuilalt, ca bezmetici,
neînţelegâ nd ce se petrecuse, închipuindu-şi că toată urgia prin care
485
trecuseră avea să reînceapă . Nimic nu se mai clintea; zgomotul
tâ rnă coapelor amuţise.
În ungherul în care ză ceau lipiţi unul de altul, pe buzele Catherinei
se iscă zvonul unui râ s uşor:
— Grozav de bine trebuie să fie afară … Haide să ieşim de aici!
É tienne la început se împotrivi acestei nebunii, dar se molipsi şi el
curâ nd, iar mintea lui mai solidă pierdu simţul realită ţii. Amâ ndurora
li se încâ lciră ideile, dar mai ales Catherinei, care, zguduită de friguri,
simţea acum nevoia să vorbească şi să gesticuleze neîncetat. Vâ jâ iala
urechilor îi stâ rnea în auz amă girea că desluşeşte murmurul şerpuirii
unei ape, zvonul câ ntecului unor pă să ri; simţea o pă trunză toare
mireasmă de ierburi strivite şi vedea limpede uriaşe pete daurinde,
învolburâ ndu-i-se atâ t de cotropitoare înaintea ochilor, încâ t i se
nă ză rea că se află afară , în apropierea canalului, într-un lan de grâ u,
sub lumina unei prea însorite zile.
— Nu-i aşa? Ce cald e… Haide, îmbră ţişează -mă ! Să ră mâ nem
împreună , să nu ne mai despă rţim niciodată !
El o strâ ngea la piept, iar ea se ghemuia în el, alintâ ndu-se îndelung,
flecă rind întruna, ca o fată nespus de fericită .
— Ce proşti am fost că am aşteptat atâ ta vreme! De cum te-am
vă zut, mi-ai că zut cu tronc la inimă , dar tu n-ai înţeles nimic şi fă ceai
pe îmbufnatul… Apoi, îţi aduci aminte, acasă , noaptea, câ nd, fă ră să
închidem ochii o clipă , ne pâ ndeam, ascultâ ndu-ne ră suflarea, ispitiţi
de dorul de a ne îmbră ţişa?
Veselia ei îl prinse şi pe É tienne şi el glumi pe seama nemă rturisitei
lor dorinţe de odinioară :
— Ba m-ai şi bă tut într-o zi, da, ză u, în ai pă lmuit pe amâ ndoi
obrajii!
— Da, dar numai pentru că te iubeam, şopti ea. Vezi, mă luptam ca
să nu mă mai gâ ndesc la tine, îmi spuneam că totul se sfâ rşise, dar în
fundul sufletului simţeam că , mai curâ nd sau mai tâ rziu, tot împreună
vom fi… Nu ne trebuia decâ t prilejul, norocul vreunei fericite clipe
prielnice, nu-i aşa?
Simţi trecâ ndu-l un fior de gheaţă , voi să -i alunge visul, apoi îngâ nă
încetişor:
486
 — Nimic nu e pierdut pe vecie, un dram de noroc să avem, şi luă m
viaţa de la capă t.
— Vasă zică nu ne mai despă rţim, nu-i aşa că soarta a fost cu noi de
astă dată ?
Ş i, sleită de puteri, ea alunecă . Era atâ t de sfâ rşită , încâ t stinsu-i glas
se pierdea. Nelă sâ nd-o să cadă , É tienne, speriat, o strâ nse la pieptu-i.
— Ţ i-e ră u?
Îşi reveni, că zută ca din cer.
— Nu, deloc… dar de ce?
Întrebarea aceasta însă o trezise din visare. Privea ca nebună în
întuneric şi-şi frâ ngea mâ inile într-un nou potop de lacrimi.
— Doamne, Doamne, ce neagră e bezna!
Lanurile de grâ u, miresmele ierburilor, câ ntecul ciocâ rliei,
înflă că rata roată uriaşă a soarelui pieriseră cu toate; nu mai
ră mă seseră decâ t mina pră buşită , inundată , laolaltă cu noaptea
aceasta ră scolită de miasme, cu jalnica umezeală a acestei hrube de
mormâ nt în care îşi duceau agonia de atâ ta amar de vreme. Tulburarea
simţurilor ei fă cea toate acestea şi mai groaznice, aşa că , nă pă dită
iară şi de superstiţiile ce-i bâ ntuiseră copilă ria, Catherine îl vă zu pe
Omul cel negru, fantoma bă trâ nului miner, care, sculat din morţi,
cutreiera, prin mină ca să sucească gâ tul fetelor stricate.
— Ascultă , ai auzit?
— Nu, n-aud nimic, nimic!
— Ba da, e Omul, ştii tu!… Uite-l, e aici… A ră bufnit tot sâ ngele din
vâ na pă mâ ntului, care se ră zbună astfel că i s-a tă iat o arteră ; şi, uite,
priveşte-l, e chiar aici, mai negru decâ t noaptea… Vai, mi-e frică ! Vai, ce
frică mi-e! Amuţi, tremurâ nd de spaimă . Apoi, şoptind foarte încet,
continuă : Nu, e tot celă lalt!
— Cine adică ?
— Acela care-i printre noi, acela care nu mai este.
O urmă rea chipul lui Chaval şi vorbea despre el nelă murit,
povestind despre viaţa lor câ inească , despre singura zi, la Jean-Bart,
câ nd el s-a purtat frumos cu ea, despre celelalte zile în care o împroşca
cu vorbe de ocară , o lovea şi, după ce o snopea în bă tă i, o copleşea cu
mâ ngâ ierile.
487
 — Să ştii că vine iar, ca să nu ne lase nici de astă dată să ră mâ nem
împreună !… Gelozia nu-i dă pace!… Ah, alungă -l, ah, pă strează -mă , să
fiu a ta, numai a ta!
