Serbia

Galiță Claudiu-Iulian

Grupa H212

Locul primei mișcări de eliberare de sub imperiul otoman,care a avut succes, a fost în
serbia ,unde se reflecta foarte bine situația precară în care se afla administrația Imperiului
Otoman ,pe atunci numit și omul bolnav al Europei.

Revoluția Sârbă a fost o mișcare națională și o evoluție constituțională în Serbia care a

avut loc între 1804 și 1835, în timpul căreia acest teritoriu a evoluat de la statutul de provincie
otomană la cel de teritoriu răsculat, monarhie constituțională și la Serbia modernă. Prima parte a
perioadei, 1804–1817, a fost marcată de o luptă violentă pentru independență față de Imperiul
Otoman. Au avut loc două rebeliuni armate, fiecare finalizate cu acorduri de încetare a focului.
Ultima perioadă (1817–1835) a fost marcată de o consolidare continuă și pașnică a puterii
politice într-o Serbie cu un grad sporit de autonomie, care a culminat cu recunoașterea domniei
ereditară a principilor sârbi în 1830 și 1833 și expansiunea teritorială a tinerei
*monarhii.Adoptarea primei Constituții în 1835 a dus la abolirea relațiilor feudale și a iobăgiei,și
a dus la proclamarea suveranității țării.Termenul Revoluția Sârbă a fost pus în circulație de
istoricul german Leopold von Ranke în cartea lui Die Serbische Revolution, care a fost publicată
în 1829. Aceste evenimente au dus la fondarea Serbiei moderne.

Noi circumstanțe, precum ocupația austriacă a Serbiei, apariția unor elite sârbe în bazinul
Dunării, cuceririle din Balcani ale lui Napoleon și reformele din Imperiul Rus, i-au influențat pe
sârbi cu noi idei. Sârbii puteau acum să se compare cu conaționalii care progresau în Austria,
Provinciile Iliriene și alte regiuni creștine, în vreme ce cei care se aflau sub dominația otomanilor
musulmani erau încă subiectele unei taxări bazate pe religie, fiind tratați ca cetățeni de mâna a
doua.1

În timpul ocupației austriece (1788–1791), mulți sârbi au servit ca soldați și ofițeri în

armatele habsburgice, unde au căpătat cunoștințe de tactică și organizare militară și de utilizare a
armamentului modern. Au fost sârbi angajați în birourile administrative din Ungaria sau din
zonele ocupate. Sârbii au început să călătorească în căutarea de oportunități de afaceri sau pentru
desăvârșirea educației, fiind expuși ideilor europene cu privire la societatea seculară, politică,
drept și filozofie – inclusiv raționalism și romantism. Ei au luat cunoștința de valorile Revoluției
Franceze, principalii afectați fiind sârbii educați sau negustorii. În sudul Imperiului Habsburgic a
existat o comunitate sârbă activă și prosperă, de unde ideile moderne și-au făcut loc peste

1
Charles și Barbara Jelavici ,Formarea statelor naționale balcanice, Editura Dacia ,2006 ,Cluj Napoca, pp. 68-69.
Dunăre. Un alt model de urmat a fost Imperiul Rus, singura țară slavă și ortodoxă independentă
din epocă, unde fuseseră întreprinse reforme importante și care devenise o amenințare importantă
pentru turci. Experiența rușilor aducea speranță sârbilor.2

Alți sârbi au găsit inspirație în înseși istoria națiunii sârbe. Doi erudiți sârbi de frunte,
care au fost influențați de cultura occidentală, și-au îndreptat atenția spre limba și literatura sârbă.
Unul dintre ei a fost Dositej Obradović (1743), un fost preot, care a plecat în Europa
Occidentală. El a fost dezamăgit că propriul lui popor nu are o literatură modernă seculară și a
conceput manuale de gramatică și dicționare pentru formarea limbii sârbe moderne, a scris
câteva cărți și a tradus alte câteva. El a fost un exemplu pentru intelectuali sârbi, care au cules și
publicat povești despre gloria Serbiei medievale. Obradović avea să devină primul Ministru al
Educației al Serbiei moderne în 1805.3

