Psihoterapie Integrativa - Note de Curs 2020

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

COMUNICĂRII
MASTER: PSIHOLOGIE CLINICĂ - EVALUARE ŞI
INTERVENŢIE TERAPEUTICĂ
PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
SINTEZE DE CURS
Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU
Constanța 2020
Psihoterapia Integrativă – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU
CUPRINS
I. PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ – CONCEPTE DE BAZĂ.................................................4

I.1. TENDINȚE INTEGRATIVE ÎN PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ................................6
I.2. FORME DE MANIFESTARE A INTEGRĂRII.......................................................................8
I.2.1. Eclectismul tehnic...................................................................................................................8
I.2.2. Integrarea teoretică..................................................................................................................9
I.2.3. Factorii comuni.....................................................................................................................10
II. ANALIZA TRANZACȚIONALĂ INTEGRATIVĂ...........................................................12
II.1. CONCEPTELE INTEGRATIVE CHEIE..............................................................................13
II.1.1. Motivație, contact și relație..................................................................................................13
II.1.2. Părintele imaginar................................................................................................................17
II.2. SCENARIUL DE VIAȚĂ......................................................................................................18
II.2.1. Introiecția.............................................................................................................................18
II.2.2. Deciziile scenariului............................................................................................................19
II.2.3. Menținerea scenariului........................................................................................................20
II.3. ORGANIZAREA PERSONALITĂȚII..................................................................................22
II.4. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE..........................23
III. METODE ALE PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE........................................................23
III.1. CONTACTUL ȘI RELAȚIILE.............................................................................................25
III.2. ANCHETA............................................................................................................................26
III.3. SINTONIZAREA.................................................................................................................28
III.4. IMPLICAREA......................................................................................................................35
IV. TERAPIA GESTALT CA PUNCT DE PLECARE ÎN PSIHOTERAPIA
INTEGRATIVĂ...........................................................................................................................37
IV.1. DEFINIREA GESTALT-ULUI............................................................................................37
IV.2. INTROIECȚIA.....................................................................................................................39
IV.3. RETROFLECȚIA.................................................................................................................39
IV.4. PROIECȚIA..........................................................................................................................40
IV.5. DIMENSIUNI ALE CONTACTULUI.................................................................................41
IV.6. FUNCȚIILE DE CONTACT ALE CLIENTULUI...............................................................42
V. SCHIMBAREA PSIHOTERAPEUTICĂ.............................................................................43
V.1. „REALITATEA” CE TREBUIE SCHIMBATĂ....................................................................43
1
V.2. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA SCHIMBĂRII............................................43

V.3. ALTERNATIVA TERAPIEI STRATEGICE.......................................................................44
V.4. HARTA NU E TERITORIUL...............................................................................................45
V.5. REZISTENȚA LA SCHIMBARE.........................................................................................46
VI. RELAȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ INTEGRATIVĂ.......................................................47
VI.1. MODELUL COGNITIV-COMPORTAMENTAL ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ............48
VI.2. MODELUL PSIHANALITIC ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ............................................49
VI.3. MODELUL UMANIST-EXISTENȚIAL ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ...........................50
VI.4.TENDINȚE INTEGRATIVE ALE MODELELOR DE RELAȚIE PSIHOTERAPEUTICĂ
.......................................................................................................................................................52
VII. ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ...............................................53
VII.1. BAZELE TEORIEI ATAȘAMENTULUI..........................................................................53
VII.2. STILURI DE ATAȘAMENT..............................................................................................54
VII.3. ROLUL TERAPEUTULUI.................................................................................................56
VII.4. STILURI DE ATAȘAMENT ÎN CADRUL RELAȚIILOR................................................57
VIII. INTERVENȚIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOTERAPIA
INTEGRATIVĂ...........................................................................................................................60
VIII.1. DISTORSIUNILE COGNITIVE.......................................................................................62
VIII.2. METODE ȘI TEHNICI ÎN PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ.....65
VIII.2.1. Tehnica săgeții verticale..................................................................................................67
IX. TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEMELE EMOȚIONALE ÎN PSIHOTERAPIA
INTEGRATIVĂ...........................................................................................................................69
IX.1. DIMENSIUNI SPECIFICE ALE SCHEMELOR EMOȚIONALE......................................72
IX.2. SCHEMELE EMOȚIONALE ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ............................................73
IX.3. CONTRATRANSFERUL ÎN CAZUL SCHEMELOR EMOȚIONALE.............................74
X. PSIHOTERAPIA CORPORALĂ..........................................................................................78
X.1. INELELE REICHIENE.........................................................................................................79
X.2. ANALIZA BIOENERGETICĂ.............................................................................................85
XI. HIPNOZA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ.............................................................92
XI.1. DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE HIPNOZEI............................................................92
XI.2. CONCEPȚII ERONATE ȘI MITURI REFERITOARE LA HIPNOZĂ...............................94
XI.4. TEHNICI DE INDUCȚIE HIPNOTICĂ..............................................................................95
XII. PSIHOTERAPIA POZITIVĂ - O ALTFEL DE ABORDARE A PSIHOTERAPIEI
INTEGRATIVE...........................................................................................................................98
2
XII.1. CONSIDERAȚII GENERALE...........................................................................................98

XII.2. MODELUL BALANȚEI...................................................................................................101
XII.3. CAPACITĂȚI ACTUALE................................................................................................103
XII.3.1. Capacități primare...........................................................................................................103
XII.3.2. Capacități secundare.......................................................................................................106
XIII. PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ DE GRUP..............................................................109
XIII.1. MODELE ALE PSIHOTERAPIEI DE GRUP.................................................................110
XIII.2. CURENTE ÎN PSIHOTERAPIA DE GRUP INTEGRATIVĂ........................................112
XIII.3. PROCESUL RELAȚIONAL DE GRUP..........................................................................114
XIV. METAFORA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ...................................................116
XIV.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE...................................................................................116
XIV.2. ALCĂTUIREA UNEI METAFORE TERAPEUTICE PE O TEMĂ DATĂ...................117
XIV.3. FUNCȚIILE METAFOREI TERAPEUTICE..................................................................119
XIV.4. POVEȘTILE TERAPEUTICE.........................................................................................121
XIV.5. BASMELE TERAPEUTICE...........................................................................................124
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................125
3
I. PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ – CONCEPTE DE BAZĂ
A defini termenul de psihoterapie este un lucru foarte dificil și complex, în același timp.
Chiar dacă există definiții mai înguste sau mai largi, primele incluzând ca singură formă de
psihoterapie adevărată psihanaliza, iar cea de-a doua, fiind mult mai cuprinzătoare, incluzând orice
formă de influență personală privind individul sau un grup ce implică rezolvarea problemelor, o
definiție care ține cont aspectul științific, chiar dacă există o lipsă a unei baze teoretice unitare, a
fost dată de Strotzka (1978): „Psihoterapia este un proces interacțional conștient și planificat ce-
și propune să influențeze tulburările de comportament și stările de suferință care, printr-un
consens (între pacienți, terapeut și grupul de referință), sunt considerate ca necesitând un
tratament, prin metode psihologice (prin comunicare, cel mai adesea verbală, dar și neverbală),
în sensul unui scop bine definit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor
și/sau schimbarea structurală a personalității), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învățate în baza
unei teorii a comportamentului normal și patologic. În general, aceasta implică o relație
emoțională solidă” (apud Dafinoiu, 2007, p. 16).
În opinia lui Huber (1994 apud Dafinoiu, 2007, p. 17), pentru ca o metodă de intervenție
să fie considerată psihoterapie, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 Să se bazeze pe o teorie științifică asupra personalității și tulburărilor sale;
 Să se întemeieze pe o teorie științifică asupra modificării tulburărilor și pe o tehnologie
verificată;
 Să prezinte evaluări empirice ale efectelor sale, pozitive și negative;
 Să ofere o intervenție în tulburările de comportament sau în stările de suferință ce necesită
ajutor;
 Să fie practicată de persoane calificate și competente.
La momentul actual, există peste patru sute de forme de psihoterapie, incluzând atât
numărul școlilor, cât și a abordărilor psihoterapeutice.
Maja O’Brien și Gaie Houston (2009, p. 40) consideră că „o școală formativă bazată pe
un singur model are propriile sale concepții legate de ce ar trebui să facă un terapeut și cum ar
trebui să se comporte cu clientul. Acestea constituie imperativele și recomandările terapeutice din
cadrul fiecărui model”.
Una dintre cele mai recente școli de psihoterapie este Psihoterapia Integrativă.
4
O metaforă foarte sugestivă pentru explicarea sorgintei psihoterapiei integrative și care dă

un răspuns tendințelor actuale în psihoterapie este făcută cunoscută de Dufour (1993, apud
Dafinoiu 2007, p. 9):
„Pe o insulă îndepărtată, tinerii învățăcei aflați în căutarea unei abordări teoretice și
practice pentru a explica existența umană și-au propus să consulte mai mulți înțelepți. Primul
înțelept le propune o filosofie de viață care are la bază culoarea albastră. El subliniază cu
convingere că cea mai importantă culoare a curcubeului este cea albastră. Al doilea înțelept,
îmbrăcat în întregime în haine roșii, le prezintă o filosofie total diferită. El laudă virtuțile culorii
roșii, care ar fi culoarea cea mai importantă pentru realizarea confortului oricărei persoane.
Contrar celor doi colegi, cel de-al treilea înțelept a început să laude meritele culorii galbene. El
le vorbește pe larg despre pace, confort și liniște. A alege galbenul înseamnă, după acest înțelept,
a alege pacea interioară. Apoi, tinerii elevi asistă la prezentarea filosofiilor fondate pe
combinarea a două culori primare... Și de data aceasta fiecare înțelept pretinde , pe rând, că
modul lui de abordare ar fi cel mai eficient pentru înțelegerea existenței umane. După aceste
discursuri, majoritatea tinerilor învățăcei se întrebau confuzi și dezorientați ce culori să aleagă
și după ce criterii. La capătul câtorva zile de reflexie, ei sunt convocați în cadrul unei ultime
întâlniri pentru a comunica ce orientare filosofică au ales. Spre marea lor surpriză, ei au fost
primiți de marele guru al insulei care a și contabilizat opțiunile, foarte disparate, exprimate:
combinări de două culori – 58%; albastru – 20%; galben – 13%; roșu – 9%. Marele guru le-a
propus, apoi, o experiență. El a dispus culorile curcubeului pe un disc pe care a început să-l
rotească. Pe măsură ce el accelera mișcarea, apărea, spre marea uimire a tinerilor elevi, culoarea
albă. Au început atunci să discute împreună despre natura și compoziția acestui nou fenomen.”
Pornind de la această metaforă, Erskine și Moursund (2012) îl consideră pe Socrate primul
psihoterapeut al umanității, el propunând o filosofie de viață pornind de la culoarea albastră, care
semnifică puritatea morală. Cel de-al doilea psihoterapeut este Freud, îmbrăcat cu veșminte roșii,
culoarea roșie fiind cea mai semnificativă pentru eliberarea pulsiunilor din prizonieratul
inconștientului.
Richard Erskine și Janet Moursund (2012) sunt de părere că „termenul integrativă se referă
la o sinteză completă de teorii și de metode de psihoterapie afectivă, comportamentală, cognitivă
și corporală și în egală măsură la rezultatul psihoterapiei și anume, integrarea sau asimilarea de
către client a aspectelor fixate sau fragmentate ale personalității”.
Richard Erskine și Rebecca Trautmann (1996), referindu-se la termenul de integrativă, ca
integrare a teoriilor deja cunoscute și care stau la baza formării unor școli de psihoterapie, afirmă:
„Psihoterapia integrativă ia în considerare multe teorii ale funcționării umane: psihodinamică,
orientată pe client, behavioristă, terapia familiei, terapia gestalt, terapia corporală reichiană,
5
teoria relațiilor obiect și psihanaliza sinelui, în plus față de analiza tranzacțională, care formează
baza pentru teoria și metoda noastră. Fieare oferă o explicație validă a funcționării și
comportamentului psihologic și fiecare este îmbogățită atunci când este integrată selectiv cu
altele”.
I.1. TENDINȚE INTEGRATIVE ÎN PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ
Dacă până la sfârșitul anilor ’60 domeniul psihoterapiei era dominat de trei școli ce
propuneau trei sisteme închise (psihanaliza, terapia rogersiană și terapia comportamentală),
apariția în anii ’70-’80 a unui număr impresionant de noi modele și abordări, a condus la ceea ce
Huber (1997) a numit „criza sistemelor și declinul gândirii centrate pe școli”.
Confruntați cu cerințele și problemele din practică, din ce în ce mai mulți psihoterapeuți își
dau seama că anumite psihoterapii nu sunt indicate sau sunt mai puțin indicate decât altele în
anumite patologii, abordarea unui singur model teoretic fiind foarte limitativ. A apărut, astfel,
necesitatea de a sintetiza mai bine indicațiile și contraindicațiile diverselor metode și tehnici, de a
cunoaște efectele lor diferențiale și de a elabora strategii pentru utilizarea lor într-o manieră
complementară sau de a realiza o sinteză a acestora. În acest sens, s-au făcut propuneri ca formarea
psihoterapeuților să includă analize și reflecții privind apropierea, complementaritatea și integrarea
posibilă a diferitelor orientări psihoterapeutice, fiind abandonat vechiul model centrat pe școli și
sisteme.
În opinia lui Dafinoiu (2007, p. 25) există o serie de motive care susțin interesul
practicienilor pentru o abordare diversificată și integrată:
 Posibilitatea de alegere în cunoștință de cauză, dintre multiplele metode care există,
metodele/metoda care i se par mai adecvate problemelor pacienților și caracteristicilor sale
personale;
 Se crește toleranța, respectul și deschiderea față de terapeuții care utilizează alte abordări;
ironia sau criticile folosite de aceștia pot fi de cele mai multe ori doar expresia unei
necunoașteri a ceea ce stă la baza altor metode și sisteme, precum și a complementarității
pe care acestea o pot oferi.
 Conștientizarea limitelor alegerii pe care fiecare terapeut o face. Problemele și situațiile
psihopatologice ale pacienților depășesc, inevitabil, atât capacitatea curativă, cât și pe cea
explicativă a unui singur sistem terapeutic, practicianul fiind nevoit să-și selecteze clientela
în funcție de tipul de terapie pe care îl practică, caz în care va fi nevoit sa-i orienteze pe
ceilalți pacienți către alți terapeuți. În acest sens, va trebui să cunoască indicațiile și
6
contraindicațiile celorlalte abordări pentru a ști cum să-i orienteze pe pacienți și ce tip de
terapie este cel mai adecvat.
 Cunoașterea altor modalități de interpretare și tratament al faptelor clinice, adoptând o
anumită flexibilitate în raport cu propria teorie, utilizând astfel tehnici ce provin din alte
abordări, reconceptualizând și integrând aceste tehnici în propriul cadru teoretic.
 Provocarea unei reflecții necesare asupra efectelor sinergetice sau aditive ale combinării
mai multor terapii efectuate (de mai multi terapeuți) simultan sau succesiv. Este posibil ca
o formă de terapie să poată pregăti un pacient pentru a profita de o altă formă de terapie,
prima fiindu-i utilă doar într-un anumit moment al evoluției pacientului.
În ultimele decenii s-a constatat o creștere a tendințelor integrative în psihoterapie.
Norcross și Newman (1998) au explicat acest proces prin interacțiunea complexă a opt factori, și
anume:
 Proliferarea metodelor și abordărilor terapeutice;
 Inadecvarea teoriilor exclusive;
 Mediul socio-economic;
 Succesul terapiilor scurte, centrate pe problemă;
 Posibilitatea de a observa și experimenta tratamente variate;
 Diferențe nesemnificative între terapii în ceea ce privește eficacitatea lor;
 Recunoașterea că o serie de trăsături comune tuturor terapiilor contribuie în mod deosebit
la varianța rezultatelor obținute;
 Dezvoltarea unei rețele profesionale care are ca obiectiv integrarea.
Acolo unde psihoterapia a devenit din ce în ce mai solicitată în domeniul patologiei psihice,
terapeuții au fost supuși unor presiuni din partea unor instituții ale statului și unele organizații, care
cereau răspunsuri cât mai clare asupra calității, duratei și eficienței tratamentelor psihosociale,
aceștia fiind nevoiți să producă schimbări radicale pentru a supraviețui. În acest context, integrarea
a răspuns cerinței practice de a limita durata terapiei. Se punea întrebarea: „Care este terapia cea
mai eficientă (și cea mai rapidă) pentru acest pacient, cu o anume problemă într-un anume
context?”.
În cazul tratamentului unor probleme specifice, nu prea există elemente care să recomande
o anumită terapie în detrimentul altora, doar cu mici excepții.
Într-un studiu de tip meta-analitic, Lambert, Shapiro și Bergin (1966 apud Dafinoiu, 2007,
p. 28) au ajuns la concluzia că ameliorarea pacienților se datorează următorilor factori:
7
 40% - schimbare extraterapeutică: factori ce țin parțial de client (forța Eului, factori
homeostatici ) și parțial de mediu (evenimente întâmplătoare, suport social) care contribuie
la vindecare, independent de participarea la terapie;
 15% - așteptări (efecte placebo): rezultă din cunoașterea de către client a faptului că este
tratat și din credibilitatea pe care o acordă tehnicilor și principiilor specifice tratamentului;
 15% - tehnici: factorii proprii terapiilor specifice (bio-feed-back, hipnoză, desensibilizare
sistematică);
 30% - factori comuni: variabilele ce pot fi găsite în diverse terapii, indiferent de orientarea
teoretică a terapeutului: empatie, căldură, acceptare, încurajare în asumarea riscurilor etc.
O concepție contemporană îmbină aceste puncte de vedere și sugerează că ingredientele
comune implicate în producerea schimbării pot fi o combinație între experiențele afective,
abilitatea cognitivă și reglementarea comportamentală.
I.2. FORME DE MANIFESTARE A INTEGRĂRII
Norcross și Golfried (1998 apud Dafinoiu, 2007, p. 29) au identificat cele mai frecvente
forme de manifestare a integrării în psihoterapie, și anume:
 Eclectismul tehnic;
 Integrarea teoretică;
 Factorii comuni.
I.2.1. Eclectismul tehnic

Termenul „eclectic” provine din limba greacă (eklegein) și înseamnă a alege. „Eclectismul”
timite la ideea unei alegeri din mai multe obiecte sau mai multe idei, în secolul al XIX-lea termenul
a fost utilizat pentru a desemna pe cel care nu are altă opțiune exclusivă, reprezentând opusul celui
care este exclusiv, sectar. În perioada mai recentă zilelor noastre, acest termen a căpătat o conotație
mai puțin agreată și care înseamnă mediocritate intelectuală, amestec confuz de genuri diverse,
simplă problemă de identitate a psihoterapeutului debutant etc., care provoacă numeroase reacții
emoționale negative.
Contrar celor menționate mai sus, în psihoterapie, eclectismul poate fi definit ca „utilizarea
sistematică de către terapeut a unui ansamblu de tehnici care provin din școli și orientări, altele
decât a sa, fără ca aceasta să provoace o restructurare teoretică a orientării sale de bază sau
încercarea unei sinteze suprateoretice” (Dafinoiu, 2007, p. 30).
Eclectismul nu se bazează pe integrarea teoriilor, încercând să elaboreze o teorie
unificatoate, ci pe supravalorizarea impactului tehnicilor ca factori ai schimbării terapeutice, dar
8
se cunoaște faptul că schimbarea este atribuită doar în proporție de 15% tehnicilor utilizate. Chiar
dacă statisticile prezintă astfel situația, trebuie să se țină cont și de relația tehnicii cu utilizatorul
ei, care în funcție de personalitatea, identitatea, sistemul său de valori, reperele sale de identificare
narcisică nu este deschis la orice. Având o formare de bază, terapeutul este mai orientat spre a-și
idealiza tehnica, investind-o mai mult decât pe altele pentru ca ea să fie eficace.
Referitor la terapeuți deveniți eclectici și care aveau o formare de bază într-o altă școală
terapeutică, Norcross și Golfried (1998) au efectuat o cercetare, iar rezultatele arată că opțiunile
eclectice se găsesc în cazul următoarelor școli teoretice anterioare:
 punctul de vedere psihodinamic: 44%;
 orientarea comportamentală: 27%;
 abordarea centrată pe client: 12%;
 abordarea cognitivă: 6%;
 psihanaliza: 6%.
Pe baza acestor date concludente se poate afirma cu ușurință că schimbarea cea mai
importantă, în sensul orientării către eclectism, o regăsim la terapeuții care au avut la bază
abordarea psihodinamică.
I.2.2. Integrarea teoretică

Termenul de integrare provine din latină (integer) și înseamnă întreg, pur, iar integrare
înseamnă a face complet, a desăvârși, desemnând faptul de a introduce o parte într-un ansamblu.
Privitor la acest aspect, Dafinoiu (2007, p. 31) afirma: „În psihoterapie, integrarea este o
formă de sinteză în care sunt incluse cel puțin două teorii, cu speranța de a obține rezultate
superioare celor ale utilizării separate a teoriilor inițiale. În acest proces, prioritatea este
integrarea teoriilor ce stau la baza psihoterapiilor, realizându-se ceea ce London (1986) numește
metaforic un „piure de teorii” care se deosebește de „salata de tehnici” pe care o propun
eclecticii”.
Integrarea teoretică are ca scop crearea unui cadru conceptual care sintetizează cele mai
bune elemente ce aparțin la cel puțin două abordări terapeutice și care, fiind mai mult decât suma
părților poate deschide noi piste pentru practica terapeutică și cercetare.
Într-o cercetare efectuată de Norcross și Thomas (1988) în care au fost implicați 58 de
terapeuți integraționiști de marcă, s-a încercat identificarea obstacolelor ce stau la baza integrării
teoriilor, iar rezultatele au arătat că primele cinci obstacole în calea integrării, în ordine
descrescătoare, sunt:
1. implicarea personală a indivizilor în teoriile și percepțiile particulare proprii (3,97);
2. angajarea insuficientă în formarea în mai multe abordări terapeutice (3,74);
9
3. postulatele divergente asupra psihopatologiei și sănătății ale diferitelor abordări (3,67);

4. insuficiența cercetărilor empirice asupra integrării psihoterapiilor (3,58);
5. absența unui limbaj „comun” în rândul psihoterapeuților (3,47).
La momentul acesta, integrarea teoretică este doar o promisiune pentru viitor, practica fiind
în cea mai mare măsură eclectică.
I.2.3. Factorii comuni

Abordarea factorilor comuni își propune să determine ingredientele esențiale împărtășite
de diferite terapii, cu speranța de a crea terapii mai eficiente și mai economice pornind de la aceste
puncte comune.
Ținând cont de faptul că există factori comuni sau non-specifici în toate formele de
psihoterapie, Lambert și colaboratorii săi (2004 apud O’Brien și Houston, 2009, p. 59) au sugerat
trei concepții tradiționale pentru a explica acest fenomen, respectiv:
 Prima este derivată din teoria învățării, care spune că toate comportamentele sunt învățate
(inclusiv tulburările mintale), având prin urmare și „dezvăț”. Schimbările pozitive constau
în dezvățarea de vechile modele ale răspunsurilor și dobândirea unora noi. Se sugerează că
toate terapiile, în mod controlat sau nu, generează schimbări prin faptul că angajează
mecanisme cum sunt desensibilizarea, repetiția, consolidarea pozitivă, cu alte cuvinte
tehnici utilizate de terapiile comportamentale și cognitive.
 A doua rezultă din perspectiva umanistă, fenomenologică, conform căreia factorul comun
în orice terapie implică o relație protectoare caracterizată prin căldură, sprijin, atenție,
înțelegere și acceptare, fiind considerate ingrediente fundamentale pentru crearea unei
bune relații terapeutice.
 A treia perspectivă se axează pe psihologia socială a persuasiunii și pe comportamentul
asociat cu rolul social definit din perspectivă culturală. Jerome Frank (1961) susține că:
„toate terapiile oferă o eliberare catharctică a efectelor instabile; o explicație sau un sistem
prin care pot fi înțelese și explicate problemele unei persoane; un ansamblu de ritualuri sau
proceduri pentru punerea în practică a unei alternative, a unui stil de viață mai sănătos;
încrederea în înțelepciunea vindecătorului autorizat”.
Conform lui Grencavage și Norcross (1990 apud O’Brien și Houston, 2009, p. 61) procesul
terapeutic implică o secvență evolutivă, ei identificând și grupând factorii care joacă un rol în
această modalitate secvențială, astfel: factori de sprijin, factori de învățare și factori de acțiune.
Funcția de sprijin precede învățarea, care presupune modificări ale concepțiilor și atitudinilor, iar
acestea anticipează tentativele terapeutului de a sprijini acțiunea sau modificarea
comportamentală.
10
C. Rogers (cf. Dafinoiu, 2007, p. 33) afirmă că printre cei mai frecvent studiați factori
comuni considerați ca fiind „condiții necesare și suficiente” ale schimbării terapeutice sunt:
empatia, considerația pozitivă, căldura nonposesivă și congruentă sau autenticitatea. În mod
practic, toate abordările terapeutice consideră că variabilele relaționale sunt foarte importante în
performanța progresivă a psihoterapiei, contribuind la construirea alianței dintre terapeut și
pacient.
Între terapii există, în egală măsură, asemănări și deosebiri, iar factorii specifici unei
anumite forme de terapie o fac mai eficientă în comparație cu celelalte în cazul anumitor tulburări
particulare, astfel:
 terapiile comportamentale, în cazul tulburărilor de comportament la copii;
 terapiile de cuplu, în cazul conflictelor conjugale;
 terapiile cognitive, în cazul tulburărilor de panică.
Se poate concluziona că, în controversa dintre factorii comuni și cei specifici, putem vorbi
de o complementaritate și nu de o dihotomie.
În tabelul 1 sunt enumerați factorii comuni care se referă la terapeut, la procedurile
terapeutice și la client.
Tabelul 1. Factori comuni asociați rezultatelor pozitive

Factori de susținere Factori de învățare Factori de acțiune
o Catharsis o Sfaturi o Reglarea
o Identificarea cu terapeutul o Trăire afectivă comportamentului
o Atenuarea sentimentului o Asimilarea experiențelor o Control cognitiv
de singurătate problematice o Încurajarea în a-și înfrunta
o Relație pozitivă o Modificarea așteptărilor temerile, a-și asuma
o Securizare privind eficiența personală riscuri, a-și controla
o Descărcarea tensiunii o Învățare cognitivă eforturile
o Structurare o Experiență efectivă o Modelaj
o Alianța terapeutică corectivă o Antrenament
o Participare activă terapeut- o Explorarea cadrului de o Confruntarea cu realitatea
client referință intern o Trăirea succesului
o Imaginea clientului despre o Retroacțiune o Perlaborare
pregătirea terapeutului o Priză de conștiință
o Căldură, respect, empatie, o Justificare
acceptarea autenticității
terapeutului
o Încredere
(sursa: Lambert și Bergin, 1994 apud Dafinoiu, 2007, p. 34)
11
II. ANALIZA TRANZACȚIONALĂ INTEGRATIVĂ
Scrierile lui Eric Berne, de-a lungul a 15 ani, evidențiază conceptele pe care el le-a
considerat importante în Teoria analizei trazacționale. A avut numeroase idei strălucite și o
influență remarcabilă atât asupra practicii psihoterapeutice, cât și asupra culturii în general. Ideile
sale și terminologia privind semnele de recunoaștere (engl. „stroke”), jocurile, scenariul, stările
Eului și contractele sunt acum parte dintr-o lexicologie comună și au ecouri în publicații și în
literatura psihoterapeutică în general.
Scrierile lui Eric Berne (1957/1977, 1961, 1972) asupra conceptului de „stări ale Eului”
oferă definiții specifice și descrieri ale „stărilor arhaice - Eului de Copil” (1961, p. 226-227) și a
efectelor intrapsihice ale „stării influențatoare – Eul de Părinte” (1972, p. 444). Aceste texte se
focusează pe stările dinamice intrapsihice ale Eului. Mai târziu, în seminarii, Berne a transgresat
către descrieri tranzacționale și comportamentale ale stărilor Eului. Totuși a recunoscut că munca
sa teoretică asupra stărilor Eului, și în special dezvoltarea metodelor clinice pentru a lucra atât cu
regresia arhaică și influența intrapsihică a stării Eului de Părinte, era incompletă. El a lăsat pentru
generațiile viitoare de analiști tranzacționali să provoace, rafineze și șă dezvolte pe mai departe
teoria analizei tranzațcionale și a practicii sale clinice.
Berne a identificat și chiar a dezvoltat multe dintre conceptele timpurii de bază ale analizei
tranzacționale dar nu a extins sau rafinat multe alte concepte, subteorii sau intervenții. El a scris
foarte puțin despre metodele clinice. Berne (1966) a citat opt operații terapeutice ce erau de origine
psihanalitică și a oferit unele exemple rudimentare asupra schimburilor terapeutice cu clienții săi.
El a încurajat în mod activ pe alții să scrie despre experiența lor clinică, să dezvolte teoria și să
rafineze conceptele cheie ale analizei tranzacționale. De fapt, Premiul Științific in Memoriam Eric
Berne și Premiul Memorial Eric Berne au fost create pentru acest scop: de a încuraja dezvoltarea
și rafinarea teoriei analizei tranzacționale și a metodelor sale. Din 1972, articolele distinse cu
aceste premii au extins conceptele de bază și au îmbogățit teoria și practica clinică.
Către finalul vieții sale, Berne (1972) a scris o carte despre scenarii care a fost publicată,
de fapt ,post-mortem: „Ce spui după Bună ziua?: O psihologie a destinului uman”. În aceasta, el
a examinat originea din copilărie a scenariilor de viață inconștiente. A fost interesat de cum anume
scenariul de viață (format prin programarea parentală, injoncțiuni, modelare, basme și decizii luate
în copilărie) influența comportamentul din viața adultă și relațiile curente importante, determina
natura fanteziilor și a amintirilor selectate și afecta în general viața adultă. Totuși, în afară de a
oferi o conștientizare cognitivă, Berne nu a descris metodele terapeutice pentru tratarea acestor
12
convingeri distructive, sentimente și patternuri comportamentale inconștiente manifestate la un

client adult.
De-a lungul ultimilor ani, o lungă serie de articole au definit analiza tranzacțională
integrativă. Începând cu „ABC-ul psihoterapiei eficiente” din 1975, R. Erskine a identificat modul
în care analiza tranzacțională ar putea fi integrată în personalitatea clienților atunci când se
abordează domeniile cognitive, afective și comportamentale în timpul psihoterapiei. Domeniile
afectiv, cognitiv, comportamental și psihologic reprezintă exemple de puncte în care clientul este
deschis sau închis la contact și oferă clinicianului conștientizări asupra direcției terapeutice.
Ware și Joines (1986) au extins conceptul prin identificarea punctului în care clienții sunt
deschiși sau închiși la contact și l-au aplicat în categorii diagnostice. În plus, Cornell (1975) a
subliniat importanța integrării atingerii și a terapiilor neo-Reichiene în analiza tranzacțională.
Materialele recente în analiza tranzacțională integrativă s-au concentrat pe principiile
practicii psihoterapeutice și a teoriei motivației. Analiștii tranzacționali care scriu și practică dintr-
o perspectivă integrativă s-au bazat fundația teoretică în mod solid pe conceptele lui Eric Berne și
au luat în considerare și alte teorii și cercetărtori pentru a fi provocați, a valida și a fertiliza ideile.
II.1. CONCEPTELE INTEGRATIVE CHEIE
Câteva modele teoretice ilustrează conceptele fundamentale ale psihoterapiei integrative.