Dintr-o pornire, îi să ri de gâ t şi, că utâ ndu-i buzele, îşi lipi gura de a
lui într-un pă timaş să rut. Bezna se risipi în ţă ndă ri de lumină ,
Catherine vă zu din nou soarele şi buzele prinseră să -i surâ dă iară şi,
liniştit, ca unei îndră gostite. É tienne fremă tă simţind-o aşa, lipită de
trupul lui, mai mult despuiată sub surtucul şi pantalonii în zdrenţe, şi,
în prada redeşteptatei sale bă rbaţii, o înşfă ca. Ş i avură , în cele din
urmă , parte de noaptea lor de nuntă , în acest fund de mormâ nt, pe
acest culcuş de noroi, ca să nu piară înainte de a smulge şi ei vieţii o
clipă de fericire, ca să -şi potolească nestinsa lor sete de această viaţă ,
de la care nu-şi puteau lua bun ră mas fă ră să şi-o tră iască mă car în cea
din urmă clipă . Ş i se iubiră , împresuraţi de întunericul deznă dejdii,
dincolo de moarte.
Apoi nu se mai petrecu nimic. É tienne şedea pe pă mâ nt, mereu în
acelaşi ungher, ţinâ nd-o pe genunchi pe Catherine, care sta întinsă ,
neclintită . Ceasuri după ceasuri se scurseră . Multă vreme crezu că ea
doarme; apoi o atinse cu mâ na: era rece de tot, murise. Ş i totuşi el nu
se mişcă , temâ ndu-se ca nu cumva s-o trezească . Gâ ndul că femeie
fiind fusese doar a lui şi că , poate, pâ ntecele îi purta rodul îl înduioşa.
Alte gâ nduri, dorinţa de a o lua cu el, bucuria pentru tot ce aveau să
facă împreună mai tâ rziu, îi reveneau câ nd şi câ nd, dar într-o atâ t de
palidă înfiripare, încâ t doar fruntea pă reau din zbor a i-o fulgui,
aidoma chiar uşurelului suflu al somnului. Puterile îl pă ră seau, şi în
stare mai era doar de un gest mă runt, o molcomă mişcare a mâ inii,
pentru a se încredinţa că ea mai era acolo, ca o fetiţă adormită în
braţele lui, în înţepenirea-i de gheaţă . Totul pierea, însă şi noaptea se
pră buşise în neant, iar el nu era nică ieri, niciunde, dincolo de
depă rtarea spaţiului, dincolo de curgerea vremii. Se auzea ceva bă tâ nd
foarte aproape de capul să u, zgomotul unor lovituri tot mai puternice
şi mai apropiate, dar la început, toropit de o oboseală cumplită , nu avu
tă ria să se urnească din loc ca să ră spundă , iar acum nu mai ştia nimic,
visa doar ca ea pă şea înainte-i şi că el nu-i desluşea decâ t zgomotul
uşor al saboţilor. Două zile trecuseră de câ nd ea nu se clintise; mai
488
punea încet mâ na pe ea, cu aceeaşi mişcare să vâ rşită în neştire,
înseninat că o gă sea atâ t de liniştită .
É tienne resimţi o zguduire. Se auzeau vuiete de glasuri, bolovani se
rostogoleau pâ nă la picioarele sale. Câ nd ză ri lică rirea unei lă mpi,
izbucni în plâ ns. Sub clipirea pleoapelor, ochii-i urmă reau lumina, pe
care nu se mai să tura s-o tot privească , ţintuit locului de vraja acestui
punct roşietic care abia fă cea o mică pată în întuneric. Dar tovară şii de
lucru îl luară cu ei, şi el îi lă să să -i strecoare între fă lcile încleştate
câ teva linguri de supă . De-abia câ nd ajunse în galeria Réquillartului,
É tienne recunoscu pe unul dintre ei, pe inginerul Négrel, în picioare în
faţa lui; iar aceşti doi oameni care se dispreţuiau, lucră torul ră zvră tit şi
şeful neîncreză tor, că zură unul în braţele celuilalt, plâ ngâ nd în hohote,
mişcaţi de sentimentul solidarită ţii omeneşti ce să lă şluia în adâ ncul
sufletelor lor. Era o uriaşă tristeţe în această îmbră ţişare, mizeria
îngră mă dită de generaţii, amă ră ciunea fă ră de margini în care se poate
scufunda existenţa muritorilor.
Afară , la lumină , mama Maheu, pră buşită lâ ngă trupul neînsufleţit al
Catherinei, dă du un ţipă t, apoi încă unul, şi încă unul, cumplite bocete,
prelungi şi fă ră de sfâ rşit. Mai multe cadavre fuseseră scoase şi
înşiruite pe pă mâ nt. Chaval, despre care crezuseră că îl striviseră
dă râ mă turile, un ucenic şi doi havatori, toţi cu capetele zdrobite, cu
ţeasta golită de creieri, cu burţile umflate de apă . Femei din mulţime,
cu minţile acum ră tă cite, îşi rupeau veşmintele de pe ele şi-şi sfâ şiau
obrazul cu unghiile. După ce, deprinzâ ndu-l cu lumina lă mpii şi
hră nindu-l puţin, îl scoaseră în cele din urmă şi pe É tienne afară ,
trupu-i apă ru doar piele şi os, iar pă rul, cu desă vâ rşire alb. Ş i oamenii
se dă deau la o parte, înfioraţi la vederea acestui bă trâ n. Mama Maheu
îşi curmă vaietele, aţintind prosteşte asupră -i sticloasa privire a
ochilor ei mari deschişi.

489
 Ceasurile erau patru de dimineaţă . Aerul proaspă t al nopţii de
aprilie se ră cea că tre ziuă . Pe stră vezia boltă a cerului scă pă rau stele,
în vreme ce limpezimea aurorei îşi revă rsa purpura că tre soare ră sare.
Doar un uşor freamă t cutreiera întunecata câ mpie adormită , un
nelă murit foşnet ce prinde să înfioare începutul de redeşteptare la
viaţă .