Cel de-a doua personalitate a fost Vuk Karadžić (1787). Karadžić a fost mai puțin
influențat de raționalismul iluminismului ca în cazul lui Dositej Obradović și mai mult de
romantism, care idealiza viața rurală și comunitățile țărănești. Karadžić a cules și a publicat
poezie populară sârbă, a muncit pentru crearea conștiinței identității comune bazate pe aceleași
obiceiuri și istorie. Această conștiință de sine culturale și lingvistice a fost caracteristica centrală
a naționalismului german din acea perioadă, iar intelectualii sârbi au aplicat aceleași idei în
Balcani.4

În timpul Primei Răscoale Sârbe (1804–1813), sârbii s-au considerat un stat independent
pentru prima oară după 300 de ani ocupațiile otomană și austriacă de scurtă durată. Beneficiind
de sprijinul Imperiului Rus, cererile pentru recunoașterea autoguvernării în cadrul Imperiului
Otoman din 1804 au evoluat într-un război de independență în 1807. Prin combinarea
democrației patriarhale țărănești cu obiectivele naționale moderne, Revoluția Sârbă a atras mii de
voluntari sârbi din Balcani și din Europa Centrală. Revoluția Sârbă avea să devină în cele din
urmă un simbol al procesului renașterii naționale în Balcani, provocând tulburări printre țăranii
creștini atât din Grecia cât și din Bulgaria. După încheierea cu succes al asediului Belgradului cu
o armată de 25.000 de oameni, liderul carismatic al revoltei, Karađorđe Petrović a proclamat pe 8
ianuarie 1807 orașul drept capitală a Serbiei.

Sârbii au răspuns brutalităților otomanilor prin înființarea unor instituții separate:

Consiliul Diriguitor, Marea Școală, Academia Teologică și a unor oficii administrative.
Karađorđe și alți lideri revoluționari și-au trimis copii să studieze la Marea Școală. Printre
studenții acestei instituții de învățământ superior s-a numărat Vuk Stefanović Karadžić (1787–
1864), reformatorul alfabetului limbii sârbe. Belgrade a fost repopulat cu lideri militari locali,
negustori și meșteșugari, dar și cu un important grup de intelectuali emigrați din Imperiul
Habsburgic, care au oferit un nou cadru cultural și politic societății egalitariste rurale a Serbiei.

2
Loc.cit.
3
Ibidem ,pp. 71-73.
4
Ibidem, ,p.74.
Dositej Obradović, o figură de primă mărime Iluminismului din Balcani, a devenit în 1811
primul Ministrul al Educației al Serbiei.

După semnarea Tratatului de la București din mai 1812 și după invazia franceză în Rusia
din iunie 1812, Imperiul Rus a încetat sprijinul acordat rebelilor sârbi. În aceste condiții,
aproximativ un sfert din populația Serbiei (cam 100.000 de persoane în acele vremuri) au plecat
în exil în Imperiul Habsburgic, printre aceștia aflându-se liderul revoltei, Karađorđe Petrović.
După ce a fost reocupat de otomani în octombrie 1813, Belgradul a fost scena unor răzbunări
crude, sute de locuitori ai orașului au fost masacrați, iar alte câteva mii au fost vânduți ca sclavi
în ținuturi îndepărtate ale imperiului. Guvernarea directă de către otomani a teritoriului a
însemnat abolirea tuturor instituțiilor fondate de sârbi și repopularea cu turci otomani a regiunii.5

În ciuda înfrângerii, sârbii nu au renunțat la luptă. Hadži Prodan Gligorijević, unul dintre
veteranii Primei Răscoale Sârbe a condus în 1814 revolta care i-a purtat numele. El avea
informații conform cărora turcii urmau să îl aresteze și s-a hotărât să se opună cu puterea
armelor. Miloš Obrenović, un alt veteran, a considerat că nu era momentul pentru o nouă revoltă
și a refuzat să îi acorde vreun sprijin lui Hadži Prodan.

