1.3.

Procedura de rezoluțiune și de reziliere

A. Dreptul de a alege

Intervenirea unei cauze de rezoluțiune a contractului (cum ar fi neexecutarea esențială a

contractului) nu este prin sine un eveniment rezolutoriu , fiindcă asupra rezoluțiunii, act
juridic, decide intenționat partea îndreptățită.
În cazul în care apare dreptul de rezoluțiune, creditorul are dreptul de a alege între
rezoluțiune sau menținerea contractului să de a cere executarea silită a obligației, fie în
natură , fie prin echivalent bănesc. După cum am relatat, dreptul de rezoluțiune, ca tehnică
juridică, este unul potestativ. Dacă acest drept se întemeiază pe un motiv, atunci este și un
remediu juridic. De aici rezultă următoarele concluziin :
a) rezoluțiunea nu produce efect în mod automat, cu excepția rezoluțiunii de drept ,
care intervine în temeiul unei clauze rezolutorii;
b) rezoluțiunea nu poate fi declarată de către debitorul care a încălcat;
c) rezoluțiunea nu poate fi declarată de judecător din oficiu, întrucît astfel s-ar încălca
principiul disponibilității în procesul civil.
Totuși, dreptul de a alege a părții îndreptățite este supus unor limitări după cum urmează:
a) Chiar dacă există o neexecutare esențială (și a apărut dreptul la rezoluțiune), dar s-a
acordat un termen suplimentar în sensul art.709 din Cc, dreptul de a declara
rezoluțiunea este suspendat, iar creditorul nu poate recurge la el până la expirarea
acestui termen;
b) Dreptul la rezoluțiune este unul temporar, supus perimării. În mod normal, părțile
ar trebui să convină prin contract asupra termenului în care poate fi declarată
rezoluțiunea. În lipsa unei astfel de clauze potrivit art.741, dacă creditorul
îndreptățit să rezolve contractul va ezita să aleagă între rezoluțiune și menținerea
contractului, debitorul se va afla în incertitudine juridică. El nu va ști care va fi
soarta contractului și nici dacă trebuie să se pregătească pentru executarea
corespunzătoare a obligației. Atunci, legea acordă debitorului dreptul de a-l soma
pe creditor, informîndu-l într-un termen rezonabil ce alege : rezoluțiunea sau
executarea de mai departe a contractului. Dacă nu exercită dreptul de rezoluțiune
pînă la expirarea termenului stabilit, creditorul pierde dreptul de rezoluțiune.
c) Dacă, după apariția dreptului de rezoluțiune, debitorul execută totuși prestația,
creditorul trebuie să exercite cu promptitudine rezoluțiunea. În caz contrar, se va
prezuma că a renunțat la a cest drept, iar, potrivit legii, va pierde dreptul de
rezoluțiune (art.737 alin.(2)). Termenul rezonabil trebuie aici înțeles: mai mult ,
mai puțin, imediat.
Regula dată se explică, în prrimul rând , prin tendința generală de a menține

1
 legătura contractuală, în al doilea rând, prin prezumția că, pierzînd interesul de a
executa, creditorul ar trebui să refuze primirea prestației, ori să o restituie imediat
debitorului.

B. declararea rezoluțiunii

Declararea rezoluțiunii sau a rezilierii prin o simplă notificație scrisă către cealaltă parte
contractantă fără necesitatea solicitării ei instanței de judecată este, cu certitudine, un punct
de reformă imporatant al Codului civil al RM. Astfel, susținem că, în principiu,
rezoluțiunea este extrajudiciară sau unilatarală, spre deosebire de alte sisteme de drept în
care rezoluțiunea este judiciară, adică se pronunță de judecător la cererea părții
contractante îndreptățite.
Rezoluțiunea extrajudiciară este mai eficientă, mai economică, mai rapidă, mai în pas cu
realitățile timpului nostru și cu principalele sisteme de drept și codificări internaționale.
Într-un cuvînt, rezoluțiunea este mai modernă.
În sistemul Codului civil al RM , de îndată ce are un drept la rezoluțiune ori reziliere, de
natură legală sau convențională, creditorul îl poate exercita prin declarație scrisă față de
debitor (art.737 alin.(1)). Din această normă juridică, pot fi deduse următoarele consecințe:
a) Rezoluțiunea nu operează de plin drept, cu excepția cazului cînd contractul prevede
p clauză rezolutorie prin care s-a convenit că se consideră rezolvit la survenirea
unei neexecutări anume;
b) Rezoluțiunea nu se prezumă, ci trebuie să fie certă. Refuzul de a primi prestația, în
virtutea art.575 alin.(2) și art.588 sau în alte temeiuri, nu este prin el însuși o
declarație de rezoluțiune, astfel încît debitorul încă are posibilitatea de a face o
nouă executare, corespunzătoare;
c) Pentr a rezolvi un contract nu se cere înaintarea acțiunii în judecată. Aceasta este
una dintre schimbările esențiale ale Codului civil al RM. Deși Codul civil al RSSM
nu prevedea că rezoluțiunea se produce doar pe cale judecătorească, practica de
pînă la 12 iunie 2003 accepta, ca regulă generală, doar forma judiciară a
rezoluțiunii. Așadar, spre deosebire de nenumărate legislații, ca și în sistemul
german și cel internațional (Convenția ONU privind contractele de vânzare
internațională de mărfuri, Principiile Dreptului European al Contractelor),
rezoluțiunea este, în principiu extrajudiciară. Totuși, prin legi speciale există
situații cînd un anumit tip de contract se desființează prin acțiune în judecată.
Declarația de rezoluțiune este o manifestare de voință a părții îndreptățite, adresată
celeilalte părți contractante, privind rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului.
Ea constituie un act juridic unilateral, producînd efecte juridice din momentul recepției
de către partea destinatar.