É tienne, cu paşi mari, stră bă tea drumul spre Vandame. Timp de
şase să ptă mâ ni ză cuse pe patul unui spital din Montsou. Galben încă la
fată şi foarte slab, se simţea totuşi în stare să plece, şi pleca. Compania,
îngrijorată mereu de minele ei, recurgâ nd la noi concedieri, îi pusese în
vedere că nu-l mai putea pă stra. Îi oferea, de altminteri, un ajutor de o
sută de franci, odată cu pă rintescul sfat de a pă ră si lucrul în mină , prea
greu pentru el de acum înainte. Dar nu voi să primească cei o sută de
franci. Un ră spuns îi şi sosise de la Pluchart, care, punâ ndu-i în
scrisoare şi banii de drum, îl chema la Paris. Îşi vedea, astfel, vechiu-i
vis împlinit în ajun, câ nd ieşise din spital, înnoptase la Bon-Joyeux, la
vă duva Désir. Se trezise cu noaptea în cap, neavâ nd decâ t o singură
dorinţă : să -şi ia ră mas bun de la tovară şii să i de muncă înainte de a se
duce la Marchiennes, unde trebuia să prindă trenul de opt spre Paris.
O clipă , É tienne se opri pe drumul scă ldat acum într-o lumină
trandafirie. Era plă cut să respire aerul acesta atâ t de proaspă t, de
primă vară timpurie. Se vestea o dimineaţă minunată . Treptat-treptat,
ziua se lumina; pă mâ ntul se trezea la viaţă odată cu soarele. Ş i
drumeţul porni din nou, izbind zdravă n pă mâ ntul cu toiagu-i de corn,
privind în depă rtare că tre câ mpia ce se ivea din aburii nopţii. Nu mai
revă zuse, din ziua ieşirii din mină , pe nimeni. Mama Maheu îl că utase
doar o singură dată la spital, şi apoi, desigur, nu mai putuse veni. Dar el
ştia că toată colonia celor „două sute patruzeci” cobora acum în mina
Jean-Bart şi că ea însă şi începuse iar să lucreze.
Încet-încet, drumurile pustii se înţesau de oameni; prin faţa lui
É tienne treceau, la tot pasul, mineri tă cuţi şi cu chipurile galbene ca
ceara. Se spunea că , victorioasă , compania uşi fă cea acum de cap. După
două luni şi jumă tate de grevă , ră puşi de foame, câ nd se întorseseră în
mine, lucră torii fuseseră nevoiţi să primească noul tarif al armă rii
galeriilor, acea deghizată scă dere a salariului, cu atâ t, mai infamă
490
acum, câ nd compania plă tea cu mâ inile mâ njite de sâ ngele tovară şilor
că zuţi. Erau jefuiţi de plata unei ore de muncă , erau siliţi să -şi calce
jură mâ ntul că nu se vor supune înşelă toriei patronilor, iar această
silită terfelire a propriului lor jură mâ nt le stă tea în gâ t, amară ca o
bă şică de fiere. Lucrul reîncepea pretutindeni, la Mirou, la Madeleine,
la Crève-coeur, la Victoire. Ş i pretutindeni, în negura nopţii ce se
îngâ na cu ziua, de-a lungul drumurilor înecate în beznă , şiruri de
oameni cu ochii în pă mâ nt mă rşă luiau, în tropot de turmă , ca vitele
mâ nate spre abator. Dâ rdâ iau de frig în hainele lor subţiri de pâ nză , îşi
încrucişau mâ inile, legă nâ ndu-şi şoldurile, încovoind spină rile, ale
că ror cocoaşe dă deau în vileag pachetele cu merinde, adă postite între
că maşa şi surtuc. Iar în această gloată care revenea la lucru, în aceste
tă cute nă luci, negre ca pă cura, neluminate de vreun surâ s şi care nu
cutezau să arunce nici mă car o privire în lă turi, se simţeau, de departe,
fă lcile strâ nse de mâ nie, inimile zvâ cnind înveninate de ură şi
resemnarea burţilor flă mâ nde.
Cu câ t se apropia de mină , cu atâ t vedea É tienne crescâ nd şi mai
mult numă rul lor. Aproape cu toţii mergeau ră zleţi, iar cei ce veneau în
grupuri se înşirau unul după altul, de pe acum istoviţi, simţind că le e
silă de ceilalţi şi chiar de ei înşişi. Îl ză ri pe unul dintre ei. foarte bă trâ n
şi ai că rui ochi scâ nteiau ca jă raticul sub fruntea albă ca varul. Un altul,
tâ nă r, ră sufla ca din foalele unei furtuni gata să se dezlă nţuie. Mulţi
dintre ei îşi ţineau saboţii în mâ nă şi de-abia li se auzea tâ rşâ itul
moale, pe pă mâ nt, al ciorapilor groşi de lâ nă . Era o curgere în şiroaie,
fă ră de sfâ rşit, ca revă rsarea unor diguri rupte, marşul forţat al unei
oşti învinse, mergâ nd necontenit cu ochii în pă mâ nt, stă pâ nită de
surda hotă râ re de a relua lupta şi de a se ră zbuna.
Câ nd É tienne ajunse la Jean-Bart, mina începea să se desprindă din
umbre; lanternele, agă ţate de stâ lpii estacadei, ardeau încă sub ivirea
zorilor. Deasupra întunecatelor clă diri se înă lţa aburul dintr-un
eşapament, aidoma unei albe egrete, uşor împurpurata. É tienne o luă
pe scara halei ciururilor, ca să pă trundă în hala de recepţionase.
Începea coborâ rea în mină ; lucră torii urcau din baracă . O clipă
ră mase locului în vuietul acestei forfoteli. Roţile vagonetelor
zdruncinau dalele de fontă , bobinele se ră suceau desfă şurâ nd
491
cablurile, în toiul vacarmului de ordine izbucnite prin pâ lnii, al
soneriilor şi al loviturilor de ciocan pe nicovala semnalizatorului; şi
regă si acelaşi monstru ce-şi înghiţea raţia de carne omenească ,
coliviile ce ţâ şneau în afară şi se înfundau iară şi, că râ nd încă rcă tura
omenească în adâ ncuri, fă ră încetare, într-o prea uşoară înfulecare a
acestui dumicat de nimic pentru hulpavu-i gâ t de gigant. De câ nd cu
accidentul, spaima de a coborî în mină îl urmă rea ca o obsesie. Coliviile
acestea ce se scufundau îl sfâ şiau mă runtaiele. Trebui să -şi întoarcă
faţa, vederea puţului îl înnebunea.