Rebeliunea lui Hadži Prodan a fost rapid înăbușită de otomani, iar liderul mișcării a fugit
în Austria. După o răzmeriță din 1814, autoritățile turcești au masacrat civili fără apărare și au
executat în mod public prin tragere în țeapă 200 de prizonieri în Belgrad. În martie 1815, sârbii
au decis în cursul mai multor întâlniri să declanșeze o nouă revoltă.6

A Doua Răscoală Sârbă (1815–1817) a fost a doua fază importantă a revoluției naționale
a sârbilor împotriva Imperiului Otoman, care a izbucnit la scurtă vreme după anexarea brutală a
regiunii la imperiu și după înăbușirea răscoalei lui Hadži Prodan. Consiliul revoluționar a
proclamat declanșarea revoltei la Takovo 23 aprilie 1815, Miloš Obrenović fiind ales conducător
(în vremea ce Karađorđe ere încă în exil în Austria). 7

Decizia liderilor sârbi avea la bazată două motive. În primul rând, aceștia se temeau că va
urma un masacru al cnezilor sârbi. În al doilea rând, ei aflaseră că Karađorđe plănuia să se
întoarcă din exil. Facțiunea care îi era potrivnică, din care făcea parte și Miloš Obrenović, dorea
să nu cedeze puterea în mâinile lui Karađorđe și a susținătorilor lui.

Luptele au reizbucnit de Paștile anului 1815, iar Miloš Obrenović a devenit liderul
suprem al noii revolte. Când otomanii au descoperit rolul lui Obrenović, l-au condamnat pe
acesta și pe susținătorii lui la moarte. Sârbii au luptat cu succes la Ljubic, Čačak, Palez,
Požarevac și Dublje și au reușit să recucerească Pașalâcul Belgradului. Obrenović a fost
promotorul unei politici de reținere: soldații prizonieri otomani nu au fost uciși, iar civilii au fost

5
Ibidem , p77.
6
Loc.cit.
7
Ibidem, p80.
lăsați liberi. Obiectivul lui oficial nu a fost obținerea independenței, ci oprirea abuzurilor
autorităților otomane.

Contextul politic european mai larg a fost în favoarea cauzei sârbilor. Folosirea
mijloacelor politice și diplomatice în negocierile dintre sârbi și Înalta Poartă și evitarea
războiului s-au înscris în tendințele europene și în politica promovată în acea perioadă de
Metternich. Pentru ca să sublinieze loialitatea față de sultan, Miloš Obrenović, un politician abil
și un diplomat capabil, avea să ordone în 1817 asasinarea lui Karađorđe Petrović. Înfrângerea lui
Napoleon din 1815 a pus în fața turcilor perspectiva ca Rusia să fie din nou dispusă să intervină
în Balcani. Pentru evitarea intervenției rușilor în conflict, sultanul a fost de acord să accepte ca
Serbia să devină un stat vasal, semiindependent, dar responsabil nominal în fața Porții.8

Primele negocieri între Obrenović și Marașli Ali Pașa, guvernatorul otoman, au început la
mijlocul anului 1815. Tratativele au avut ca rezultat recunoașterea de către Imperiul Otoman a
Principatului Serbiei. Deși era în continuare un stat vasal al Porții, fiind obligată să plătească un
tribut anual, Serbia era din multe puncte de vedere un stat independent. În 1817, Obrenović a
reușit să îl forțeze pe Marașli Ali Pașa să negocieze o înțelegere verbală, punând astfel capăt
celei de-a Doua Răscoale Sârbe. În același an, Karađorđe, liderul primei răscoale și rival al lui
Obrenović pentru conducerea Serbiei, a fost asasinat la ordinul celui din urmă. După aceasta,
Obrenović a primit titulul de Principe al Serbiei.

Serbia a căpătat un anumit grad de autonomie, dar a rămas sub suveranitatea sultanului
otoman. Miloš Obrenović a ajuns la putere și a acționat ca un domnitor absolut. Sultanul a lărgit
prin decretele din 1830 și 1833 controlul lui Miloș Obrenovici asupra unor noi teritorii (Timocul)
și a transformat Serbia într-un principat suveran, iar pe liderul acestuia într-un principe ereditar.
A fost înființată Mitropolia Sârbă a Belgradului, independentă față de Patriarhia Ecumenică a
Constantinopolului. Atât turcii cât și sârbii au recunoscut Imperiul Rus drept garant al
autonomiei noului principat.

În perioada de tranziție, de autonomie efectivă din 1817 până în 1830, Miloš Obrenović I
a asigurat o reducere graduală și efectivă a puterii turcilor, instituțiile sârbe luând treptat locul
celor otomane. În ciuda opoziției Porții, Obrenović a creat o armată a principatului, a transferat
proprietățile otomane în mâinile tinerei burghezii sârbe și a emis legi ale gospodăriilor rurale
pentru protejarea țăranilor împotriva falimentului sau a acțiunii cămătarilor.