Constructele conceptuale, teoriile, subteoriile și ideile inter-relaționate sunt organizate în trei clase
de teorii: motivație, personalitate și a metodelor. O teorie a motivației oferă atât o înțelegere
comprehensivă a funcționării umane și o metaperspectivă care adună și unifică teoriile
personalității și a metodelor. Imperativele biologice ale nevoii de stimuli, nevoii de structură
și nevoia pentru relație oferă o astfel de teorie a motivației umane.
II.1.1. Motivație, contact și relație

Recunoașterea faptului că oamenii caută relații oferă un înțeles teoriei motivației care
descrie nevoia oamenilor pentru stimuli, structură și relație. Berne (1963, p. 159) a scris: „o luptă
pentru intimitate stă la baza celor mai intense și importante operații” (apud O'Reilly-Knapp și
Erskine, 2003). Psihoterapia integrativă a integrat conceptele lui Berne cu privire la nevoile de
contact-și-relație. Atenția este acordată imperativelor de stimuli, structură și relație, ca făcând
parte din teoria motivației.
Stimulii „operează atât intern cât și extern și oferă feedback informațional care conduce
la satisfacerea nevoilor de bază” (Erskine, 1995/ 1997d, p. 12).
13
Structura: „Nevoia de structură este o pornire de a organiza experiența ... (o) pornire
înnăscută de a forma patternuri conceptuale și configurații ... care creează semnificație și
predictibilitate ... organizează continuitate experienței de-a lungul timpului” (Erskine, 1995/
1997d, p. 12).
Relația: „Satisfacerea nevoii de structură depinde de recunoașterea nevoilor relaționale
(stimuli interni), a ceea ce crede despre sine și despre ceilalți persoana în relațiile interpersonale
(structură), și comportamentul celeilalte persoane din relație (stimul extern)” (Erskine,
1995/1997d, p. 13).
Toate cele trei tipuri de nevoi sunt importante de vreme ce oricare întrerupere la vreuna
dintre acestea poate cauza supracompensare la cel puțin una dintre celelalte. De exemplu, o
persoană care nu are o relație semnificativă poate utiliza suprastructura pentru a compensa lipsa
relației. Berne (1961) a afirmat că „stimulii sunt necesari pentru a asigura integritatea
neopsihicului și arheopsihicului. Dacă cursul (stimulului) este întrerupt sau cade în monotonie,
se observă că neopsihicul devine dezorganizat... iar la final funcția arheopsihicului devine de
asemenea dezorganizată” (p. 83).
Contactul este, de asemenea, o parte importantă a teoriei motivației. Focusarea pe contactul
intern și extern este văzut ca fiind esențial pentru funcționarea umană. Contactul intern constă în
„senzații, emoții, idei, fantezii, dorințe și nevoi” (Erskine, Moursund, & Trautmann, 1999, p. 4).
Relația cu ceilalți este, de asemenea, o componentă importantă a teoriei motivației. Una dintre
premisele majore a psihoterapiei integrative este că nevoia de relație este „o experiență
motivatoare primară pentru comportamentul uman, iar contactul este mijlocul prin care nevoia
(relațională) este îndeplinită” (Erskine & Trautmann, 1996/1997a, p. 20). Contactul cu Sinele
(toate senzațiile noastre, sentimente, amintiri, gânduri, dorințe, fantezii) și cu alții (relațiile noastre)
sunt afectate de cât de deschiși suntem la contact. Mecanismele de apărare ne mențin închiși la
contact. Relația terapeutică oferă apoi atât o oportunitate pentru dizolvarea pozițiilor de defensă
construite pe deciziile și credințele arhaice și un focus pe trăirea în prezent prin obținerea
satisfacției nevoilor relaționale din prezent din familie și cercul de prieteni.
Nevoile relaționale sunt incluse în teoria motivației. „Nevoile relaționale sunt nevoile unice
pentru contactul interpersonal” (Erskine & Trautmann, 1996/1997a, p. 28). Aceste nevoi
relaționale sunt împărțite în două domenii: aici-și-acum și Ego-ul arhaic. Atunci când experiențele
de viață au fost integrate (starea Eului Adult), atunci nevoile relaționale sunt bazate pe relația aici-
și-acum. În contaminarea Eului Adult fie prin fixații arhaice (stări ale Eului Copil) sau introiecții
(stări ale Eului Părinte), nevoile prezente ale adultului sunt compromise. În relația terapeutică,
fragmentele neintegrate de Părinte și Copil sunt abordate prin înțelegerea modului în care nevoile
arhaice – nevoi neîmpărtășite în relațiile timpurii – sunt transpuse prin transfer. Nevoile relaționale
14
– adică nevoi importante de-a lungul ciclului vieții – includ: nevoia de securitate, unde protecția
este experimentată în relație; validare, afirmare și semnificație în relație; acceptarea de către o
persoană semnificativă; confirmarea propriei experiențe de către o altă persoană; auto-definire,
unde poate fi exprimară și acceptată unicitatea propriei persoane; nevoia de impact; nevoia de a
primi inițiativa celuilalt și nevoia de a exprima dragostea.
Patru modele vizuale demonstrează teoriile personalității într-o manieră a analizei
tranzacționale. Conceptele contactului intern și extern în întreruperile de contact sunt reprezentate
în modelul Sinelui în relație (Figura 1). Acest model identifică domeniile cognitiv, afectiv,
comportamental și fizic precum și spațiul interpersonal de contact cu ceilalți. Oferă un drum pentru
direcția terapeutică.
Figura 1. Sistemul Sinelui în relație
Modelul scenariului de viață (Figura 2) și modelul original al lui Eric Berne asupra stărilor
Eului ilustrează conceptele de bază ale scenariului de viață și ale funcționării Eului. Fiecare dintre
aceste modele este o unealtă clinică și poate fi utilizată atât pentru identificarea manifestărilor
comportamentale și a proceselor intrapsihice ale întreruperilor de contact, cât și a scenariului și a
conflictelor între stările Eului.
Modelul conceptual al stărilor Eului (Figura 3) ilustrează dinamica influenței stării Eului
de Părinte asupra stării dependente de Eu Copil fixată într-o perioadă mentală arhaică anterioară.
Sistemul de scenariu elaborează componentele intrapsihice ale unui sistem arhaic de reacții de
supraviețuire, concluzii și decizii menite să reprime nevoile și sentimentele arhaice.
Comportamentul, experiențele interne fizice, fantasmele și amintirile fixatoare confirmă credințele
de scenariu și mențin întreruperile de contact.
15
Figura 2. Sistemul de scenariu
Figura 3. Stările Eului

16
II.1.2. Părintele imaginar

Eul Adult (Neopsihic), Eul Copil (Arheopsihic) și Eul Părinte (Exteropsihic) sunt cele trei
stări principale ale Eului descrise de către Berne. Stările Eului Copil și ale Eului Părinte sunt fixări
de experiențe trăite și de reacții precoce sau interiorizate (introiectarea) inconștientă a altor
persoane importante. Psihoterapia integrativă propune în plus un alt proces prin care se dobândesc
fixările.
Urmărind un proces de dezvoltare normal în mica copilărie, copiii își creează adesea o
imagine, o figură închipuită, ca modalitate de a-și procura controlul, structura, afecțiunea maternă
sau ceea ce această tânără persoană a simțit ca fiind o lipsă sau fiind inadecvat.
Sunt copii care își creează propriul lor bau-bau,o creatură înspăimântătoare care amenință
cu represalii teribile pentru mici greșeli. Împodobirea părintelui imaginar cu toate aspectele rele și
înspăimântătoare inerente situației de a fi educat de către părinți, îi permite copilului să-și păstreze
Mama și Tatăl pe deplin buni și iubitori.
Pe măsură ce se maturizează și acced la fazele de dezvoltare ulterioare, copiii uită imaginile
autogenerate. Dar când copilul refulează conștientizarea nevoilor, sentimentelor și amintirilor sale,
în scopul de a supraviețui în familie, imaginea autogenerată se fixează și nu se integrează în
lucrurile învățate ulterior. Oricare ar fi caracteristicile Părintelui autogenerat fixat, acestea
operează de-a lungul anilor precum starea Eului Părinte descrisă de Berne. Aceasta funcționează
ca o personalitate introiectată; totodată, aceasta este adesea mai exigentă, fără logică sau mai
irațională decât adevăratul părinte (la urma urmei, aceasta își are originea în imaginația unui copil
mic). Părintele autogenerat, ieșit din imagini fantasmatice furnizează o serie de gânduri,
sentimente și comportamente închistate, neintegrate și în fața căreia persoana reacționează ca și
cum ar fi vorba de adevărate interiorizări ale persoanelor adulte în copilărie.
Teoria metodelor este bazată pe premisa că antidotul la scenariu se află în relația de contact,
vindecătoare dintre terapeut și client.
Analiza tranzacțională integrativă are astfel o teorie coerentă a motivației, personalității și
a metodelor ce oferă o consistență teoretică și unifică legătura dintre motivație și personalitate și
de asemenea oferă o direcție către metodele terapeutice.
Eric Berne a oferit analiștilor tranzacționali o fundație puternică pe care să construiască și
să dezvolte ideile. Analiza tranzacțională integrativă a preluat ideile lui Berne asupra nevoilor și a
dezvoltat o teorie a motivației – imperativele biologice a nevoii de stimuli, nevoii de structură și
nevoii de relație. Stările Eului și procesele intrapsihice, scenariul de viață, contactul și întreruperile
de contact sunt centrale în teoria personalității. Procesul anchetei, sintonizarea și implicarea sunt
categorii de metode specifice ce sunt facilitatoare ale contactului și orientate pe relație. Aceste
17
categorii de metode sunt manifestări ale teoriei metodelor: vindecarea în cadrul relației terapeutice
de contact.
Teoria motivației, teoria personalității și teoria metodelor sunt reprezentate prin cele
patru modele. Modelul pentru teoria motivației este reprezentat de balanța dinamică a
imperativelor biologice ale nevoii de stimuli, structură și relații. Modelul personalității este
reprezentat în diagrama Sinele-în-relație, modelul conceptual al stărilor Eului al lui Berne și în
sistemul de scenariu. „Cheia” – care reprezintă combinația între anchetă, sintonizare și implicare
– este o schemă a teoriei metodelor. Congruența și unitatea dintre teoriile motivației, personalității
și metodelor asistă psihoterapeutul în înțelegerea nevoilor umane, în normalizarea funcțiilor
proceselor psihologice și în vindecarea prin relații.
II.2. SCENARIUL DE VIAȚĂ
Scenariul de viață este un plan autoprotector care se naște din introiecții, reacții de
supraviețuire și decizii din copilărie; este o serie fixată de apărări care împiedică nevoile și
sentimentele nesatisfăcute în copilărie să ajungă în plan conștient. Intriga principală și intrigile
secundare sunt directivele în jurul cărora se învârte ceea ce noi trăim. Scenariul limitează
spontaneitatea și supletea și rezolvarea problemelor și în relația cu ceilalți, căci povestea vieții
fiecăruia, incluse fiind aici și sfârșitul și evenimentele majore, era deja scrisă, în general din mica
copilărie. În esența sa, scenariul răspunde la întrebarea; „Ce face o persoană ca mine într-o lume
ca aceasta, cu oameni ca voi?”. Scenariul de viață este o repetiție a dramelor din copilărie
nerezolvate.
II.2.1. Introiecția
Scenariul poate fi stabilit în două moduri: prin mecanismul de apărare al introiecției
și/sau prin deciziile și reacțiile autoprotectoare ale copilului. În primul caz, un copil poate
integra imaginea figurilor parentale – introiecție – incluzând emoțiile, gândurile, convingerile,
comportamentele și stilul lor de a percepe lumea. Introiecția riscă mai mult să se producă în absența
contactului și/sau în prezența unui conflict. Copiii interiorizează caracteristicile amenințătoare sau
dăunătoare ale părinților sau ale altor persoane importante pentru ei, în scopul de a controla aceste
caracteristici („Dacă se întâmplă în interiorul meu, măcar eu sunt stăpânul”) și pentru a menține
refularea nevoilor nesatisfăcute și a sentimentelor corelate (L. Perls, 1978b). Dacă modalitatea
părinților de a fi grijulii este inadecvată sau nepotrivită, pentru că există o lipsă de contact, copiii
pot, de asemenea, să interiorizeze aspectele vizibil bune și iubitoare ale părinților, pentru a trăi ei
înșiși ca fiind buni, iubitori și acceptabili – precum Mama și Tata.
18
Injoncțiunile parentale și definițiile copilului sunt interiorizate de către acesta și vor

funcționa mai târziu sub forma unei influențe intrapsihice, modelând convingerile, emoțiile și
comportamentele sale. Părinții și figurile de autoritate importante furnizează două tipuri de mesaje:
cele ce îi dictează copilului ce trebuie să facă sau să simtă și cele care îi spun ce este el/ea.
Mesajele care compun scenariul pot fi directe sau indirect și sunt adesea comunicate pe
două căi simultane. De exemplu, o mamă ignoră adesea cererile fiului său și îi spune: „Tu nu ai
nevoie de nimic”. Se poate ca băiatul să fi interiorizat această definire a lui-însuși, literalmente,
reacționând la acest aspect printr-un plan de viață constând în negarea nevoilor și a dorintelor. Sau,
la fel de bine, mesajul poate fi dedus și luat ca o directivă: copilul ignorant poate înțelege că nu
este văzut ca fiind ceea ce este, sau pur și simplu ca existând. Mesajul „nu exista” devine atunci o
parte a scenariului de viață, căruia acesta ar putea să i se supună mai târziu stând în umbră, eșuând
sau sinucigându-se.
II.2.2. Deciziile scenariului

A doua modalitate prin care un scenariu se formează, trece prin deciziile și reacțiile
copilului în legătură cu viața, fondate de percepția opțiunilor care îi sunt oferite.
Irina, o persoană istovită, a crescut alături de o mamă alcoolică, care era adesea
incapabilă să pregătească cina sau să răspundă nevoilor Irinei în termeni de îngrijire maternă.
În jurul vârstei de 5 ani, Irina decide că cea mai bună modalitate de a se descurca în viață este
aceea de a deveni competentă și eficace. Astăzi, ea este foarte organizată, controlată și
suprasolicitată la locul de muncă. Sentimentul său de „responsabilitate” o antrenează în
dificultățile cu alții la muncă și acasă.
La polul opus, Tom, în vârstă de 31 ani, se află la al cincilea „locșor de muncă”. El nu
depune nici un efort ca să reușească și a refuzat o specializare care i-ar fi oferit o avansare la
actualul său loc de muncă. În școala primară, el suferea de dislexie. Comparându-se cu tatăl său,
un distins profesor universitar sau cu mama sa, lector avid, el a tras concluzia că este „prost” și
c-ar fi „inutil să mai încerce”. Astăzi, el își menține credințele : „Eu sunt prost” și „la ce bun să
mai încerc, oricum voi eșua” pentru a-și continua viața anticipată și pentru a o justifica.
Reacțiile și deciziile din copilărie apar în primul rând ca un mijloc de acomodare cu
neliniștea, iar după aceea, prin efectul întăririi interne și externe, ele vin să formeze sistemul
general de convingeri/credințe al unei persoane. Aceste convingeri de scenariu încep să se dezvolte
când un copil suportă presiunea comportamentului parental din jurul său sau a unui traumatism,
îndeosebi în circumstanțele în care exprimându-și sentimentele, nu ajunge neapărat la satisfacerea
nevoilor sale. Prin intermediul unei medieri cognitive (apărare intelectuală împotriva emoțiilor
inconfortabile), copilul încearcă să înțeleagă și să explice ceea ce trăiește și nevoile sale
19
nesatisfăcute, luând decizii referitoare la el însuși, la alții și la calitatea vieții. Deciziile „eu sunt
prost” și „la ce bun să încerc” au fost mecanismele lui Tom pentru a face față vieții luate în urmă
cu 40 sau 44 de ani; aceste decizii sunt menținute astăzi sub forma credințelor de scenariu.
Convingerile/credințele de scenariu sunt în mod obișnuit trăite în termeni concreți, similari
modului de gândire copilăresc și servesc drept apărare cognitivă împotriva conștientizării selecției
emoțiilor și nevoilor nesatisfăcute în copilărie. O dată adoptate, convingerile de scenariu exercită
o influență asupra a ceea ce vor servi stimuli interni și externi, cum vor fi ei interpretați și dacă ei
vor ceda sau nu locul unei acțiuni. Ele devin o profeție care se autoîmplinește și datorită căreia
așteptările copilului se verifică ca fiind sigur adevărate. În concluzie, scenariul de viață este
repetiția de-a lungul vieții a evenimentelor și reacțiilor care s-au produs în copilărie.
II.2.3. Menținerea scenariului

Pe măsură ce o persoană crește, scenariul său de viață este menținut pentru:
 a evita să retrăiască nevoile nesatisfăcute și sentimentele corespunzătoare, suprimate în
perioada în care copilul a introiectat injocțiunile și definițiile parentale și/sau a luat deciziile
scenariului;
 a furniza un model predictiv pentru viață și pentru relațiile interpersonale.
Predicția este importantă, mai cu seamă în cazul crizei și a traumei; cei mai mulți dintre
noi consideră ca fiind inconfortabil a nu ști ceea ce urmează, a nu înțelege ceea ce se întâmplă sau
a ignora cum conduita noastră va fi percepută de ceilalți. Deși scenariul este adesea distrugător, el
furnizează totuși un echilibru psihologic sau homeostazie: el ne transmite cel puțin iluzia
predictibilității. Orice fisură în acest model predictibil generează anxietate, iar noi ne organizăm
pentru a evita disconfortul percepțiilor și experiențelor trăite, astfel încât să reușim să menținem
convingerile noastre de scenariu.
Scenariul vieții devine un sistem distorsionat, autoîntărit, de sentimente, gânduri și acțiuni.
Pe lângă credințele de scenariu (replicile lui Tom „eu sunt prost” și „la ce mă ajută să încerc,
oricum voi eșua”), sistemul de scenariu mai cuprinde și alte două componente legate și
interdependente: manifestările de scenariu (Tom nu depune nici un efort pentru a reuși) și
experiențele întăritoare (Tom își amintește că a pierdut încă 4 slujbe).
Manifestările scenariului – Când nevoile actuale nu sunt satisfăcute în viața adultă, s-ar
putea întâmpla ca sentimentele corelate și convingerile scenariului să fie stimulate ca și cum ar
aparține perioadei în care scenariul a fost scris. Atunci, este probabil ca persoana să se angajeze în
comportamente destinate să verifice convingerile scenariului. Acestea sunt acele comportamente
pe care le numim manifestările scenariului, care pot include orice comportamente observabile
(alegerea cuvintelor, secvențe de fraze, tonul vocii, manifestări emoționale, gesturi și mișcări ale
20
corpului) care sunt atât manifestări directe ale convingerilor scenariului cât și nevoi și sentimente
refulate (proces intrapsihic). O persoană poate reacționa într-o manieră definită de convingerile
scenariului, spunând de exemplu, „eu nu știu” atunci când ea gândește „eu sunt proastă” sau invers
într-o manieră care o va apăra, sub raport social, de convingerile sale de scenariu: de exemplu,
fiind un excelent elev, obținând multe diplome pentru a disimula convingerea „eu sunt proastă” în
ochii altora.
Printre manifestările scenariului, există reacțiile fiziologice individuale, care vin în plus
sau în locul comportamentelor vizibile. Aceste experiențe trăite nu sunt ușor observabile; cu toate
acestea, persoana poate să le expună: crampe la stomac, încordări musculare, dureri de cap, colită
– o imensitate de reacții somatice ale convingerilor scenariului și refulării nevoilor și
sentimentelor.
Manifestările scenariului cuprind în mod egal fantasmele în care individul își imaginează
comportamente, ale sale sau ale altcuiva, care sprijină convingerile sale de scenariu. Aceste
comportamente imaginare funcționează la fel de eficace ca și comportamentele reale, ducând la
întărirea convingerilor și a sentimentelor de scenariu, iar uneori sunt mult mai eficiente. Ele
acționează asupra sistemului exact ca și cum evenimentele s-ar fi petrecut în realitate.
Experiențele întăritoare – Orice manifestare a scenariului poate avea ca rezultat o
experiență întăritoare, adică un eveniment consecutiv care dovedește valabilitatea convingerii de
scenariu și justifică astfel comportamentul aparținând manifestărilor scenariului.
Experiențele întăritoare sunt o colecție de amintiri încărcate emoțional, reale sau imaginare,
referitoare la comportamentele proprii sau ale altora; o colecție de trăiri corporale interioare sau
relicve fantasmatice, onirice sau halucinatorii. Experiențele întăritoare servesc ca mecanism
retroactiv destinat să consolideze convingerile de scenariu; dar amintirile care întăresc
convingerile de scenariu sunt acceptate și reținute cu ușurință. Cât despre amintirile care anulează
convingerile de scenariu, ele vor fi refuzate sau uitate, deoarece ar risca să sfideze convingerea și
ansamblul procesului de apărare.
Sistemul scenariilor interconectate ne ajută să înțelegem cum fiecare membru al familiei
susține și ajută pe alții zi de zi, făcând să funcționeze convingerile lor de scenariu. El descrie
dinamicile familiilor sau grupurilor disfuncționale atât pe plan interpersonal, cât și intrapersonal.
Fiecare dintre aceste convingeri de scenariu ale unei persoane expune un punct de vedere diferit
desprea ea însăși și despre alții și nu în ultimul rând despre calitatea vieții. Pentru a se angaja într-
o manifestare de scenariu, persoanele trebuie să conteste alte opinii; ele vor menține frecvent
comportamentul lor ca fiind singura modalitate sau singura modalitate naturală de a reacționa.
Atunci când sunt utilizate social manifestările scenarice au cele mai mari șanse de a ceda locul
trăirilor interpersonale care, la rândul lor, sunt guvernate de convingerile de scenariu pe care le vor
21
consolida. Astfel, sistemul de scenariu se găsește distorsionat și se autoconsolidează prin operarea

celor trei subsisteme ale sale, corelate și interdependente: convingeri/sentimente de scenariu,
manifestări scenarice și experiențe întăritoare.
Sistemul de scenariu servește drept apărare împotriva conștientizării experiențelor trăite,
nevoilor și emoțiilor din copilărie, în același timp cu repetarea trecutului.
II.3. ORGANIZAREA PERSONALITĂȚII
Stările Eului, transferul și sistemul de scenariu sunt concepte principale identificate în

cadrul teoriei personalității în analiza tranzacțională integrativă. Stările arhaice ale Eului Copil și
stările introiectate ale Eului Părinte sunt privite ca stări separate ale Egoului ce nu au fost integrate
de-a lungul experiențelor de viață. Mecanismele de apărare stabilizează și protejează persoana, dar
această stabilitate restricționează spontaneitatea, intimitatea și flexibilitatea, esențiale pentru
dezvoltare.
Cunoașterea mecanismelor de apărare este integrală pentru înțelegerea funcționării stărilor
Eului și a modului în care acestea sunt activate. Acest lucru se datorează fixării mecanismelor de
apărare pe care Eul Copil arhaic și Eul Părinte introiectat le mențin separate și nu le integrează în
Eul Adult neopsihic și conștient.
Aceste fixații sunt analizare luând în considerare „o corelare a determinanților
comportamentali, sociali, istorici și fenomenologici ai stărilor Eului” (Erskine, 1991/1997e, p.
136).
Tranzacțiile transferențiale sunt identificate în perspectiva stărilor Eului ca manifestare, fie
a stării arheopsihice fie exteropsihice unde există un conflict între două sau mai multe stări ale
Eului. Transferul este privit ca fiind:
 Mijlocul prin care clientul poate descrie trecutul său, nevoile de dezvoltare ce au fost
dejucate și mecanismele de apărare ce au apărut pentru a compensa.
 Rezistența de a-și aminti complet, și în mod paradoxal, recrearea experiențelor din copilărie
(repetarea relației).
 Expresia străduinței psihologice universale de a organiza experiența și de a crea
semnificație.
Sistemul de scenariu reflectă răspunsurile la scenariu și patternurile tranzacțiilor
transferențiale care apar în relația terapeutică. Lucrul cu scenariul în sistemul de scenariu permite
terapeutului să se focuseze pe trei dimensiuni: comportamentale, intrapsihice (afective și
cognitive) și fizice. Focusul este întotdeauna pe aspectul unde clientul este închis sau deschis la
22
contact. Sistemul de scenariu abordează credințele și sentimentele intrapsihice, comportamentele,

fantasmele, amintirile și experiențele fizice.
Sistemul de scenariu oferă un model pentru înțelegerea dinamicii dimensiunilor
intrapsihice, comportamentale și fizice ale scenariului. Sistemul de scenariu oferă o viziune a
modului în care reacțiile intrapsihice (concluzii defensive și decizii) și introiecțiile care formează
nucleul scenariului sunt organizate ca și credințe de scenariu; a modului în care aceste credințe
nucleu sunt manifestate în comportament, fantasme și tensiuni fizice și a modului în care persoana
își structurează percepțiile și interpretările experienței pentru a întări credințele de scenariu.
Reorganizarea personalității are loc prin integrarea proceselor intrapsihice afective,
cognitive și fiziologice cu manifestarea comportamentală într-o relație terapeutică de contact.
II.4. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE PSIHOTERAPIEI

INTEGRATIVE
Orientarea filosofică centrală – principiile fundamentale – ale psihoterapiei integrative

includ:
 Recunoașterea faptului că oamenii caută relații și sunt interdependenți de-a lungul vieții;
 Afirmarea valorii interne a ființelor umane;
 Normalizarea funcțiilor proceselor psihice;
 Angajamentul pentru schimbări pozitive;
 Concentrarea pe contactul intern și extern, esențiale pentru funcționarea umană;
 Accent pe procesul de dezvoltare al persoanei;
 Recunoașterea semnificației relației terapeutice.
Aceste principii îi ghidează pe terapeuții analiști tranzacțional integrativi în cadrul
metodelor terapeutice prin oferirea unui sistem de valori cu privire la procesul terapeutic, relația
clientului cu terapeutul.
III. METODE ALE PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
Termenul „integrativ”, așa cum este acesta utilizat în abordarea psihoterapiei integrative,
are numeroase semnificații. În principal, se referă la procesul de integrare a personalității, care
include ajutarea clienților să devină conștienți și să asimileze conținutul stărilor Eului fragmentate
23
și fixate, într-o stare a Eului neopsihic, să dezvolte un simț al sinelui care slăbește nevoia pentru
mecanismele de apărare și scenariul de viață, și de a se reangaja în lume și relații cu contact total.
În acest proces de reîntregire: preluarea aspectelor inconștiente, negate și nerezolvate ale eului și
făcându-le parte dintr-un sine coeziv.
„Integrativă” se referă, de asemenea, la integrarea teoriilor – alăturarea sistemelor afective,
cognitive, comportamentale și fizice în psihoterapie. Un focus central în psihoterapia integrativă
este evaluarea deschiderii sau închiderii acestor domenii la contact. Conceptul contactului intern
sau extern este utilizat în perspectiva dezvoltării umane în care fiecare fază a vieții prezintă sarcini
de dezvoltare, sensibilități unice în relația cu alți oameni și oportunități pentru o nouă învățare.
Termenul de integrativă utilizat include ambele înțelesuri.
Psihoterapia integrativă ia în considerare multe teorii ale funcționării umane:
psihodinamică, orientată pe client, behavioristă, terapia familiei, terapia gestalt, terapia corporală
reichiană, teoria relațiilor de obiect și psihanaliza sinelui în plus față de analiza tranzacțională, care
formează baza pentru teoria și metoda psihoterapiei integrative. Fiecare oferă o explicație validă a
funcționării și comportamentului psihologic și fiecare este îmbogățită atunci când este integrată
selectiv cu altele.
Figura 4. Metode în psihoterapia integrativă
24
III.1. CONTACTUL ȘI RELAȚIILE
O premisă majoră a psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o

experiență motivatoare primară pentru comportamentul uman, iar contactul este mijlocul prin care
nevoia este împlinită. Noi subliniem în mod special importanța contactului în utilizarea unor
modalități deja menționate. Contactul are loc atât intern cât și extern: implică conștientizarea totală
a senzațiilor, sentimentelor, nevoilor, activității senzorio-motorie, gândurilor și amintirilor
persoanei și o mutare a atenției depline asupra evenimentelor externe, înregistrată de fiecare dintre
organele senzoriale. Cu ajutorul contactului intern și extern, experiențele sunt integrate continuu.
Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă experiența nevoii care este
prezentă nu este satisfăcută sau închisă în mod natural, trebuie să găsim o finalitate artificială care
să distragă de la disconfortul nevoii neîndeplinite. Aceste finalități artificiale sunt substanța
reacțiilor de supraviețuire și a deciziilor de scenariu ce pot deveni fixe. Ele sunt evidente în negarea
afectului, patternuri obișnuite de comportament, inhibiții neuronale din corp și credințe care
limitează spontaneitatea și flexibilitatea în rezolvarea de probleme și în relaționarea cu oamenii.
Fiecare întrerupere defensivă a contactului împiedică conștientizarea (Erskine, 1980; Erskine și
Trautmann, 1993).
Contactul se referă, de asemenea, la calitatea tranzacțiilor dintre doi oameni:
conștientizarea atât a propriului sine cât și a celuilalt, o întâlnire sensibilă a celuilalt și o
recunoaștere autentică a propriului sine.
Psihoterapia integrativă corelează constructe din multiple școli teoretice. Pentru ca o teorie
să fie integrativă, spre deosebire de una pur eclectică, trebuie să separe conceptele și ideile care nu
concordă pentru a forma un nucleu coeziv de constructe ce informează și ghidează procesul
psihoterapeutic. O revizuire a literaturii psihologice și psihoterapeutice relevă faptul că singurul și
cel mai consistent concept este cel de relație.
Premisa centrală ce stă la baza practicii psihoterapiei integrative este că integrarea poate
avea loc într-o varietate de modalități – afectivă, comportamentală, cognitivă și corporală (Erskine,
1975, 1980) – dar cel mai eficient este atunci când există o relație terapeutică, bazată pe respect,
interpersonală de contact.
Ancheta, sintonizarea și implicarea sunt metode ce facilitează contactul și sunt orientate
pe relație. Ceea ce urmează este o evidențiere a metodelor ce sprijină contactul în relație.
25
III.2. ANCHETA
Ancheta începe cu presupunerea că terapeutul nu știe nimic despre experiența clientului și

astfel trebuie să facă eforturi pentru a înțelege semnificația subiectivă a comportamentului
clientului și a proceselor intrapsihice. Procesul anchetei implică ca terapeutul să fie deschis la
descoperirea perspectivei clientului în timp ce clientul descoperă simultan simțul Sinelui cu
ajutorul afirmațiilor sau întrebărilor terapeutului menite să producă conștientizări. Prin explorarea
cu respect a experienței fenomenologice a clientului, clientul devine din ce în ce mai conștient atât
de nevoile curente cât și de cele arhaice, sentimente și comportamente. Afectele, gândurile,
fantasmele, credințele de scenariu, mișcările corpului sau tensiunile, speranțele și amintirile ce au
rămas neconștientizate din cauza lipsei dialogului sau din cauza reprimării, pot deveni conștiente.
Cu o conștientizare crescută și neactivarea mecanismelor de apărare, nevoile și sentimentele ce au
fost fixate și au rămas nerezolvate datorită experiențelor trecute sunt integrate într-un Sine mai în
contact.
Ar trebui subliniat că procesul anchetei este atât de important, dacă nu chiar mai important
decât conținutul. Ancheta terapeutului trebuie să fie empatică la experiența subiectivă a clientului
pentru a fi eficientă în descoperirea și relevarea fenomenelor interne și în descoperirea
întreruperilor interne și externe ale contactului.
Acest tip de anchetă necesită un interes autentic pentru experiențele subiective ale
clientului și a construirii de semnificații. Are loc prin întrebări despre modul în care se simte
clientul, cum trăiește simțul sinelui și pe al altora (inclusiv al psihoterapeutului) și ce semnificații
sau concluzii apar. Printr-o chestionare sensibilă, clienții vor releva fantasme reprimate anterior și
o dinamică intrapsihică neconștientizată. Acest fapt oferă atât clientului cât și terapeutului o
înțelegere chiar mai profundă a cine este clientul, ce experiențe a avut și când și cum anume
întrerupe contactul.
Ancheta terapeutică cu privire la fricile, așteptările și anticipările clientului adesea relevă
transferul experiențelor istorice, mecanismelor de apărare arhaice și întreruperile din relațiile
anterioare în viața curentă, inclusiv în relația terapeutică. Transferul din perspectivă integrativă
poate fi privit ca:
 mijlocul prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile de dezvoltare ce nu au fost
îndeplinite și mecanismele de apărare la care a apelat pentru a compensa;
 rezistența în a-și aminti și în mod paradoxal, o reiterare inconștientă a experiențelor din
copilărie (repetarea relației);
26
 expresia conflictului intrapsihic și dorința de a obține satisfacția nevoilor relaționale