Dar în vasta hală , întunecată încă , în care lanternele cu gazul pe
terminate zvâ rleau o lumină îndoielnică , nu ză ri niciun chip cunoscut,
de prieten. Minerii care aşteptau aici, desculţi, cu lampa în mâ nă , îl
priveau cu ochii neliniştiţi, coborâ nd apoi capu-n pă mâ nt şi dâ ndu-se
înapoi cu un aer ruşinat. Dar, fă ră îndoială , îl cunoşteau şi nu-i mai
purtau pică , ba chiar îl respectau, roşind la gâ ndul că îi învinuia de
laşitate. Atitudinea aceasta îi umflă pieptul de mâ ndrie, fă câ ndu-l să
uite că nefericiţii aceştia voiseră , nu de mult, să -l ucidă cu pietre, şi îl
îmbă tă iară şi visul de a face din ei nişte eroi, de a conduce poporul,
această forţă a naturii ce se sfâ şia singură .
O colivie încă rca oameni, gră mada pieri înghiţită ; şi sosind alţii,
vă zu în sfâ rşit pe un ajutor al să u din vremea grevei, un bă iat de
ispravă şi care jurase să moară , dar să nu-şi calce jură mâ ntul.
— Ş i tu! murmură É tienne, adâ nc mâ hnit.
Celă lalt pă li, buzele îi tremurau; apoi, cu un gest de scuză , ră spunse:
— Ce puteam să fac? Am nevastă …
Acum, în noul val de oameni veniţi din baracă , îi recunoscu pe toţi.
— Ş i tu… şi tu… şi tu?
Ş i cu toţii, cu un tremur, bâ iguiau cu glas înă buşit:
— Am o mamă … Am copii… Nu putem tră i fă ră pâ ine.
Ascensorul nu se mai ivea, îl aşteptau întunecaţi, atâ t de mâ hniţi de
înfrâ ngerea suferită , încâ t privirile lor se ocoleau, aţintite îndă ră tnic
spre puţ.
— Dar unde-i mama Maheu? întrebă É tienne.
Nu ră spunseră nimic. Unul dintre ei fă cu semn că avea să sosească
în curâ nd. Alţii ridicară braţele, cutremuraţi de milă : Of, biata femeie,
492
ce nenorocire pe capul ei! Se reaşternu tă cerea, iar câ nd tovară şul lor
de lucru le întinse mâ na, ca să -şi ia ră mas bun, toţi i-o strâ nseră cu
putere, punâ nd în această mută încleştare a degetelor regretul de a fi
trebuit să cedeze, odată cu nă dejdea aprigă că -şi vor lua revanşa.
Colivia se gă sea acolo; se îngră mă diră înă untru-i şi se scufundară ,
înghiţiţi de pră pastie.
Pierron apă ruse, cu lampa deschisă , ca a tuturor contramaiştrilor,
agă ţată de cureaua caschetei. De opt zile fusese fă cut şef de echipă la
camera de acces în orizont, iar lucră torii se dă deau în lă turi câ nd îl
vedeau, că ci demnită ţile îl fă ceau trufaş. Vă zâ ndu-l pe É tienne, nu se
prea simţi la largul să u, dar se apropie totuşi, şi în cele din urmă se
linişti de-a binelea câ nd tâ nă rul îl vesti că pleacă . Stă tură de vorbă .
Nevastă -sa ţinea acum cafeneaua Progrès, datorită sprijinului tuturor
acestor domni, care se ară taseră atâ t de binevoitori faţă de ea. Dar îşi
curmă vorba, furios împotriva lui taica Mouque, pe care-l certă ca nu
mă turase la ceasul hotă râ t bă ligarul cailor. Bă trâ nul îl asculta, cu
umerii încovoiaţi. Apoi, înainte de a coborî, plin de nă duf din pricina
acestei dojane, prinse şi el mâ na lui É tienne, scuturâ ndu-i-o zdravă n,
ca şi ceilalţi, cu o strâ ngere prelungă , mocnind de clocotul mâ niei
stă pâ nite, prevestitoare de viitoare ră zvră tiri. Iar această mâ nă
bă trâ nă care tremura, încleştată într-a sa, acest moşneag care-l ierta că
din pricina sa îşi pierduse copiii, îl înduioşă în asemenea mă sură , încâ t
îl însoţi cu privirea pâ nă pieri, fă ră să poată scoate un singur cuvâ nt.
— Mama Maheu nu vine în dimineaţa asta? îl întrebă el pe Pierron,
după o clipă de tă cere.
La început, acesta din urmă se prefă cu a nu înţelege, că ci pasă mite,
uneori, de ajuns este să pomeneşti de vreo ispravă a nenorocului, ca el
să se şi ţină scai de tine. Apoi, îndepă rtâ ndu-se, ca să dea chipurile un
ordin, spuse în cele din urmă :
— Cine? Mama Maheu… uite-o!
Într-adevă r, mama Maheu venea din baracă , cu lampa în mâ nă ;
purta pantaloni şi surtuc, iar pă rul îi era strâ ns sub bonetă . Doar
printr-o excepţie, fă cută din mă rinimie, compania, înduioşată de soarta
acestei nenorocite care fusese lovită atâ t de cumplit, binevoise ca, la
vâ rsta de patruzeci de ani, s-o mai lase să muncească în mină ; şi pentru
493
că , după câ t se pă rea, i-ar fi venit greu să lucreze la transport, i se
dă duse în grijă funcţionarea unui mic ventilator, nu demult instalat în
galeria nordică , într-una dintre acele regiuni ale infernului de sub
Tartaret, unde aerisirea nu era altfel cu putinţă . Vreme de zece ceasuri,
cu şalele frâ nte, ea învâ rtea roata, în fundul unui tunel îngust dogorâ nd
de că ldură , şi suporta o temperatură de patruzeci de grade. Câ ştiga
astfel un franc şi jumă tate.