Noile programe școlare și reînființarea Bisericii Ortodoxe Sârbe a reflectat revigorarea

națională a Serbiei. Principele Obrenović nu a respectat tradiția medievală sârbă, separând
educația de religie, punând bazele învățământului și statului secular.

8
Ibidem ,p.82.
 Convenția de la Akkerman (1828), Tratatul de la Adrianopol (1829) și, în cele din urmă,
Hatișeriful din 1830, au asigurat recunoașterea internațională a Principatul Serbiei ca stat vasal al
Imperiului Otoman, cu Miloš Obrenović I principe ereditar.9

Miloș Obrenovici a obținut de la sultan, cu ajutorul rușilor, anexarea județelor locuite

majoritar de români, Timoc și Craina. Granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest
mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din
Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu
Țara Românească. Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a
românilor din Timoc. Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți
locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația "ici, ovici sau evici"

Sârbii s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva domniei autocrate și brutale a lui
Miloș. O astfel de rebeliune l-a silit să accepte adoptarea unei constituții în 1835.S-a simțit foarte
mult absența sistemului de stat și a instanței din Serbia, numărul oficialilor umiliți, care au fost
bătuți. Nu erau pregătiți să sufere comportamentul prințului Miloš și al celor mai apropiați
asociați ai săi. În plus, Miloš a evitat în continuare organizarea Consiliului, conform constituției
din 1830, dar a fost obligat să facă acest lucru. În ciuda scutirii oficiale a țăranilor de relațiile
feudale, prințul Miloš a păstrat în continuare anumite obligații feudale, care aproape că îi vor
costa domnia un pic mai târziu. Simțind agitația maselor de oameni, prințul a promis reforme
legislative și administrative semnificative la Adunarea de la 1 februarie 1834. De asemenea, a dat
un proiect de constituție și, înainte de a fi redactat, a numit cinci miniștri.10

Constituția a fost elaborată de Dimitrije Davidović, după modelul constituției franceze

din 1791 și a cartelor constituționale din 1814 și 1830 și a constituției belgiene din 1831. Într-un
principat semi-independent, Davidović a elaborat actul juridic suprem al unei organizații liberale
într-un mod foarte liber, iar Constituția a fost împărțită în 14 capitole și 142 de articole.
Constituția a împărțit puterea în ramuri legislativă, executivă și judiciară. Puterea legislativă și
executivă aparținea prințului și Consiliului de stat, iar instanțele erau instanțe independente.
Puterea executivă era formată din șase miniștri, iar președintele Consiliului a prezidat, de
asemenea, ședințele ministeriale. La 2 februarie 1835, conform noului calendar, la 15 februarie, a
fost adoptată o Constituție Sretenje în pajiștile prințului din Kragujevac și cu prezența a 2,5 mii
de participanți și 10 mii de lumi curioase, după care prințul a fost luat din masa lumii în mâinile
sale, iar în timp ce votul se desfășura anterior în districte fără o audiere principală. A doua zi,
constituția a fost citită și publicată într-o manieră solemnă, cu steaguri și muzică ceremonială,
gărzile de cavalerie și infanterie ale prințului și cu prezența conducerii statului și a deputaților.
Seara au avut loc un spectacol de artificii și o piesă de teatru.

Modernizarea Serbiei nu a fost bine primită de Imperiul Austriac, de otomani și ruși. Se

pare că cele trei imperii vedeau în adoptarea constituției sârbe un pericol pentru propriile sisteme
9
Ibidem, p.74.
10
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, Polirom ,Iași ,2002 ,p 27.
autoritare de guvernare. Ministrul de externe austriac Metternich a ridiculizat Serbia, noul său
steag și pe ministrul ei de externe. Ca urmare a presiuiunilor rușilor și otomanilor, Miloš a abolit
constituția.11

Prințul Miloš Obrenović și-a schimbat modul de guvernare cu privire la abolirea

Constituției Sretenje. A încetat să acționeze ca judecător suprem și a abolit monopolul
comerțului cu sare. Constituția din 1838 a fost realizată de Imperiul Rus, Imperiul Otoman și
Imperiul Austriac. Trimisul rus a înmânat „baza” organizării constituționale a Serbiei. Potrivit
acestuia, constituția ar trebui să conțină numai dispoziții administrative, deoarece hatt-i sharif din
1830 a acordat drepturi politice pentru Principatul Serbiei. Rusia a cerut menținerea Consiliului,
prin care acesta ar putea exercita presiuni asupra prințului.