precum și intimitatea relațională sau expresia străduinței universal-psihologice de a
organiza experiența și a obține sens.
Perspectiva integrativă a transferului oferă baza pentru onorarea continuă a comunicării în
transferul relației repetate cât și necesare (Stern, 1994), precum și recunoașterea și respectul pentru
faptul că tranzacțiile pot fi non-transferențiale și pot să nu aibă de-a face cu relația de aici-și-acum
dintre terapeut și client (Erskine, 1991c).
Ancheta poate include o explorare a conflictelor intrapsihice și reiterarea inconștientă a
experiențelor din copilărie și să continue cu întrebări istorice asupra momentului în care a avut loc
experiența, asupra naturii relațiilor semnificative din viața persoanei. Prin intermediul anchetei
explorăm credințele de scenariu ale clientului și comportamentele de legătură, fantasmele și
experiențele întăritoare. În acord cu starea de bine a clientului, integrăm experimente de terapie
gestaltiste, contracte de schimbări comportamentale, psihoterapie corporală, psihoterapia intensivă
a stării Eului Părinte sau regresia. Prin combinarea acestor tehnici pentru mărirea conștientizării și
prin intermediul anchetei, experiențele din trecut ce au fost expulzate din conștient pot fi reamintite
în contextul unei relații terapeutice implicate. Odată ce amintirile, fantasmele sau visele revin în
conștient, ancheta terapeutică se poate întoarce la experiența fenomenologică a clientului sau poate
înainta la strategiile de coping ale acestuia, adică la o anchetă a întreruperilor defensive de contact
intern și extern.
Pe măsură ce explorăm procesele defensive, utilizăm întreruperile externe ale contactului
ca fiind reprezentative pentru întreruperile interne ale contactului. Întreruperile defensive fixate
arhaic – de exemplu, introiecțiile și credințele de scenariu – interferează cu satisfacerea nevoilor
relaționale prezente și apar în relația terapeutică.
A fi vulnerabil înseamnă a fi conștient pe deplin de nevoile relaționale și a fi deschis
înseamnă fără mecanisme de apărare la răspunsurile celuilalt la acele nevoi. Ancheta cu privire la
vulnerabilități atât din interiorul cât și din exteriorul relației terapeutice descoperă nevoi relaționale
și efectele asupra clientului atât a satisfacerii cât și a nesatisfacerii acelor nevoi.
Scopul anchetei terapeutice este ca terapeutul, împreună cu clientul, să descopere și să
distingă funcțiile intrapsihice unice a identității, stabilității, continuității și integrități care necesită
un accent specific în psihoterapie. Teza psihoterapiei integrative este că sintonizarea și implicarea
permit clientului să transfere eficient aceste funcții intrapsihice în relația cu terapeutul.
Este esențial ca terapeutul să înțeleagă nevoia unică a fiecărui client pentru o altă persoană
stabilizantă, validantă și reparatoare care să preia unele din funcțiile relației pe care clientul
încearcă să le managerieze singur. O terapie centrată pe contactul în relație necesită ca terapeutul
27
să fie sintonizat cu aceste nevoi relaționale și să fie implicat prin validarea empatică a
sentimentelor și nevoilor, oferind siguranță și suport.
III.3. SINTONIZAREA
Sintonizarea este un proces alcătuit din două părți: începe cu empatia – adică a fi sensibil
și a se identifica cu senzațiile, nevoile sau sentimentele celeilalte persoane - și comunicarea acelei
sensibilități celeilalte persoane. Mai mult decât doar înțelegerea sau introspecția vicariantă,
sintonizarea este simțirea kinestezică și emoțională a celuilalt – cunoașterea ritmului său,
afectele și experiența, fiind metaforic în pielea sa, astfel mergând mai departe de empatie pentru a
oferi un răspuns afectiv reciproc și/sau rezonant.
Sintonizarea este mai mult decât empatie: este un proces de comunicare și uniune a
contactului interpersonal. Sintonizarea eficientă necesită, de asemenea, ca terapeutul să rămână
conștient de propriile procese interne. Sintonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a
anticipa și observa efectele comportamentului său asupra clientului și de a se decentra de pe propria
experiență pentru a se concentra pe procesul clientului.
Comunicarea sintonizării validează nevoile și sentimentele clientului și marchează
fundația pentru repararea eșecurilor din relațiile anterioare. Sintonizarea este comunicată nu numai
prin ceea ce spune terapeutul, dar de asemenea și prin mișcările faciale și corporale care
semnalează faptul că afectele și nevoile sale sunt percepute, sunt semnificative și au impact asupra
terapeutului.
Sintonizarea este adesea experimentată de client pe măsură ce terapeutul înaintează prin
mecanismele de apărare ce au prevenit conștientizarea eșecurilor relaționale și nevoile și
sentimentele legate de acestea. Sintonizarea facilitează contactul cu părți uitate ale stărilor Eului
Copil. De-a lungul timpului, acest lucru rezultă din slăbirea întreruperilor interne la contact și, în
mod corespondent, din dizolvarea apărărilor externe. Nevoile și sentimentele pot fi exprimate cu
confort și asigurarea că acestea vor primi un răspuns empatic și grijului. În mod frecvent, procesul
de sintonizare oferă un simț al siguranței și stabilitatea ce permite clientului să înceapă să-și
amintească și să îndure represia în expriențe ale copilăriei ce pot oferi o conștientizare mai deplină
asupra durerii traumelor din trecut, a eșecurilor relaționale trecute și a lipsei aspectelor sinelui.
Procesul sintonizării poate fi categorizat conform rezonanței și reciprocității necesare contactului
în relație. Această sintonizare poate fi ritmică, pe nivelele de dezvoltare, în funcție de natura
afectelor sau orientată relațional.
Sintonizarea ritmică este viteza anchetei și a implicării la un tempo și cadență care
facilitează cel mai bine procesarea de către client a informației interne și externe asupra senzațiilor,
28
sentimentelor și gândurilor. Procesarea mentală a afectelor adesea are loc la o rată diferită de
procesarea cognitivă. În prezența unui afect intens, utilizarea percepției sau a cogniției pot fi la fel
de încete precum atunci când afectul nu este intens. De exemplu, componentele afective ale rușinii
adesea fac ca procesarea informației și organizarea comportamentului să se producă mai lent.
Rușinea este un proces complex ce implică negarea și retoflecția furiei, tristețea nu este acceptată
așa cum este, frica de a fi respins pentru ceea ce este și confluența și complianța în relație pentru
a împiedica umilirea (Erskine, 1994). Reacțiile afective, perceptuale, cognitive, comportamentale
și corporale au loc în ritmuri diferite față de situația în care rușinea nu este prezentă.
Unii clienți sunt rapid conștienți de senzațiile viscerale și kinestezice în timp ce alții le
procesează lent. Întreruperile de contact interne sau orice alte defense psihologice complexe cum
ar fi desensibilizarea, reprimarea, negarea sau disocierea întrerup ritmul natural al procesării
senzațiilor corporale, al afectelor, percepțiilor și gândurilor.
Sintonizarea afectivă se referă la simțirea afectelor altei persoane, iar răspunsul se face cu
un afect reciproc. Începe cu valorizarea afectului ca fiind o formă extrem de importantă de
comunicare umană, devenind disponibil de a fi influențat afectiv de o altă persoană, și răspunzând
cu un afect rezonant.
„Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa, necesitând un afect corespondent în
rezonanță” (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanța cu afectul altei persoane oferă contact eficient ceea
ce este esențial pentru relațiile umane. În mod simbolic, sintonizarea afectivă poate fi privită ca
fiind Ying-ul unei persoane la Yang-ul alteia, care împreună formează un tot unitar. Sintonizarea
afectivă este rezonanța la afectul celuilalt care oferă un contact interpersonal nonverbal – o
unitate în relație.
Atunci când un client se simte trist, afectul reciproc al terapeutului este de compasiune și
actele sale de compasiune completează contactul interpersonal. În relație, furia necesită afecte
reciproce de atenție, seriozitate și responsabilitate cu acte posibile de corecție. Clientul căruia îi
este teamă cere ca terapeutul să răspundă în afect și acțiune care oferă securitate și protecție. Atunci
când clientul exprimă bucuria, răspunsul terapeutului care completează unitatea contactului este
afectul reciproc de vitalitate și de exprimare a plăcerii.
Sintonizarea afectivă implică comunicare nonverbală din partea terapeutului că înțelege,
validează și normalizează afectul clientului. Prezența afectivă a terapeutului comunică faptul că
afectul are o funcție importantă în relație și astfel valorizează clientul – o comunicare a
considerației pozitive necondiționate sau „Ești Ok”.
Sintonizarea pe nivelele de dezvoltare. Sintonizarea la nivelul de dezvoltare a funcționării
psihologice și organizării experiențelor clientului este esențială într-o relație psihoterapeutică
centrată pe contact. Scopul focusului de dezvoltare este de a răspunde clientului la nivelul vârstei
29
la care a existat o lipsă a contactului în relație, unde fixațiile au avut loc în sistemul reprezentațional
al sinelui, al altora și al calității vieții. Credințele de scenariu și defensele arhaice reprezintă
încercări a unei persoane mai tinere de a face față situațiilor de viață.
Pentru a se sintoniza cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul ascultă cu „o a treia
ureche” sau privește cu „al treilea ochi” cuvintele sau comportamentele clientului pentru a simți
ceea ce poate reprezenta comunicarea copilului. Adesea bazându-se pe vârsta la care o traumă
specifică a avut loc sau atunci când a fost luată o decizie de scenariu sau o reacție de supraviețuire
a avut loc, terapeutul începe să dezvolte sensibilitate pentru stările Eului Copil pe măsură ce
acestea sunt manifestate în tranzacțiile curente. A avea cunoștință despre acest Copil și nevoile
sale, provocările de dezvoltare, moduri de a gândi și de a se organiza, vulnerabilități unice și nevoi
relaționale, ghidează terapeutul în modalitatea de anchetă, interpretare sau interacțiune cu clientul.
Ca și exemplu, ca răspuns unui client care își exprima frustrarea față de inadecvarea de a
vorbi despre sentimentele ei, terapeutul a comentat faptul că învățarea unei limbi îi oferă copilului
două experiențe diferite. Pe de o parte, cuvintele permit o comunicare și înțelegere mai mare, ceea
ce este gratificator și permite apropierea. Pe de altă parte, pe măsură ce copilul experimentează
faptul că cuvintele nu surprind adecvat sentimente sau experiențe, există un simț mai mare de
separare și uneori de singurătate (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientei marcau faptul că
terapeutul a înțeles frustrarea sa de dezvoltare și cel puțin un aspect semnificativ din dificultatea
sa din relații – experiența neîmpărtășită și singurătatea.
Sintonizarea pe nivelul de dezvoltare este mai ușoară atunci când clientul intră într-o stare
de regresie sau este capabil să descrie experiențele stării Eului Copil. O experiență mai subtilă și
uneori mai puternică este atunci când terapeutul este sintonizat la nevoile de dezvoltare, nivel de
funcționare și experiențe din copilărie în timp ce clientul nu este conștient de ele. De exemplu, un
copil care a crescut anxios încercând să mulțumească părinții divorțați și care a utilizat verificarea
compulsivă pentru a scăpa de anxietate, părea important să nu se considere o problemă întârzierea
sa până când va fi capabil să identifice și exprime furia față de proprii părinți. Către finalul terapiei
a vorbit despre cât de semnificativ a fost pentru el că terapeutul nu l-a confruntat, făcând terapia
un loc sigur în care el putea fi liber de compulsiile sale.
Prin a fi sintonizat la nivelul de funcționare arhaic al unei persoane și a-l plasa direct în
contextul relației terapeutice, terapeutul face posibil ca modurile fixate de a fi și de a relaționa să
fie integrate într-un tot unitar mai dinamic.
Sintonizarea pe nevoile relaționale. Procesul de sintonizare include, de asemenea,
răspunsul la nevoile relaționale pe măsură ce acestea reies în cadrul relației terapeutice. Nevoile
relaționale sunt nevoile unice de contact interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile de
bază – cum ar fi hrană, aer sau temperatură optimă – dar acele elemente esențiale care măresc
30
calitatea vieții și simțul sinelui în relație. Nevoile relaționale sunt părțile componente ale nevoii
umane universale pentru relații intime. Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt
pe care le-am prezentat anterior reprezintă acele nevoi pe care clienții le descriu în mod frecvent
atunci când își descriu relațiile semnificative. Unele dintre aceste nevoi relaționale au fost descrise
în literatura de specialitate ca nevoi fixate în copilărie, indicatori ai psihopatologiei sau transfer
problematic, în timp ce perspectiva integrativă a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice
conectează conceptele transferului la nevoile relaționale.
Nevoile relaționale nu sunt doar nevoi ale copilăriei sau nevoi care apar în ierarhia
dezvoltării; sunt componente ale relației prezente în viața de zi cu zi. Fiecare dintre cele opt nevoi
poate deveni conștientă în timp ce celelalte șapte rămân inconștiente sau în fundal. Un răspuns
satisfăcător al altei persoane la nevoile individuale permite nevoii presante să fie îndeplinită iar o
alta să devină centrală și de interes.
Adesea, în lipsa satisfacerii nevoii, persoana devine conștientă de prezența nevoilor
relaționale. Atunci când nevoile relaționale nu sunt satisfăcute, nevoia devine mai intensă și adesea
este trăită o singurătate în așteptare, goală, sâcâitoare sau un imbold intens însoțit adesea de
nervozitate. Continua absență a satisfacerii nevoilor de relaționare poate fi manifestată prin
frustrare, agresivitate sau furie. Atunci când întreruperile în relație sunt prelungite, lipsa
satisfacerii nevoii este manifestată ca pierderea energiei sau a speranței iar ca și credință de
scenariu sună ca „Nimeni nu este acolo pentru mine” sau „Care este rostul?”. Aceste credințe de
scenariu sunt defensa cognitivă împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor care apar atunci
când nevoile nu primesc un răspuns satisfăcător de la o altă persoană.
Nevoi relaționale fundamentale
Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei alte persoane care este
sensibilă și sintonizată la nevoile relaționale și care oferă un răspuns reciproc la fiecare nevoie.
Cele opt nevoi principale pe care Richard Erskine și Rebecca Trautmann (1996) le-au observat
sunt:
1. Nevoia de securitate: experiența viscerală de a avea vulnerabilitățile fizice și emoționale
protejate. Acest lucru implică experiența că varietatea noastră de nevoi și sentimente sunt naturale.
Securitatea este un simț al vulnerabilității simultan cu armonia cu celălalt. Aceasta include absența
atacului sau pericolului real sau anticipat.
Sintonizarea implică conștientizarea empatică a nevoii de securitate a celuilalt din relație,
plus un răspuns reciproc la acea nevoie. Răspunsul necesar este oferirea de securitate fizică și
afectivă în care vulnerabilitatea individuală este onorată și păstrată. Comunică adesea nonverbal
„Nevoile și sentimentele tale sunt normale și acceptabile pentru mine”. Sintonizarea terapeutică la
nevoile relaționale de securitate a fost descrisă de clienți ca fiind „acceptare totală și protecției, o
31
comunicare a „considerației pozitive necondiționate” sau „Sunt OK în această relație”.

Sintonizarea pe nevoia de securitate implică faptul ca terapeutul să fie sensibil la importanța acestei
nevoi și să se direcționeze comportamental și emoțional într-un mod care oferă securitate în relație.
2. Nevoia de validare, afirmare și semnificație în relație: nevoia ca o altă persoană să
valideze semnificația și funcția proceselor noastre intrapsihice ale afectelor, fantasmelor și
construirea unui sens, de a valida emoțiile noastre cu semnificație intrapsihică și comunicarea
interpersonală. Include nevoia de a avea toate nevoile relaționale afirmate și acceptate ca fiind
naturale. Reciprocitatea afectivă a terapeutului la sentimentele clientul validează afectele celui din
urmă și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului.
3. Nevoia de a fi acceptat de o persoană stabilă, de încredere și protectivă: nevoia de a
privi cu încredere și de a se baza pe părinți, pe persoanele în vârstă, pe profesori și pe mentori.
Nevoia relațională pentru acceptarea de către o persoană consistentă, de încredere în căutarea
protecției și ghidării și se poate manifesta sub forma idealizării celuilalt. În psihoterapie o astfel
de idealizare este, de asemenea, o căutare a protecției față de o stare a Părintelui critic, umilitor, a
stării Copilului vulnerabil. Poate, de asemenea, semnifica căutarea protecției față de escaladarea
propriilor afecte sau exagerarea fantasmelor.
Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului oferind oportunitatea de a exprima,
conține și/sau înțelege funcționarea unei astfel de dinamici. Gradul în care o persoană o privește
pe o alta și speră că este de încredere, consistentă și stabilă este direct proporțional cu cerința
protecției intrapsihice, exprimării în siguranță, conținerii sau insight-ului benefic. Idealizarea sau
dependența de o persoană nu este în mod necesar patologică așa cum îl indică termenul psihologic
populat „codependent” sau greșit interpretat ca fiind „transfer idealizat” (Kohut, 1977), sau ca în
jocul lui Berne „Doamne, ești minunat, profesore!” (1964). Atunci când ne referim la expresiile
clienților a acestei nevoi de a fi acceptați și protejați ca o „victimă ce caută un salvator”, depreciem
sau chiar patologizăm o nevoie umană esențială care oferă un simț al stabilității, sprijinului și
suportului.
În psihoterapie, sintonizarea implică recunoașterea terapeutului, adesea nonverbală a
importanței și necesității idealizării ca cerință inconștientă de protecție intrapsihică. O astfel de
implicare terapeutică include atât simțul clientului asupra interesului psihoterapeutului față de
starea de bine a clientului și utilizarea simțului de sine integrat al terapeutului ca cel mai eficient
instrument terapeutic (Erskine, 1982a). Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă
persoană stabilă, protectivă oferă un motiv centrat pe client de a conduce viața și practicile
terapeutice etic și moral.
4. Nevoia de confirmare a experienței personale: nevoia de a avea experiența confirmată
este manifestată prin dorința de a fi în prezența cuiva care este similar, care înțelege deoarece a
32
avut o experiență asemănătoare și a cărei experiență împărtășită este exprimată. Sintonizarea este
oferită de către terapeut, valorizând nevoia de confirmare prin împărtășirea selectivă cu atenție a
experiențelor personale – conștient (concentrare pe client) împărtășind vulnerabilități sau
sentimente și fantasme similare - și fiind personal prezent și vital.
De exemplu, validarea experienței clientului poate include ca terapeutul să se alăture sau
să valorizeze fantasmele clientului. Decât să definească experiența internă a clientului ca fiind
„doar o fantezie”, este esențial să încurajeze clientul să-și exprime nevoile, speranțele, conflictele
relaționale și strategiile de protecție ce pot constitui nucleu al fantasmelor. Sintonizarea la nevoia
de afirmare a experienței poate fi atinsă de către terapeut prin acceptarea a tot ceea ce spune
clientul, chiar și atunci când fantezia și realitatea se întrepătrund, ca povestirea unui vis ce relevă
procesele intrapsihice. Imaginile fantasmatice sau simbolurile au o semnificație intrapsihică și
funcții interpersonale care includ stabilitatea, continuitatea, identitatea și predictibilitatea. Atunci
când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și validată, persoana își simte experiența
afirmată.
Clientul care are nevoie ca experiența personală să îi fie confirmată, are nevoie de un
răspuns reciproc unic și diferit de cel al unui client care are nevoie de validare sau a cărui nevoie
este de a fi acceptat de către o persoană de încredere protectivă. În nici una dintre ultimele nevoi,
împărtășirea experienței proprii sau crearea unei atmosfere de mutualitate nu este un răspuns
sintonizat la nevoia clientului.
5. Nevoia de auto-definire: nevoia relațională de a cunoaște și de a exprima propria
unicitate și de a primi recunoașterea și acceptarea din partea celuilalt. Auto-definirea este
comunicarea identității de sine prin exprimarea preferințelor, intereselor și ideile fără a fi umilit
sau respins.
În absența validării și acceptării, exprimarea definiției sinelui poate lua forme inconștiente
de apărare, cum ar fi atunci când persoana formulează propoziții începând cu „Nu, ...”, chiar și
atunci când este de acord sau când în mod constat se lansează în dispute sau competiții. Oamenii
adesea se află în competiție pentru a se defini pe sine ca fiind distincți de ceilalți, pentru a menține
un simț al propriei integrități. Cu cât oamenii sunt mai similari, cu atât există un prag mai mare
pentru competiția de auto-definire.
Sintonizarea terapeutică are loc atunci când suportul constant al terapeutului încurajează
exprimarea propriei identități și când normalizează nevoia de auto-definite. Este necesară prezența
constantă a terapeutului, contactul deplin și respectul chiar și în caz de dezacorduri.
6. Nevoia de a avea un impact asupra altei persoane: Impactul se referă la a avea o
influență care îl afectează pe celălalt în modul dorit. Simțul competenței într-o relație apare din
33
acțiune și eficacitate – atragerea atenției și interesului celuilalt, influențarea a ceea ce poate fi de

interes pentru cealaltă persoană și schimbarea efectivă a afectului sau comportamentului celuilalt.
Sintonizarea la nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când psihoterapeutul își
permite să se lase impactat emoțional de către client și să răspundă cu compasiune atunci când
clientul este trist, să ofere un afect sau securitate atunci când clientului îi este teamp, să ia clientul
în serios atunci când este furios și să fie bucuros atunci când clientul este bucuros. Sintonizarea
poate include ca terapeutul să-i solicite clientului critica asupra comportamentului terapeutului
astfel încât să facă schimbările necesare iar clientul să aibă un simț al impactului în relația
terapeutică.
7. Nevoia de a primi inițiativa celuilalt: inițiativa se referă la imboldul de a avea contact
interpersonal. Înseamnă a ajunge la celălalt în alte moduri care să recunoască și să valideze
importanța sa în relație.
Psihoterapeutul poate fi subiectul unui contratransfer indus în teorie atunci când aplică în
mod universal conceptele metodologice ale nongratificării, salvării sau auto-responsabilizării. În
timp ce așteaptă ca pacientul să inițieze, psihoterapeutul poate să nu fie conștient de faptul că
anumite comportamente ce par pasive pot fi de fapt expresia unei nevoi relaționale de a primi
inițiativa celuilalt.
Pentru a răspunde la nevoia clientului poate fi necesar ca terapeutul să inițieze dialogul, să
se miște din scaun și să stea lângă client, să telefoneze clientului între ședințe. Disponibilitatea
terapeutului de a iniția contactul interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea pentru o
împărtășire majoră în lucrul terapeutic normalizează nevoia relațională a clientului de a avea pe
cineva care se interesează de persoana sa.
8. Nevoia de a exprima dragostea: dragostea este adesea exprimată prin recunoștință,
mulțumire, oferirea afecțiunii sau prin a face ceva pentru cealaltă persoană. Importanța nevoii de
a oferi dragoste – fie că este de la copii la părinți, frați, surori sau profesor, sau de la client la
terapeut – este adesea trecută cu vederea în practica psihoterapiei. Atunci când exprimarea
dragostei este împiedicată, exprimarea sinelui în relație este afectată. Adesea psihoterapeuții au
tratat exprimările afecțiunii clienților ca fiind manipulări, transfer sau o violare a limitei neutre
terapeutice.
Acei clienți pentru care absența satisfacției nevoilor relaționale este cumulativă, necesită o
sintonizare consistentă și solidă și o implicare din partea terapeutului care recunoaște, validează și
normalizează nevoile relaționale și afectele. Prin contactul susținut al psihoterapeutului traumele
cumulative (Khan, 1963) apărute din lipsa satisfacerii lor, pot fi abordate, iar nevoile îndeplinite
în relația terapeutică.
34
III.3. IMPLICAREA
Implicarea terapeutică, ce include recunoaștere, validitate, normalizare și prezență,

diminuează mecanismele defensive interne. Recunoașterea clientului de către terapeut începe cu
sintonizarea la afectul acestuia, nevoi relaționale, ritm și nivel de dezvoltare. Prin sensibilitate la
nevoile relaționale sau la exprimarea corporală a emoțiilor, terapeutul îl poate ghida pe client să
devină conștient și să exprime nevoile și sentimentele sau să recunoască că sentimentele sau
senzațiile fizice pot fi amintiri – singurul mod de a-și aminti este de a fi disponibil. În multe cazuri
eșecul relațional al nevoilor relaționale sau al sentimentelor, nu a fost recunoscut și poate fi necesar
ca psihoterapia să ajute persoana să își însușească un vocabular și să învețe să dea o voce acelor
sentimente și nevoi. Recunoașterea senzațiilor corporale, nevoilor relaționale și a afectelor ajută
clientul să-și revendice experiența fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană receptivă
care știe și comunică despre existența mișcărilor nonverbale, tensionarea mușchilor, afecte sau
chiar fantasme.
În mod ocazional, selectiv alese, confruntările sunt, de asemenea, o parte a recunoașterii.
Confruntarea este o afirmație sau o întrebare utilizată de terapeut prin care aduce în conștientul
clientul o discrepanță între propriile comportamente și percepții sau între credințele de scenariu și
evenimente actuale. Scopul confruntării este ca atât clientul cât și terapeutul să recunoască
existența și apoi semnificația comportamentelor, întreruperilor de contact sau a credințelor de
scenariu. Confruntările sunt eficiente doar atunci când sunt făcute cu respect și fără umilire astfel
încât clientul să experimenteze starea de bine mărită.
Au existat momente în viața clientului când nevoile sale relaționale sau sentimentele au
fost recunoscute dar nu validate. Validarea comunică clientului că afectele, defensele, senzațiile
fizice sau patternurile comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa.
Validarea crează o legătură între cauză și efect; valorizează idiosincraziile individuale și modul de
a fi într-o relație. Diminuează posibilitatea reprimării interne și negarea semnificației afectelor,
senzațiilor fizice, amintirilor sau a viselor. Și sprijină clientul în valorizarea experienței sale
fenomenologice și a comunicării transferențiale în relația necesară, astfel crescând stima de sine.
Intenția normalizării este de a schimba modul în care clienții sau alții categorizează sau
definesc experiența internă sau încercările lor comportamentale de a face față patologiei sau
perspectivei „ceva este în neregulă cu mine” prezentă în încercările arhaice de rezolvare a
conflictelor. Poate fi esențial pentru terapeut să controleze mesaje parentale sau ale societății
precum „Ești un prost pentru că îți este frică” cu „Oricui i-ar fi frică în această situație”. Multe
35
flashback-uri, fantasme bizare și coșmaruri, precum și confuzia, panica și apărarea sunt mecanisme
de coping normale în situații anormale. Este imperativ ca terapeutul să comunice clientului că
experiența sa este o reacție de apărare normală – o reacție pe care mulți oameni ar avea-o în acea
situație.
Prezența este oferită prin răspunsurile susținute, sintonizate ale terapeutului atât la
exprimările verbale cât și la cele nonverbale ale clientului. Are loc atunci când comportamentul și
comunicarea psihoterapeutului se face cu respect și mărește integritatea clientului. Prezența
include receptivitatea la afectul clientului – să fie impactat de emoțiile sale, să fie mișcat și totuși
să rămână responsiv la impactul emoțiilor și să nu devină anxios, deprimat sau furios. Prezența
este o expresie a contactului intern și extern deplin al terapeutului. Comunică responsabilitatea
psihoterapeutului, încrederea și fidelitatea acestuia. Prin prezența deplină a terapeutului,
potențialul transformativ a psihoterapiei orientate pe relații este posibil. Prezența descrie
conexiunea interpersonală sigură oferită de psihoterapeut. Mai mult decât comunicarea verbală,
prezența este o comuniune între client și terapeut.
Prezența este mărită atunci când terapeutul se decentrează de pe nevoile, sentimentele,
fantasmele sau speranțele proprii și se centrează în schimb pe procesul clientului. Prezența include,
de asemenea, a fi în contact cu propriul proces intern al psihoterapeutului. Istoricul, nevoile
relaționale, sensibilitățile, teoriile, experiența personală, propria psihoterapie și interesele, toate
conturează reacții unice pentru client. Prezența implică atât aducerea în scenă a experienței în
relația terapeutică precum și decentrarea de la sinele terapeutului și centrarea pe procesul
clientului.
Prezența include de asemenea a-și permite să fie manipulat și format de client într-un mod
care permite exprimarea clientului. Devenim terapeuți eficienți în momentul în care ajungem, în
mod autentic, lutul modelat pentru a ne potrivi expresiei lumii intrapsihice a clientului către crearea
unui nou simț al sinelui și a sinelui-în-relație (Winnicott, 1965).
Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează experiența
fenomenologică a clientului, sistemul de organizare și integritatea este antidotul la toxicitatea
actualizării existenței, semnificației sau responsabilității pentru rezolvarea întreruperilor de
contact din relație. Prezența sintonizată a terapeutului lucrează la actualizarea propriului sine al
clientului și la valoarea de sine (Erskine, 1994).
36
IV. TERAPIA GESTALT CA PUNCT DE PLECARE ÎN

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Psihologia Gestalt este interesată de tendința prin care organismul face o experiență de
percepție și de reamintire mai degrabă a globalității decât a părților componente.
Terapia Gestalt este o terapie relațională ce sintetizează trei filosofii fundamentale ce au
fost descrise ca „piloni ai gestaltului” (Yontef, 1999 apud Mann, 2013, p. 20):
 Teoria câmpului: experiența unei persoane este explorată în contextul situației sau al
câmpului său;
 Fenomenologia: căutarea sensului prin ceea ce este evident și/sau descoperit mai degrabă
decât prin interpretarea observatorului;
 Dialogul: o formă specială de contact (nu doar verbal) ce se preocupă de intervalul relației
și de ceea ce apare în acest interval.
În activitatea terapeutului, aceste trei filosofii se intersectează și se distanțează unele de
altele, iar perspectiva relațională se găsește în miezul fiecăreia dintre ele. Drept consecință, terapia
gestalt este considerată ca fiind o terapie cu adevărat integrativă.
Cei care sunt considerați părinții Terapiei Gestalt sunt Fritz Perls (1947) și soția sa Laura
Perls, dar nu putem să-l ignorăm pe Paul Goodman (1951) care a avut o contribuție majoră alături
de cei doi la fondarea acestei forme de terapie.
Psihologia gestalt este interesată de tendința prin care organismul face o experiență de
percepție și de reamintire mai degrabă a globalității decât a părților componente.
Este natural și normal pentru o ființă umană să-și completeze o experiență trăită; de aici se
va naște sentimentul unui întreg și al unei împliniri. Atunci suntem liberi să ne întoarcem spre
lucrul următor, care ne cere atenție.
IV.1. DEFINIREA GESTALT-ULUI
Gestalt-ul, un substantiv care nu are echivalent direct în limba română și care ar putea fi
tradus prin cel mai apropiat termen ca „tipar”, „formă”, „model” sau „configurație”, reprezintă o
experiență întreagă, ce poate dura diverse perioade de timp, în funcție de nevoia în cauză.
Trecutul persoanei, așteptările ei, influențele exercitate de situația prezentă și mediul cultural al
individului vor modela împreună modul în care ne formăm și trecem de la un gestalt la altul.
37
Când o nevoie este resimțită, aceasta este satisfăcută; întregul este completat și problema
încheiată. Lucrurile incomplete nu sunt tolerate: dacă mediul extern nu reușește să ne furnizeze
mijloacele de completare a experiențelor trăite (Gestalt-urilor noastre), o vom face artificial, de
pildă prin satisfacții, sentimente și fantasme substitutive. Acest tip de închidere duce la ceea ce
numim un „Gestalt secundar”, în care închiderea autogenerată aduce pe termen scurt o diminuare
a tensiunii, iar individul va fi pus în mod inevitabil să repete schema, deoarece închiderea pe care
a făcut-o nu-i permite să se deschidă și să facă față experienței organice și naturale care i se va
prezenta mai apoi. Cu timpul, aceste Gestalturi secundare tind să devină rigide și să se transforme
în scheme fixe de percepții, de gânduri, de sentimente și de comportamente. Astfel, perspectiva
„fixată” ajută la păstrarea vechilor dorințe, a nevoilor nesatisfăcute și a experiențelor dezagreabile
în afara conștiinței prezente. Gestalt-ul fixat nu permite contactul integral aici și acum, între
nevoile actuale ale individului și persoanele sau obiectele din jurul său.
Un client care este excesiv de dependent de sprijinul mediului, probabil din cauza unei
educații sufocante din punct de vedere psihologic, la cabinet se va prăbuși pe scaun în timp ce va
sorbi fiecare cuvânt al terapeutului. La fel, un client excesiv de independent s-ar putea înfățișa ca
și cum ar fi închis într-o armură, „nerespirând” pe deplin din mediu și menținând o postură
corporală autosuportivă și încordată.
Procesul formării figurii este un aspect interesant pentru terapeuții gestalt în termenii figurii
specifice pe care o selectează persoana și cum este ea aleasă. Cu alte cuvinte, cum înțelege această
persoană lumea în acest moment din timp (apoi în următorul moment și în cel de după acesta)?
Figura apare dintr-un fond nediferențiat al experienței din care emerg nevoi și interese specifice.
Într-un proces sănătos de formare a figurii, aceste nevoi și interese vor apărea cu claritate și
acuitate, stimulând energia.
Figura 5. Coloane sau siluete?

38
Comportamentul din prezent poate reflecta un comportament ce creează probleme

clientului în câmpul său mai larg, din cauza unei adaptări creative depășite. Un client care se luptă
să decidă unde să stea în cabinetul de terapie poate avea dificultăți în a lua decizii referitoare la
„unde să fie” în lumea sa ori s-ar putea simți „ținut sub obsrvație” în terapie, fapt care poate oglindi
experiențe trecute.
IV.2. INTROIECȚIA
Procesul introiecției poate fi descris în termeni simpli ca procesul de a înghiți mesaje întregi
din partea mediului. Este o internalizare inconștientă, defensivă de elemente de personalitate
aparținând altor persoane.
În introiecție, persoana acceptă necondiționat o atitudine, o trăsătură sau un fel de a fi venite
din mediu, ceea ce rezultă în construcția unui set internalizat de reguli tip „ar trebui”, „este
necesar” și alte astfel de asemenea precepte absolute.
Persoana ce răspunde față de un material introiectat, de obicei într-un mod neconștientizat,
va simți o presiune puternică de a se conforma acestor reguli internalizate și este probabil să se
simtă inconfortabil dacă le încalcă: „Băieții nu plâng”, „Nu fi mânios”, „Nu face necazuri”, „Nu
îți arăta emoțiile”...
Persoanelor care introiectează le lipsește, de obicei, un simț al sinelui și, în consecință, sunt
deseori în căutarea lui cum „ar trebui” să fie și ce „ar trebui” să facă: „Nu fi cine ești, fii cine am
eu nevoie să fii”.
Introiectul face parte dintr-o serie de apărări ce întrerup contactul și care mențin refularea:
un act de uitare activă, defensivă sau o închidere a unei părți din gândurile noastre sau a celor
resimțite.
Multe probleme își au sursa în credința unei persoane despre cum trebuie să fie în lume,
credință ce nu a fost niciodată pusă la îndoială. Persoana continuă apoi să-și trăiască viața prin
acest mod prescris de a fi, mod ce a devenit acum autoimpus și poate fi represcris generației
următoare. Un introiect poate susține un întreg sistem de limitări sau, invers, un întreg sistem de
limitări poate fi construit pentru a proteja o credință introiectată.
IV.3. RETROFLECȚIA
Constă în menținerea unei acțiuni care ar putea să se mențină în mod deschis, ca de exemplu
atunci când purtăm un dialog intern cu noi înșine în loc să intrăm în interacțiune cu lumea
exterioară sau când ne contractăm mușchii în loc să țipăm sau să lovim.
39
În retroflecție, limita de contact sporește în rigiditate, printr-un proces de blindare. Este

similar modului în care cineva se protejează de mediu cu ajutorul unei armuri și, protejându-se își
ține deoparte corpul de contactul cu mediul. În timp ce blindarea ține mediul la distanță,
impulsurile sunt întoarse în interior spre individ și el experimentează reacția, mai degrabă decât o
exprimă.
O formă de retroflecție este întoarcerea unui impuls asupra mea. Individul se clivează pe
sine în „partea care face” și „partea asupra căreia se acționează”: „Sunt mânios... pe mine însumi”.
Procedând astfel, persoana se substituie mediului său. Acest clivaj este, de obicei, prezent în
limbajul folosit și este vizibil din punct de vedere corporal în modalități care diminuează contactul
cu mediul, cum ar fi respirația superficială, tensiunea musculară, motricitatea redusă, paloarea.
O altă formă de retroflecție este să îmi fac singur ceea ce am nevoie de la mediul meu,
numită proflecție. Un exemplu al acestui proces poate fi observat în procesul de autolegănare
pentru a adormi sau pentru autoalinare; masturbarea poate fi și ea văzută din această perspectivă.
Acest proces de autofurnizare a ceea ce este absent sau inaccesibil în mediu poate fi o substituire
sănătoasă a ceea ce lipsește și, dacă este conștientizată, poate furniza clientului informații
referitoare la ceea ce ar putea avea nevoie.
Deflecția este subestimarea semnificației sentimentelor sau a senzațiilor interne, filtrarea
sau deturnarea tentativelor de contact făcute de alții: este modul prin care întrerupem contactul.
IV.4. PROIECȚIA
Proiecția este un mecanism de apărare și tinde să apară când un aspect al persoanei nu se

potrivește cu concepția despre sine.
În procesul psihologic al proiecției o atitudine, trăsătură sau calitate este atribuită altuia
(individ, grup sau obiect) și, în acest proces, este respinsă de cel (cei) care proiectează.
În proiecție, clivajul apare, dar de această dată aspectuleste aruncat pe „ecranul” mediului.
Proiecția înseamnă, pe scurt, a vedea în celălalt ceea ce este prezent în mine însumi.
Proiecția tinde să apară când un aspect al persoanei nu se potrivește cu concepția despre
sine.
„Proiecție” este utilizat și pentru a descrie:
 Abilitatea de a ne imagina ceva ce nu este acolo – a anticipa un viitor posibil, a fi creativ
(un pictor își proiectează viziunea sa pe pânză);
 Procesul în care o figură din istoria clientului este proiectată asupra terapeutului, de pildă
mama sau tatăl. Această formă de proiecție este denumită de obicei transfer.
40
Proiecția este marcată de distanțare. Acest lucru poate apărea în relație cu propriile corpuri
și este evidentă în limbajul utilizat, în care corpul este considerat un obiect al experienței și nu ca
fiind parte a subiectului.
IV.5. DIMENSIUNI ALE CONTACTULUI
Contactul este un proces dinamic, creativ, de adaptare în câmpul fenomenologic și de

asimilare și creștere; aceasta în teoria gestalt constituie sinele (Self-ul), care nu are de a face cu
Eul Freudian, nici cu Sinele Jungian, nici cu Adultul din analiza tranzacțională și este descris nu
ca o entitate fixă cum era descris în psihanaliza freudiană: nu este vorba de mine, ci de modul meu
de a fi în acest moment și în acest loc. ID se referă la lumea senzațiilor, nevoilor (conștiente și
inconștiente) și a pulsiunilor: foamea, oboseala, dorința sexuală și personalitatea, care constituie
fondul pe care emerg aceste nevoi, personalitatea se manifestă înainte și după fiecare ciclu, îl
condiționează și se hrănește din el. Eul se referă la alegerile deliberate și conștiente: în funcție de
nevoile actuale și de personalitate se iau decizii; funcția Eu depinde de ID și Personalitate. Modul
de mijloc nu este nici activ, nici pasiv, ci este contactul deplin, schimbul reciproc între mine și
celălalt, între mine și mediul meu.
Adaptarea continuă și creativă a sinelui permite persoanei să realizeze contacte pentru
satisfacerea nevoilor, acest lucru realizându-se printr-un ciclu în cadrul unui model circular
funcțional (Robin apud Levant, 1984, p. 165), denumit ciclu de contact. Ciclul contactului, noțiune
de baza în Gestalt, dezvoltată de Goodman (1977) în teoria sinelui, distinge patru faze principale:
pre-contactul (emergența nevoii, a situației etc), intrarea în contact (debutul unui schimb),
contactul deplin și post-contactul sau retragerea. Acest ciclu a fost reluat în mai multe variante de
diferiți autori, printre care Zinker, Katzeff, Salathe etc.
Katzeff distinge 7 faze ale ciclului: senzația atât în plan extern cât și intern; conștientizarea
(awareness) - punere în contact a unei persoane cu sinele sau cu altcineva ori altceva rezultând
dintr-o focalizare a atenției asupra a ceea ce este; energizarea; acțiunea; contactul; efectuarea
(realizarea) și retragerea.
Ginger (1995) descrie 5 etape ale ciclului de contact: pre-contactul, angajarea (debutul
unui schimb, acțiuni), contactul, dezangajarea (se „dezleagă” acțiunea) și asimilarea (digerare
conștientă sau inconștientă a experienței).
Așadar orice experiență urmărește un ciclu: debutează, se desfașoară și se termină. În
fiecare moment apare în prim-plan o imagine dominantă, iar restul dispare pentru moment în
fundal: este vorba de o continuă alternanță figură-fond. Un contact sănătos, normal, este un proces
dinamic și spontan, realizându-se printr-o destructurare a vechiului echilibru în câmp și formare
41
de noi structuri. Întreruperile sau perturbările ce intervin în derularea ciclului sunt deseori numite
rezistențe.
IV.6. FUNCȚIILE DE CONTACT ALE CLIENTULUI
Conceptul de contact a apărut pentru prima dată în 1955 în cartea “Teoria şi Practica în
Terapia Gestalt” de F. Perls, R.F. Hefferline şi P. Goodman, şi a constituit momentul de separare
de psihanaliză şi alte psihoterapii prezente în acei ani, afirmând că „psihologia gestalt studiază
contactul de graniţă între individ şi câmp”. Această afirmaţie subliniază faptul că individul nu este
numai o entitate biologică şi psihică, ci mai ales că acesta depinde de contextul cu care intră în
contact pentru a supravieţui, descoperind asfel resursele proprii pentru satisfacerea propriilor
nevoi: fiziologice şi psihologice. Toată activitatea umană are loc pe o linie de demarcaţie între
persoană şi ambient, iar această linie de demarcaţie gestalt-terapia a denumit-o graniţă de contact:
graniţa care nu doar separă individul de câmp dar îl şi aproprie de acesta. Contactul de graniţă
constituie un mecanism important al autoreglării organismice. Graniţa dintre sine şi mediu, pentru
a asigura o bună autoreglare, trebuie să aibă două caracteristici: permeabilitate pentru a permite
schimburile între persoană şi ceilalţi și fermitate, pentru a menține autonomia, o bună funcționare
a graniței.
Reglarea „granițelor” dintre sine și mediu pare să fie unul din fenomenele cheie în dinamica
integrării ecologice a omului. Pentru a putea crește, atât biologic, cât și psihologic și social,
persoana învață să-și regleze granițele cu mediul, pe de o parte diferențiindu-se, pe de altă parte
intrând în contact cu acesta. Contactul de diferențiere este acea posibilitate a omului de a asimila
ceea ce este pozitiv, „hrănitor” din punct de vedere informațional și de a respinge sau a se proteja
de ceea ce este negativ, „toxic”; din acest punct de vedere constituie sursa primară a dezvoltării
normale, sănătoase și complexe a individului, și „conduce inevitabil la creștere” ( Polster și Polster,
1973 apud Ginger, 1995, p. 101).
Polster și Polster (1973) au listat funcțiile de contact ca fiind: văzul, auzul, atinsul, vorbirea,
mișcarea, mirosul și gustul. Procesul strângerii informațiilor referitoare la funcțiile de contact ale
clienților este parte a procesului formării unui diagnostic fluid, pe care să ne fundamentăm
planificarea tratamentului și strategiile terapeutice.
42
V. SCHIMBAREA PSIHOTERAPEUTICĂ
V.1. „REALITATEA” CE TREBUIE SCHIMBATĂ
Pentru a descrie realitatea psihologică folosim nume, cuvinte, dar există riscul de a
confunda cuvintele cu lucrurile pe care le denumesc, imaginea pe care o avem despre ceva anume
– cu acel ceva „real”.
Korzybsky (1933) afirmă că: „Numele nu este lucrul; harta nu este teritoriul”
Istoria pacientului devine povestea sa, „hartă” care îi permite să găsească un sens, să pună
ordine în fluxul de evenimente pe care le trăiește.
Psihoterapia nu este altceva decât o alternativă la construcția psihologică a pacientului, o
nouă „hartă” care îi permite acestuia să găsească alternative la căile inițiale care păreau că nu duc
nicăieri sau să descopere alte obiective.
Psihoterapia este posibilă pentru că ea nu-și propune în mod necesar să schimbe
„realitatea”, ci imaginea noastră despre ea, gândurile noastre.
„Nu lucrurile sunt cele care ne supără, ci părerile pe care le avem despre ele” (Epictet, sec.
XVIII).
Shakespeare afirma că: „Lucrurile nu sunt bune sau rele, gândurile noastre le fac astfel”.
Psihoterapia își propune să-l facă pe om liber, iar, în acest context, libertatea ar putea fi
definită drept capacitatea de a dezvolta alternative.
Privind psihoterapia ca pe o formă de influență socială și acceptând că schimbarea socială
constituie o transformare observabilă și verificabilă pe o perioadă scurtă de timp, putem aprecia
că schimbarea terapeutică se conformează acelorași exigențe ca schimbarea socială, respectiv:
trebuie să fie manifestă, adică să fie observabilă de către client sau de către persoanele
semnificative din jurul său, să poată fi verificată prin raportarea la câteva obiective clar formulate
înaintea ănceperii terapiei și să apară într-o perioadă rezonabilă de timp.
V.2. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA SCHIMBĂRII
Schimbarea terapeutică este apreciată prin dispariția sau ameliorarea simptomului, fapt ce
implică transformări cu ponderi diferite la nivel fiziologic, cognitiv, afectiv și comportamental.
Principalii factori care intră în ecuația schimbării psihanalitice sunt: rezistența, interpretarea,
transferul.
43
Rezistența la schimbare este legată de persistența conflictului dintre reprezentarea patogenă