Câ nd o vă zu, jalnică , aşa cum ară ta în veşmintele-i bă rbă teşti, ca şi
cum pieptul şi pâ ntecele i-ar fi fost încă umflate de umezeala din
fronturile de lucru, É tienne bâ lbâ i de emoţie, nefiind în stare să lege
câ teva cuvinte cu care să -i spună că pleca şi o că utase ca să -şi ia ră mas
bun de la ea.
Îl privea fă ră să -l asculte şi, în cele din urmă , îi spuse, tutuindu-l:
— Ce, te miri că mă vezi?… E foarte adevă rat că ameninţam să -l
strâ ng de gâ t pe cel dintâ i dintre ai mei care ar fi coborâ t în mină ; şi
acum iată -mă chiar pe mine coborâ nd; ar trebui să mă sugrum cu
mâ inile mele, nu-i aşa?… Oho, treaba asta ar fi fost şi împlinită pâ nă
acum dacă n-ar fi pe lume bă trâ nul şi copiii!…
Ş i continuă , cu glasu-i scă zut şi obosit. Nu se scuza, ci spunea firesc
cum stau lucrurile, că nu lipsise mult ca să fi pierit cu toţii de foame şi
că luase această hotă râ re de teama să nu fie alungaţi din colonie.
— Cum îi merge bă trâ nului? întrebă É tienne.
— E ca întotdeauna, foarte blâ nd şi foarte curat. Dar vlaga i s-a dus
pe apele sâ mbetei… Ştii că n-a fost osâ ndit pentru isprava aceea?
Fusese vorba să -l bage în balamuc, dar m-am împotrivit, l-ar fi trimis
ă ia de acolo pe lumea cealaltă cu cine ştie ce otravă bă gată în supă .
Istoria aceea ne-a fă cut totuşi destul ră u, că ci niciodată nu-şi va mai
primi pensia; unul dintre domnii aceia mi-a spus că ar fi imoral să i-o
dea.
— Jeanlin lucrează ?
— Da, stă pâ nii i-au dat o treabă pe-afară . Câ ştigă un franc. O, nu mă
plâ ng, şefii s-au dovedit foarte buni la inimă , după cum mi-au şi spus-o
chiar… Francul puştiului, cu un franc şi jumă tate câ t câ ştig eu fac
împreună doi franci şi jumă tate. Dacă n-ar fi de hră nit şase guri, ne-ar
ajunge. Estelle a început să mă nâ nce pe rupte, şi ce e mai ră u e că
494
trebuie să mai treacă patru-cinci ani pâ nă câ nd Lénore şi Henri vor
avea vâ rsta potrivită ca să muncească şi ei în mină .
É tienne nu-şi putu stă pâ ni un gest de mâ hnire.
— Ş i ei!
O roşeaţă nă vă li în palizii obraji ai mamei Maheu, în vreme ce o
flacă ră îi scă pă ra în ochi. Dar umerii i se pră buşiră , era strivită de
soartă .– Ce poţi să faci? Ş i ei, după ceilalţi… Cu toţii şi-au lă sat acolo
oasele, acum e râ ndul lor.
Tă cu; nu puteau vorbi, stingheriţi de transportatorii care-şi
împingeau vagonetele. Prin marile ferestre pră fuite pă trundea lumina
palidă a zorilor, înecâ nd flă că rile lanternelor într-o lică rire cenuşie, iar
zguduirea maşinilor se repeta din trei în trei minute, cablurile se
desfă şurau, coliviile înghiţeau mai departe gră mezi de oameni.
— Haideţi odată , ă i de că scaţi gura, gră biţi-vă ! strigă Pierron.
Îmbarcaţi-vă , altfel nu se mai termină treaba pe ziua de astă zi.
Mama Maheu, la care se uita Pierron, nici nu se clinti din loc. Lă sase
pâ nă acum să treacă trei colivii şi îi spuse lui É tienne, ca şi cum,
deşteptâ ndu-se în acea clipă , şi-ar fi adus aminte de primele cuvinte
spuse de el:
— Pleci vasă zică ?
— Da, în dimineaţa asta.
— Ai dreptate, e mai bine să fii în altă parte, dacă poţi… Mă bucur
din toată inima că te-am vă zut, ca mă car să ştii că n-am nimic
împotriva ta. La un moment dat, după tot mă celul ă la, gata aş fi fost să
te ucid. Dar apoi omul se mai gâ ndeşte, nu-i aşa, şi-şi dă seama că , la
urma urmelor, nimeni nu are nicio vină … Nu, desigur că nu e vina ta,
vina e a tuturor.
Vorbea acum cu toată liniştea despre toţi aceia ce-i fuseseră dragi şi
care acum erau morţi, despre bă rbatul ei, despre Zacharie, despre
Catherine; iar lacrimile începură să -i joace în ochi doar câ nd pomeni
numele Alzirei. Redevenise femeia cumpă nită şi cu judecată de
odinioară şi vorbea cu multă înţelepciune despre toate. Nenorocul o să
se ţină scai de stă pâ nii care au omorâ t atâ ţia oameni nevoiaşi. Nu
încape nicio îndoială că într-o zi îşi vor lua ră splata, pentru că toate se
plă tesc pe lumea asta. Nici nu va fi nevoie ca cineva anume să se
495
amestece, şandramaua va să ri singură în aer, ostaşii ţinti-vor puştile
împotriva patronilor, aşa cum le-au ţintit, nu demult, împotriva
muncitorilor. Ş i din toată seculara-i resemnare, din acea disciplină
moştenită din tată în fiu, care o încovoia iară şi la pă mâ nt, o lumină se
iscase, o nestră mutată credinţă că nedreptatea zile multe nu mai poate
avea şi că dacă bunul Dumnezeu pierise, un altul în locu-i se va naşte,
ca să ră zbune sâ ngele vă rsat.