2
 Exigența formei scrise a notificării celeilalte părți contractante (de natură să
faciliteze dovedirea rezoluțiunii și data acesteia) se impune în considerarea
consecințelor dramatice pe care rezoluțiunea o are asupra raportului contractual. În
lipsă de formă scrisă a notificării, sancțiunea este că declarația de rezoluțiune nu va
putea fi demonstrată prin proba cu martori (art.211 alin.(1)).

C. Controlul judiciar al rezoluțiunii

Rolul intanței de judecată se reduce la analiza împrejurărilor de fapt, în al căror temei se

poate constata că s-a produs desființarea contractului.
Practica judiciară arată că justițiabilii se adresează, chiar în cazul contractelor guvernate
de Codul civil în vigoare, instanțelor de judecată pentru desfacerea contractelor afectate de
incidentul neexecutării ori alte cauze valabile. Realitatea este că, în unele situații
contractuale patogene, partea care intenționează să rezolve contractul ar putea avea temeri
întemeiate privind faptul că partea adversă nu va recunoaște temeinicia rezoluțiunii și că va
refuza să-și execute obligațiile care decurg din rapotul de lichidare a legăturii contractuale.
Atunci, este indicat să declare rezoluțiunea direct prin acțiune judiciară și să solicite
instanței sancționarea declarației sale și obligarea celeilalte părți contractante de a își
executa obligațiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii contractuale.
În plus, cu ocazia rezoluțiunii, reclamantul va putea înainta și alte pretenții, conexe, cum
ar fi cea de plată a reparației prejudiciului cauzat prin neexecutare a contractului și chiar
prin pierdere a contractului și prin necesitatea de a contracta, în altă parte, prestația dorită.
Deși o astfel de precizare ar fi utilă Codului civil, considerăm că regula art.737 alin.(1)
nu exclude rezoluțiunea prin adresare în instanță de judecată.
Dacă o parte poate rezolvi printr-o simplă notificare scrisă, a fortiori ea ar putea iniția
rezoluțiunea prin metoda mai formalistă a procedurii concetioase.
În domeniul rezoluțiunii, supravegherea judecătorească poate avea două fațete:
a) ante factum, dacă reclamantul include prin pretențiile sale să pronunțe contractul ca
fiind rezolvit. Aici, hotărîrea judecătorească va fi actul care va transforma raportul
juridic contractual;
b) post factum, dacă reclamantul se adresează instanței, prezentînd declarația de
rezoluțiune deja recepționată de către cealaltă parte contractantă și solicitînd
instanței să constate că a avut loc o rezoluțiune, că cealaltă parte este în întîrziere în
rapotul juridic de lichidare a legăturii contractuale și să o oblige a executa
obligațiile ce îi revin. O supraveghere inversă, dar tot post factum, o poate iniția
partea contractantă, pe care o consideră neîntemeiată.
Pretenția reclamantului, în acest caz, va fi de a constata ineficența declarației de
rezoluțiune din cauza neîntrunirii temeiurilor invocate în ea. O asemenea declarație,

3
constatată de către instanță ca fiind abuzivă, va constitui proba reclamantului a
neexecutării obligațiilor de către pârât.
În litigiile de contestare a rezoluțiunii unilaterale a contractului, se pune problema
firească dacă, pînă la soluționarea în fond a litigiului, contractul este rezolvit ori
este încă în vigoare pentru părți. Pendente solutionae, considerăm că notificarea
este actul care a declarat rezoluțiunea, și, conform Codului civil, ea produce
efectele, cu excepția cazului în care instanța de judecată a suspendat efectul
rezoluțiunii cu titlu de asigurare a acțiunii.