și restul personalității pacientului.
Rezistența la schimbare se manifestă chiar în momentul în care analistul intervine, cu
scopul de a neutraliza efectul acestor intervenții. De aceea intervențiile terapeutului trebuie
orientate alternativ spre diferite substructuri, încercând să acționeze aproape simultan asupra
elementelor care contribuie la asigurarea homeostaziei sistemului.
În ceea ce privește forțele care concură la schimbare „se constată că medicul dispune de
sugestie și mai ales de interpretare, pacientul de interesele sale raționale (curiozitate intelectuală,
dorință de însănătoșire, sentiment de descărcare) și, secundar, de afecțiune și stima pe care o
manifestă față de medic” (Widlocher, 1970 apud Dafinoiu, 2007, p. 40).
V.3. ALTERNATIVA TERAPIEI STRATEGICE
Terapia strategică, nu constă într-o abordare sau o teorie particulară; se dă acest nume
terapiilor în care terapeutul își asumă responsabilitatea de a influența direct oamenii.
În terapia strategică schimbarea terapeutică nu este așteptată, ea este sistematic provocată.
Terapeutul care utilizează un astfel de demers identifică problemele susceptibile a fi
rezolvate, fixează obiective, evaluează răspunsurile pe care le primește pentru a-și corecta
modalitatea de abordare și, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficiența ei.
Schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un proces terapeutic al inițierii (și promovării)
de comportamente observabile noi și diferite și/sau percepții (cadre de referință) cu privire la
contextul problemei prezentate (și a structurilor care o înconjoară) și/sau a soluțiilor acestei
probleme (având permanent în minte că structurile care înconjoară problema și problema însăși
nu sunt două „lucruri” separate, ci sunt aspecte recursiv relaționate ale aceluiași „lucru”)”.
(Shazer, 1985).
Din perspectiva terapiei strategice, practica schimbării terapeutice cuprinde următoarele
etape:
1. Definirea clară a problemei în termeni curenți. După cum se știe: „o problemă bine
formulată este pe jumătate rezolvată”.
2. Examinarea soluțiilor deja încercate. De foarte multe ori problemele apar și se mențin
prin utilizarea unor soluții inadecvate în cazul unor dificultăți, inițial minore. Eșecurile anterioare
nu ne indică doar ce anume nu trebuie făcut, ci și zona în interiorul căreia poate fi încercată
schimbarea.
44
3. Definirea clară a schimbării la care vrem să ajungem. Această etapă împlică necesitatea
unui scop definibil concret și realizabil practic. Propunerea unor scopuri „utopice” nu numai că nu
conduce la rezolvarea problemei, ci duce la agravarea ei.
4. Formularea și aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea propusă. Două principii
fundamentale guvernează această etapă:
a. obiectivul schimbării nu este altul decât oprirea, eliminarea încercărilor de soluționare a
problemei (eliminarea „soluțiilor ce mențin problema”, ruperea cercului vicios „a face mai mult
din același lucru”);
b. tactica utilizată trebuie tradusă în „limbajul” propriu subiectului, adică trebuie să-i fie
prezentată într-o manieră care utilizează propriile-i imagini asupra „realității”.
Tehnicile utilizate sunt: resemnificarea („reframing”) și prescripțiile paradoxale.
Cancrini (1993), adoptând o perspectivă integrativă, consideră că pentru obținerea
schimbării, spațiul psihologic creat de relația terapeutică permite, în general, utilizarea
următoarelor manevre:
1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului și cele ale terapeutului; acesta
din urmă trebuie antrenat cu grijă să nu cadă în capcana de a confirma vechile premise ale
pacientului (Freud vorbea de riscul „nevrozei în doi”).
2. Conducerea pacientului în situația de a se comporta, atât în cabinetul terapeutului, cât și
în afara lui, în așa fel încât să fie confruntat cu premisele care, fără ca el să-și dea seama, îi
controlează comportamentul.
3. Demontarea contradicțiilor dintre realitate și premisele care controlează în mod
obișnuitcompotamentul paientului.
4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale experiențelor fondate pe
vechile premise (mișcarea contraparadoxală)
V.4. HARTA NU E TERITORIUL
După ce am văzut care sunt punctele de vedere ale diverselor școli de psihoterapie în ceea
ce privește schimbarea terapeutică, se ridică întrebarea: Care trebuie să fie ținta schimbării
terapeutice – teritoriul (acțiunile reale, mereu în schimbare) sau harta
(reprezentarea/semnificația mai mult sau mai puțin încremenită a acestora)?
Psihanaliza și psihoterapiile dinamice acordă prioritate „hărții”, considerând că înțelegerea,
clarificarea, insight-ul vor antrena în cele din urmă o schimbare comportamentală, dar care este de
durată, iar atunci când apare poate fi pusă și pe baza altor factori.
45
Terapiile scurte („strategice”) consideră că schimbarea trapeutică se produce și la nivelul

„teritoriului”, adică prin schimbări ale comportamentelor care, printr-un proces de cauzalitate
circulară, vor antrena schimbări la nivelul semnificațiilor.
Pentru a acționa la nivelul reprezentărilor („hărții”) se utilizează interpretarea, explicarea
(psihanaliza), resemnificarea („reframing”), concluziile paradoxale sau „conotațiile pozitive” ale
simptomului etc.
Pentru a modifica „teritoriul” se folosesc prescripții comportamentale fundamentate de
teoriile învățării, prescripțiile paradoxale, ritualurile comportamentale.
„Harta nu reprezintă teritoriul”, sau „meniul nu este mâncarea” ne arată cum cuvintele pe
care le folosim nu coincid cu ceea ce reprezintă ele. „Teritoriul” există ca o realitate, o lume ce e
în permanentă schimbare. „Harta” descrie ceea ce există în corpurile noastre și ce există în creierul
nostru, astfel avem două realități, cea exterioară și cea internă, subiectivă.
Ținând seama de axa temporală, observăm că psihoterapiile de inspirație freudiană se
centrează asupra trecutului, considerând că problemele prezente își au originea în istoria
pacientului, în timp ce terapiile strategice se orientează asupra prezentului și viitorului. Când se ia
în considerare trecutul, acesta este redefinit în funcție de necesitățile prezentului.
V.5. REZISTENȚA LA SCHIMBARE
Atât în viaţa cotidiană, cât şi în terapie nu se poate vorbi despre schimbare fără a vorbi
despre rezistenţa la schimbare. În fond, toate abordările din aceste domenii sunt îndreptate spre
găsirea unor modalităţi de a învinge rezistenţa şi a de fi convingători.
Rezistența se referă la dificultățile, în general inconștiente și mai mult sau mai puțin dificil
de adus în câmpul conștiinței, pe care clientul le manifestă în inițierea procesului terapeutic și
atingerea scopurilor sale. De cele mai multe ori ele sunt exprimate într-o manieră non-verbală,
implicită și își au originea în sistemul de relații în care este implicat clientul. Ele sunt manifeste
fie în comportamentul clientului, fie în comportamentul persoanelor semnificative care îl
înconjoară și care stabilesc cu el și cu suferința sa complicități mai mult sau mai puțin conștiente.
Rezistența la tentativele de influență ale celorlalți este semnul personalității mature și
fiecare dintre noi ne afirmăm o anume identitate psihosocială doar în măsura în care spunem „NU”.
Dintr‑o perspectivă psihodinamică, rezistenţa este de regulă definită ca o reticenţă motivată
de a nu accepta sau a nu obţine înţelegerea propriilor probleme (Messer, 2002).
Erickson şi colaboratorii săi (1976) afirmă că etica şi eficienţa persuasiunii terapeutice
merg deseori mână în mână. Persuasiunea terapeutică este mai eficientă şi mai satisfăcătoare, atât
46
pentru terapeut, cât şi pentru client, atunci când îşi propune să îndeplinească scopurile şi
obiectivele clientului mai degrabă decât scopurile şi obiectivele terapeutului.
Rezistența și conflictul sunt două noțiuni corelative: rezistența conduce la conflict, iar
rezolvarea conflictului presupune depășirea unor rezistențe și inițierea schimbării în sensul unuia
din vectorii ce a declanșat conflictul. Teoria elaborării conflictului consideră că, din evantaiul de
procese și situații posibile, instrumentul de intervenție și de influență cel mai potrivit îl constituie
recurgerea la conflict, iar schimbările manifeste și latente ale „țintei conflictului” sunt în funcție
de activitatea sociocognitivă dominantă indusă de natura specifică a conflictului (Mugny și Perez,
1996 apud Dafinoiu, 2007).
Rezistența la schimbare poate fi depășită prin interpretare și transfer (psihanaliză), prin
învățare (terapiile cognitiv-comportamentale), dar și prin povești, metafore, sugestii indirecte,
prescripții paradoxale.
Conflictul identitar ce ar putea fi trăit de client este evitat prin respectarea unor principii ce
guvernează relația terapeutică de tip non-directiv între care amintim: atitudinea empatică și
comprehensivă a terapeutului și manifestarea de către acesta în relație cu clientul a unei
considerații pozitive necondiționate.
VI. RELAȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ INTEGRATIVĂ
În domeniul medicinei, relația terapeut-pacient este de cele mai multe ori mediată de un
aparat sau instrument fizic care, chiar singure, au puterea de a delimita clar câmpul terapeutic de
câmpul socio-cultural al actorilor sociali aflați în interacțiune. De cele mai multe ori pacientul
învață „rolul de bolnav” și așteaptă anumite comportamente corelative acestuia din partea
medicului. Dacă așteptările lui nu sunt satisfăcute, implicarea acestuia în relația terapeutică și
efectul terapeutic ar putea deveni problematice.
În domeniul psihoterapiei, delimitarea relației psihoterapeutice de alte tipuri de interacțiune
socială este cu atât mai necesară cu cât există și alte relații sau situații cu efecte psihoterapeutice,
fără ca acestea să poată fi considerate psihoterapii: sfatul unui prieten primit într-o situație de mare
cumpănă, participarea la un spectacol; comunicarea medic-bolnav și orice act medical are și efecte
psihoterapeutice implicite, deși medicul nu-și propune să facă psihoterapie.
Regulile care organizează această relație comportă un aspect etic (drepturile și îndatoririle
partenerului) și un aspect tehnic (direcționism, neutralitate, abstinență, secret, activitate, pasivitate
47
etc.). Aceste reguli definesc comportamentele reciproce atât ale terapeutului, cât și ale pacientului
(statusul terapeutului și cel al pacientului). La acestea se adaugă un mod de comunicare specific
care poate fi dominant verbal sau non-verbal (relaxare, joc); se poate trece de la discursul verbal
la strigăt, la acțiuni directe asupra corpului sau la muzică.
Toți acești parametri au ca funcție definirea unui fel de „joc” care diferențiază relația
terapeutică de o relație interpersonală convențională.
Fiecare școală psihoterapeutică presupune o anumită concepție despre om, despre boală și
sănătate, normal și patologic și, în funcție de acestea, utilizează un anume dispozitiv tehnic pentru
atingerea unor scopuri specifice (realizarea insight-ului, înlăturarea simptomului, maturizarea și
dezvoltarea persoanei etc.).
M. O’Brien și G. Houston (2009) consideră că relația dintre terapeut și client ajunge să
reprezinte, în foarte multe cazuri, însăși terapia. Cu alte cuvinte, relația este însăși terapia.
VI.1. MODELUL COGNITIV-COMPORTAMENTAL ȘI RELAȚIA

TERAPEUTICĂ
Specialiștii în terapia cognitiv-comportamentală recunosc importanța relației, în măsura în

care facilitează realizarea efortului terapeutic. Se pune accent pe sarcini bazate pe colaborare, pe
diagnostic, recomandări, experiment și reevaluare, toate acestea fiind întreprinse în mod deschis
de echipa formată din terapeut și client. În economia generală a schimbării psihoterapeutice,
terapia cognitiv-comportamentală se centrează în mod deosebit pe tehnicile utilizate în cadrul creat
de relația client-terapeut.
Modul în care se înțelege terapeutul și clientul este important, dacă se urmărește ca
eforturile să aibă succes. În toate modelele, terapeutul trebuie să pună bazele unei bune alianțe de
lucru cu clientul, însă în acest model legătura emoțională dintre terapeut și client nu este
conceptualizată ca având în sine o valoare terapeutică. Prin urmare, de obicei, nu va beneficia de
o atenție directă decât dacă apar anumite dificultăți.
În ultimii ani, specialiștii în terapia cognitiv-comportamentală tind să recunoască tot mai
mult importanța relației terapeutice. Spre deosebire de relația terapeutică dezvoltată de celelalte
școli de terapie, unde predomină caracterul non-directiv al acesteia, în cazul terapiilor cognitiv-
comportamentale avem de-a face cu o relație directivă; mai potrivit ar fi termenul de „relație de
ghidare”, deoarece terapeutul ajută pacientul să ia anumite decizii, nu ia decizii în locul lui.
Terapeutul are un rol mai activ, directiv, care implică în egală măsură procese precum: orientare,
ghidare, colaborare, parteneriat.
48
Dafinoiu (2007) sintetizează rolul și atitudinea terapeutului în terapia cognitiv-

comportamentală astfel:
1. Culege datele și efectuează analiza funcțională a comportamentelor;
2. Explică, informează, dedramatizează;
3. Definește simptomul-țintă, identifică factorii de menținere și cercetează beneficiile
secundare ale acestuia;
4. Alege strategia terapeutică;
5. Stimulează motivația de participare la terapie a clientului;
6. Aplică tehnica terapeutică;
7. Pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).
În opinia lui Sloane și Coll (1975 apud Dafinoiu, 2007) clienții care au urmat o terapie
cognitiv-comportamentală au evidențiat următorii factori care au contribuit la succesul terapiei, și
anume: personalitatea terapeutului, accesul la înțelegerea problemelor lor, încurajarea în
înfruntarea graduală cu situațiile dificile, posibilitatea de a vorbi despre problemele lor cuiva care
înțelege, posibilitatea de a învăța să se înțeleagă pe ei înșiși.
Terapeutul permite clientului înțelegerea problemelor sale cu ajutorul unor argumente
teoretice care corespund sistemului său de credințe. Însă pentru a demara procesul schimbării
terapeutice, trebuie ca sistemul de credințe al terapeutului să intre în acord cu cel al clientului.
Acesta din urmă are și el imaginea lui despre problemă și despre soluțiile posibile. Pentru a evita
posibilele rezistențe care ar putea apărea ca urmare a unui dezacord dintre cei doi, relația
terapeutică trebuie să fie construită într-o manieră colaborativă. Doar o bună relație terapeutică
poate servi ca suport pentru învățarea experiențelor corective de către client.
VI.2. MODELUL PSIHANALITIC ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ
Afirmația fundamentală a psihanalizei este aceea conform căreia simptomele prezente își
au originea în conflictele inconștiente. Procesul terapeutic constă, în principal, în aducerea acestor
conflicte la suprafață în domeniul conștientului. Un conflict nevrotic este rezolvat când acele părți
ale Eului, Sinelui și Supraeului, respinse din câmpul conștientului în timpul dezvoltării, sunt
integrate. Obiectivul tratamentului este acela de a motiva Eul să renunțe la mecanismele de apărare
patologice sau să găsească altele mai adecvate.
Relația terapeutică psihanalitică implică anumite reguli. Principala regulă care se referă la
client este regula asociației libere: clientul are drept consemn să spună, pe cât posibil, tot ceea ce-
i vine în minte, fără să înlăture gândurile care i se par prostești, banale sau fără importanță,
materialul psihologic produs în urma asociațiilor libere este analizat cu ajutorul unor tehnici
49
orientate spre obținerea insight-ului, precum confruntarea, clarificarea, interpretarea și

perlaborarea.
Relațiile transferențiale sunt de cea mai mare importanță și sunt stimulate de terapeut,
deoarece constituie materialul esențial ce este analizat. Reacțiile transferențiale pot fi pozitive sau
negative. Primele includ reacții precum: simpatia, dragostea, respectul pentru terapeut și
furnizează o bază a alianței terapeutice ce conduce clientul la o identificare cu atitudinea și
demersul terapeutului. Clientul este ajutat ulterior să perceapă în mod diferit situațiile și să
descopere noi modalități de funcționare. În reacțiile transferențiale negative, clientul actualizează
vechile conflicte.
Reacțiile afective inconștiente ale terapeutului față de client sunt descrise ca reacții contra-
transferențiale. O atitudine pozitivă a terapeutului față de client pare să fie o condiție necesară
pentru o cură analitică cu bune rezultate. Totuși, dacă această atitudine depășeșete un anume nivel
critic, ea poate stimula nevoia clientului de gratificare și dependență. Astfel, contra-transferul
poate deveni un ostacol în evoluția terapiei și poate chiar ridica probleme etice. Contra-transferul
pozitiv sau negativ devine, în aceste condiții, pentru terapeut o provocare personală cu efecte
asupra dezvoltării și formării sale profesionale.
Modul în care sunt utilizate transferul și contra-transferul a suferit modificări esențiale în
istoria psihanalizei. Diferențe majore pot fi identificate în cadrul abordărilor psihanalitice ce
reflectă schimbări atât în teorie cât și în practică.
S-a produs o deplasare a accentului de la analiza rezistenței și apărării susținute de
psihologii freudieni și de specialiștii în psihologia sinelui; s-a trecut la utilizarea acceptării,
empatiei și oglindirii susținute de teoreticienii relației obiectuale și de specialiștii în psihologia
sinelui. Terapeutul nu mai este o figură distantă care facilitează înțelegerea prin intermediul
interpretării, ci mai degrabă o persoană care oferă un loc sigur în care unele traume anterioare pot
fi retrăite și vindecate (experiență emoțională corectivă).
VI.3. MODELUL UMANIST-EXISTENȚIAL ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ
În munca lui terapeutică de 40 de ani, C. Rogers a formulat un răspuns la o singură

întrebare: „Ce anume trebuie să facă un terapeut pentru a convinge clientul că, în sfârșit, el/ea este
iubit/ă?” A conchis că răspunsul la aceată întrebare constă în capacitatea terapeutului de a-i
transmite clientului sinceritate, empatie și o atitudine pozitivă necondiționată.
Pentru Carl Rogers, nu contează nici teoria personalității, nici tehnica, atât timp cât
terapeutul găsește o metodă de a comunica agape. El este cel care a introdus în domeniul terapiei
variabila iubirii.
50
Prin „iubire”, Rogers înțelegea ceea ce grecii numeau agape. În filosofia greacă există două
forme de iubire, și anume: eros și agape.
Erosul este caracterizat de dorința de ceva anume care îl va face pe cel ce iubește să se
simtă împlinit. Include dorința de a poseda obiectul sau persoana iubită.
Agape este caracterizată de dorința de a-l satisface pe cel iubit. Nu cere nimic în schimb și
dorește doar dezvoltarea și împlinirea celui iubit. Agape este o iubire care întărește, o iubire care,
prin definiție, nu-l împovărează sau nu-l obligă pe cel iubit.
Deoarece relațiile interpersonale sunt considerate a fi cheia dezvoltării individului, terapia
oferă o relație care este astfel structurată încât va permite actualizarea resurselor, facilitarea
dezvoltării și maturizării. Carl Rogers consideră că, pentru a-și atinge aceste obiective, relația
terapeutică trebuie să se conformeze unor principii. Astfel, el descrie următoarele șase condiții
care sunt necesare și suficiente pentru schimbarea personalității:
1. Două persoane intră într-o relație semnificativă pentru fiecare dintre ele.
2. Clientul se află într-o stare de incongruență, adică vulnerabil și anxios; el trăiește
sentimentul că nu corespunde imaginii pe care o are despre sine.
3. Terapeutul furnizează clientului o relație congruentă și integrată; adică terapeutul este el
însuși congruent, cel puțin în relația cu clientul.
4. Terapeutul acordă clientului o atenție pozitivă necondiționată și acceptă toate experiențele
acestuia, întrucât ele alcătuiesc persoana unică pe care o are în fața sa.
5. Terapeutul retrăiește universul interior al clientului într-o manieră empatică și încearcă să
returneze către acesta experiențele astfel receptate.
6. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puțin în principiu, mesajul terapeutului în
legătură cu atitudinea pozitivă necondiționată a acestuia față de el și cu felul cum înțelege
situația sa.
Relația terapeutică este înțeleasă ca o alianță activă în care terapeutul nu are alt obiectiv
decât de a stabili o relație care să satisfacă cerințele referitoare la condițiile congruenței, atenției
pozitive necondiționate și empatiei. Dacă clienții pot accepta oferta unei relații empatice,
necondiționate și congruente, atunci aceasta va preciza și va clarifica comportamentul acestora
precum și răspunsurile consecutive ale terapeutului. Rogers sugerează că eficiența terapeutică nu
constă în construirea unei relații terapeutice eficiente, ci în efortul continuu al terapeutului de a
menține această relație.
51
VI.4. TENDINȚE INTEGRATIVE ALE MODELELOR DE RELAȚIE

PSIHOTERAPEUTICĂ
Compararea principiilor teoretice ale diferitelor școli a evidențiat faptul că fiecare abordare
terapeutică a analizat și sistematizat doar un singur aspect. Astfel, terapia centrată pe client, în mod
exclusiv, iar psihanaliza într-o mai mică măsură, au pus accent pe componenta relațională, în timp
ce terapia cognitiv-comportamentală s-a centrat asupra tehnicii.
Hill, Thames și Rardin (1979 apud Dafinoiu, 2007) au analizat filmele în care trei
reprezentanți ai școlilor de psihoterapie, respectiv C. Rogers, F. Perls și A. Ellis, au intervievat
același client. Ei au ajuns la următoarele concluzii:
 Rogers a demonstrat un suport minimal, a utilizat parafrazarea, interpretarea și
clarificarea;
 Perls a fost dominant directiv, a oferit informații, a utilizat interpretarea precum și tehnici
de afirmare pentru client;
 Ellis a fost apreciat ca fiind mai activ și ca utilizând preponderent clarificarea, prescripțiile
comportamentale, interpretarea și reformularea.
Cercetarea practicii clinice ne furnizează argumente pentru existența unor factori comuni
sau a unei tendințe integrative. Astfel, terapeuții rogersieni nu au rețineri în a folosi tehnici
comportamentale și relaxarea, iar terapeuții cognitiv-comportamentaliști demonstrează
caracteristici care, teoretic, ar trebui asociate terapeuților centrați pe client și care sugerează că
schimbarea terapeutică este posibilă doar în contextul relației terapeutice.
Gelso și Carter (1994 apud Dafinoiu, 2007) consideră că relația terapeutică se referă la
„sentimentele și atitudinile pe care participanții la terapie le au unul față de celălalt precum și la
maniera în care acestea sunt exprimate”. Ei consideră că indiferent de orientarea teoretică a
terapeutului, orice relație terapeutică este compusă dintr-o relație „reală”, o relație „nereală”
(relație transferențială/contratransferențială) și o „alianță activă” între client și terapeut.
Relația „reală” este „ceva care există și se dezvoltă între terapeut și client ca rezultat al
sentimentelor, percepțiilor, atitudinilor și acțiunilor fiecăruia față de celălalt”. Acest aspect al
relației este real deoarece este centrat pe realitate, adecvat și nedistorsionat. Această perspectivă
asupra relației terapeutice a fost teoretizată în mod deosebit de terapia rogersiană sub forma
condițiilor facilitative oferite de consilier: autenticitate/congruență, imagine pozitivă
necondiționată și empatie.
Relația „nereală” - Gelso și Carter (1994) consideră că transferul/contratransferul pot fi
considerate o „eroare” perceptivă, o distorsiune, o percepție greșită sau o interpretare eronată a
52
evenimentelor în cadrul relației terapeutice fie de către client, fie de către terapeut. Deoarece
transferul/contratransferul nu sunt aspecte directe ale interacțiunii dintre terapeut și client, cei doi
au caracterizat transferul și contratransferul ca un aspect „nereal” al relației.
Alianța activă (working alliance) – alianța terapeutică are o istorie lungă în cadrul
concepțiilor psihoterapeutice. Bordin și Greenson (1979) au considerat că aceasta se compune din
trei elemente: acordul asupra obiectivelor, acordul asupra sarcinilor de îndeplinit și dezvoltarea
unei relații emoționale între client și terapeut. Dincolo de aceste aspecte, există un consens asupra
faptului că alianța presupune atât colaborarea dintre participanți, precum și capacitatea clientului
și terapeutului de a negocia un contract terapeutic adecvat. Alianța nu este considerată ca
mecanism al schimbării, ci mai degrabă ca un mecanism care favorizează colaborarea, consimțirea
clientului de a participa la terapie.
Terapeuții contemporani acordă o atenție deosebită relației dintre client și terapeut, așa cum
este ea trăită în ședința terapeutică. Se presupune că, la fel ca în cazul dezvoltării copilului,
schimbarea este produsă de experiențele de viață împărtășite. Terapeuții, asemenea persoanelor
care au grijă de copii, reacționează uneori inconștient la nevoile clientului într-un anumit moment,
iar dacă răspunsurile lor rezonează cu clientul, experiența împărtășită rezultată de aici le va permite
amândurora să genereze impulsul necesar creșterii și dezvoltării.
VII. ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
VII.1. BAZELE TEORIEI ATAȘAMENTULUI
Numele lui John Bowlby este asociat cu Teoria ataşamentului, potrivit căreia ataşamentul
este un element integrant al comportamentului uman „de la leagăn până la mormânt”, cu toate că
primele justificări ale acestei teorii au fost posibile prin explicarea legăturii dintre dezvoltarea
sugarilor şi primii lor îngrijitori. Astfel, se insistă asupra ideii de ataşament ce constă în relaţii
importante care iau naştere, mai întâi, între copii şi părinţi, iar mai târziu între parteneri, în cuplu.
Ataşamentul reprezintă orice formă de comportament prin care persoana se plasează şi
menţine proximitatea cu un anumit individ pe care îl vede ca fiind mai capabil de a se confrunta
cu dificultăţile vieţii. Ataşamentul este evident de fiecare dată când persoana e speriată, obosită
sau bolnavă şi când are nevoie de îngrijiri şi reconfortare. În alte momente, ataşamentul nu este
atât de evident (Bonchiș, 2006).
53
Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a ataşamentului, copilul mic şi, mai târziu,
preşcolarul, şcolarul, adolescentul şi adultul dezvoltă expectanţe despre sine şi alţii ca fiind dorit
sau nedorit, demn de îngrijiri şi protecţie din partea altora, disponibili sau indisponibili spre a i-o
oferi. Modelul internalizat de reprezentare a ataşamentului mamă-copil constituie doar o primă
etapă, fiinţa umană orientându-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o reglare internă a
sinelui atât la nivel cognitiv, cât şi emoţional. Reglarea emoţională, atât la nivel intrapsihic, cât şi
interpersonal, reprezintă o achiziţie fundamentală a dezvoltării psihologice a copilului.
Emoţiile joacă un rol important pentru a ajuta la evaluarea mediului înconjurător, a
disponibilităţii figurilor de ataşament şi, nu în ultimul rând, în a menţine un sens al siguranţei
interioare. Aceste funcţii de reglare operează pe două niveluri:
1. la un nivel de bază al emoţiilor, precum teama şi disconfortul, activează sistemul de
ataşament şi comunică mamei/persoanei de îngrijire nevoia copilului de protecţie şi confort;
2. la un nivel mai înalt, emoţiile asigură copilului feed-back-uri despre încercările sale
reuşite de a obţine confort şi de a menţine o relaţie, cu un „celălalt” semnificativ pentru sine.
Central în teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la ataşament
(„attachment behavior”), studiat apoi în profunzime de alţi cercetători cu ajutorul unei strategii
de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (Ainsworth et al., 1978; Main și Weston,
1982). Un avantaj al focalizării acestui tip de comportament constă în faptul că el este ușor de
observat şi cuantificat şi că, în acelaşi timp, se poate acorda cu uşurintă atenţie atât
comportamentelor ce relevă căutarea proximităţii, cât şi acelora ce relevă opusul (evitarea
proximităţii).
VII.2. STILURI DE ATAȘAMENT
Studenta lui Bowlby, Mary Ainsworth a realizat un studiu, observând 76 de copii mici și
felul în care mamele lor răspundeau la nevoile acestora (hrănire, plâns, mângâiere, contact vizual
și zambet). Aceasta a vrut să observe și felul în care reacționează copiii la separarea de mama lor,
inițiind bine-cunoscutul experiment „Strange Situation”.
Într-o cameră cu jucării a adus mama și copilul; un asistent de cercetare cu o atitudine
prietenoasă îi arăta copilului jucăriile, lăsându-l să se joace cu acestea. Apoi mama ieșea din
încăpere în 3 intervale, de fiecare dată timp de 3 minute. În două dintre intervale, asistentul
rămânea în cameră, iar în al treilea ieșea și el, copilul rămânând singur. Ainswoth a constatat că
bebelușii se comportau diferit la separarea de mamă și revenirea acesteia, în funcție de 3 tipare:
1. Cei cu atașament de tip sigur (două treimi din cazuri) voiau să exploreze camera
independent de mama lor, dar se uitau și după aceasta, pentru a vedea dacă e acolo. Când
54
au fost separați de aceasta au plâns, dar la revenirea mamei, s-au bucurat și și-au întins
mâinile spre ea.
2. Cei cu atașament de tip anxios sau ambivalent ( 10%) păreau foarte nesiguri, temători.
Nu voiau să se desprindă de mame și să exploreze camera de unii singuri. Când au fost
separați de mama lor, au fost foarte afectați, agitați peste măsură și plângând foarte mult.
Când mama s-a întors, au căutat să se apropie de aceasta, dar, în același timp, au respins-o
furioși, nevrând să fie calmați și luați în brațe de aceasta.
3. Cei cu atașament de tip evitant (20-25%) păreau independenți, au explorat camera fără
ajutorul mamei și, spre deosebire de copiii încadrați în tipul de atașament sigur, nu s-au
uitat să vadă dacă mama lor era aproape de ei sau nu. Când au fost separați de mama, au
fost foarte detașați, și totuși, analizându-se bătaia inimii, s-a constatat că nu se simțeau
tocmai bine. La revenirea mamei, aceștia ori au certat-o, ori au evitat-o.
În funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei afective, mai târziu, există şi se
manifestă trei tipuri de ataşament:
 Atașamentul sigur – persoanele din această categorie nu se tem să depindă de alții sau
alții să depindă de ele; consideră că sunt demne de iubire și respect și au încredere
în oameni, plecând de la premisa că intențiile acestora sunt bune, în general. Sunt
foarte calzi, reușind să se apropie rapid de ceilalți și să-și creeze relații intime, fără teama
de a fi abandonați sau sufocați. Nu se tem nici de singurătate.
 Atașamentul anxios-ambivalent - al doilea tip de atașament, se referă la persoanele care,
de regulă, sunt foarte nesigure. Acestea cer de la partener foarte multe dovezi de afecțiune
și apropiere, deoarece consideră că nu sunt iubiți și apreciați așa cum ar trebui sau simt că
urmează să fie părăsiți. Au o stimă de sine scăzută și tendința de a dezvălui prea mult
despre ei. Sunt foarte geloși și posesivi. De obicei, sunt percepuți de ceilalți ca fiind prea
insistenți și sufocanți.
 Al treilea tip de atașament este atașamentul evitant. Aceste persoane
apreciază singurătatea, izolarea. Nu au încredere în ceilalți și nici nu vor să depindă de
aceștia. Se tem de relațiile intime stabile, preferând mai degrabă aventurile de-o noapte.
Într-o relație sunt foarte distanți, deși partenerii lor își doresc să se apropie de aceștia. Sunt
cei mai predispuși să-și înșele partenerul și se despart frecvent.
Ataşamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au în relaţiile cu persoanele de
îngrijire. Copiii cu relaţii de ataşament sigur vor profita la maximum de oportunităţile din viaţă,
vor fi apreciaţi de colegi, vor avea capacităţi de lider şi abilităţi sociale şi vor fi mai încrezători în
ei decât alţi copii. De fapt, ataşamentul sigur asigură posibilitatea de a-şi defini limitele propriei
stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menţinerea în aceste limite
55
acceptabile a propriei fiinţe, ceea ce înseamnă a avea „bariere sănătoase” care pot funcţiona ca
bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană şi cu ceilalţi.
VII.3. ROLUL TERAPEUTULUI
„Rolul terapeutului este analog cu cel al mamei care îi asigură copilului ei o bază de
siguranță de unde să exploreze lumea” (Bowlby, 1988).
Bowlby (2011) consideră că rolul terapeutului este acela de a oferi condițiile în care
pacientul să poată să-și exploreze modelele reprezentaționale despre sine și figurile sale de
atașament, el aflându-se astfel în poziția de a reevalua și de a restructura aceste modele în lumina
noii înțelegeri pe care o dobândește și a noilor experiențe pe care le are în relația terapeutică.
Rolul terapeutului poate fi descris sub cinci forme principale:
1. de a oferi pacientului o bază de siguranță de la care el să poată explora diferitele aspecte
nefericite și dureroase din viața lui.
2. de a asista pacientul în explorările lui, încurajându-l să reflecteze asupra modului în care
el se implică în relațiile cu figurile semnificative din viața lui.
3. terapeutul îl încurajează pe pacient să examineze relația specială dintre ei doi.
4. încurejează pacientul să reflecteze asupra modului în care percepțiile și expectațiile,
precum și sentimentele și acțiunile cărora acestea le dau naștere ar putea reprezenta fie un rezultat
al evenimentelor și situațiilor pe care le-a întâmpinat în timpul copilăriei și adolescenței, în special
în relația cu părinții lui, fie un rezultat a ceea ce părinții i-au spus în mod repetat.
5. terapeutul îi permite pacientului să recunoască faptul că imaginile (modelele) pe care le-
a construit despre sine și despre ceilalți pot să fie adecvate sau neadecvate prezentului sau viitorului
său.
Bowlby (2011) mai spune că a oferi o bază de siguranță pacientului înseamnă, înainte de
toate, faptul că terapeutul își acceptă și își respectă pacientul, cu toate calitățile și defectele lui.
Terapeutul consideră că pacientul îi este egal și că este o ființă umană care are nevoie de ajutor,
iar preocuparea principală a terapeutului este aceea de a susține o stare de bine a pacientului prin
toate mijloacele pe care le are la dispoziție. Pentru atingerea acestui scop, terapeutul încearcă să
fie o persoană de încredere, atentă, empatică și să răspundă cu compasiune și, de asemenea, să își
încurajeze pacientul să-și exploreze lumea interioară populată de gânduri, sentimente și acțiuni,
nu doar din prezent, ci și din trecut.
56
VII.4. STILURI DE ATAȘAMENT ÎN CADRUL RELAȚIILOR
Stilul de ataşament format se menţine şi la persoana deja adultă, deci şi în cadrul relaţiei
de cuplu. Shaver şi Hazan (1987) și alţi cercetători, au fost cei care au studiat ulterior posibilitatea
existenţei unei legături între ataşamentul format în cadrul relaţiei copil-părinte şi ataşamentul în
cadrul relaţiilor de cuplu. Din acest stu-diu reiese că există o astfel de legătură: stilul de ataşament
din copilărie este echivalent şi menţinut la vârsta adultă, iar consecinţele acestuia sunt simţite de
partener. Astfel, în cadrul relaţiilor de cuplu 56% dintre subiecţi sunt securizanţi, 24% evitanţi şi
20% anxioşi-ambivalenţi.
Stilul de atașament anxios: Vă place să fiți foarte apropiat(ă) de partenerul de cuplu și
aveți disponibilitatea de a fi foarte apropiați. Totuși, se întâmplă deseori să vă temeți că partenerul
nu dorește să fiți atât de apropiați pe cât ați dori dumneavoastră. Relațiile vă consumă mult din
energia emoțională. Sunteți foarte sensibil(ă) la micile fluctuații ale dispoziției afective și ale
acțiunilor partenerului dumneavoastră și, în ciuda faptului că, de obicei, simțurile nu vă înșeală,
vă considerați responsabil(ă) de acestea fără a avea niciun motiv real. Resimțiți numeroase emoții
negative atunci când sunteți într-o relație și vă supărați ușor. De aceea, aveți tendința de a face și
de a spune lucruri pe care mai târziu le regretați. Cu toate acestea, dacă cealaltă persoană vă oferă
multă siguranță și liniște, reușiți să îndepărtați o mare parte din griji și să vă simțiți multumit(ă).
Stilul de atașament securizant: Sunteți cald și iubitor într-o relație, pentru că acesta este
un comportament firesc pentru dumneavoastră. Vă face plăcere să fiți aproape de ceilalți fără să
vă îngrijorați peste măsură în legătură cu relațiile pe care le aveți. Aveți o atitudine echilibrată în
relațiile de cuplu și nu vă supărați ușor pentru chestiuni legate de acestea. Îi comunicați în mod
clar partenerului sentimentele și nevoile dumneavoastră și știți să descifrați semnalele sale
emoționale și să răspundeți la ele. Îi împărtășiți succesele și problemele pe care le aveți și sunteți
alături de el atunci când are nevoie de sprijin.
Stilul de atașament evitant: Este foarte important pentru dumneavoastră să vă mențineți
independența și auto-suficiența și deseori alegeți autonomia în detrimentul relațiilor intime. Deși
vă doriți să fiți apropiat de alte persoane, prea multă apropiere vă stânjenește și aveți tendința de a
ține partenerul la o distanță confortabilă pentru dumneavoastră. Nu vă îngrijorați prea mult în
legătură cu relațiile de cuplu ori cu faptul că ați putea fi respins. În general, nu sunteți prea deschis
cu partenerii și aceștia se plâng deseori că sunteți distant din punct de vedere emoțional. Sunteți
extrem de vigilent, încercând să detectați orice semne care ar putea indica încercarea partenerului
de a vă controla ori de a vă invada propriul teritoriu.
57
FIȘA DE DESCIFRARE A STILULUI DE ATAȘAMENT AL CELORLALȚI
EVITANT SECURIZANT ANXIOS
Transmite mesaje Este consecvent și de Își dorește multă apropiere în