Vorbea în şoaptă , aruncâ nd în juru-i priviri bă nuitoare. Apoi, pentru
că Pierron se apropiase de ei, adă ugă cu glas tare:
— Bine, dar dacă pleci, vino întâ i la noi să -ţi iei lucrurile care au mai
ră mas… Ai lă sat două că mă şi, trei batiste şi nişte pantaloni vechi.
Cu un gest, É tienne fă cu semn că toate aceste zdrenţe, care încă nu
luaseră drumul telalului, nu-i mai fă ceau nicio trebuinţă .
— Nu, nici nu merită atâ ta osteneală , să fie pentru copii… La Paris
m-oi descurca eu.
Mai coborâ seră încă două colivii, iar Pierron se hotă rî s-o ia din
scurt pe mama Maheu:
— Ei, ia spune, ce faci, uite, oamenii te aşteaptă ! Câ nd o să ispră viţi
cu taifasul ă sta?
Dar ea îi întoarse spatele. Ce zor avea şi vâ ndutul ă sta? Coborâ rea
oamenilor nu era treaba lui. Ai de la camera lui de acces în orizont îl
urau şi aşa de moarte. Ş i, cu lampa în mâ nă , stă tea mai departe,
îndă ră tnică , îngheţată de curenţii de aer, în ciuda blâ ndeţii
anotimpului.
Nici É tienne şi nici ea nu-şi mai gă seau cuvintele. Stă teau aşa, unul
în faţa celuilalt, cu inima atâ t de încă rcată , încâ t simţeau nevoia să -şi
mai spună câ te ceva.
În cele din urmă , ea vorbi aşa, într-o doară :
— Cumă tră Levaque e însă rcinată , iar bă rbat-su n-a mai ieşit din
închisoare: de înlocuit, îl înlocuieşte Bouteloup între timp…
— Aha, da, Bouteloup…
— A, ascultă , nu ţi-am spus… Philomène a plecat.
— Cum, adică , a plecat?
— Da, s-a dus după un miner din Pas-de-Calais. Mă temeam să nu-
mi lase pe cap cei doi ţâ nci. Ei, dar nu, i-a luat cu ea… Ce spui? O femeie
496
care-şi scuipă plă mâ nii şi care-i gata în orice clipă să dea ortul popii!
Ră mase un scurt ră stimp aşa, visă toare, apoi continuă încetişor: Câ te şi
câ te s-au mai tră ncă nit şi pe socoteala mea!… Îţi aduci aminte câ nd
umbla vorba că mă culcam cu tine? Doamne! După ce mi-a murit
bă rbatul, lucrul ă sta s-ar fi putut foarte bine întâ mpla, dacă aş mai fi
fost tâ nă ră , nu? Dar acum îmi pare bine că treaba asta nu s-a
întâ mplat; sunt încredinţată că la amâ ndoi ne-ar fi pă rut ră u.
— Da, aşa e, ne-ar fi pă rut ră u, repetă firesc É tienne.
Atâ t le fu vorba; nu-şi mai spuseră apoi niciun cuvâ nt. O aştepta o
colivie, glasuri mâ nioase o tot chemau, ameninţâ nd-o că va fi
amendată . Atunci, nemaiavâ nd încotro, se hotă rî, îi strâ nse mâ na.
Adâ nc mişcat, É tienne nu-şi mai dezlipea ochii de la ea, cu faţa-i atâ t de
ră vă şită şi de trecută , albă ca varul şi cu pă rul spă lă cit, ce-i ieşea afară
de sub boneta albastră , cu trupul mă tă hă los ca al unei vite bune de
pră silă , deformat sub pantalonii şi surtucu-i de pâ nză . Ş i de astă dată
simţi aceeaşi strâ ngere de mâ nă pe care o simţise la tovară şii să i de
muncă , o prelungă şi mută încleştare, dâ ndu-i întâ lnire pentru ziua
câ nd lupta va izbucni iar. Înţelese limpede chemarea şi-i citi în fundul
ochilor, luminaţi de liniştea nestră mutatei ei credinţe. Pe curâ nd,
aşadar, dar atunci vom da lovitura definitivă .
— Leneşa dracului! urlă Pierron.
Împinsă , îmbrâ ncită , mama Maheu se înghesui şi ea, împreună cu
alţi patru, în fundul unui vagonet. Se trase funia semnalului pentru
transportul de carne omenească ; colivia se desprinse din închiză tori şi
se pră buşi în beznă ; nu se mai vă zu decâ t goana prelungă a cablului.
Atunci É tienne pă ră si mina. Jos, sub hangarul ciururilor de sortare,
ză ri o fă ptură aşezată pe pă mâ nt, pe un strat gros de că rbune. Era
Jeanlin, angajat ca degrosisor.
Ţ inea între picioare un bloc de că rbune pe care, cu lovituri de
ciocan, îl cură ţa de fă râ mele de şist. Ş i praful fin de că rbune îl mâ njise
cu funingine în aşa hal, încâ t É tienne nu l-ar fi recunoscut niciodată
dacă bă iatul nu şi-ar fi înă lţat capul, dâ ndu-şi la iveală mutra-i de
maimuţă , cu urechile zvâ cnite în afară , cu ochişorii mă runţi, lică rind ca
două mă rgele verzui. Îşi ţuguie buzele, fă câ nd parcă haz de ceva, şi,
zdrobind cu o ultimă lovitură de ciocan blocul de că rbune, pieri într-un
497
nor de praf negru.