Inițial, prințul Miloš a abdicat în favoarea primului său născut Milan Obrenović al II-lea,
care era bolnav în fază terminală și a murit după o lună de guvernare. Prin urmare, Mihailo a
ajuns pe tron ca minor, născut în 1823 și aclamat prinț la 25 iunie 1839 la abdicarea tatălui său și
moartea fratelui său mai mare. În prima sa domnie s-a arătat a fi un conducător foarte
neexperimentat. Mihailo nu a făcut față prea bine situației complicate în care Serbia s-a regăsit la
acea vreme. În 1842, domnia sa s-a oprit când a fost răsturnat de la putere de o rebeliune condusă
de Toma Vučić-Perišić, care a permis dinastiei Karagheorghevic să preia tronul sârb.

Aleksandar Karađorđević a fost ales prinț al Serbiei la Adunarea Națională din Vračar, o
municipalitate din Belgradul modern, la 14 septembrie 1842. După ce titlul său a fost recunoscut
de Rusia și Turcia, prințul Aleksandar a început reformele și a fondat o serie de noi instituții în
scopul pentru a îmbunătăți progresul statului sârb. El a implementat codul drepturilor civile, a
introdus armata regulată, a construit o turnătorie de tunuri, a îmbunătățit școlile existente și a
înființat altele noi, precum și a înființat Biblioteca Națională și Muzeul Național.

În timpul revoluțiilor din 1848, sârbii din Imperiul austriac au proclamat o provincie
autonomă sârbă cunoscută sub numele de Voivodina sârbă. Printr-o decizie a împăratului
austriac în noiembrie 1849, această provincie a fost transformată în coroana austriacă cunoscută
sub numele de Voievodatul Serbiei și Banatul Temes (Ducatul Serbiei și Banul Tamiš).
Împotriva voinței sârbilor, provincia a fost desființată în 1860, dar sârbii din regiune au câștigat o
altă oportunitate de a-și îndeplini cererile politice în 1918. Astăzi, această regiune este cunoscută
sub numele de Voivodina.

În politica internă, prințul Aleksandar a intrat în conflict cu membrii Consiliului, care a

culminat cu convocarea Adunării de Sfântul Andrei, în decembrie 1858, care l-a obligat să
abdice.

în cele din urmă, Mihailo a fost acceptat din nou ca Prinț al Serbiei în septembrie 1860,
după moartea tatălui său care a redobândit tronul în 1858. În următorii opt ani a condus ca un
monarh absolut iluminat. În cea de-a doua domnie, Adunarea Poporului a fost convocată de doar
11
Charles și Barbara Jelavici ,Formarea statelor naționale balcanice, Editura Dacia ,2006 ,Cluj Napoca, p.88
trei ori, în 1861, 1864 și 1867. Cea mai mare realizare a prințului Mihailo a fost în convingerea
garnizoanelor turcești să părăsească Serbia, în 1862 (când armata otomană a părăsit cetățile
Užice și Soko Grad) și în 1867 (când turcii au părăsit fortificațiile lor din Belgrad, Šabac,
Smederevo și Kladovo). Acest lucru a fost realizat cu sprijin diplomatic important din partea
Rusiei și Austriei. În 1866, Mihailo a început campania de creare a primei alianțe balcanice, prin
semnarea unei serii de acorduri cu alte entități balcanice în perioada 1866-1868.12

În timpul guvernării sale, moderne au fost bătute primele monede sârbe. El a fost, de
asemenea, primul conducător din istoria sârbă modernă care a declarat orașul Belgrad drept
capitala țării.13

În timp ce prințul Mihailo Obrenović a introdus treptat absolutismul în țară, s-a format o
conspirație împotriva lui. Principalii organizatori și făptași ai conspirației au fost frații
Radovanović, care doreau să se răzbune pe Ljubomir Radovanović care se afla în închisoare.
Kosta Radovanović, principalul autor al crimei, a fost un comerciant înstărit și respectat. Fratele
său, Pavle Radovanović, a fost alături de el în timpul încercării de asasinat, iar al treilea dintre
frați era Đorđe Radovanović.14