contradictorii încredere cadrul relației
Își prețuiește foarte mult Ia decizii împreună cu Își exprimă sentimentele de
independența partenerul îngrijorare, de nesiguranță,
legate de posibilitatea de a fi
respins
Își privește partenerul cu Are o perspectivă flexibilă Este nefericit atunci când este
superioritate (pe cel prezent asupra relațiilor într-o relație.
ori pe foștii săi parteneri)
Folosește strategii de Transmite în mod clar ceea Recurge la diverse jocuri și
distanțare – emoțională sau ce-l preocupă în legătură cu strategii penru a-i menține
fizică. relația partenerului atenția/interesul.
Insistă asupra respectării Acceptă să facă unele Îi este greu să explice ceea
limitelor în relație concesii în situații ce-l deranjează. Așteaptă ca
conflictuale partenerul să ghicească.
Are o imagine romantică Nu se teme de angajament Face crize de nervi.
nerealistă despre modul în sau de dependență în cuplu.
care trebuie să funcționeze o
relație.
Este neîncrezător – se teme Nu consideră că este greu să Îi este greu să nu ia personal
că partenerul va profita de el menții o relație tot ceea ce se petrece în
cadrul relației.
Are convingeri rigide și Apropierea stimulează o Îl lasă pe partener să dea
reguli stricte în ceea ce apropiere și mai mare tonul relației
privește relațiile
Când există un conflict în Își prezintă partenerul Este preocupat de situația
relație, simte nevoia să plece, prietenilor și familiei la scurt relației
altfel „explodează” timp după ce au început să se
întâlnească
Nu exprimă în mod clar care Exprimă cu naturalețe Se teme că orice aspecte
sunt intențiile sale sentimentele pe care le neînsemnate i-ar putea
nutrește pentru partener distruge relația; consideră că
trebuie să se străduiască mult
pentru a menține interesul
partenerului
Îi este greu să vorbească Nu se joacă, nu amăgește Este suspicios, se teme să nu
despre relația sa fie înșelat.
Mary Main extinde perspectiva teoriei ataşamentului. Studiind istoria de viaţă a adultului
cu referire la sistemul de ataşament (figura principală şi figurile secundare de ataşament), ea
încearcă să determine o corespondenţă între tipurile de ataşament descrise în mica copilărie şi
comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar
58
mai ales în cele cu proprii copii. „Interviul de Ataşament al Adultului” (The Adult Attachment
Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan şi Mary Main (1996), cere individului să reflecteze
asupra relaţiilor de ataşament precoce şi asupra experienţelor sale în acest sens. Pe baza acestui
interviu putem descrie următoarele tipuri de ataşament la adult, corelate cu tipurile de ataşament
din mica copilărie şi, respectiv, cu tipul de ataşament care se poate dezvolta la copiii acestor adulţi
(în 75% cazuri cercetate copiii au abordat acelaşi stil de ataşament ca şi părinţii acestora):
1. Adultul ataşat autonom:
 În copilărie a fost ataşat sigur, a dobândit un grad de independenţă, autonomizare, poate
descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar dacă sunt dureroase. Este
capabil de a realiza cu uşurinţă procesele de adaptare.
 Detaşare, fiind încrezător în unicitatea şi forţa cuplului şi a capacităţilor fiecăruia de a
reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăţi cu părinţii, inclusiv traume
sau abandon, dar îşi menţine o înţeleaptă balanţă în integrarea trecutului cu experienţele
sale actuale.
 În relaţia cu copilul prezintă încredere în sine, ceea ce-i permite creativitate, flexibilitate
în această relaţie. Calmează şi reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relaţie de
plăcere împărtăşită, impri-mând copilului un ataşament sigur, iar partenerului adult
securizare.
2. Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent):
 În copilărie corespunde unui ataşament ambivalent (evitant), presupune experienţe
amprentate de teamă. Este inflexibil şi evitant (decât să rănească din nou, mai bine
pretinde că nu e interesat de acea relaţie, în care este sigur că va eşua din nou şi acest
lucru i se pare de netolerat).
 Idealizează relaţia cu părinţii, este incoerent şi inconsistent în relatarea amintirilor
despre copilărie, persistă obsesiv în afirmaţiile standard pozitive despre rolurile
parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile
evocate nu constituie suportul pentru protecţie şi îngrijire, care, de fapt, reprezintă
portretul actual idealizat al persoanei în cauză.
3. Adult cu ataşament preocupat:
 În copilărie corespunde unui ataşament anxios rezistent, este invadat de amintiri
dureroase în care relatează drama inconstanţei, incoerenţa experienţelor micii copilării.
 Interacţionează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar
histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de
59
ataşament anume în care să poată avea totală încredere; fiind suspicios, e gelos pe orice
alt tip real sau imaginar de relaţie al persoanei iubite. Se chinuie pe sine şi pe alţii
căutând dovezi, niciodată suficiente.
 Devine astfel abuziv în relaţiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinţi,
transmiţând în acest fel un sistem de ataşament nesigur, anxios copilului.
4. Adultul cu ataşament dezorganizat (cu doliu şi traume nerezolvate):
 Corespunde în copilărie ataşamentului dezorganizat; este impredictibil şi dezorganizat
în relaţii; face experienţe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat,
potenţial adictiv la alcool şi drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-şi asuma
rolul de partener de cuplu sau parental.
 În mod predictibil se poate afirma că îşi expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul
neintervenţiei determină un ataşament dezorganizat şi la copil.
 Important de precizat este faptul că o intervenţie de specialitate poate modifica,
redirecţiona tipul de ataşament, cu condiţia ca intervenţia să aibă loc înainte de vârsta
de 5 ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenţia nu poate schimba tipul primar
de ataşament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potenţial cognitiv nealterat, care
sunt dispuse la acceptarea unui suport, obţinându-se un comportament faţă de copil
asemănător ataşamentului sigur autonom).
Ataşamentul constituie baza într-o relaţie, calitatea ataşamentului depinde de calitatea
interacţiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreună, a sensibilităţii şi ajustărilor pe care
le fac, fizic şi psihic, în inter-acţiunea lor.
VIII. INTERVENȚIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ÎN

Termenul de „terapie cognitiv-comportamentală” are originile atât în domeniul psihologiei

cognitive, aceasta punând accent pe rolul gândurilor în declanşarea stărilor afective şi a
comportamentului, precum şi în psihologia comportamentală cu tehnici precise de modificare a
comportamentului.
Terapia cognitiv-comportamentală a apărut din fuziunea concepţiei terapeutice
behavioriste cu concepţia terapeutică cognitivă.
60
Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale este că „modurile în care

individul se comportă sunt determinate de situaţiile indicate şi de felul în care subiectul le
interpretează” (Holdevici, 1997, p. 104).
Stările afective ale unei persoane sunt influenţate de gânduri, atitudini şi evenimentele
exterioare. În opinia persoanei, gândurile negative au o distorsiune exagerată, nu au temei logic,
dar ele creează impresia unei baze reale. Această psihoterapie are menirea să îl ajute pe client, să
îşi formeze un alt set de atitudini, cu un conţinut pozitiv şi realist. Ea are la bază demersul de
învăţare, în care se lucrează concret cu clientul, evaluându-se permanent efectele care duc la
schimbări în gândire şi comportament. Modul în care cineva gândeşte, determină felul acestuia în
care se comportă şi se simte.
Terapia cognitiv-comportamentală își are începuturile în anii 1960 atunci când Aaron Beck
a subliniat structura teoretică și metodele de bază ale terapiei. Terapia cognitiv-comportamentală,
cu abordarea sa pragmatică, orientată spre acțiune, a devenit larg utilizată pentru majoritatea
tulburărilor mentale precum și pentru tulburările asociate stilului de viață.
Modelul lui Beck (1964) a fost extins și la alte tulburări, inclusiv pe anxietate, tulburări
bipolare, probleme maritale și tulburări de personalitate, abuz de substanțe, managementul crizei,
furie și psihoză. Componentele de bază ale terapiei cognitiv-comportamentală au scopul de a
evalua gândul sau credința (cogniția) care afectează sentimentele clientului (emoția) și apoi de a
acționa potrivit (comportamentul). În procesul tratamentului, gândurile incorecte, automate și
credințele iraționale sunt corectate. Clienții sunt antrenați pentru a înlocui sentimentele negative
cu sentimente corecte, pozitive și potrivite pentru a-i scoate din situațiile dificile. Tehnici diferite
sunt utilizate, cum ar fi restructurarea cognitivă, tehnici de imagerie, joc de rol, abilități de coping,
exerciții de repetiție și teme pentru acasă. Terapia cognitiv-comportamentală, în general, necesită
3 luni de tratament, sau aproximativ 12 ședințe, frecvența fiind de o ședință pe săptămână. Între
anii 1980-1990, dezvoltarea terapiei cognitiv-comportamentale pentru tulburările anxioase a
progresat, trasând o legătură strânsă între teorie, studii experimentale și terapie. Există o
multitudine de dovezi ce susțin eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea
tulburărilor de anxietate.
Terapia cognitiv-comportamentală are ca obiectiv principal învăţarea de noi modele de
comportament şi a noi deprinderi de a face faţă situaţiei, urmărindu-se construirea abilităţilor,
adică pattern-uri de rezolvare de probleme. Pentru ca persoana să îşi rezolve problemele este
nevoie de cunoştinţe specifice, procedee de construcţie, care să înlocuiascã datele pe care nu le
deţine.
Terapia cognitiv-comportamentală este un concept umbrelă care cuprinde o varietate largă
de abordări terapeutice, tehnici şi sisteme. Putem enumera: Terapia Raţional Emotiv-
61
Comportamentală a lui A. Ellis, Terapia prin expunere (Joseph Wolpe, 1950), Terapia
Comportamentală dialectică (Marsha Linehan, la sfârșitul anilor 1970), Terapia de procesare
cognitivă (Resick și Schnicke, 1993), Terapia multimodală (A. Lazarus, 1989), Terapia
Acceptării şi Angajamentului (Hayes, Strasohl și Wilson, 2011). Această terapie se află la
intersecţia dintre psihoterapia cognitivă şi cea comportamentală, având metodele şi tehnicile ei,
având la bază principiul că, comportamentele dezadaptative şi stările, se pot schimba, înlocuindu-
se modurile de a gândi distorsionat cu pattern-uri de gândire realiste şi sănătoase.
Terapia cognitiv-comportamentală are ca şi obiectiv principal învăţarea de noi modele de
comportament şi deprinderi noi în rezolvarea situaţiei sau a problemei apãrute. Ea se aplică în
prezent în foarte multe probleme ale individului: tulburări ale somnului, ticuri, tulburări de
învăţare, tulburări de stress post-partum, schizofrenie, tulburări bipolare, tulburări
comportamentale, tulburări obsesiv-compulsive, adicţii, atacuri de panică, anxietate, fobii,
probleme de relaţionare şi sexuale, probleme ale copiilor şi adolescenţilor, anorexie, bulimie, furie,
durere cronică, depresie, sindromul de oboseală cronică.
VIII.1. DISTORSIUNILE COGNITIVE
Elementele cu organizare specifică care sunt realizate din cunoştintele unui individ, se
numesc structuri cognitive. Ele se pot decela în structuri de suprafaţã, fiind constituite din ceea
ce este „vizibil” și structuri de profunzime care cuprind sistemele de semnificaţii,
autoverbalizările, precum şi imaginile mentale care corespund acestora. Beck subliniază faptul cã
structura cognitivă are trei nivele: cogniţii, procese şi scheme.
Cogniţiile sau ,,ideile automate” sunt definite ca ,,imagini mentale sau conţinut verbal
care se află în conştiinţa pacientului” şi ,,reprezintă ceea ce gândeşte pacientul în situaţie” (Rusch,
1975 apud Ionescu, 1990, p. 92).
Cogniţia din perspectivă psihoterapeutică reprezintă modalitatea de a vedea într-un fel
anume situaţiile, problemele și interpretarea faptelor. După Beck, reprezentativă pentru cogniţii
este triada cognitivă, aceasta constând în anumite pattern-uri de gândire, aprecierea în termeni
negativi a condiţiilor materiale şi temporale exterioare ca şi a celor subiective. Triada cognitivă
este manifestată prin percepţii şi interpretări eronate. Ele iau următoarele forme:
- cogniţii negative faţă de sine, atunci când individul îşi face o autoevaluare negativă;
- cogniţii negative faţă de lume, atunci când individul face o autoevaluare negativă a
mediului;
- cogniţii negative faţă de viitor, atunci când individul face o evaluare negativă a viitorului.
62
În cadrul interviului psihoterapeutic, prin liste de control şi chestionare se pot identifica

gândurile automate.
Procesele cognitive arată evoluţia în timp şi modalitatea de generare a structurilor.
Procesele interne sunt descrise de evenimente cognitive cum ar fi gânduri, imagini, pe care le au
indivizii în timpul incidentelor, întâmplărilor semnificative, acestea necorespunzând realităţii duc
la episoade depresive.
Schemele cognitive sunt reprezentări stabile ale pacientului. Ele sunt alcătuite din valori
din cursul vieţii, din experienţe particulare de viaţă sau pattern-uri comportamentale, oferind baza
pentru interpretarea stimulilor din mediu care acţionează asupra fiinţei umane. Schemele cognitive
mai sunt numite și atitudini disfuncţionale, deoarece sunt interne, neverbalizate. Distorsiunile
negative ce apar în modul de gândire sunt clasificate de Beck astfel: inferenţa arbitrară, abstracţie
selectivă, gândire absolutistă, bipolară, amplificarea eşecurilor, maximizarea evenimentelor
negative, minimalizarea succeselor, suprageneralizarea, personalizarea.
Irina Holdevici (2009, p. 38) consideră că distorsiunile cognitive sunt gândurile și
convingerile negative ce au la bază anumite erori de logică. Principalele distorsionări cognitive
descrise de Beck (1970), de Burns (1989) și de Aronson (1996) sunt:
 Gândirea dihotomică: subiectul gândește în „alb sau negru”, „totul sau nimic”;
 Suprageneralizarea: un eveniment negativ singular conduce la un model generalizat și
repetitiv de gândire negativă („nu-mi iese nimic”, „am numai ghinione”);
 Etichetarea: pornind de la o greșeală oarecare, subiectul își adresează lui însuși sau
celorlalți etichete negative („sunt un prost”, „sunt un ratat”, „el este un ticălos” etc.);
 Imprativele categorice: persoana interpretează evenimentele în termeni absolutiști, lipsiți
de realism, care exprimă dorințele sale și nu realitatea obiectivă („el trebuie neapărat să mă
iubească și să se comporte așa cum vreau eu”);
 Personalizarea: subiectul își atribuie o vină disproporționată pentru producerea unor
evenimente negative, ignorând contribuția altor factori la producerea evenimentului („este
numai vina mea că fiicele mele au eșuat în viață”);
 Citirea gândurilor: subiectul consideră că știe ce gândește o altă persoană fără a avea
suficiente date în sprijinul convingerii sale („ea crede despre mine că sunt un ratat”);
 Ghicirea viitorului: subiectul prevede un final negativ despre un eveniment, fără a avea
suficiente dovezi despre aceasta („sigur voi cădea la examen”);
 Catastrofizarea: un eveniment negativ, care s-a petrecut sau se va petrece în viitor, este
considerat nu doar neplăcut, ci teribil, îngrozitor, de nesuportat („va fi îngrozitotr dacă voi
cădea la examen”);
63
 Ignorarea pozitivului: subiectul desconsideră toate succesele personale sau ale celorlalți,
considerând că acestea nu sunt importante („oricine ar fi putut face acest lucru”);
 Filtrarea negativă: este asemănătoare cu cea precedentă și presupune focalizarea
atențieiexclusiv pe evenimente cu conținut negativ (chiar dacă nouă persoane au avut
cuvinte de laudă la adresa unei prezentări a unui speaker, el se va concentra doar asupra
criticii efectuate de o a zecea persoană);
 Judecata afectivă: subiectul interpretează datele realității prin prisma trăirilor sale
emoționale („dacă mie mi-e frică să zbor cu avionul, înseamnă că este foarte periculos să
zbori cu avionul”);
 Blamarea: subiectul îi consideră pe ceilalți vinovați î exclusivitate de problemele și
eecurile sale („numai din cauza părinților mei am ajuns așa”);
 Realizarea unor comparații inechitabile: persoana interpretează evenimentele conform
unor standarde nerealiste care iau în calcul numai persoane care au performanțe superioare
lui („are rezultate la olimpiadă mai bune decât mine”).
 Orientarea plină de regrete către trecut: subiectul își concentrează atenția asupra acelor
lucruri pe care ar fi trbuit să le facă mai bine în trecut, în loc să se concentreze asupra
prezentului și viitorului („nu ar fi trebuit să spun aceasta”);
 Orientarea „ce ar fi dacă?”: subiectul își adresează sau adresează celorlalți tot felul de
întrebări în legătură cu evenimentele negative care s-ar putea întâmpla și nu este niciodată
satisfăcut de răspunsuri („ce va fi dacă voi leșina sau îmi voi pierede autocontrolul?”);
 Orientarea centrată exclusiv pe evaluare: persoana îi judecă permanent pe ceilalți și pe
sine însuși în termeni extremi („bun-rău”, „valoros-lipsit de valoare”, „eu nu învăț destul
de bine la facultate”, „nu sunt un sportiv suficient de valorors”);
 Respingerea contraargumentelor: individul respinge toate argumentele care contrazic
gândurile și convingerile sale negative (un tânăr care consideră că nu merită să fie iubit va
tinde să respingă orice dovadă legată de faptul că cineva ține la el sau îl apreciază).
Terapeutul îl va ghida pe client să sesizeze distorsiunile cognitive pe care le folosește,
prezentându-i chiar o listă cu aceste distorsiuni, care să conțină și exemplificări. Identificarea
modelului de distorsionări cognitive realizate mai frecvent de subiect este necesară pentru
declanșarea celor mai bune strategii cognitive de contracarare a acestora.
64
VIII.2. METODE ȘI TEHNICI ÎN PSIHOTERAPIA COGNITIV-

COMPORTAMENTALĂ
Elementul cheie al terapiei constă în învăţarea clientului să sesizeze legătura dintre starea
afectivă şi gândurile neagative şi, treptat, să înlocuiască gândurile negative disfuncţionale cu
gânduri alternative mai realiste.
În abordările cognitiv comportamentale s-a dezvoltat un model terapeutic riguros, modelul
ABC cognitiv, care a fost inițiat de Ellis (1962) și dezvoltat apoi de Beck (1970), din care apoi a
derivat modelul ABC comportamental.
Modelul ABC cognitiv are următoarele componente:
 A (activating events): evenimentul activator poate fi de tipul „situație externă”
(evenimente de viață) sau de tip „situație internă/subiectivă” (emoții, aspecte
psihofiziologice/biologice, comportamente). A-ul antrenează întreaga personalitate a
individului.
 B (belief): cognițiile personale (elementul de prelucrare informațională). Acestea se
interpun între evenimentul activator și consecințele afectiv-emoționale/subiective,
comportamentale și/sau psihofiziologice/biologice. Cognițiile persoanei nu sunt declanșate
doar de evenimentul activator, ci ele mediază modul de percepere și reprezentare a acestuia
în mintea noastră.
 C (consequences): consecințele procesării cognitive a evenimentului activator, și anume:
răspunsuri afectiv-emoționale/subiective, comportamentale și psihofiziologice/biologice.
Interacțiunile dintre toate aceste niveluri, împreună cu conținuturile informaționale
asociate (gânduri automate) formează tulburări psihice specifice sau experiențe integrative
care țin de normalitate.
A B C
Eveniment activator Gânduri, convingeri Stări afective Comportamente
Inima mea bate mult Voi face un atac de Anxietate, panică Clientul cheamă
mai rapid cord. salvarea.
Am băut prea multă Sentimente de părere Clientul reduce doza
cafea. de rău că a exagerat. de cafea.
La micul dejun soțul Lui nu îi pasă de Iritată, plină de Se ceartă cu el; îi
citește ziarul mine. resentimente. spune că este egoist.
El mă evită pentru că Tristă, cu sentimente Evită să comunice cu
este supărat pe mine. de culpabilitate. partenerul.
(sursa: Holdevici, 2009, p. 35)

65
Pentru ca terapeutul să nu lase impresia că se îndoiește de ceea ce crede clientul, va folosi

următorul instructaj: „Uneori, gândurile și convingerile tale vor descrie faptele în mod corect,
alteori nu. Nu ar fi mai bine ca în acest caz să-ți faci o regulă de bază în a verifica gradul de
veridicitate al gândurilor tale negative, trecând în revistă faptele relevante?”
La cele trei componente de bază amintite mai sus, Ellis (1994) a mai adăugat două, cu rol
major în intervenția psihoterapeutică, transformând modelul ABC în modelul ABCDE:
 D (disputing): restructurarea cognițiilor disfuncționale și/sau iraționale;
 E (effective): asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și/sau raționale în locul
celor disfuncționale și/sau iraționale.
CONVINGERI ŞI COMPORTAMENTE
Gândiţi-vă la o situaţie în care aţi avut emoţii negative. Urmaţi instrucţiunile de pe fişă şi
identificaţi informaţiile cerute.
A – eveniment
Scrieţi o scurtă descriere a situaţiei în care aţi avut emoţii negative.
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
C – consecinţe emoţionale (emoţii)
Identificaţi emoţiile simţite în acea situaţie.
_____________________________________________________________________________
C – consecinţe comportamentale (comportamente)
Identificaţi comportamentele avute în acea situaţie.
_____________________________________________________________________________
B – convingeri despre situaţie
Scrieţi gândurile iraţionale care au avut ca rezultat emoţiile negative şi comportamentele scrise
mai sus (autoevaluare negativă globală, „catastrofizare”, „toleranţă scăzută la frustrare”, „trebuie”)
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
D – disputare
Identificaţi modul în care vă puteţi contesta gândurile iraţionale. Ce întrebări v-aţi putea adresa
pentru a nu mai fi aşa supăraţi?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
66
Pot fi testate gândurile negative, după ce acestea au fost identificate, cu ajutorul:

 Analizei beneficiilor și costurilor gândului negativ (avantajele și dezavantajele menținerii
acelui gând);
 Verificării dovezilor (adunarea dovezilor în favoarea sau împotriva veridicității gândurilor
negative și a convingerilor disfuncționale);
 Jocul de rol „avocatul apărării”: „Dacă ar trebui să joci rolul propriului avocat, ce ai spune
în apărarea ta?”, „Caută să te comporți ca și cum ai fi cel mai bun avocat care îți apără
cauza”.
 Jocul de rol „gândirea realistă-gândirea negativă”: clientul va fi purtătorul de cuvânt al
gândirii negative, iar terapeutul va exprima afirmații specifice gândirii realiste.
VIII.2.1. TEHNICA SĂGEȚII VERTICALE
Această tehnică constă în aceea că subiectul acceptă convingerile disfuncționale și

urmărește unde duc ele, respectiv ce obstacole creează în calea autostimei, intimității și
productivității.
La început, clientul va identifica gândurile negative în legătură cu o anumită situație, cum
ar fi, de pildă, „dacă n-o să învăț mai mult, o să cad la examen”, gând ce-l face să devină
supraîncordat și să aibă dificultăți de concentrare a atenției.
Clientul este învățat să analizeze din aproape în aproape consecințele gândului negativ:
Gândul negativ automat

1. Dacă nu învăț mai mult, o să
cad la examen.
Dacă acest lucru ar fi adevărat, ce ar însemna asta
pentru mine? De ce m-ar supăra acest lucru?
2. Dacă voi cădea la examen,
nu voi promova anul de studiu.
Dacă nu promovez anul, de ce va fi lucrul acesta
atât de neplăcut pentru mine?
3. Aceasta va însemna că sunt „un ratat”,
iar ceilalți vor avea o părere proastă
despre mine.
67
Și dacă sunt „un ratat”, iar ceilalți

au o părere proastă despre mine,
de ce mă supără acest lucru?
4. Atunci mă voi simți îngrozitor,
deoarece am nevoie de aprobarea
oamenilor pentru a mă simți valoros
și fericit.
Urmează identificarea convingerilor tacite care stau în spatele gândurilor negative. Pentru
exemplul prezentat, acestea sunt:
 „Trebuie să am totdeauna succes pentru a fi o persoană valoroasă, iubită și respectată de
ceilalți.”
 „Trebuie să obțin aprobarea tuturor pentru a mă considera o persoană valoroasă.”
 „Dacă eșuez în vreo acțiune, va fi o catastrofă.”
Clientul suferă de o autostimă scăzută, având o teamă disperată de eșec, de a fi abandonat,
precum și o mare nevoie de aprobare.
După identificarea convingerilor disfuncționale tacite, clientul trebuie să-și adreseze
următoarele întrebări:
1. „Este în avantajul meu să nutresc astfel de convingeri? Care sunt consecințele pozitive și
negative ale acestor convingeri?”
2. „Este oare realist acest mod de gândire? Este adevărată convingerea mea disfuncțională?”
3. „Ce se va întâmpla dacă voi fi confruntat cu situația care îmi produce cea mai mare teamă?”
„Se va sfârși oare lumea dacă îmi voi schimba atitudinea?”
Se va aplica în continuare analiza costurilor și beneficiilor pentru evaluarea fiecărei
convingeri tacite, notându-se avantajele și dezavantajele care decurg din menținerea acesteia. În
cazul în care clientul decide că menținerea atitudinii disfuncționale este dezavantajoasă, el va
trebui s-o modifice.
După analiza costurilor și beneficiilor, clientul poate trece la etapa verificării convingerii
respective, întrebându-se dacă atitudinea sau convingerea respectivă este realistă. Dacă își va
evalua acțiunile pe o scală de la 0 la 100, după criteriile eficiență, satisfacție previzibilă și
satisfacție obținută, poate va avea surpriza să descopere că poate să obțină o satisfacție mult mai
mare în urma unei activități minore, decât a uneia deosebite. Clientul va conștientiza faptul că o
activitate care presupune performanțe înalte nu este nici necesară, nici suficientă pentru a procura
satisfacții.
68
EXERCIȚIU: MODIFICAREA GÂNDURILOR NEGATIVE
Descoperă gânduri alternative la gândurile negative disfuncționale, completând următorul tabel:
Evaluarea
Gânduri Gânduri alternative
Emoție gândului Evaluarea finală
automate
automat
Precizez Notez gândurile Evaluez gradul Notez gândurile opuse
Re-evaluez gradul de
emoția automate care de convingere în gândurilor automate;
convingere în
precedă, însoțesc gândurile acestea sunt gânduri pe
gândurile automate (de
sau urmează după automate (de la 0 care le consider mai
la 0 la 10)
emoție la 10) raționale
Ex. 3
Ex. Ex. Nu mă voi Ex. 8 Ex. Sunt capabilă să fac
Tristețe face niciodată față situației chiar dacă
bine. acum simt că-mi este
greu.
IX. TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEMELE EMOȚIONALE ÎN