Câ nd ajunse afară , É tienne îşi urmă o clipă calea, preocupat. Fel de
fel de gâ nduri i se învă lmă şeau în minte. Dar simţind sub cerul liber
aerul proaspă t, respiră din adâ ncul pieptului. Soarele se ivea în
stră lucita scâ nteiere a ză rii, un chiot de bucurie înfiora redeşteptarea
întregii câ mpii. Valul unei scă pă ră ri de aur se revă rsa, dinspre ră să rit
că tre apus, pe uriaşa întindere a plaiurilor. Acest viu suflu de că ldură a
vieţii nă pă dea totul, se simţea pretutindeni un freamă t de tinereţe, în
care se îngemă nau suspinele pă mâ ntului cu câ ntecul pă să relelor, cu
susurul izvoarelor şi murmurul de zvonuri iscat în codri. Se simţea
bucuria vieţii, bă trâ nul pă mâ nt se pregă tea să întâ mpine o nouă
primă vară .
Pă truns de această înviorare, É tienne ră ri paşii, cu privirea hoinară
în juru-i, în această veselie a anotimpului redeşteptat. Cugeta la
propria sa viaţă , se simţea puternic, oţelit de necruţă toarele încercă ri
prin care trecuse acolo, în stră fundurile pă mâ ntului. Îşi desă vâ rşise
învă ţă tura şi, ca un ostaş ştiutor al rosturilor ră zvră tirii, pleca înză uat,
jurâ nd ră zboi acestei orâ nduiri sociale, pe care, aşa cum i se înfă ţişa,
nu putea decâ t s-o osâ ndească . Bucuria de a-l revedea pe Pluchart, de a
fi, ca şi el, un conducă tor că ruia i se dă ascultare îi şoptea cuvinte cu
care-şi alcă tuia viitoare cuvâ ntă ri. Se gâ ndea să -şi lă rgească
programul.
Tot ce vă zuse şi tră ise aici îl îndemna la o şi mai înveninată ură
împotriva burgheziei. Pe muncitorii aceştia simţea nevoia să -i
înfă ţişeze în mă reţia lor; doar pe ei îi va ară ta ca pe singurii uriaşi,
singurii fă ră prihană , ca pe unica nobleţe şi singura forţă în stare să
că lească întreaga omenire.
Din preaînalta tă rie câ ntecul unei ciocâ rlii îl fă cu să ridice ochii
că tre cer. Mă runţi nori împurpuraţi, cei din urmă aburi ai nopţii, se
topeau în limpedele azur siniliu; prin minte i se perindară , nelă murite,
chipurile lui Suvarin şi al lui Rasseneur. Fireşte că totul se ză dă rniceşte
dacă fiecare vrea puterea numai pentru el Darwin o fi avâ nd dreptate,
lumea să nu fie oare decâ t un câ mp de luptă , în care cei puternici îi
înghit pe cei slabi, pentru selecţiunea care să asigure frumuseţea şi
continuitatea speciei? Problema aceasta îl tulbura, deşi, încreză tor în
498
cunoştinţele sale, o înlă tura. Dar un gâ nd îi risipi îndoielile,
încâ ntâ ndu-l, gâ ndul de a relua, de cum va avea prilejul să vorbească ,
vechea-i explicaţie a acestei teorii. Dacă înghiţirea unei clase de că tre
alta era de neînlă turat, atunci nu era firesc ca poporul viu şi proaspă t
încă să înghită burghezia sleită prin huzur? Un sâ nge primenit va da
viaţă unei lumi noi. Ş i în această aşteptare a cotropirii pă mâ ntului de
că tre cei care vor regenera vechile naţiuni îmbă trâ nite, apă rea
nezdruncinata-i credinţă în ceasul revoluţiei apropiate, cea adevă rată ,
aceea a oamenilor muncii, şi al că rei incendiu va cuprinde sfâ rşitul
acestui veac în vâ lvă taia de purpura a înă lţă rii soarelui, pe care-l vedea
sâ ngerâ nd pe bolta cerului.
Mergea aşa, cu gâ ndurile hoinare, izbind cu toiagu-i de corn pietrele
de pe drum; şi câ nd mai arunca o privire în jurul lui, recunoştea
locurile de prin acest ţinut. Îşi aducea aminte că chiar la Fourche-aux-
Boeufs luase comanda gloatei, în dimineaţa devastă rii minelor. Iar
astă zi, munca de vită , ucigă toare, prost plă tită reîncepea. Sub pă mâ nt,
colo jos, la şapte sute de metri adâ ncime, i se pă rea că desluşeşte
loviturile înă buşite, ritmice, necurmate: erau foştii să i tovară şi de
muncă , pe care mai adineauri îi vă zuse coborâ nd în mină , tovară şii să i
negri ca tă ciunele şi care, înciudaţi şi tă cuţi, ciocă neau întruna Fă ră
îndoială erau învinşi, greva se soldase pentru ei şi cu pagube şi cu
morţi; dar Parisul nu va putea uita împuşcă turile din Voreux, iar
sâ ngele imperiului va curge el însuşi din rana de netă mă duit. Ş i chiar
dacă criza industrială era pe sfâ rşite, chiar dacă uzinele reluau lucrul
una după alta, lupta fusese deschisă , şi pacea, de acum înainte, nu mai
era cu putinţă . Minerii se numă raseră , îşi încercaseră puterea,
cutremurâ nd cu strigă tul lor de dreptate întreaga muncitorime a
Franţei. De aceea înfrâ ngerea lor nu liniştea pe nimeni; burghezii din
Montsou, nă pă diţi, în toată izbâ nda dobâ ndită , de surda îngrijorare
pentru zilele de după grevă , priveau că tre acest apropiat trecut,
neştiind dacă nu cumva sfâ rşitul le era aproape inevitabil şi dacă nu
mocneşte în înseşi stră fundurile acestei linişti adâ nci. Îşi dă deau foarte
bine seama că ră zvră tirea va reînvia fă ră încetare, poate chiar mâ ine,
cu greva generală , cu înţelegerea tuturor muncitorilor care vor fi
prevă zuţi cu fonduri de rezistenţă ca să poată ţine piept evenimentelor
499
luni întregi, avâ nd asigurată pâ inea cea de toate zilele. De astă dată nu
fusese decâ t doar o opintire a umerilor împotriva vechii societă ţi în
ruină , ale că rei trosnete le auziseră sub propriii lor paşi; dar simţeau
clocotul altor izbucniri, necontenit altele, pâ nă ce stră vechiul edificiu
zguduit se va pră buşi, înghiţit aidoma Voreuxului, rostogolit în
pră pastie.