La 10 iunie 1868, Michael călătorea prin parcul Košutnjak într-o trăsură, în apropierea
reședinței sale de la țară, la marginea Belgradului, cu Katarina și mama ei prințesa Anka, când au
fost împușcați de asasini. În parc au apărut Pavle și Kosta Radovanović în costume negre și cu un
pistol încărcat îndreptat în direcția trăsurii prințului. Kosta s-a apropiat de trăsură. Prințul
Mihailo Obrenović l-a recunoscut, din cauza unei dispute în privința fratelui său Ljubomir.
Ultimele cuvinte ale prințului, pe care Kosta însuși le-a recunoscut în proces, au fost: „Ei bine,
este adevărat”. Mihailo și Anka au fost uciși amândoi, iar Katarina a fost rănită. Complotul din
spatele asasinatului nu a fost niciodată clarificat; simpatizanții și verișorii din dinastia
Karađorđević au fost suspectați că se aflau în spatele crimei, dar acest lucru nu a fost dovedit.

Banatul Krajina este desființat și inclus în Transleithania; în ciuda dorințelor majorității

sârbe și germane. Acesta este primul pas către distrugerea frontierei militare populate de sârbi
moștenită de la Imperiul Habsburgic. Până în 1883, frontiera militară este complet desființată și
încorporată în Regatul Ungariei și Regatul Croației-Slavoniei, cu excepția golfului Kotor.

Când sârbii din vecina Bosnia Vilayet (de asemenea parte a Imperiului Otoman, deși mult
mai integrat și mai loial datorită populației sale musulmane numeroase) au început o răscoală în
iulie 1875 la periferia Nevesinje, protestând împotriva sistemului fiscal, precum și a
tratamentului dur. sub beys și aghas locali, prințul Milano a condamnat răscoala și a refuzat să ia
parte la ea. Casa rivală a lui Karađorđević, ai cărei membri trăiau în exil în toată Europa, avea o
abordare diferită, participând la organizarea și punerea în aplicare a revoltei. Acțiunile lor au
inclus Petar Karađorđević, în vârstă de 31 de ani, care mergea în regiunea Herțegovina pentru a
12
Ibidem, p. 92.
13
Loc.cit.
14
Ibidem, pp. 94-95.
lupta sub pseudonimul Petar Mrkonjić. Pe măsură ce răscoala a crescut, răspândindu-se în restul
Herțegovinei și înghițind în curând întreaga Bosnia Vilayet, presiunea internă din principatul
sârb a crescut asupra tânărului prinț Milano pentru a-i ajuta pe frații săi sârbi.

Serbia și Muntenegru au declarat război Turciei în 1876 și au fost rău înfrânte. Rusia,
inspirată de pan-slavism, a decis să intervină. Războiul alături de Rusia împotriva turcilor din
1877 a obținut victoria și a adus independență deplină pentru Serbia și mari câștiguri teritoriale
spre sud-est, inclusiv Niš, de acum înainte al doilea oraș ca mărime al Serbiei. Unele dintre
câștigurile din Tratatul preliminar de la San Stefano au fost inversate prin intervenția Germaniei,
Marii Britanii și a altor puteri la Tratatul de la Berlin (1878).

Regatul sârb a fost proclamat în 1882, sub regele Milan I. Serbia era una dintre țările rare
de la acea vreme care avea pe tron propria dinastie domnitoare internă (în mod similar cu Italia).
Cu toate acestea, milioane de sârbi trăiau încă în afara Serbiei, în Imperiul Austro-Ungar
(Herțegovina, Bosnia, Croația, Dalmația, Voivodina, Sandžak) și Imperiul Otoman (Kosovo,
Macedonia). Rusia și Austria s-au implicat în mod constant în politica internă sârbă și în
afacerile externe.Noua țară a fost, la fel ca majoritatea țărilor balcanice, săracă și copleșitor de
agrară, cu puțini în calea industriei sau a infrastructurii moderne.

Bibliiografie
 Charles și Barbara Jelavici, Formarea statelor naționale balcanice, Editura Dacia, Cluj
Napoca 2006.

Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, Polirom, Iași ,2002.