În modelele cognitive clasice, emoția precedă, acompaniază sau este o consecință a

conținutului cognitiv (Leahy, 2017, p. 34).
Modelul centrat pe scheme emoționale extinde modelele cognitive pentru a include
evaluarea emoțiilor și strategiile de coping cu emoțiile. Acest model susține că emoțiile pot deveni
ele însele obiecte ale cogniției; cu alte cuvinte, ele pot fi percepute drept conținuturi pe care
individul le evaluează , le controlează sau le utilizează.
Terapia centrată pe scheme emoționale este centrată asupra convingerilor despre emoții și
asupra strategiilor de control emoțional. Modelul schemelor emoționale nu este un model propriu-
69
zis al personalității, o teorie despre emoții, ci mai degrabă un model axat pe convingeri despre
strategii de coping cu emoția.
Atunci când clientului i se prezintă modelul terapeutic, terapeutul va sublinia că s-ar putea
ca nu emoția în sine să fie problema, ci mai degrabă evaluarea, teama și nevoia de a scăpa de
emoție prin strategii problematice de control emoțional. Oricine se simte câteodată trist, însă doar
unii devin deprimați; oricine este îngrijorat, însă numai unii oameni dezvoltă tulburare de anxietate
generalizată; oricine are frici iraționale față de contaminare sau de comiterea unei greșeli, însă doar
unele persoane dezvoltă tulburare obsesiv-compulsivă.
Modelul schemelor emoționale este un model social-cognitiv în care emoțiile sunt obiecte
ale gândirii, nu doar surse ale gândurilor și imaginilor.
Studiu de caz: John află că este concediat de la locul de muncă, după mai puțin de un an.
El observă o serie de senzații fiziologice (respirație rapidă, puls crescut, un gol în stomac). Nu prea
își dă seama de emoția pe care o simte, dar este agitat , ca și cum ar vrea să arunce ceva sau să
lovească ceva. Observă o serie de gânduri care îi trec prin minte: „Nu pot să cred că am fost dat
afară”, „Nu pot să cred că sr face asta fără să-mi dea o explicație”. De asemenea, el mai gândește:
„Șefa mea era o narcisită – pentru ea nimic nu era suficient de bine”, „Mi-e mai bine fără slujba
asta”. Dar, observă că mai apar și alte gânduri: „Voi fi șomer și mă voi simți mizerabil”, „Nu-mi
iese nimic”. Începe să se gândească: „Mă simt furios, anxios și trist. În același timp mă simt și
confuz. Și dintr-un motiv sau altul, mă simt și ușurat”. I se pare că aceste emoții intră în conflict
una cu cealaltă, din moment ce este convins că ar trebui să aibă un singur sentiment, așa că începe
să rumineze și să își întoarcă emoțiile pe toate părțile, încercând să își dea seama cum „se simte cu
adevărat”. Începe să-i fie rușine de anxietatea sa, gândindu-se că dacă este anxios și trist, este un
om slab (Leahy, 2017, p. 59).
Pe baza situației lui John, putem surprinde cum evaluările negative ale emoțiilor pot să
ducă la strategii de coping problematice.
70
Modelul schemelor emoționale apelează la perspectiva conform căreia emoția urmează o

secvență de mișcări, începând cu apariția unui eveniment și continuând cu o experiență emoțională
(o perturbare, activare sau o „tulburare a sufletului”, așa cum spunea Platon). Ulterior persoana
evaluează „ceea ce se întâmplă”, ia în considerare propriile scopuri sau valori relevante,
examinează acțiuni sau interpretări alternative și decide să acționeze. În plus, conștientizarea unei
emoții poate să urmeze la rândul ei unei secvențe de mișcări: persoana recunoaște emoția, o
interpretează, ia în considerare valori și scopuri și reflectează asupra alternativelor prin care își
poate regla emoția, în sens ascendent sau descendent.
Poate apărea o întrebare de genul: „După ce apare o emoție, ce faceți sau la ce vă gândiți
în continuare?” Modelul schemelor emoționale avansează ideea că există două tipare paralele de
acțiune:
 unul care se axează pe gânduri și pe acțiuni relaționate cu valori și scopuri;
 altul care se axează pe interpretare, procesare și folosirea emoției – tot în legătură cu
valorile și scopurile.
71
Oamenii pot să treacă de la o emoție la acțiune, iar apoi la valori. Prin urmare, terapeutul
poate întreba clientul despre emoția sa de resentiment: „Da, s-ar putea să aibă sens faptul că aveți
resentimente în momentul prezent, dar cât timp vreți să rămâneți cu aceste resentimente? Încotro
vreți să vă îndreptați și ce valori vreți să urmăriți?” Emoția este un pas, o mișcare, în această
secvență.
IX.1. DIMENSIUNI SPECIFICE ALE SCHEMELOR EMOȚIONALE
Din perspectiva lui Leahy (2017, p. 64), în modelul schemelor emoționale există 14
dimensiuni ale conceptualizării și evaluării unei emoții, precum și ale reacției la emoție:
1. Durată – unii oameni consideră că emoțiile pe care le trăiesc vor dura mult timp, probabil
la nesfârșit. Ele de fapt sunt temporare sau situaționale. În loc să vadă experiențele
emoționale ca un fenomen trecător, această dimensiune îi face pe oameni să creadă că
emoțiile neplăcute ar putea să persiste și să creeze în continuare suferință.
2. Control – unii clienți consideră că emoțiile lor sunt scăpate de sub control și trebuie
neapărat controlate: „Mă îngrijorează faptul că nu voi putea să îmi controlez sentimentele”.
3. Comprehensibilitate – clienții cred adesea că emoțiile lor nu au nici un sens. Faptul că le
este greu să dea sens emoției îi face pe oameni să se simtă confuzi față de experiența lor și
neajutorați în legătură cu ceea ce au de făcut.
4. Consens – unii oameni cred că ei sunt singurii care se confruntă cu anumite emoții,
ajungând pe această cale să se gândească că sunt anormali sau chiar defecți. În modelul
schemelor emoționale, a înțelege că alții trăiesc sentimente similare este o formă de
validare, un proces care reduce depresia și anxietatea.
5. Vinovăția și rușinea – indivizii care se simt vinovați sau rușinați ar putea avea tendința de
a se critica pentru emoții, de a-și ascunde emoțiile de ceilalți, precum și de a fi anxioși sau
triști în legătură cu emoțiile pe care le trăiesc: „Mi-e rușine de sentimentele mele”.
6. Raționalitatea – indivizii consideră că a fi logic și rațional reprezintă un model superior
de funcționare. Aceștia cred că emoțiile lor trebuie eliminate sau controlate, astfel încât să
nu devină piedici în calea rezolvării de probleme raționale ori eficinte sau a funcționării.
7. Percepție simplistă a emoțiilor – unii oameni cred că ei ar trebui să se simtă într-un singur
fel în legătură cu diverse aspecte ale vieții; ei întâmpină dificultăți cu privire la sentimentele
amestecate: „Nu pot să suport atunci când am sentimente contradictorii – cum ar fi să-mi
placă și să-mi displacă aceeași persoană”. O percepție simplistă a emoției reflectă o
percepție dihotomică a experienței, de tipul totul-sau-nimic.
72
8. Valori – oamenii care pun accentul pe valori consideră că emoțiile lor sunt consecințe
firești ale valorilor care îi ghidează în viață. Scopul lor nu este neapărat „să se simtă bine”,
ci mai degrabă să „aibă o viață cu sens”.
9. Exprimare – oamenii care au convingerea că își pot exprima emoțiile sunt dispuși să le
afișeze în prezența celorlalți și să își comunice gama de sentimente pe care o au: „Consider
că este important să îmi dau voie să plâng pentru a-mi exterioriza emoțiile”.
10. Validare – unii oameni cred că alții le acceptă emoțiile, le înțeleg, le recunosc valoarea și
arată empatie față de ele. Validarea normalizează emoția, reduce vinovăția și rușinea,
sprijină diferențierea emoției, ajută individul să realizeze că experiența emoțională poate fi
acceptată și tolerată și demonstrează faptul că emoțiile au sens.
11. Acceptare – înseamnă pur și simplu înțelegerea faptului că ceea ce este, este. Ne permite
să ne trăim viața, inclusiv emoțiile, ca fiind parte firească a realității: „Îmi accept
sentimentele” și „Nu vreau să recunosc că am anumite sentimente, dar știu că le am”.
12. Blamarea – unii oameni îi blamează pe alții pentru propriile sentimente ca reacție față de
emoțiile lor negative: „Dacă ceilalți oameni s-ar schimba, eu m-aș simți mult mai bine” și
„Ceilalți oameni îmi cauzează sentimente neplăcute”.
13. Amorțirea – unii oameni întâmpină dificultăți în a trăi emoții; susțin că sunt amorțiți, că
nu simt nimic sau că se simt detașați de realitate. În modelul schemelor emoționale,
amorțirea este înțeleasă drept consecință a evitării emoționale, ceea ce inhibă orice formă
de procesare emoțională a experienței.
14. Ruminarea – câteodată, oamenii se „blochează” într-o emoție, se gândesc neîncetat la
faptul că au un sentiment neplăcut, își pun întrebări fără răspuns („Ce este în neregulă cu
mine?”) și își concentrează atenția în mod repetat asupra experiențelor lor negative. În
modelul schemelor emoționale se susține ideea că ruminarea este o strategie problematică
de coping cu emoția neplăcută sau nedorită, deoarece ne face să rămânem blocați într-o
experiență emoțională sau o amintire, evocându-ne și mai mult negativitatea experienței
emoționale și împiedicându-ne să funcționăm productiv.
IX.2. SCHEMELE EMOȚIONALE ȘI RELAȚIA TERAPEUTICĂ
Terapeuții se concentrează pe importanța emoției în terapie, urmărind în același timp

dezvoltarea și schimbarea, urmărind o serie de abordări utile și constructive de a lucra cu emoțiile
în cadrul terapiei, motivul pentru care clienții se prezintă la terapie fiind acela că le este greu să
trăiască cu emoțiile lor:
 a susține că emoțiile sunt o componentă cheie în terapie;
73
 a sublinia ideea că este crucial să fie respectate sentimentele clienților;

 a pune întrebări despre o gamă largă de sentimente variate;
 a admite că terapia cognitiv-comportamentală poate părea invalidantă;
 a face legătura între emoții dureroase și scopuri mai înalte;
 a universaliza emoțiile;
 a recunoaște că uneori viața „doare”;
 a recunoaște că o emoție ar putea „să pară ca și cum va dura pentru totdeauna”, dar poate
totodată să treacă în timp;
 a valida că oamenii pot avea emoții aparent contradictorii și că există „loc” pentru multe
emoții;
 a sugera că și alte emoții pot reprezenta scopuri întemeiate;
 a înțelege că s-ar putea ca afirmațiile făcute anterior să nu fie de folos tocmai în acest
moment.
Prima ședință este momentul ideal pentru terapeut de a se concentra pe emoții și
comportamente, arătând clientului că: „Scopul terapiei este să vă ajute cu emoțiile
dumneavoastră”. Să învețe cum să trăiască cu emoțiile, cum să își dezvolte capacitatea de a simți
o gamă largă de emoții, cum să facă loc emoțiilor în viața de zi cu zi, dar și cum să renunțe la
strategii problematice precum evitarea, astfel încât să-și atingă scopurile și să trăiască în acord cu
valorile. Terapeutul îi poate transmite clientului: „Mă interesează mai ales ce simțiți față de aceste
lucruri și ce înseamnă ele pentru dumneavoastră. Totodată, sper că îmi veți putea vorbi despre
acele sentimente pe care le aveți în timp ce lucrăm împreună. Cel mai important lucru este cum
vă simțiți și cum vă puteți face viața mai bogată, mai plină de sens și de satisfacții”.
Este important să facem loc pentru sentimente începând cu prima ședință, comunicând
totodată ideea că respectarea acestor sentimente ajută la crearea unui mediu emoțional în care
clientul se poate „deschide”.
IX.3. CONTRATRANSFERUL ÎN CAZUL SCHEMELOR EMOȚIONALE
De multe ori, terapeuții se aseamănă cu clienții lor prin faptul că întrețin anumite scheme
personale și interpersonale.
Din perspectiva lui Leahy (2017) există următoarele scheme personale ale clienților în
terapie:
74
1. Incompetent (evitant) – evită subiecte sau emoții dificile. Pare vag, căutând semne că
terapeutul îl va respinge. Crede că terapeutul îl va critica că nu și-a făcut temele suficient
de bine. Ezită să își îndeplinească temele care constau în expunere comportamentală.
2. Neajutorat (dependent) – caută reasigurări. Nu are un plan al problemelor care trebuie
rezolvate. Se plânge des de „sentimente”, sună des între ședințe sau vrea să prelungească
ședințele. Nu crede că își poate face temele sau crede că tema nu va funcționa. Se supără
când terapeutul își ia zile libere.
3. Vulnerabil la control (pasiv-agresiv) – întârzie sau lipsește de la ședințe. Vede
„contracarările” cognitive ca o tendință de control. Ezită să își exprime nemulțumirea în
mod direct. Este vag cu privire la scopuri, sentimente și gânduri – în special referitoare la
terapeut și la terapie. „Uită” să își facă temele sau să plătească ședințele.
4. Responsabil (obsesiv-compulsiv) – simte că emoțiile sunt „haotice” și „iraționale”. Se
critică pentru faptul că este irațional și dezorganizat. Vrea să vadă rezultate imediate și își
exprimă scepticismul față de terapie. Vede temele de casă sub forma unui test – trebuie
făcute perfect sau deloc.
5. Superior (narcisic) – întârzie sau lipsește de la ședințe. „Uită” să plătească ședințele.
Subapreciază terapia și terapeutul. Se așteaptă la aranjamente speciale. Se simte umilit că
trebuie să vorbească despre probleme. Consideră că terapia nu va funcționa, deoarece la
ceilalți este problema.
6. Extravagant (histrionic) – se concentrează pe exprimarea emoțiilor, alternând rapid între
plâns, râs și furie. Încearcă să-l impresioneze pe terapeut cu înfățișarea, cu sentimentele
sau cu problemele sale. Respinge abordarea rațională și pretinde să fie validat.
Ținând cont de aceste tipologii de clienți, terapeuții pot să-și pună întrebarea: „Care clienți
mă neliniștesc mai mult? Există anumiți clienți față de care mă simt mai confortabil? Cum mă simt
atunci când le spun clienților ceva ce s-ar putea să îi deranjeze?”
Leahy (2001), întrebând o serie de terapeuți cu care clienți li s-ar părea că este cel mai greu
de lucrat, aceștia au răspuns că au probleme cu clienții narcisiști, pentru că „sunt egoiști și
egocentrici”, îi subapreciază și se comportă de parcă ar fi îndreptățiți să li se ofere atenție, tratând
oamenii incorect.
În altă ordine de idei, unii terapeuți au ezitări în a-și confrunta clienții cu informații
„supărătoare”, temându-se că aceștia se vor supăra și vor încheia terapia. Astfel, s-ar putea activa
la terapeuți scheme de abandon, de pierdere a controlului, iar aceste percepții asupra relațiilor se
pot reflecta în scheme privitoare la contratransfer pe care le întrețin terapeuții, cum ar fi:
75
 Standarde exigente – „Trebuie să îmi vindec toți clienții. Întotdeauna trebuie să ating
cele mai înalte standarde. Clienții mei trebuie să facă o treabă excelentă. Nu ar trebui să
pierdem timpul niciodată”.
 Persoană specială, superioară – „Sunt îndreptățit la succes. Clienții mei ar trebui să
aprecieze ceea ce fac pentru ei. Nu ar trebui să mă plictisesc făcând terapie. Clienții
încearcă să mă umilească”.
 Sensibilitate la respingere – „Conflictele sunt supărătoare. Nu ar trebui să aduc în
discuție probleme care îl deranjează pe client”.
 Abandon – „Dacă clienții mei sunt deranjați de terapie, s-ar putea să plece. Este supărător
când clienții renunță. S-ar putea să ajung să nu mai am clienți”.
 Autonomie – „Mă simt controlat de către client. Mișcările, sentimentele sau ceea ce spun
este limitat. Ar trebui să pot să fac și să spun ceea ce vreau. Câteodată mă întreb dacă nu
mă voi pierde în această relație”.
 Control – „Trebuie să îmi controlez mediul sau pe oamenii din jurul meu”.
 Tendință de a judeca – „Unii oameni sunt pur și simplu răi. Oamenii ar trebui pedepsiți
dacă fac ceva greșit”.
 Persecutare – „Mă simt deseori provocat. Clientul încearcă să se pună cu mine. Trebuie
să mă păzesc să nu profite de mine sau să nu mă rănească. De regulă, nu poți avea
încredere în oameni”.
 Nevoia de aprobare – „Vreau ca clientul să mă placă. Dacă clientul nu este mulțumit de
mine, înseamnă că fac ceva greșit”.
 Nevoia de a-i plăcea pe alții – „Este important să îmi placă clientul. Mă deranjeaă dacă
nu îmi place de un client. Ar trebui să ne înțelegem, aproape ca doi prieteni”.
 Reținere – „Prefer să își rețin anumite gânduri și sentimente față de client. Nu vreau să
dau clienților ceea ce vor. Simt că mă retrag emoțional în timpul ședinței”.
 Neajutorare – „Simt că nu știu ce să fac. Mi-e teamă că voi face greșeli. Mă întreb dacă
sunt de fapt competent. Câteodată aș prefera să renunț”.
 Inhibiția unor scopuri – „Clientul mă împiedică să îmi ating scopurile. Simt că îmi pierd
vremea. Ar trebui să pot să-mi ating scopurile în cadrul ședinței fără ca clientul să se
amestece”.
 Sacrificiu de sine – „Ar trebui să îndeplinesc nevoile clientului. Ar trebui să fac în așa
fel încât clienții să se simtă mai bine. Nevoile clientului au adesea prioritate față de
nevoile mele. Câteodată, cred că aș face aproape orice pentru a îndeplini nevoile
clienților”.
76
 Inhibiție emoțională – „Mă simt frustrat când sunt cu acest client, pentru că nu pot să
exprim felul în care mă simt cu adevărat. Mi se pare greu să îmi reprim sentimentele. Nu
pot să fiu eu însumi”.
În abordarea centrată pe scheme emoționale se recunoaște valoarea diagnosticului, însă
fiecare client este tratat ca un individ unic, având o conceptualizare de caz unică și se centrează pe
emoțiile și gândurile unice ale acestuia.
Relația terapeutică este în egală măsură interactivă și iterativă, caracterizată printr-o serie
de interacțiuni petrecute de-a lungul timpului și de erori de tipul profețiilor auto-îndeplinite – atât
de partea terapeutului, cât și de partea clientului.
„Rezistența” sau „non-complianța” poate fi înțeleasă ca o oportunitate de a afla mai multe
despre toleranța clientului la frustrare, intensitatea sa emoțională, convingerile pe care le are cu
privire la pericolul și durabilitatea emoției, precum și capacitatea de a avea încredere în terapeut.
„CASA DE OASPEȚI”
Acest om este o casă de oaspeți.

În fiecare dimineață un nou venit.
O bucurie, o întristare, o răutate,
un moment trecător de înțelegere, toate apar
precum un oaspete neașteptat.
Întâmpină-i și fii gazdă bună pentru toți!
Chiar dacă sunt o mulțime de amărăciuni,
care îți scutură violent casa
golită de mobilă,
totuși, poartă-te respectuos cu fiecare oaspete.
El te-ar putea conduce
către o nouă încântare.
Gândul rău, rușinea, răutatea,
întâmpină-le la ușă râzând și invită-le înăuntru.
Fii recunoscător pentru orice apare,
Pentru că toate au fost trimise
ca o călăuză de dincolo.
Jalal Al-Din Rumi (sec. al XIII-lea)
77
X. PSIHOTERAPIA CORPORALĂ
Psihoterapia corporală – numită și somatoanaliză sau psihoterapie reichiană – este o

ramură a psihoterapiei ce se adresează atât minții, cât și corpului, punând accent pe echilibrarea
relațiilor complexe și reciproce dintre psihic și trup.
Potrivit psihoterapiei corporale, afecțiunile sunt rezultatul unei disocieri între psihic și
fizic. De fiecare dată când avem o necesitate fizică - să plângem sau să țipăm, o suprimăm, creând
un zid între minte și corp și privându-ne de trăiri depline. Pentru că suntem obișnuiți să procedăm
astfel încă din copilărie, devenim incapabili să ne simțim mulțumiți, împliniți și în siguranță. Odată
ce credem că nu suntem suficient de buni, începem să căutăm starea de bine dincolo de noi. Atunci
apar adicțiile, relațiile abuzive, codependența.
Psihoterapia corporală urmează un curs terapeutic invers - utilizează corpul și emoțiile
pentru a schimba răspunsurile sistemului nervos. În cadrul unei ședințe de somatoanaliză
terapeutul îl va întreba pe pacient ce simte în legătură cu problema pe care o are și dacă aceste
emoții se reflectă în senzații corporale. Pacientul se va concentra pe aceste răspunsuri ale corpului,
pe emoții și imagini percepute pe moment. Prin practică și cu ajutorul terapeutului, pacientul va
reuși în cele din urmă să își dea seama de modul în care emoțiile sunt experimentate în corp și cum
acestea afectează gândurile. Astfel, sistemul nervos va „învăța” să se liniștească și să se regleze
singur, chiar și în condiții stresante.
Tradiția psihoterapiei corporale (reichiană) datează din anii 1920, când Wilhelm Reich,
student și coleg al lui Sigmund Freud, a observat cum reprimarea sentimentelor se reflectă în
inhibiții corporale. Somatoanaliza pleacă de la premisa că mintea și corpul sunt un tot unitar.
Emoțiile, senzațiile, impulsurile, mișcările și gândurile sunt părți interconectate ale experienței
corporale, care influențează viața internă a unei persoane, dar și comportamentul și relațiile cu cei
din jur.
Teoriile lui Reich au generat o multitudine de școli moderne ale psihoterapiei corporale:
bioenergia lui Alexander Lowen, Metoda Radix, energetica de bază, psihoterapia corporală
integrativă, anatomia emoțională, psihologia biodinamică, Hakomi, biosinteza.
Psihoterapia reichiană utilizează tehnici diverse, bazate pe respirație, atingere, mișcare, dar
și discuțiile terapeutice. Pacientul este ghidat să conștientizeze starea sa emoțională și
comportamentală, ascultând în același timp răspunsurile corporale. Astfel, reușește să-și dezvolte
acuitatea fizică și să înlocuiască tiparele nedorite cu comportamente sănătoase. Somatoanaliza
78
poate fi utilizată în tratarea tulburărilor de anxietate și depresive, pentru disfuncții sexuale,

probleme în relații, precum și pentru tulburări fizice: dureri de cap sau de spate.
X.1. INELELE REICHIENE
Reich introduce termenul de cuirasa (armură, platoșă) musculară și caracterială. Cea din
urmă reprezintă o stratificare, un soi de închistare a tuturor experiențelor trecute, a apărărilor puse
în acțiune. Caracterul este maniera de a fi specific a individului și de a exprima global tot trecutul
său. Se construiește treptat în copilărie. Odată pusă în acțiune, cuirasa caracterială închide copilul
și apoi adultul într-o rețea de reacții rigide și stereotipe și selecționează doar mesajele care nu-l pot
afecta.
Această cuirasa caracterială corespunde cuirasei musculare care, odată formată, nu poate
fi atinsă printr-o abordare pur psihică și verbală. Trebuie să învățăm clientul să reducă la maxim
comunicarea verbală pentru a permite exprimarea nonverbală.
Inele reichiene sunt: ocular, bucal, cervical, toracal, diafragmatic, abdominal și pelvian.
Inelul ocular – blocajele se manifestă prin tensiuni (apăsări, furnicături, amorțeli, dureri,
etc.) în zona orbitelor sau a pleoapelor în momentele de stres emoțional, oboseală la acest nivel,
tulburări de vedere, privire ezitantă sau tristă etc. Ele indică dificultăți de relaționare cu ceilalți,
teama de a-i fi descoperite defectele, tendința de a se complica inutil.
Lucrul cu blocul ocular – baleiajul ocular (ștergătorul de parbriz)
Durata - 15 minute până la deblocarea tensiunilor din acest inel.
Material- lanternă sau creion
 Se ia poziția culcat cu genunchii flexați, picioarele bine așezate pe sol și gura deschisă.
 Persoana trebuie să urmărească cu ochii punctul luminos sau vârful creionului care va fi
deplasat de terapeut, alternativ de la dreapta la stânga.
 Verificați dacă ochii urmăresc bine ritmul lanternei sau al creionului, într-o manieră
regulată și nu sacadată. Vedeți dacă fața prezintă sau nu tensiuni la nivelul frunții. Vedeți
dacă pacientul poate sau nu să adopte amplitudinea maximă a mișcării de la dreapta la
stânga fără să clipească prea des din ochi.
 Modificați ritmul și amplitudinea mișcării, efectuați și mișcări circulare și modificați
înălțimea obiectului față de ochi.
 Insistați ca respirația să se facă prin gura întredeschisă.
 Acest exercițiu produce adesea oboseală. El tratează poziția schizoidă a pacientului.
Emergența emoțiilor îl va face adesea pe acesta să plângă înainte de a ajunge la o relaxare
adevărată.
79
Inelul bucal – are legătură cu primul an de viață când s-a realizat matricea fuzională cu
mama. În primul an de viață copilul comunică cu gura, atunci când suge își „mănâncă” mama,
neexistând o demarcație psihologică între corpul mamei și al copilului (au fuzionat). Blocajele la
acest nivel se manifestă prin tensiuni la nivelul buzelor și maxilarului (gura încordată, pungă,
rigidă) în momentele de stres emoțional. Persoanele cu aceste blocaje sunt foarte posesive, nu pot
face demarcația psihologică între Eul lor și al celorlalți (tendința de a îngloba Eul celorlalți în al
lor), au dificultăți de comunicare (vorbesc prea puțin sau prea mult). Ca boli, manifestă tulburări
de alimentație și adicții.
Exerciții cu inelul bucal
1. Exercițiul peștelui
Durata: 15 minute.
Indicații – depresie anxioasă.
- Exercițiul constă în mimarea peștelui în apă și a sunetului apei.
- Se ia poziția culcat cu genunchii flexați, picioarele bine așezate pe sol și gura
întredeschisă.
- Persoana împinge buzele și bărbia în față aspirând aerul pe gura care se tuguie.
Expirația se face normal, relaxând gura.
Ochii rămân deschiși în tot timpul exercițiului.
- În cazul frustrării la alăptare acest exercițiu declanșează abreacții emoționale de
depresie și insatisfacție.
- O altă variantă a exercițiului cere pacientului să întindă brațele și să deschidă gura așa
cum ar face un bebeluș care cere să fie luat în brațe sau care cere hrană.
Exercițiul provoacă după 15 minute o relaxare reală.
2. Pisica
Durata: 15 minute
Indicații: în cazul caracterelor sado-masochiste pentru a se apropia de agresivitatea sa
(rădăcina agresării = apropierea) pentru a fi capabil să ia contact cu lumea (pulsiunea
de viață) să exprime agresivitatea de contact, să exprime agresivitatea creativității, să-
și arate dinții (zâmbetul = faza de socializare).
- Se ia poziția culcat cu genunchii flexați, picioarele bine așezate pe sol și gura deschisă.
- Verificați amplitudinea respirației pacientului și ajutați-l să o amplifice.
- Pacientul își arată dinții depărtând mult buzele, ca o pisică care scuipă, inspirând și
expirând pe nas.
- Se pune multă forță în expir.
80
Exercițiul poate face să apară multe expresii emoționale, furie reținută, hohote de râs
înghițite. După acest exercițiu pacientul poate experimenta expresia forței sale interioare regăsite
și inițial blocate.
Inelul cervical – blocajele se manifestă prin tensiuni în zona cefei în momentele de stres
emoțional. Ele indică angoase profunde (de moarte, de pierdere, de despărțire etc.).
Exercițiul cu inelul cervical
GÂTUL – partea externă și partea internă
Durata 15 minute :
Indicatii : exercițiu cu blocul oral eliberând spațiul gâtului și al vocii.
 Persoana își pune capul pe piciorul flectat al terapeutului sau pe genunchiul acestuia.Aveți
grijă ca terapeutul să se afle într-o poziție confortabilă.
 Dați la o parte tot ceea ce poate jena trecerea energiei.
 Masați în sens ascendent, de la baza gâtului până la bărbie.
 Insistați asupra plexurilor, a scobiturilor de deasupra claviculelor și a părților de sub
maxilare și bărbie.
 Aceste trei zone sunt adesea foarte încărcate și trebuie relaxate.
 Puneți pacientul să emită un sunet continuu care se va amplifica odată cu masarea zonelor
menționate.
 Permiteți și susțineți apariția gândurilor, amintirilor și emoțiilor persoanei.
Inelul toracal – blocajele se manifestă prin tensiuni în zona umerilor în momentele de stres
emoțional și au legătură cu agresivitatea ascunsă. Persoana este incapabilă să-și exteriorizeze
agresivitatea.
Exercițiul cu ceafa
Durata: 15 minute
Indicatii : exercițiul este puternic pentru că el mobilizează două blocuri : blocul oral și
blocul toracic. El ajută la unificarea persoanei relaxând gâtul și plexul.
Precauții : pentru persoanele care au artroză la gât, reduceți timpul sau susțineți ușor capul.
Pentru școala reichiană o stare bună de sănătate implică cei trei H: umilință, umor, umanitate. La
aplecarea capului apar multe lucruri legate de primul SUPRAEU, narcisic.
Există două SUPRAEURI: unul legat de gât, narcisic, Supraeul idealului de sine (subiectul
se teme de propria lui judecată îndreptată asupra lui) și al doilea Supraeul legat de bazin (subiectul
se teme de judecata celorlalți).
81
În abreacția care iese din travaliul gâtului găsim amintiri legate de situații de mortificare,
legate de lucruri pe care am dorit să le regăsim dar pe care nu le-am regăsit niciodată; faptul că
nu am fost niciodată satisfăcuți de sine, această situație a gâtului încordat este demonstrarea
narcisică a societății noastre în care fiecare vrea mereu să fie cu un centimetru mai sus ca celălalt,
vrea și mai mult , mereu mai mult; este o veritabilă situație de omnipotență, în totalitate narcisică:
subiectul își dă seama că aceasta nu s-a încheiat niciodată și că s-a angajat să trăiască mereu în
anxietate .
 Persoana se întinde astfel încât capul ei să rămână suspendat liber, având grijă ca el să nu
atingă solul.
 Gura este larg deschisă și ochii fixați în plafon.
 Dacă această poziție este dureroasă incitați persoana să emită sunete, împingând-o să
meargă până la capătul exercițiului și să nu abandoneze prea repede.
 Supravegheați respirația care trebuie să fie abdominală.
 După exercițiu, lăsați persoana să-și experimenteze senzațiile.
 Permiteți emergent cuvintelor pe această experiență trăită.
Inelul diafragmatic – diafragma este mușchiul respirației, iar blocajele la acest nivel se
manifestă printr-o respirație proastă, superficială sau prin palpitații, senzația de „inimă strânsă” în
momentele de intensitate emoțională crescută. Are legătură cu emoțiile și afectivitatea. Persoanele
au suferit pierderi ale obiectului afectiv, sunt în general emotive, le lipsește un bun control
emoțional (plâng ușor, se întristează repede etc.).
Exerciții cu inelul diafragmatic: mobilizarea umerilor, toracelui, brațelor, mâinilor și
abdomenului.
MOBILIZAREA TORACELUI
Durata: 5- 10 minute.
Indicații : deschiderea blocului toracic, exercițiu de încordare/destindere.
 Persoana în poziția de lucru bioenergetic: întinsă cu genunchii îndoiți și cu picioarele pe
sol.
 Persoana încearcă să închidă (ridice) umerii ca și cum ar vrea să blocheze toracele.
 Terapeutul exercită o presiune suficientă pentru a ajuta persoana să-și simtă forța.
 Relaxarea se face dintr-o dată.
MOBILIZAREA BRAȚELOR
Durata: 10 minute .
Indicații: exercițiu de încordare/destindere a brațelor și abandonare a controlului.
82
 Poziția de bioenergie, întins pe spate cu genunchii flectați și picioarele pe sol.

 Acelați exercițiu ca și cu umerii aplicând presiune de această dată asupra brațului și
antebrațului pacientului.
 Pacientul trebuie să opună o rezistență la presiunea terapeutului. Nu cu agresivitate sau
violent ci să găsească forța necesară pentru a face față acestei presiuni.
 Dacă pacientul strânge din dinți, strânge pumnii, se încruntă există în mod sigur un amestec
de forță și mânie. Încercați să disociați aceste două sentimente reluând exercițiul.
MOBILIZAREA MÂINILOR
Durata: 10 minute.
Indicații: eliberarea tensiunii din brațe, din mâini, eliminarea stazelor energetice din jurul
articulațiilor.
Recomandări: scoaterea inelelor, a ceasului, a tuturor lucrurilor care strâng încheietura
mâinii sau degetele.
 Începeți cu pumnul, degajând stazele energetice din jurul articulațiilor.
 Mobilizați fiecare deget masând spre vârful degetelor pentru a ajuta eliminarea
încărcăturii energetice reziduale.
 Masați toate degetele, dedesubt și lateral.
Adesea, acest exercițiu are ca efect permiterea acțiunii peristaltismului intestinal de
descărcare și deschiderea persoanei.
MOBILIZAREA ABDOMENULUI
Exercițiu global de relaxare a diferitelor blocuri energetice.
Durata: 15 minute .
Indicații: simțirea forței personale și relaxarea blocului abdominal.
 Respirați împingând expirația până la vârful degetelor de la picioare.
 Sprijiniți-vă pe picioare și faceti podul păstrând umerii pe sol.
 Terapeutul exercită asupra oaselor iliace o presiune ușoară dar suficientă pentru ca
pacientul să-și simtă forța.
 Faceți pacientul să-și mențină poziția.
 Fiți atenți la respirația ventrală a pacientului.
Notă : dacă respirația este sacadată asta semnifică prezența emoțiilor, ajutați-le să iasă la
suprafață.
83
Inelul abdominal – blocajele se manifestă printr-o trăire viscerală a emoțiilor: senzația de