É tienne o luă la stâ nga, pe drumul spre Joiselle. Îşi aduse aminte că
aici nu lă sase mulţimea să se nă pustească asupra minei Gaston-Marie.
În depă rtare, în lumina stră lucitoare a soarelui, vedea turlele mai
multor mine: Mirou pe dreapta, Madeleine şi Crève-coeur una lâ ngă
alta. Pretutindeni se lucra, acelaşi zgomot al loviturilor de tâ rnă cop, pe
care i se pă rea că îl desluşeşte venind din stră fundurile pă mâ ntului,
cutreiera câ mpia de la un capă t la celă lalt. O lovitură , apoi încă una, şi
necontenit altele, sub întinsul ţarinilor, sub drumurile ce stră bă teau
depă rtarea, sub satele zâ mbitoare în azurul luminii: toată întunecata
trudă de ocnaşi atâ t de înă buşită de uriaşa îngră mă dire a straturilor,
încâ t trebuia să ştii că e acolo ca să -i desluşeşti adâ ncul suspin de
durere. Ş i se gâ ndea acum că poate violenţa singură nu gră bea
niciodată lucrurile. Cabluri sfâ rtecate, şine smulse din pă mâ nt, lă mpi
prefă cute în ţă ndă ri, ce vană caznă ! Şi pentru atâ ta lucru toată acea
bezmetică goană a unei pustiitoare gloate de trei mii de oameni!
Simţea, nelă murit, că legalitatea ar putea deveni într-o zi o armă mult
mai cumplită . Mintea îi era mai coaptă , se lepă dase de necugetatele-i
porniri. Da, mama Maheu avea dreptate câ nd, cu bunul ei simţ, spunea
că numai într-un singur chip se poate dobâ ndi victoria: muncitorii să
purceadă la o liniştită strâ ngere a râ ndurilor, să se cunoască între ei, să
se adune în sindicate, câ nd legile le vor îngă dui; apoi, în ziua în care se
vor simţi ală turi cot la cot, câ nd milioane de lucră tori se vor pomeni în
faţa câ torva mii de trâ ndavi, să le smulgă , cu de-a sila, puterea şi să fie
ei stă pâ nii. O, ce redeşteptare a adevă rului şi a dreptă ţii! Ghiftuitul zeu,
la pâ ndă pe vine, va cră pa pe loc, monstruosul idol ascuns în fundul
întunecatului să u templu, în acel îndepă rtat nepă truns, unde este
hră nit de bieţii muncitori, care-i jertfesc propriul lor sâ nge fă ră să -l fi
vă zut câ ndva la faţă .
Dar, pă ră sind drumul spre Vandame, É tienne ieşea la larg, pe
500
şoseaua pietruită . Ză rea la dreapta Montsou-ul, ce cobora în pantă şi se
pierdea în depă rtare. În faţa ochilor avea priveliştea minei Voreux, o
blestemată gaura din care trei pompe scoteau apa fă ră încetare. Apoi,
în zare, se aşterneau celelalte mine, Victoire, Saint-Thomas, Feutry-
Cantel, în vreme ce, că tre miază noapte, turnurile înalte ale furnalelor şi
bateriile de cuptoare de cocs fumegau în vă zduhul stră veziu al
dimineţii. Dacă voia sa nu scape trenul de ora opt, trebuia să iuţească
pasul, că ci mai avea de mers încă şase kilometri.
Ş i, sub paşii să i, loviturile din adâ ncuri, izbiturile tâ rnă coapelor
ră sunau fă ră încetare. Tovară şii să i de muncă erau cu toţii laolaltă ,
acolo, şi îi simţea urmă rindu-l pas cu pas. Nu cumva chiar sub această
tarla de sfeclă trudea acum mama Maheu, cu spinarea frâ ntă , cu
ră suflarea gâ fâ ită , însoţită de hâ râ itul ventilatorului? La stâ nga, la
dreapta, mai departe, lui É tienne i se pă rea că îi recunoaşte şi pe
ceilalţi, sub lanurile de grâ u, sub gardurile vii, sub ră dă cinile
arbuştilor. Acum, pe bolta cerească soarele lui april stră lucea în
mă reaţa-i scă pă rare, dogorind pă mâ ntul, din al că rui pâ ntece uriaş
ţâ şnea rodul. Din acest pâ ntece matern izbucnea plă mada vieţii,
plesneau mugurii şi se prefă ceau în frunze verzi, câ mpiile tresă reau
sub zvâ cnirea ierburilor. Pretutindeni boabele se umflau, creşteau,
fă ceau să crape pă mâ ntul în lupta lor ca să ajungă la că ldură şi la
lumină . O revă rsare de sevă circula, însoţită de zumzete şi şoapte,
murmurele germenilor se ră spâ ndeau în zvonul unei uriaşe
îmbră ţişă ri. Iară şi iară loviturile de tâ rnă coape se auzeau din ce în ce
mai desluşit, ca şi cum foştii să i tovară şi de muncă s-ar fi apropiat de
învelişul pă mâ ntului. În învă pă ierea de raze ale astrului, în această
dimineaţă de să rbă toare a tinereţii, întreaga câ mpie ră suna de acest
vuiet. Zvâ cneau, ţâ şnind din pă mâ nt, oameni, o întunecată oştire
asmuţită de ră zbunare, ce-şi mocnea germenii în brazdele lumii,
împlinindu-se pentru recolta veacului ce va să vină , şi a că rei plă madă
va face, în curâ nd, să sară în ţă ndă ri pă mâ ntul.

Sfârşit

501