„nod în stomac”, de furnicături etc. Psihologic ne semnalizează o ambivalență între dorința de
autonomie și dependență, dintre dependența de ceilalți și independență.
Exercițiul cu inelul abdominal
VÂSLAȘUL
Durata: 15 minute
Indicații: ajutarea relaxării blocajului abdominal și pelvian.
Contraindicații: hernia de disc.
 Persoana ia poziția de lucru bioenergetic.
 Ea își ia genunchii și îi aduce pe torace inspirând.
 Face mișcarea de deschidere a genunchilor la maximum, țânând picioarele strânse și apoi
le readuce pe abdomen expirând.
 Apoi trebuie respectat un moment de repaus pentru a obține o relaxare profundă.
 Se reia ciclul precedent în ritmul propriu al persoanei.
 Permiteți apariția senzațiilor, a emoțiilor blocate adesea în această zonă pelvină. Uneori
apar amintiri legate de naștere pentru femei, de violențe sau experiențe sexuale dificile.
Inelul pelvian – blocajele se manifestă printr-o rigiditate a bazinului, poziția de „câine cu

coada între picioare”, indică dificultatea de a se abandona trăirilor („lacher prise”), dorința de a
controla permanent.
Exercițiul cu inelul pelvian
Durata: 10-15 minute
Indicații: ajutarea relaxării blocajului pelvian.
 Persoana ia poziția de lucru bioenergetic.
 Se ridică bazinul pe inspir și se lasă deodată pe expir.
 Apoi trebuie respectat un moment de repaus pentru a obține o relaxare profundă.
 Se reia ciclul precedent în ritmul propriu al persoanei.
 Permiteți apariția senzațiilor, a emoțiilor blocate adesea în această zonă pelvină. Uneori
apar amintiri legate de naștere pentru femei, de violențe sau experiențe sexuale dificile.
Lucrul corporal este pur și simplu incluziunea corpului în terapie. Aceasta se face în diferite
moduri. Uneori, lucrul corporal te direcționează să devii conștient și să stai conectat la modul în
care corpul răspunde în acel moment. De care părți ale corpului ești cel mai conștient? Ce senzații
apar în acele părți ale corpului? De care părți ale corpului ești cel mai puțin conștient? Cum ai
descrie senzațiile din acele părți ale corpului? Lucrul corporal este utilizat pentru a aduce o mai
84
mare conștientizare a senzațiilor corporale și de a conecta acele senzații de sentimente și de

evenimentele istorice.
X.2. ANALIZA BIOENERGETICĂ
Analiza bioenergetică este o formă de psihoterapie corporală, derivată din teoriile

psihanalistului Wilhelm Reich (în speță, vegetoterapia) și dezvoltată de studentul său, Alexander
Lowen, pe care a definit-o în termeni foarte simpli ca fiind „o tehnică terapeutică care ajută
persoana să fie din nou împreună cu corpul său și să se bucure în cel mai înalt grad posibil de
viața corpului său”.
El consideră că noi toți interiorizăm restricțiile și cenzurile pe care părinții și societatea ni
le impun în numele „salvatoarei” educații, dar care au un singur efect scontat, indiferent de
principiile educației pe care o primim, și anume – „trădarea corpurilor noastre”.
Lowen explică astfel poziția sa: „această ființare sau întemeiere a corpului include... (pe
lângă sexualitate) funcții primare ca respirația, mișcarea, senzația și expresia de sine. O persoană
care nu respiră profund își reduce viața corpului său. Dacă nu se mișcă liber, își restrânge viața
corpului. Și dacă nu se simte liberă, își îngustează viața corpului. Iar dacă expresia de sine este
limitată, viața corpului său este limitată... Este adevărat că mulți oameni sunt inconștienți de
handicapurile corporale cu care lucrează, handicapuri care au devenit o a doua natură a lor, o parte
a modului lor obișnuit de existență în lume. Efectul este că mulți oameni trec prin viață cu un buget
limitat de energie și sentiment.”
Analiza bioenergetică a fost dezvoltată ca o metodă de tratament pentru persoanele cu
tulburări nevrotice (depresie, anxietate) și pentru cele cu probleme sexuale sau de relație. Din
cauza accesului la experiența corporală, este benefică pentru tratarea tulburărilor de personalitate
pre-verbale (cum ar fi cea narcisică sau borderline) și bineînțeles pentru tratamentul bolilor
psihosomatice, în special a celor funcționale. Oamenii fără tulburări pot urma analiza bioenergetică
pentru a descoperi o modalitate satisfăcătoare de a depăși o criză, de a accesa mai profund
sentimentele sau de a se bucura și de a fi creativi.
Interacțiunile fizice nu ar trebui să fie privite ca fiind același lucru cu atingerea. În afară de
intervențiile prin atingere cum este masajul, presiunea pe anumiți mușchi, susținerea fizică etc.,
există și alte intervenții corporale numeroase care nu implică atingerea corpului, de exemplu
invitația de a face anumite mișcări, de a adopta anumite posturi, de a se imagina pe sine în relație
cu obiecte de substituție sau ca un experiment de a interacționa cu terapeutul într-un fel anume.
Analiza bioenergetică îmbină terapia corporală, analitică și relațională cu abordarea
energetică, având ca obiectiv dezvoltarea conștientizării, exprimarea sentimentelor și
85
reechilibrarea fluxului energetic în corp. Mai mult decât eliminarea simptomelor, pacientul obține
o stare de spirit mai pozitivă și învață să se bucure de plăcerile vieții.
Analiza bioenergetică este o tehnică pentru:
1) Înțelegerea personalității în termeni corporali;
2) Îmbunătățirea tuturor funcțiilor personalității prin mobilizarea energiei reținute în
tensiunile musculare;
3) Creșterea capacității individuale de a experimenta plăcerea prin rezolvarea atitudinilor
caracteriale care au devenit structurate în corp și astfel interferează cu mișcările ritmice și
unitare.
Lowen vede această formă de terapie ca pe o „aventură în descoperirea de sine”. Spre
deosebire de alte forme de terapie, care pun accentul, în mod exclusiv și unilateral, doar pe minte,
bioenergetica pune accentul pe „cel mai important aspect al personalității, adică baza ei în
procesele corporale”. El afirmă că „procesele energetice ale corpului determină ceea ce se
întâmplă în minte, așa cum ele determină ce se petrece în corp”.
O cale de înțelegere a personalității este decodificarea limbajului corpului, aspectele care
trebuie urmărite fiind:
 expresiile și semnele corporale,
 expresiile referitoare la corp.
Din această perspectivă, conceptul de „suspendare” este foarte important în lectura
corpului deoarece el semnifică un blocaj emoțional: „Se spune că cineva a rămas suspendat/agățat
când este prins într-un conflict emoțional care îi imobilizează sau împiedică orice acțiune eficientă
de schimbare a situației. În asemenea conflicte există două sentimente opuse, fiecare blocând
exprimarea celuilalt. O fată agățată de un băiat este o bună ilustrare. Pe de o parte, ea se simte
atrasă de băiat și simte că are nevoie de el, iar pe de altă parte, îi este teamă de respingerea lui și
simte că va fi rănită dacă se mișcă înspre el. Incapabilă să meargă mai departe – din cauza fricii –
sau să se retragă – din cauza dorinței – ea rămâne complet suspendată. O altă persoană poate
rămâne agățată de o slujbă față de care nu este devotată, dar se teme s-o părăsească datorită
securității pe care o conferă. Cineva este agățat în orice situație în care sentimentele contradictorii
împiedică desfășurarea unei mișcări eficiente” (Beyer, 1997).
Suspendările pot fi conștiente sau inconștiente. Dacă o persoană este conștientă de conflict
dar nu-l poate rezolva se va simți suspendată în conflict și va trăi o stare de frustrare, mânie sau
confuzie, nemulțumire, deprimare etc. Dar, o persoană poate rămâne suspendată într-un conflict
care a apărut în copilărie și a cărui amintire a fost demult suprimată. În acest caz, persoana nu este
conștientă de suspendarea sa.
86
Orice suspendare, conștientă sau inconștientă, limitează libertatea unui individ de a se

mișca în toate sferele vieții, nu numai în cea a conflictului. Suspendările inconștiente se
structurează în corp sub forma unor tensiuni musculare cronice.
Aspectul cel mai important în înțelegerea apariției și funcționării suspendărilor este
ILUZIA, care nu este altceva decât o formă de suspendare mentală într-o imagine de sine
nerealistă. În general, nu se consideră că orice iluzie suspendă persoana. El este cuprins într-un
conflict insolvabil, între pretenții și realitate, pe de o parte, și încercarea de a îndeplini iluzia, pe
de altă parte. Persoana nu dorește să renunțe la iluziile sale deoarece aceasta ar însemna o
înfrângere pentru Eul său. El încă mai vede realitatea prin ochii unui copil disperat.
În ceea ce privește lectura corpului, sunt două modalități de a determina din expresia
corporală dacă o persoană este suspendată sau nu:
 să vedem cât de bun este contactul cu pământul. „A fi înrădăcinat” este opusul lui „a fi
suspendat”. A fi cu picioarele pe pământ este mesajul corporal care semnifică un bun
contact cu realitatea; înseamnă că persoana nu operează cu nici o iluzie conștientă sau
inconștientă.
Explicația bioenergetică a suspendării/plutirii este o retragere a energiei în partea
superioară a corpului (către mental), în detrimentul picioarelor și al tălpilor. În extazul
provocat de un eveniment special – de exemplu atingerea unui obiectiv important –
retragerea energetică din picioare și tălpi este parte dintr-o nevoie puternică de ridicare a
energiei și excitașiei înspre cap. Este acompaniată de o circulație sangvină
corespunzătoare, care înroșeșete fața și animă persona în totalitate.
 cineva poate vedea obiectiv (fizic) suspendarea prin ținuta/postura jumătății superioare a
corpului. Cea mai frecvent văzută suspendare de către Lowen este cea pe care a numit-o
„Umerașul”. Este aproape exclusiv masculină. Umerii sunt ridicați și în poziție de atac,
capul și gâtul înclinate înapoi. Brațele atârnă neglijent din încheieturi, iar pieptul este și el
ridicat. Lowen a numit această postură „umerașul” deoarece corpul arată de parcă ar fi
susținut de un umeraș invizibil. Umerii ridicați sunt o expresie a fricii. Umerii ridicați în
mod habitual înseamnă că persoana este blocată într-o atitudine de frică pe care nu o poate
lăsa deoparte din moment ce el nu este conștient de frica sa. În general, situația care a
cauzat frica este uitată, iar emoția suprimată. Când cineva este înfricoșat, calcă mai ușor.
Frica ridică de la pământ. Compensarea acestei atitudini de frică este să împingi capul
înainte ca pentru a confrunta amenințarea sau cel puțin să vezi dacă există o amenințare.
Suprimarea fricii duce la suprimarea furiei asociate. Din moment ce nu există nimic de care
să-mi fie frică, nu există nimic care să mă înfurie. Dar, sentimentele suprimate ies la suprafață
indirect.
87
Lowen consideră că există mai multe forme de suspendare, unele dintre ele fiind specifice
femeilor:
 „cocoașa văduvei” – o masă de țesut se acumulează chiar sub a 7-a vertebră cervicală, la
joncțiunea dintre gât, umeri și trunchi. După înfățișarea pe care o are, Lowen o mai numește
suspendarea de tip „cârlig de carne”, deoarece impresia este că un asemenea cârlig ar
produce o asemenea configurație. O asemenea cocoașă este produsă de îngrămădirea furiei
blocate. Trebuie precizat că ceea ce este blocată este exprimarea fizică a furiei, respectiv
lovirea, nu exprimarea ei verbală.
 „a fi plasată pe un piedestal” – corpul femeii arată de la pelvis în jos ca un piedestal, fiind
rigid și imobil, părând să servească doar ca bază pentru partea superioară a corpului,
femeia rămânând suspendată de moralitatea sexuală.
 „ștreangul” – este asociată cu structura de caracter schizoidă. Postura corpului seamănă cu
figura unui om care a fost spânzurat. Capul atâtnă ușor într-o parte, ca și cum legăturile cu
restul corpului ar fi rupte. În structura schizoidă există o ruptură în legătură cu funcțiile
capului sau între funcțiile Eului și ale corpului. Principala arie de tensiune la personalitatea
schizoidă este la baza craniului și această tensiune este cea care divizează unitatea
personalității. De fapt, tensiunea musculară din această zonă formează un inel la joncțiunea
dintre cap și gât care operează ca un ștreang.
 „crucea” – este o suspendare văzută ocazional la schizofrenici și borderline. Dacă i se cere
unei astfel de persoane să țină brațele întinse în lateral, poate fi surprins uneori de impresia
foarte puternică a unei posturi ce seamănă cu imaginile care îl arată pe Hristos crucificat
sau după ce a fost dat jos de pe cruce. Mulți schizofrenici se identifică puternic cu Hristos
și unii chiar delirează că ar fi Iisus.
Lowen sugerează terapeuților că „pentru a înțelege o persoană este de mare ajutor să-i citim
pe corp propria suspendare. Dar, dacă nu putem să-i descriem suspendarea doar uitându-ne la corp,
deoarece expresia ei nu a fost foarte clară, ceea ce putem ști cu siguranță este că orice persoană
care nu are picioare ferm înrădăcinate, din punct de vedere energetic, este suspendată și are
probleme emoționale nerezolvate”.
Exerciţiul de înrădăcinare şi vibraţie

Poziţia: picioarele depărtate la 25 cm cu vârful spre interior, sprijin în mâini, centrul de
greutate în picioare, genunchii flectaţi, capul cade, se respiră pe gură.
Durata: 1 minut.
Interpretare: tipul vibraţiilor: regulate, calme sau sacadate, violente sau absente.
88
Înrădăcinarea - Contactul dintre picioare şi sol se numeşte înrădăcinare (un curent de

excitaţie care traversează gambele spre călcâie şi sol). În sens larg, înrădăcinarea reprezintă
contactul dintre individ şi realitate. Persoana bine înrădăcinată se identifică cu corpul său, este
conştientă de sexualitatea sa şi orientată spre plăcere. A se înrădăcina înseamnă a se identifica total
cu natura sa animală, ceea ce înglobează şi sexualitatea. Pe măsură ce centrul de greutate se
deplasează de sus către bazin , iar picioarele servesc de suport energetic, vom simţi cum Sinele se
centrează la baza abdomenului (5 cm sub ombilic).
Pentru occidentali centrul este în cap. Doar 10% din mişcări sunt conştient dirijate, ceea ce
face să crească considerabil importanţa acestui centru bazal, instinctiv (comparaţia cu calul şi
călăreţul).
Exerciţiu: flectarea genunchilor
Poziţia: în picioare, 25 cm între picioare, în poziţia voastră obişnuită. Notaţi dacă genunchii
sunt tensionaţi sau relaxaţi, dacă picioarele sunt paralele sau orientate spre interior sau exterior.
Flectaţi lejer genunchii şi întoarceţi tălpile de maniera că picioarele sunt perfect paralele şi
orientate înainte, fără să ridicaţi călcâiele. Flectaţi, apoi încordaţi uşor de şase ori la rând genunchii,
apoi păstraţi 30 sec. poziţia şi respiraţi calm.
Interpretare: această poziţie vi se pare un pic naturală? Dacă da, poziţia voastră de stat în
picioare nu este corectă. Vă tremură gambele? Vă face rău acest lucru? Percepeţi că aveţi un
contact mai bun cu solul? Sunteţi conştient de supleţea pe care v-o dă genunchii când nu sunt nici
rigizi nici foarte contractaţi?
B) relaxaţi abdomenul
Interpretare: puteţi relaxa abdomenul? Rămâne relaxat sau revine? Simţiţi gambele
tremurând? Vă e teamă că nu vă vor susţine? Respiraţi abdominal?
Această modalitate terapeutică se bazează pe conceptul conform căruia o persoană este
corpul său, iar experiențele vieții înseamnă, de fapt, experiențe corporale. Postura, trăsăturile
musculare, respirația, motricitatea, expresiile și fluxul energetic pot dezvălui istoria emoțională a
unei persoane, precum și modalitatea în care aceasta se raportează la lumea exterioară. Limbajul
corpului arată dacă pacientul îți autosabotează sentimentul de împlinire în viață.
Terapeutul „citește” indiciile corpului despre starea emoțională a pacientului, rezonează cu
energia sa și simte emoțiile.
89
EXERCIȚII LOWEN PENTRU EXPRIMAREA CORPORALĂ A NEGAȚIEI

Exercițiul ,,Nu, nu vreau”
Descriere: Acest exercițiu se poate realiza pe o saltea sau pe un pat. Subiectul este în
poziția alungit. El va da lovituri puternice în saltea, mai întâi cu un picior apoi cu celălalt. Se
lovește cu tot piciorul și nu doar cu călcâiul. ,,Loviți salteaua succesiv întâi cu un picior, apoi cu
celălalt, ritmic: un picior se ridică când altul coboară. Încercați să executați mișcarea din șold și
nu doar din genunchi”.
1. Subiectul va striga ,,NU” la fiecare lovitură cu o voce fermă.
2. Subiectul va tipa ,,NU” prelung, acompaniindu-și vocea cu lovituri puternice.
3. Psihoterapeutul îl va determina să răspundă la următoarele întrebări:
- Corpul vostru a fost eficient? Unde ați simțit slăbiciunea corpului vostru?
- Vocea voastră a fost convingătoare, a fost ezitantă sau slabă?
- A existat o coordonare între voce și mișcări?
- Ați făcut exercițiul până ați ajuns la lovituri violente sau v-ați oprit?
Observații: Exercițiul permite subiecților timizi sau nonasertivi să-și exprime împotrivirea.
De asemenea, este foarte util pentru persoanele abuzate fizic sau verbal. Acest exercițiu poate fi și
în variantele de rostire a cuvintelor: ,,de ce?” sau ,,nu” în timpul realizării loviturilor de picioare.
,,De ce?” este o expresie mai semnificativă pentru majoritatea oamenilor în comparație cu ,,Nu”,
care fără îndoială a fost expresia cea mai frecventă în copilărie când nu aveau voie să pună întrebări
dacă primeau ordine de la părinții lor.
1. Puneți întrebarea ,,de ce?” în timp ce dați loviturile de picior. Dacă vocea capătă
intensitatea unui țipat înseamnă că emoțiile au atins apogeul lor. Subiecții se vor
simți epuizați sau relaxați după acest exercițiu.
2. Fiecare subiect își va dezvălui impresiile în grup, după terminarea exercițiului.
Exercițiul ,,Lovituri ritmice”

Descriere: Acest exercițiu are ca scop să dea impresia subiecților că gambele lor pot servi
ca organe de expresie. Se vor aplica lovituri de picior ritmice, ca în exercițiul precedent, dar cu
numărarea loviturilor. Fiecare lovitură a piciorului se numără separat. Limita este de 60 de lovituri.
Exercițiul se face de 2 ori. În fiecare zi se crește numărul de lovituri cu 10, iar când se ajunge la
200 se consideră exercițiul încheiat. Înainte de a executa acest exercițiu subiecții sunt rugați să se
gândească la ceva neplăcut (persoană, eveniment). Se va nota pe o scală de la 1 la 100 intensitatea
emoției negative. După finalizarea exercițiului subiecții vor renota intensitatea emoției resimțite
anterior.
90
Se va analiza în grup cum a fost influențată intensitatea emoției de acest exercițiu pentru
fiecare subiect în parte.
Observație: exercițiul poate fi dat ca temă pentru acasă, deoarece ajută atât la descărcarea
emoției negative în cazul persoanelor hiperexcitabile, cât și la creșterea încrederii în forțele proprii
pentru timizi.
Exercițiul ,,Lovituri cu brațele”

Descriere: Acest exercițiu este ușor de relizat. Subiecții vor adopta poziția alungit pe saltea,
genunchii flectați și tălpile sprijinite, pumnii strânși și ridicați deasupra capului. Brațele vor fi
coborâte pe lângă corp și în același timp se vor executa lovituri cu pumnii în saltea. La fiecare
lovitură se va striga ,,NU”. Se repetă de mai multe ori.
După executarea exercițiului, membrii grupului se adună în cerc unde vor răspunde la
următoarele întrebări:
 loviturile vi s-au părut reale?
 ați simțit că ați avut dreptul să ziceți ,,Nu”?
Se repetă exercițiul, dar spunând ,,Nu vreau” în loc de ,,Nu”. Împreună cu psihoterapeutul
se vor comenta diferențele.
Tehnicile corporale utilizate se adresează aspectelor energetice - percepția sinelui,
exprimarea și autocontrolul, prin mișcare și respirație. Unul dintre exercițiile utilizate pentru a
promova respirația și a elibera tensiunea este lovirea ritmică a unei grămezi de saltele cu o rachetă
de tenis sau cu pumnul. Respirația profundă poate duce la o simțire mai profundă și chiar la ieșirea
la suprafață a sentimentelor și amintirilor pierdute, ceea ce produce un efect de catharsis și
ancorează corporal pacientul în realitatea emoțională. Analiza bioenergetică eliberează corpul de
tensiunile musculare, sporește capacitatea de a relaționa la nivel intim, vindecă dificultățile sexuale
și învață pacientul să se simtă mai împlinit în relațiile cu cei din jur. Tendința, agresiunea, afirmația
– și confluența lor în sexualitate – sunt văzute ca forțe de salvare a vieții. Relația terapeutică oferă
un loc de siguranță în care începe vindecarea.
Se folosesc tehnici care abordează aspectul energetic al individului, incluzând percepția de
sine, auto-exprimarea și auto-posesia. Acestea includ, de asemenea, lucrul cu contactul cu corpul,
limitele, împământarea și înțelegerea tensiunilor musculare ca indicații de apărare somatică și
psihologică împotriva traumei din trecut.
91
XI. HIPNOZA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
XI.1. DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE HIPNOZEI
Hipnoza este o procedură în cadrul căreia o persoană, lucrând în domeniul sănătății sau în
cercetare, îi sugerează unui client, pacient sau subiect să manifeste schimbări în senzații, percepții,
gânduri sau comportament. În general, contextul hipnotic este stabilit printr-o procedură de
inducție. Cu toate că există mai multe inducții hipnotice diferite, mare parte din ele includ sugestii
pentru relaxare, calmare și o stare de bine. Instrucțiunile pentru a-și imagina sau de a se gândi la
experiențe plăcute sunt, de asemenea, incluse frecvent în inducțiile hipnotice.
La momentul actual, definiția hipnozei elaborată de Asociația Psihologilor Americani
(APA) este cea mai agreată definiție: „Hipnoza implică aplicarea unei proceduri prin intermediul
căreia i se explică subiectului faptul că i se vor administra anumite sugestii pentru a-l ajuta să
trăiască o serie de experiențe de tip imaginativ. Hipnoza presupune faptul că o persoană
(subiectul) va fi ghidată de o altă persoană (hipnotizatorul) să răspundă la sugestii care aduc
modificări ale unor experiențe subiective ce vizează percepțiile, senzațiile, emoțiile, gândurile și
comportamentele. Persoan își poate însuși o tehnică de autohipnoză care presupune
administrarea sugestiilor respective de către hipnoterapeut” (Holdevici și Crăciun, 2017).
Oamenii răspund în moduri diferite la hipnoză. Unii își descriu experiența ca o stare
modificată de conștiință. Alții descriu hipnoza ca pe o stare normală de atenție concentrată, în care
se simt calmi și relaxați. Indiferent de măsura în care răspund la ea, majoritatea oamenilor descriu
experiența ca fiind foarte plăcută.
Unii oameni răspund foarte ușor la sugestiile hipnotice, iar alții mai greu. Abilitatea unei
persoane de a avea sugestii hipnotice poate fi inhibată de frici sau griji ce apar în urma unor păreri
preconcepute, greșite, destul de răspândite (miturile despre hipnoză). Contrar unor descrieri ale
hipnozei din cărți, filme sau la televizor, persoanele care au fost hipnotizate nu își pierd controlul
propriului comportament. În mod normal, ele rămân conștiente de cine sunt și unde sunt și, în afara
cazului în care amnezia a fost sugerată, își amintesc ceea ce a reieșit în urma hipnozei. Hipnoza
face mai ușor pentru pacienți să experimenteze sugestii, dar nu-i forțează pe aceștia să aibă unele
experiențe.
Stare modificată a conștiinței este un concept folosit de unii oameni de știință și de
majoritatea specialiștilor în hipnoza clinică pentru a sugera faptul că hipnoza produce o stare
diferită de starea de veghe, de starea de somn, de unele stări ale meditației, etc. Hipnoza este o
92
stare modificată de conștiință în care mintea noastră inconștientă este mult mai deschisă și mai
receptivă la sugestii decât în starea obișnuită, de veghe.
Hipnoza este o stare complet naturală, fiecare dintre noi fluctuând între diferite niveluri de
conștiință de-a lungul unei zile obișnuite (inclusiv stări hipnotice) și absorbind informații atât
conștient cât și subliminal.
În hipnoza terapeutică scopul hipnoterapeutului este să ajute în obținerea acestei stări, în
păstrarea ei o perioadă de care este nevoie și să coordoneze clientul în a-și folosi imaginația pentru
a atinge obiectivele terapiei.
Milton Erickson și Ernest Rossi, în cartea Hipnoterapia, publicată în anul 1979, afirmau:
„Noi vedem hipnoterapia ca pe un proces prin care îi ajutăm pe oameni să-și utilizeze propriile
lor asociații mentale, amintirile și potențialul vieții lor pentru a-și îndeplini propriile lor scopuri
terapeutice”.
Sugestia hipnotică poate facilita utilizarea abilităților și potențialelor care există deja în
interiorul persoanei dar care rămân neutilizate sau insuficient dezvoltate din cauza unei lipse de
formare sau de înțelegere. Hipnoterapeutul explorează cu atenție individualitatea pacientului
pentru a descoperi ce lecții de viață, ce experiențe și ce abilități mentale sunt disponibile pentru
rezolvarea problemei. Terapeutul facilitează apoi o abordare a experienței transei în care pacientul
poate utiliza aceste răspunsuri interne personale pentru a-și îndeplini obiectivele terapeutice.
În hipnoză, Erickson și Rossi (1979) utilizau o abordare ce poate fi văzută ca un proces
compus din trei stadii :
1. perioada de pregătire în timpul căreia terapeutul explorează repertoriul experiențelor de
viață ale pacienților și facilitează cadre constructive de referință pentru a orienta pacientul
către schimbarea terapeutică;
2. activare și utilizare a propriilor abilități mentale ale pacientului în timpul perioadei de
transă terapeutică;
3. atenta recunoaștere, evaluare și ratificare a schimbării terapeutice care se produce.
Psihoterapia hipnotică este pentru pacient un proces de învățare, o procedură de reeducare.
Rezultatele eficace din psihoterapia hipnotică sau din hipnoterapie derivă numai din activitățile
pacientului. Terapeutul nu face altceva decât să stimuleze pacientul să intre într-o activitate,
deseori fără să știe care va fi acea activitate, iar apoi ghidează pacientul și manifestă raționamentul
clinic pentru a determina cât de mult trebuie făcut pentru a obține rezultatele dorite. Cum să
ghideze și cum să facă raționamentul rămâne problema terapeutului, în timp ce sarcina pacientului
este să învețe prin propriile sale eforturi să-și înțeleagă într-o manieră nouă experiența sa de viață.
Această reeducare se produce, bineînțeles, numai în termenii experienței de viață a pacientului, a
93
înțelegerii lui, a amintirilor, atitudinilor și ideilor sale, și nu depinde de ideile și părerile

terapeutului.
XI.2. CONCEPȚII ERONATE ȘI MITURI REFERITOARE LA HIPNOZĂ
Din perspectiva I. Holdevici și B. Crăciun (2017) există următoarele concepții eronate și

mituri legate de hipnoză:
 Hipnoza nu are un caracter științific
Mulți consideră că rezultatele obținute de cei care au beneficiat de hipnoză sunt datorate
relaxării sau efectului placebo și că aceasta nu se bazează pe date științifice. Însă, există numeroase
studii, începând cu anii ’50, care au demonstat științific rezultatele hipnozei. Astfel, un raport din
anul 1996 al Institutului Național de Sănătate din Statele Unite a arătat faptul că există dovezi
incontestabile în legătură cu aplicarea hipnozei în reducerea durerii la pacienții cu afecțiuni
oncologice.
 Hipnotizatorul deține un control total asupra clientului
Hipnoza de estradă prezintă subiectul hipnotizat ca fiind o persoană vulnerabilă, aflată sub
controlul hipnotizatorului. În realitate însă, inducția și adâncirea transei reprezintă un demers de
colaborare între client și terapeut, acesta din urmă ghidându-l pe client să se concentreze asupra
celor sugerate, clientul putând ieși din această stare oricând dorește. Hipnoza este un joc al
cooperării dintre hipnoterapeut și client în scopul inițierii unei schimbări terapeutice.
 Hipnoza reprezintă un demers periculos
„Voi putea să revin din hipnoză?” este întrebarea care îi preocupă pe mulți clienți.
Realitatea clinică a evidențiat că o ședință de hipnoză are un caracter limitat în timp,
hipnoterapeutul fiind cel care va anula transa și se va asigura de faptul că subiectul și-a revenit
complet. În cazul în care clientul va adormi în timpul hipnozei, acesta se va trezi într-o stare
obișnuită.
Există totuși activități, cum ar fi șofatul, manevrarea unor utilaje sau alte activități care
presupun concentrarea totală a atenției asupra acestora, în care nu este recomandat clienților să
asculte înregistrări cu inducții hipnotice.
 Hipnoza înseamnă somn
Deși relaxarea face parte adesea din cadrul inducției hipnotice, hipnoza nu se confundă cu
somnul. Studiile electroencefalografice indică faptul că undele cerebrale din timpul hipnozei sunt
unde alfa, somnul fiind caracterizat prin prezența unor unde mai lente. Clientul nu doarme atunci
când este hipnotizat. El este conștient de tot ceea ce i se întâmplă și se supune în toată perioada
94
transei hipnotice însă va fi atât de confortabil relaxat încât va „aluneca” permanent între diferite
stări de conștiință. Mintea lui incoștientă este activă în permanență.
 Majoritatea oamenilor nu pot fi hipnotizați
Studiile au evidențiat faptul că aproape orice individ obișnuit capabil să își concentreze
atenția și să urmeze anumite instrucțiuni poate învăța să intre în transa hipnotică. Excepție fac
persoanele cu tulburări psihice care nu pot să se concentreze sau nu înțeleg anumite instrucțiuni
verbale.
La acest capitol ar mai putea fi introdus un mit extrem de răspândit față de hipnoză, și
anume: „Voi spune secrete despre mine în timpul hipnozei?” NU, în hipnoză clientul nu poate fi
determinat/forțat să spună sau să facă nimic din ceea ce nu vrea să facă. El are controlul complet
al situației. Dacă nu ar fi așa, înseamnă că ar fi foarte simplu pentru polițiști, anchetatori de toate
felurile să inducă „clienților” lor o stare de hipnoză, cu ajutorul unui hipnoterapeut, în care să afle
tot ceea ce îi interesează. Hipnoza nu cauzează „compulsia” de a spune „totul”. De fapt, în cele
mai multe din sesiunile de hipnoză, clienții vorbesc foarte puțin, fiind relaxați și ascultând vocea
hipnoterapeutului.
XI.4. TEHNICI DE INDUCȚIE HIPNOTICĂ
Holdevici și Crăciun (2017) consideră că în hipnoza clasică inducția hipnotică reprezintă

un demers prin intermediul căruia terapeutul nu face decât să în ghideze pe client să intre mai ușor
într-o stare modificată de conștiință, în timp ce hipnoza ericksoniană pune un accent mai mare pe
utilizarea unor metafore, precum și pe comportamentl natural al clientului și pe modul în care
acesta intră într-o stare de autohipnoză.
Cele două autoare prezintă o serie de tehnici de inducție hipnotică, și anume:
 Inducția prin intermediul rulării globilor oculari – terapeutul trebuie să se asigure de
faptul că persoana hipnotizată nu poartă lentile de contact, caz în care acest tip de inducție
hipnotică este contraindicat.
 Inducția prin intermediul relaxării – relaxarea pornește de la cap spre picioare.
 Inducție metaforică: coborârea unei scări.
 Inducția prin fixarea privirii – terapeutul îi va cere clientului să fixeze o țintă care poate
fi un punct pe perete sau pe tavan. Este de preferat ca ținta să fie plasată mai sus de linia
privirii pentru ca fixarea acesteia să producă o anumită încordare la nivelul ochilor.
Fiecare din aceste tehnici de inducție implică un anumit instructaj. În cazul în care clientul
nu a mai fost hipnotizat și nu a mai practicat nici un exercițiu de relaxare, terapeutul îi explică
95
clientului la ce să se aștepte, afirmând faptul că transa seamănă cu reveria diurnă. În timpul acesteia
subiectul va fi deplin conștient și va auzi tot ce se petrece în jurul său.
Vom exemplifica mai jos instructajul de inducție metaforică: coborârea unei scări (Lynn și
Kirsch, 2011 apud Holdevici și Crăciun, 2017):
„Adoptați o poziție comodă, așezat pe fotoliu cu capul și brațele sprijinite de brațele
fotoliului. Închideți ochii. Imaginați-vă acum că vă aflați în zona de sus a unei scări cu 10 trepte.
Atunci când veți ajunge la baza scării, veți descoperi cât de relaxat, destins și în deplină siguranță
veți fi. La un moment dat vă voi cere să vă imaginați cum coborâți scara, treaptă cu treaptă. Eu voi
număra de la 1 la 10...și odată cu fiecare număr vă veți imagina cum coborâți o treaptă și încă o
treaptă.
Inspirați calm, liniștit, o expirație prelungită...Inspirați și expirați...
Odată cu fiecare expirație vă relaxați tot mai mult...vă imaginați cum coborâți treaptă cu
treaptă și, pe măsură ce coborâți, corpul se relaxează tot mai mult...pe măsură ce coborâți... o
treaptă și încă o treaptă, corpul se relaxează tot mai mult... Tot mai mult... În acest moment nici
dumneavoastră, nici eu nu știm cât de mult vă veți relaxa, cât de profundă va fi relaxarea, dar acest
lucru nu are importanță... Ceea ce este important este să vă simțiți bine, confortabil, destins... În
siguranță...
Eu voi începe să număr și, în timp ce voi număra, vă veți imagina cum coborâți o treaptă
și încă o treaptă... Către o stare de relaxare tot mai profundă, tot mai odihnitoare, calm... Relaxat,
în deplină siguranță...
Adevărul este că nu aveți mare lucru de făcut... Ascultați vocea mea și lăsați-vă condus de
aceasta.
1 – coborâți o treaptă și lăsați picioarele să se relaxeze în timp ce coborâți... Simțiți cum
starea de calm vă cuprinde tot mai mult, și mai mult...
2 – lăsați picioarele să se destindă, să se relaxeze. Sunteți mai relaxat decât atunci când
dormiți sau nici nu v-ați gândit la asta. Vă relaxați tot mai mult, tot mai profund, trăind o stare de
calm, încredere, siguranță.
3 – ați ajuns la cea de-a treia treaptă, coapsele devin tot mai relaxate, tot mai relaxate. Vă
relaxați tot mai mult, odată cu fiecare expirație... picioarele devin tot mai relaxate, tot mai grele,
tot mai relaxate...
4 – relaxați zona inferioară a corpului... Bazinul, abdomenul... Sunteți din ce în ce mai
relaxat... Sunteți atât de relaxat ca atunci când sunteți gata să adormiți sau atunci când v-ați trezit
dintr-un somn odihnitor.
5 – ați coborât deja 5 trepte... Sunteți la jumătatea drumului. Simțiți o stare de relaxare la
nivelul toracelui și al spatelui... Ați dori să experimentați un nivel mai profund de hipnoză, în care
96
să deveniți receptiv la imagini și teme noi, simțindu-vă în același timp relaxat, dar în deplin control,
conștient de disponibilitățile latente ale ființei dumneavoastră, disponibilități care trebuie doar
descoperite și activate.
Sau vă simțiți bine în starea în care vă aflați deja și doriți să mențineți starea de bine... de
liniște și de calm? Trebuie să faceți doar ceea ce doriți să faceți, nimic mai mult...
6 – mai coborâți o treaptă, starea de relaxare, calm, liniște, destindere vă cuprinde partea
superioară a corpului... Toracele, spatele, tot corpul...
7 – mai coborâți o treaptă și simțiți cum brațele se relaxează tot mai mult. Sunteți calm și
relaxat și nimic nu vă tulbură liniștea... Parcă timpul se scurge mai încet, tot mai încet...
Sunteți pregătit să vă relaxați și mai profund și mai adânc? Să vă simțiți tot mai calm, mai
destins, în deplină siguranță? Nu este important cât de profund vă relaxați, că cât de bine și de
confortabil vă simțiți...
8 – mai coborâți o treaptă. Curând veți ajunge la locul unde vă veți simți profund și deplin
relaxat... Înspirați și expirați lent, în timp ce vă simțiți tot mai relaxat... Tot mai destins, tot mai
relaxat... Curând veți ajunge în locul acela special, în care veți fi deplin relaxat, în contact cu
propria persoană...
9 – ați coborât 9 trepte. Brațele, umerii, gâtul, ceafa, obrajii, maxilarele, ochii, fruntea, toți
mușchii feței sunt tot mai relaxați, tot mai destinși... Vă aflați într-o stare de destindere și reverie
și poate nu vă gândiți la nimic...
10 – ați ajuns la final. Sunteți atât de profund relaxat, atât de calm, atât de destins... Vă
simțiți relaxat, liniștit... În deplină siguranță...”
După această inducție a transei hipnotice se continuă cu o modalitate de soluționare a
problemei, utilizându-se o metaforă sau o poveste.
Jones (2014 apud Holdevici și Crăciun, 2017) este de părere că înainte de a trece la inducția
hipnotică terapeutul va trebui să culeagă informații de la client, informații din care să reiasă
povestea lui de viață, respectiv problema cu care se prezintă la terapie.
Receptivitatea cientului la hipnoză depinde mai mult de abilitățile, atitudinile și expectațiile
acestuia decât de calitățile terapeutului sau de tehnica de inducție hipnotică utilizată. De aceea,
terapeutul ar trebui să acorde o mai mare importanță pregătirii clientului pentru hipnoză, creându-
i acestuia un set de expectații pozitive. Acest lucru presupune stabilirea unei alianțe terapeutice
puternice, demitizarea hipnozei, explicarea modului în care funcționează aceasta, precum și
demonstarea faptului că experiențe asemănătoare cu hipnoza pot să apară și în afara inducției
hipnotice.
97
XII. PSIHOTERAPIA POZITIVĂ - O ALTFEL DE ABORDARE

A PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
XII.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Intervenția terapeutică, indiferent de metoda individuală folosită, reprezintă în cele din

urmă o încercare de a-i mijloci persoanei care o solicită o deosebirerafinată, potrivită cu situația
sa, care să îi permită să se comporte în conformitate cu cerințele unei situații legate scopurilor sale.
Psihoterapia Pozitivă sau analiza diferențială are o istorie scurtă, dar un trecut îndepărtat.
Nossrat Peseschkian, încă din 1968, a lucrat la realizarea acestei noi metode de psihoigienă și
psihoterapie, munca lui sprijinindu-se pe fundamentul unei experiențe solide acumulate în practica
terapeutică de orientare psihodinamică.
Scopul psihoterapiei pozitive este să rafineze și să amplifice abilitatea individuală de a
opera distincții în domeniul capabilităților actuale.
Cuvântul „pozitiv” este utilizat, de obicei, ca o categorie morală. Dincolo de judecata de
valoare desemnată ca „pozitivă”, aceasta depinde de sistemul de valori pe baza căruia se stabilesc
standardele „binelui” și „răului”. „Pozitivul”, în conformitate cu termenul latin „positum”, se
referă la ceea ce este dat, la factualitate. Faptele și lucrurile date nu sunt doar conflictele și
tulburările, ci și capacitățile înnăscute ale fiecărei ființe omenești. În acest sens, psihoterapia
pozitivă caută să facă diferența dintre comportamentele critice și capacități
Dar, ce înseamnă analiza diferențială? În opinia lui Peseschkian (2007), diferențiere
înseamnă deosebire și este o capacitate umană care se dezvoltă atât din punct de vedere fizic, cât
și psihic și social. Omul se dezvoltă în primul rând prin diferențierea sa fizică față de tot ceea ce-l
înconjoară. Și în perioada de după naștere are loc în continuar o diferențiere fizică. Apare totuși și
o altă dimensiune evolutivă mai vizibilă care se raportează la trăiri, la prelucrarea evenimentelor
și la comportament. Pe lângă maturizarea fizică există alte două modalități diferențiale de bază în
domeniul psihosocial: diferențierea emoțională și diferențierea percepției, științei și a capacității
de performanță.
O trăsătură esențială a modelului terapiei analitice diferențiale este aceea că educația și
self-help-ul sunt parte integrantă din psihoterapie. Psihoterapia ca formă de reeducare se referă în
mod direct la ceea ce s-a format și învățat prin educație. Cu ajutorul self-help-ului, pacientul este
încurajat să joace rolul unui partener activ, nemaifiind cel care „suportă ceva”.
Self-help-ul începe din perioada timpurie a creșterii copilului, când părinții și educatorii se
gândesc la consecințele pe care le pot avea metodele lor educative. De multe ori, nu evenimentele
98
majore sunt cele care duc la dezvoltarea unor tulburări psihice la copil, ci „rănile” emoționale mici,
dar frecvente, ce pot sta la baza formării unor trăsături de caracter incriminabile pentru apariția
conflictelor individuale. Dacă o mamă se plânge tot timpul de cât de dezordonat este copilul ei,
nici ea, nici copilul nu vor avea parte de vreun beneficiu. În această situație, ar fi mult mai bine să
conștientizeze modalitatea în care copilul și-a dezvoltat propriul simț al ordinii. Mama ar trebui
să-și dea seama că oamenii au concepții diferite în legătură cu ordinea. Pentru copil ar fi bine să
nu fie criticat, ci să i se spună și să i se arate cum să se comporte mai bine.
Analiza diferențială începe cu abordarea capacităților actuale ca surse potențiale de
dezvoltare, dar și de conflict.
Dacă analizăm conflictele psihice și pe cele sociale, pot fi identificate două arii de conflict,
și anume:
 conflictul actual – este denumirea dată situațiilor conflictuale declanșate direct de
probleme presante, cum ar fi: cerințe excesive la serviciu, dispute maritale, probleme cu
copiii sau cu părinții și probleme de natură interpersonală;
 conflictul bazal – se referă la experiențele pe care le-a avut persoana pe parcursul
dezvoltării sale și, mai ales, în copilărie. Aceste experiențe, care poartă amprenta educației,
apar în atitudini durabile, expectanțe, susceptibilitatea la conflict, praguri-limită ale
conflictului.
Conflictele nu apar din senin, ci au propriul istoric de dezvoltare.
Psihoterapia Pozitivă oferă noi aspecte în înțelegerea naturii umane. Luând în considerare
aspectele transculturale, nu doar oferind o bază de înțelegere a conflictelor individuale, această
metodă de psihoterapie are un impact extraordinar asupra problemelor urgente ale omenirii (de ex.
problema imigrației, problemele sociale ale țărilor în curs de dezvoltare, relațiilor interculturale,
căsătoriile transculturale, prejudecăți).
Există nouă teze ale Psihoterapiei Pozitive, și anume:
1. Principiul auto-ajutorării: Cuvântul pozitiv din denumirea metodei derivă din cuvântul
positum, care înseamnă ceea ce este faptic și dat. Conflictele, tulburările pe care le au
pacienții nu sunt singurele lucruri faptice, date. Pacientul are cu sine și capacitatea de a
face față conflictelor. Pacientul suferă nu doar de tulburarea sau conflictul în sine, ci și din
cauza sentimentului de lipsă de speranță pe care îl generează un diagnostic. În cadrul
Psihoterapiei Pozitive pacientul învață să renunțe la rolul de pacient și să devină terapeut
pentru sine, precum și pentru mediul din care provine.
2. Teoria microtraumelor: Această abordare se centrează pe dinamica conflictului și pe
conținutul conflictelor. Experiențele traumatice cu care s-a confruntat individul de-a lungul
vieții sale, zi de zi, conduc la descrierea patologiei. În paralel, Psihoterapia Pozitivă a
99
dezvoltat un chestionar de evaluare a conținutului conflictelor (Inventarul analitic

diferențial - IAD). Acest chestionar poate fi aplicat individual, pacientului sau familiei.
Baza teoretică a acestui instrument este reprezentată de teoria conținutului conflictului.
3. Aspectele transculturale: Cadrul transcultural este baza Psihoterapiei Pozitive și Terapiei
Pozitive de Familie. Această abordare oferă posibilitatea de a analiza o persoană atât ca
entitate individuală, cât și din punct de vedere al grupului din care provine. Fiecare
persoană este influențată de cadrul cultural în care a crescut. În plus, familia în care a
crescut fiecare dintre noi ne influențează în modul în care percepem viața. Toate aceste
influențe determină modul în care o persoană devine o entitate unică. Această unicitate
poate la rândul său să determine probleme intra- și interculturale între o persoană și semenii
săi.
4. Unicitatea fiecărei persoane: Terapia trebuie să ia în considerare nevoile pacientului și să
se adapteze la unicitatea reprezentată de fiecare pacient în parte. Având un caracter
universal, Psihoterapia Pozitivă vede boala mai mult decât o simplă trăsătură individuală.
Boala reprezintă, de asemenea, calitatea relațiilor în cadrul familiei și societății de unde
provine pacientul.
5. Concepte, mituri, povești orientale și înțelepciune populară: Toate acestea sunt utilizate
cu scop terapeutic astfel incluzând în procesul terapeutic utilizarea intuiției și a imaginației.
Poveștile, care pot fi utilizate ca mediator între terapeut și pacient, sunt un instument foarte
important. Putem sugera prin intermediul lor o schimbare a poziției și a punctului de vedere
ale pacientului, fără a ataca sau a devaloriza concepția și valorile care îl ghidează în viață
pe pacient. Această schimbare de poziție permite, în final, pacientului să vadă că există și
alte puncte de vedere legate de propria problemă, să reinterpreteze problema pe care o are
și să se proiecteze în viitor ținând cont de actuala interpretare.
6. Terapia Pozitivă de Familie: Cu toate că familia stă în cetrul atenției, terapia nu se oprește
la a vedea familia ca singura unitate terapeutică. Mai mult, membrii familiei sunt văzuți
atât individual, cât și împreună, luând în considerare factori sociali relevanți pentru
tratament. În final, pacienții sunt încurajați să utilizeze instrumentele Psihoterapiei Pozitive
pentru a da o nouă formă mediului în care conviețuiesc.
7. Terminologia: Terminologia utilizată în Psihoterapia Pozitivă a fost astfel dezvoltată încât
să poată fi înțeleasă de oricine, indiferent de clasa socială, educație etc.
8. Concepția de bază: Psihoterapia Pozitivă oferă o concepție de bază pentru tratarea oricăror
boli, tulburări sau conflicte.
100
9. Aspectele metateoretice: Psihoterapia Pozitivă oferă un concept comprehensiv conform

căruia metode și tehnici diferite de psihoterapie pot fi utilizate complementar având ca unic
scop ajutorarea pacientului.
Metodologia Psihoterapiei Pozitive porneşte de la credinţa că dificultăţile personale dintr-
un anumit moment sunt strâns asociate cu însăşi soluţia la conflictul din acel moment. Soluţia
conflictului duce la descoperirea capacităţilor implicate, la înţelegera modului în care sunt
implicate şi la găsirea motivului pentru care echilibrul a fost pierdut. Această abordare oferă
posibilitatea persoanei să descopere un nou echilibru dinamic, să restabilească balanţa celor patru
arii şi să progreseze spre dezvoltarea unei contiinţe identitare mai profunde şi spre maturitate
emoţională şi relaţională.
XII.2. MODELUL BALANȚEI
Teoria microtraumei din Psihoterapia Pozitivă enunță că fenomenul patogen se naște nu

numai din experiențele traumatice pe care le experimentează individul, ci și din „frecușurile”
zilnice, adică mici ciorovăieli, indispoziții etc.
Pentru Psihoterapia Pozitivă, în cazul conflictului, accentul se pune deopotrivă pe proces
(cum s-a întâmplat un oarecare eveniment?), dar și pe conținut (ce s-a întâmplat în acel caz?).
Atunci când avem probleme sau ne confruntăm cu necazuri există patru arii unde ne regăsim cel
mai bine și ne dezvoltăm propriile mijloace de coping (adică evadăm mai mult într-o arie în
defavoarea alteia în funcție de mecanismele noastre de apărare, de structura psihică, temperament
etc.
Aceste arii formează în Psihoterapia Pozitivă, modelul Balanței, care cuprinde aria
corp/simțuri, realizări/muncă, contacte, viitor/fantezie. Bunăoară, într-o familie, unul dintre părinți
dorește să evite prezența celuilat membru și se retrage în muncă sau preferă să iasă cu prietenii în
oraș, deci în aria contactelor, sau se pierde ore întregi în visare cu ochii deschiși, pierzând contactul
cu prezentul, iar copilul, încercând să facă față situației, somatizează și pare că tot timpul este
bolnav.
101
Atunci când avem o problemă, când suntem trişti, împovăraţi sau neînţeleşi, când trăim în
tensiune constantă sau nu vedem niciun sens al vieţii, ne putem exprima aceste dificultăţi prin
intermediul unuia dintre cele patru domenii ale vieţii şi acestea devin şi modalităţi de rezolvare a
conflictelor, respectiv prin: evadare în boală, evadare în muncă, evadare în contacte, evadare în
fantezie. Ideea acestui model din Psihoterapia Pozitivă este să-l facă pe pacient constient de aria
în care investește prea mult (în exces, mai bine zis abuzează) sau este lapidar (adică investește
foarte puțin în defavoarea altor arii), și ce poate face în respectiva arie.
Exemplu: Într-o situaţie de viaţă stresantă, de exemplu la apariţia primului copil în cuplul
tinerilor căsătoriţi, tatăl (ca metodă de rezolvare a noii situaţii pe care nu ştie cum să o gestioneze
şi a conflictelor interioare sau exterioare asociate) evadează în muncă (petrece mai mult timp la
locul de muncă, considerând că există probleme urgente şi un stres adiţional de la o vreme
încoace), mama reacţionează prin retragere şi evadare în fantezie (renunţă la contacte şi se retrage
folosind excesiv internetul - reţele de socializare, jocuri, etc.). Iar copilul, pentru că vine pe lume
competent din punct de vedere emoţional şi simte frustrările părinţilor care au efecte şi asupra
capacităţii lor de a avea grijă de el, trage semnale de alarmă prin corp - somatizare (fie mănâncă
excesiv de mult, fie vomită ceea ce mănăncă. Acesta nu ştie încă să vorbească şi să numească
problemele sau frustrările pe care le resimte, dar este capabil totuşi să le arate părinţilor că
tensiunea dintre ei (fie că se manifestă prin conflict deschis, prin tensiune muşamalizată) îl
afectează.
Putem ușor trage concluzia că tatăl reacționează prin refugiu în muncă (aria realizare),
mama reacționează prin retragere și, deci, prin evitarea contactelor sociale (aria contacte), copilul
102
reacționează prin acuze fizice (aria corp), iar aceste reacții diferite pot să conducă la probleme de
comunicare.
XII.3. CAPACITĂȚI ACTUALE (CAPACITĂȚI PRIMARE ȘI

CAPACITĂȚI SECUNDARE)
Căutând soluţii la problemele apărute în întâlniri transculturale şi dorind să îmbunătăţească

metodele psihoterapeutice, Nossrat Peseschkian s-a concentrat pe găsirea de răspunsuri la
următoarele două întrebări: Ce au toţi oamenii în comun? Şi cum sunt ei diferiţi?
După o analiză transculturală a rezultat formularea unui set de aşa-numite capacităţi
actuale, o grilă prin care conceptele, normele, valorile, patternurile comportamentale, motivele şi
punctele de vedere care sunt valide într-o anumită cultură, şi deci influente în socializarea
individului, pot fi abordate.
Inventarul capacităţilor actuale reprezintă un instrument de examinare sistematică a
conţinutului educaţional şi de formare a unui individ, cât şi identificarea conflictelor interioare şi
interrelaţionale. Conţinutul ariilor în care se manifestă conflictul poate fi astfel abordat şi
revitalizat atrăgând după sine o schimbare a perspectivei personale, care constituie baza începerii
lucrului terapeutic.
Aceste capacități sunt de fapt niște norme psihologice, transpuse în comportamente, și care
pot fi grupate în două categorii: capacități primare și capacități secundare.
XII.3.1. CAPACITĂȚI PRIMARE

Capacitățile primare sunt legate de capacitatea de a iubi. Ele se formează încă din prima
zi de viață prin legăturile/contactele cu ceilalți oameni. Acestea includ: dragostea, răbdarea,
modelul, timpul, contactul, sexualitatea, încrederea în ceilalți, încrederea în sine, speranța
credința, certitudinea și unitatea.
Termenul de „primar” se referă la faptul că aceste capacități sunt legate de aria emoțională,
adică cea mai apropiată de Eu. Ele reprezintă fenomenele fundamentale pe care se construiesc
capacitățile secundare. Din perspectiva conținutului, capacitățile primare se referă la experiențele
legate de capacitățile secundare și au un efect de intensificare a acestora.
Dragostea – Capacitatea pentru o relație emoțională pozitivă care poate fi direcționată
către un număr de obiective în grade diferite. Dragostea nu implică un singur comportament; există
capacitatea de a iubi pe altul și capacitatea de a te comporta în așa manieră încât să fii iubit. Cea
mai directă formă de exprimare a dragostei în creșterea copilului este modelul, răbdarea și timpul.
103
Sinonime și tulburări: a se găsi pe sine, a (se) agăța pe/de cineva, a fi îndrăgostit de cineva,
a-l plăcea, a avea sentimente speciale pentru el. Teama de dragoste sau de pierdere a persoanei,
nesiguranță, neîncredere, gelozie, așteptări exagerate, tulburări sexuale, sărăcia contactelor,
sentimentelor, a fi blocat emoțional.
Răbdarea – Capacitatea de a se accepta pe sine, altă persoană sau o situație așa cum este.
Răbdarea este echivalentă cu capacitatea de a aștepta, de a amâna o satisfacție, de a acorda timp
unei alte persoane, de a tolera comportamentul cuiva în ciuda faptului că avem anumite așteptări
sau îndoieli. Dezvoltarea răbdării depinde de capacitățile actuale implicate. În general, nerăbdarea
este relaționată cu alte capacități ca: punctualitate, ordine, spirit economic, fidelitate sau sârguință.
Sinonime și tulburări: a da cu pumnii în masă, a călca pe nervi, a tolera, a fi capabil să
suporte, a ține seama (de), a-și mentine calmul, a lăsa lucrurile să curgă, nerăbdare, răbdare cauzată
de anxietate, hipersensibilitate, așteptări exagerate, ambiție, a nu fi capabil să asculți, aroganță,
migrene.
Modelarea – Capacitatea de a imita pe alții sau de a furniza un model pentru alții pentru
a-l imita. Nu sunt imitate doar modalități de comportament ci și atitudinea, caracteristici ale
sentimentelor pe care modelul le consideră ca pe ceva particular. Copilul imită părinții pentru că
prin imitație, el primește anumite recompense.
Sinonime și tulburări: a imita, a copia - respingerea afectivă a modelului, oscilație între
dragoste și ură, inhibiție, idealizare, așteptări exagerate.
Timpul – Capacitatea de a modela curgerea timpului și de a stabili o relație cu trecutul,
prezentul și viitorul. Aceasta poate avea loc pasiv, adoptând diviziunile și configurațiile timpului
și activ, prin distribuirea timpului în acord cu un plan personal. Din copilărie, copilul învață dacă
poate să facă ceva cu timpul, cum poate să-l modeleze, să-l planifice sau dacă observă pasiv toate
evenimentele.
Sinonime și tulburări: plictiseală, efemer, utopic, permanent, presat de timp, timp liber,
vechile vremuri bune, a-și pierde vremea, timpul este bani, așteaptă și ai să vezi, „fă fânul atunci
când soarele strălucește” - supraîncărcat, subsolicitat, neglijare, anxietate, excentricitate,
manifestarea stresului, fixație pe trecut, o relație unilaterală cu realitatea, tulburări gastrice,
cardiace, tulburări sexuale.
Încredere-Confidență – Capacitatea de a te lăsa în mâinile cuiva și de a te simți în
siguranță. Confidența: capacitatea de a depinde de anumite realizări și calități și de a te aștepta la
ele. Încrederea se diferențiază din capacitățile primare și din capacitatea de a iubi, și implică
întreaga persoană și uneori întreg mediul într-o relație de încredere. Pe de altă parte, încrederea se
reglează prin anumite experiențe pe care le-a avut subiectul referitor la capacitățile actuale, de
exemplu prin confidență.
104
Sinonime și tulburări: inspiră încredere, merită încredere, a suspecta pe cineva, a jura pe

Biblie fără nici o umbră de îndoială - încredere oarbă, neîncredere, dezamăgire, gelozie, invidie,
așteptări exagerate, sentimente de inferioritate, resemnare, anticiparea eșecului, anxietate,
depresie.
Speranța – Capacitatea de a dezvolta atitudini pozitive vizavi de propriile capacități și de
cele ale partenerului și grupului, care merg mai departe de momentul prezent. În acest sens, sperăm
ca mâine, anul viitor, sau la un timp nedeterminat ceva se va întâmpla și aceasta face ca acțiunile
noastre sau întreaga viață să aibă un sens, semnificație. Conceptul pozitiv al speranței este
optimismul, iar cel negativ este pesimismul. În dezvoltarea sa, speranța depinde de experiențele
pe care le-a avut persoana respectivă și de perspectivele pe care i le dă mediul. Speranța, ca
atitudine către viitor, este reglată de experiențe pozitive și dezamăgiri, care sunt relaționate concret
de comportamentele actuale individuale.
Sinonime și tulburări: a conta pe ceva, a-și promite sieși ceva, așteptare, promisiune, a-i
oferi perspectiva cuiva (referitor la ceva), a vedea totul în roz/negru, fără sens, fără nici o
perspectivă, a se agăța de un pai, de neatins, imposibil, de nerezolvat, lipsa de speranță,
insatisfacție, pesimism, resemnare, evadare în fantezie, atitudine de așteptare pasivă, optimism
naiv, frica de viață/moarte, blocajul capacității de a acționa, intenții suicidare.
Contactul – Capacitatea de a stabili și cultiva relații sociale. Contactul social este una din
manifestările capacității de contact, care poate fi direcționată, de asemenea, către animale, plante
sau lucruri. Alte comportamente actuale funcționează ca și criterii pentru alegerea unor contacte:
așteptarea politeții din partea unei alte persoane, punctualitate, ordine, preocupări comune în
anumite domenii de interes și căutarea unor parteneri care satisfac aceste criterii.
Sinonime și tulburări: sociabil, a întâlni, a întâmpina schimbarea părerilor, a fi împreună,
în contact strâns - inhibiție, nesiguranță, neîncredere, hipersensibilitate, sărăcia contactelor,
așteptări exagerate, izolare, singurătate, refugiu în sociabilitate, depresie, dificultăți transculturale,
probleme între generații.
Sexualitatea – Capacitatea de a stabili cu sine sau cu un partener o relație sexuală sau
motivată sexual. Se face distincție sex – sexualitate - dragoste. Sexul este relaționat cu atributele
și functiile corporale. Sexualitatea se referă la calitățile/caracteristicile și particularitățile care
devin criterii pentru afecțiune sau respingere. Dragostea se raportează la purtătorul acestor calități,
la cel pe care-l iubești. Nu ceea ce are este iubit ci mai degrabă el/ea însuși/însăși ca persoană.
Dezvoltarea sexualității este direct influențată de exemplul părinților, de cum au reacționat la
nevoile de afecțiune ale copilului și de cum anume sexualitatea este relaționată cu alte capacități
actuale, cum ar fi curățenia, politețea, sinceritatea, fidelitatea și punctualitatea.
105
Sinonime și tulburări: îndrăgostit, iubit, devotat, tandru, îndrăgostit lulea, pasional,

devastator, seducător, atrăgător, afecțiune, devotament, pasiune, sexul ca scop al vieții,
hipersexualitate, masturbarea ca o manie, perversiuni, sadism, masochism, compulsia către
performanța sexuală, anxietatea sexuală, probleme de merit personal, dificultăți maritale, etc.
Credința/Religia – Capacitatea de a stabili o relație cu necunoscutul și de a-l aborda pas
cu pas, până când o parte din acest necunoscut devine cunoscut. Credința poate fi direcționată către
propriile capacități, către cele ale omenirii și către necunoscut și adevărurile necercetate științific.
La început, copilul are o credință absolută. Mai târziu, conținuturile credinței sunt diferențiate:
copilul crede în afecțiunea sau dreptatea părinților. Prin exemplul părinților, el învață să
construiască o relație cu necunoscutul și cu ceea ce nu poate fi cunoscut și adoptă o formă de
religie modelată de-a lungul anilor.
Sinonime și tulburări: a îmbrățișa o credință, a simți, a presupune, a crede, a se baza pe...,
ideologie, ipoteze, superstiție, resemnare, anxietate, imitare, agresivitate, necredință, copleșire,
nesiguranță, dispoziție bună sau nu, teama de viață, fanatism, etc.
XII.3.2. CAPACITĂȚI SECUNDARE

Capacitățile secundare sunt expresia transmiterii cunoștințelor și deci reprezintă
capacitatea de a ști. În ele se oglindesc normele de acțiune ale grupului social din care face parte
individul. Ele joacă un rol esențial în descrierile și evaluările din viața de zi cu zi. Aceste capacități
sunt: punctualitatea, curățenia ordinea, supunerea, politețea, sinceritatea, fidelitatea, dreptatea,
hărnicia/performanța, economia, seriozitatea, precizia, conștiinciozitatea.
Punctualitatea – Capacitatea de a respecta împărțirea timpului. Ea poate fi:
● pasivă: - adaptarea la un program dat;
- așteptarea ca ceilalți să fie punctuali.
● activă: - planificarea timpului propriu, comportament punctual
Prima împărțire (management) a timpului copilului: alimentarea, curățenia, ritmul somn-
veghe.
Tulburări legate de punctualitate: a întârzia, așteptare anxioasă, presiunea timpului, teama
de a nu fi gata, stres, neliniște interioară.
Curățenie – Capacitatea de curățenie/puritate legată de corp, haine, obiecte de uz zilnic,
de mediu, precum și cea legată de caracter. „Toilet training” în copilăria mică influențează
dezvoltarea personalității de mai târziu, respectiv atitudinea față de curățenie.
Tulburări legate de curățenie: curățenie ritualizată, compulsii legate de spălat (pe mâini, pe
față, pe picioare etc), tulburări de contact, tulburări sexuale, enurezis, encoprezis.
106
Ordine – Capacitatea de a organiza mediul și propriile percepții; aceasta se învață din

exemplul părinților, mediul imediat, prin recompensă și pedeapsă; prin ordine se stabilește o
anumită relație cu obiectele; chiar și copilul dezordonat are o ordine și un simt al ordinii propriu.
Tulburări legate de ordine: compulsia de a controla, agitație interioară, conflict între
generații, boli psihosomatice: cardiace, intestinale, gastrice.
Ascultarea/Supunerea – Capacitatea de a fi de acord cu cererile/solicitările și de a
urma/îndeplini ordinele și comenzile unei autorități externe; ascultarea este cerută și arătată în
principal în domenii care sunt circumscrise în termeni de conținuturi, cum ar fi ordinea,
punctualitatea și sârguința; poate fi dezvoltată prin pedeapsă, prin laudă, prin exemplul persoanelor
de referință.
Sinonime și tulburări: complianța, auto-negare, rebeliune, sfidare, credulitate vis-a-vis de
autorități, autonomie vis-a-vis de ordine, crize de autoritate, anxietate, agresivitate, insolență,
roaderea unghiilor, enurezis, dificultăți de adaptare.
Politețea – Capacitatea de a modela relațiile interpersonale, manifestată prin: considerație,
maniere, acordarea atenției partenerului, modestie. Politetea, ca o negare a propriilor interese și
nevoi, este o inhibare socială a agresivității; se învață de la un model sau prin succes (a propriilor
moduri de comportament).
Sinonime și tulburări: a te purta frumos, a ști ce e mai adecvat să faci, a acorda atenție
manierelor și formelor de interacțiune, bună creștere, ipocrizia, incapacitatea de a spune nu,
nesiguranță socială, anxietate, egoism, capacitate inadecvată de a-ți apăra propriile interese,
alcoolism, crampe musculare, dureri reumatice, dureri de cap, probleme cardiace, probleme
gastrice etc.
Onestitatea/sinceritatea – Capacitatea de a exprima deschis propria opinie, de a împărtăși
propriile nevoi și interese și de a furniza informații. În relația de cuplu onestitatea este considerată
ca fidelitate/loialitate, iar în comunicarea socială ca și candoare/integritate.
Sinonime și tulburări: a spune cinstit ce ai în minte, a spune întregul adevăr, a-ți ține gura,
a-ți ține opiniile pentru tine, a nu răstălmăci cuvintele, înjurături, lovituri pe la spate, exagerarea și
minimalizarea, egoism, conflicte interpersonale, HTA, dureri de cap.
Fidelitate/loialitate – Capacitatea de a intra într-o relație stabilă și de a o menține mult
timp; a te comporta într-o manieră demnă de încredere. În aria noastră culturală, fidelitatea este,
în sens restrâns, relaționată cu sexualitatea; căsătoria tradițională se bazează pe fidelitate;
loialitatea poate exista și față de o instituție, de anumite principii, de tine însuți.
Sinonime și tulburări legate de fidelitate: încredere, credincios, atașat, conservativ, a se
lega pe sine, a promite, neîncredere, loialitate fixată, gelozie, violarea încrederii, pierderea
speranței, anxietate, depresie, tulburări sexuale.
107
Dreptatea – Capacitatea de a contrapune propriilor interese, interesele altora. Modul în

care copilul este tratat de persoanele de referință, cât de drepte sunt acestea cu el, cu frații și surorile
lui, dă forma sistemului de referință individual pentru dreptate.
Sinonime și tulburări: cinstit, obiectiv, imparțial, dezagreabil, nedrept, a lua legea în
propriile mâini, supersensibilitate, sentimente de slăbiciune, lupta pentru putere, agresiune
individuală și colectivă, depresie, răzbunare.
Hărnicia/ Realizarea – Capacitatea și zelul de a menține un anumit tip de comportament
încordat și obositor o lungă perioadă de timp, pentru a atinge un anumit scop. Sârguința și
realizările sunt criterii ale succesului în societate și sunt onorate cu prestigiu și recunoaștere. În
dezvoltarea copilului, joaca furnizează oportunitate pentru hărnicie/realizare. În școală, hărnicia
devine o cerere serioasă; hărnicia presupune renunțarea la satisfacerea altor impulsuri, care ar fi
mai ușoare.
Sinonime și tulburări: a fi activ, a crea, a fi implicat în activități, a folosi adecvat timpul, a
pune umărul la ceva, nu știe ce înseamnă munca, evadare în muncă, compulsia de a realiza, stres,
supraîncărcare, lupta competitivă, invidie, anxietate, agresivitate, lene, izolare, dureri de cap,
consum de alcool, dependența de droguri.
Spiritul economic – Capacitatea de a fi econom cu banii, valorile, capacitățile și energia;
extremele sunt risipa și avariția/zgârcenia. Copilul învață să recunoască valoarea banilor prin
corespondentul lor și prin dezvoltarea hărniciei și realizării.
Sinonime și tulburări: a fi strâns la pungă, a economisi, a acorda atenție prețurilor, a risipi,
generozitate, a trăi pe picior mare, bani ca semn al puterii, dorința puternică de a domina, atitudinea
de așteptare pasivă, optimismul naiv, jocuri de noroc, escrocherii, frica de viață, depresie,
probleme cu stima de sine, insomnie, gânduri suicidare.
Seriozitate/Conștiinciozitate – Capacitatea unei persoane de a fi de încredere, de a te
putea baza pe ea, de a duce o sarcină la bun sfârșit așa cum ne-am înțeles, chiar și în absența
noastră, de a nu ne dezamăgi așteptările. Înțelegem prin precizie realizarea sarcinii prin metoda
prescrisă; cu cât este mai mare precizia cu atât este mai mică probabilitatea erorii.
Conștiinciozitatea presupune un standard interior al atenției și corectitudinii.
Sinonime și tulburări: exactitate, perfecționism, ia decizii greu, nu te poți baza pe el,
agitație, flexibilitate neadecvată, superficialitate, trădarea încrederii, teama de eșec, conflicte
sociale și profesionale, comportamente compulsive, deziluzionare, depresie majoră, sentimente de
vinovăție, insomnii.
În Psihoterapia Pozitivă există un plan terapeutic stadializat ce cuprinde următoarele etape:
1. Observarea –Distanțarea
108
În Psihoterapia Pozitivă terapeutul oferă clientului o interperetare pozitivă a simptomului,

folosind metafore și înțelepciunea populară. Aceasta este și o fază de distanțare față de problemă,
e ca și cum problema ar fi privită din exterior, din alt cadru, unul care oferă siguranță și confort
emoțional.
2. Inventarierea
Folosind cele patru arii ale calității vieții, în Psihoterapia Pozitivă pacientului i se cere să
numească 10 evenimente în care să spună ce i s-a întamplat în ultimii cinci ani (teoria
microtraumei), să explice cum s-a descurcat, cum a rezolvat aceste probleme și unde a învățat să
facă asta. în acest stadiu, pacientul ar trebui să se miște de la simptom la conflict. Punctele de
vedere psihosociale și spirituale sunt de asemenea luate sub scrutin.
3. Încurajarea situațională
În această etapă, în Psihoterapia Pozitivă, terapeutul încurajează clientul să găsească soluții
la situația încă nerezolvată orientându-l spre resursele pe care le are: Ce probleme din viața ta ai
rezolvat deja și ce ai învățat din rezolvarea lor?
4. Verbalizarea
Scopul acestei etape din Psihoterapia Pozitivă este de a descoperi motivația din spatele
conflictelor. Pacientul este întrebat: Ce conflicte sunt încă nerezolvate? Care sunt patru probleme
pe care dorești să le rezolvi în următoarele 8 săptămâni? În plus, se abordează conținutul
conflictului și se utilizează tehnici care îl vor ajuta pe pacient să își rezolve activ problema.
5. Lărgirea scopurilor
Dorind să ofere pacientului o orientare mai de profunzime în viața sa, (un insight), după ce
rezolvă problemele, în Psihoterapia Pozitivă pacientul este întrebat : Ce vei face atunci când toate
problemele tale vor fi rezolvate? Care sunt scopurile tale în viață pentru următorii 4 ani legat de
cele patru arii ale modelului balanței? Descrie 3 scopuri personale.
Aceste cinci etape din Psihoterapia Pozitivă sunt utile și ușor de utilizat astfel încât, chiar
școli de psihoterapie care diferă unele de altele, le pot utiliza.
XIII. PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ DE GRUP
Procesul Relațional de Grup subliniază contactul interpersonal tranzacție-cu-tranzacție,

procesul de relaționale inter-subiectivă și influența reciprocă și mutuală a fiecărui membru al
grupului asupra celorlalți. Focusul terapeutului cât și al membrilor grupului se află pe tranzacțiile
109
dintre momentul prezent și apariția patternurilor inconștiente ce pot fi o expresie a experiențelor

arhaice. Membrii grupului învață să relaționeze prin recunoaștere, anchetă fenomenologică,
validare și normalizare. Vindecarea anxietății, depresiei, neglijării cumulative și traumelor devine
posibilă atunci când membrii grupului au relații de contact care se mulează pe experiența
subiectivă și nevoile relaționale ale fiecăruia (Erskine, Moursund și Trautmann, 1999).
XIII.1. MODELE ALE PSIHOTERAPIEI DE GRUP
În anii 1930, Alcolicii Anonimi (AA) au început un grup fără lider. AA se bazează pe teoria
conform căreia alcoolismul este o boală iar oamenii au nevoie de suportul grupului pentru a se opri
din băut. Un program în 12 pași constituie metoda grupului; fiecare aspect al grupului este
determinat de unul din cei 12 pași. Membrii sunt încurajați să practice unul din cei 12 pași zilnic
și să povestească în întâlniri, adesea din nou și din nou, în timp ce membrii grupului ascultă cu
respect. AA este un prim exemplu de terapie efectuată de către grup.
La începutul anilor 1970, Hobard Morwer a extins conceptele terapiei efectuate de către
grup ale AA la tratamentul depresiei și anxietății. Cu un focus pe onestitate și responsabilitate el a
pus accent în mod egal pe integritatea și implicarea personală a fiecărui membru din grup în
ajutorarea celorlalți membri ai grupului să parcurgă programul în 12 pași (1972). Deși grupurile
de integritate ale lui Morwer au fost inițial proiectate pentru tratamentul anxietății și depresiei,
conceptele și metodele sale au fost utilizate și în grupurile de terapie cu adulți din populația
generală.
La Universitatea din Chicago, în 1945, Carl Rogers și Robert Neville au dezvoltat o terapie
de grup non-directivă pentru a trata nevroza de război. Această formă de terapie efectuată de către
grup influențată de munca lui Harry Stack Sullivan, a pus accent pe procesul democratic al
egalității și pe încurajarea fiecărui membru al grupului să împărtășească poveștile și sentimentele
traumatice. Spunându-și unul altuia poveștile iar și iar, în timp ce primeau un răspuns empatic,
traumele războiului erau vindecate.
Într-o terapie de grup non-directivă, rolul liderului este să arate empatie, congruență și
acceptare pozitivă necondiționată pentru membrii grupului. Nu există interpretare din partea
liderului. Terapia într-un grup non-directiv nu este determinată de teoria motivației, a personalității
sau psihopatologiei dar de ideea că oamenii au nevoie să fie autentici cu alții în ceea ce privește
experiențele emoționale proprii (Rogers, 1951, 1961).
Grupurile non-directive, Alcolicii Anonimi și Grupurile de Integritate reprezintă ceea ce
denumesc „terapie efectuată prin grup”. Sunt foarte diferite de grupurile psihanalitice care pun
accent pe interpretarea terapeutului. Câteva tipuri de grupuri psihanalitice au început sub influența
110
Clinicii Tavistock în Anglia în 1950. Sarcina analistului era să interpretze comportamentul

membrilor grupului conform teoreticienilor psihanaliști, în special Sigmund Freud, Anna Freud și
Melanie Klein. Membrii grupului erau încurajați să discute unii cu alții și se presupunea că în
cursul discuției, transferurile din copilărie și psihopatologia va fi relevată în comportamentul lor.
Liderul vorbea doar pentru a face interpretări bazate pe teorie, autoritare ale motivațiilor
patologice pentru comportamentul membrilor grupului. De exemplu, interpretările unui
comportament individual puteau fi atribuite agresivității nerezolvate, invidiei, atracției sexuale
oedipale sau transferului infantil. În astfel de grupuri psihanalitice, autoritatea teoriei pare a fi mai
importantă decât experiența fenomenologică a grupului.
În anii 1960 a fost o perioadă bogată în dezvoltarea terapiei de grup. Au apărut trei curente,
adesea suprapuse care s-au influențat unele pe celelalte. În această perioadă Eric Berne a utilizat
un model psihanalitic modificat pentru a analiza tranzacțiile membrilor grupului pentru a
determina care este și care nu este transferențială. S-a concentrat în principal pe transferul dintre
membrii grupului ce rezulta în jocuri psihologice și le întărea scenariul de viață. Un exemplu clar
al conceptelor de AT ale lui Berne în terapia de grup este înfățișat în cadrul „grupului de mame cu
copii tulburați” ce avea loc săptămânal la Spitalul Atascadero (Berne, 1961, p.176).
Diferit de terapeuții grupurilor psihanalitice de la acea vreme, Berne era activ verbal în
timpul discuțiilor, făcând interpretări teoretice și dând explicații în timpul procesului în loc să
aștepte până la final așa cum se întâmpla în celelalte grupuri. Deși era activ în procesul grupului
și avea un simț al egalității, angajând membrii grupului să facă contracte în vederea schimbării
comportamentale și în a vorbi direct unii cu alții, metodele sale primare erau explicarea și
interpretarea.
Deși Berne nu făcea interpretări psihanalitice cu privire la motivația patologică a persoanei
– el se concentra în schimb pe tranzacțiile membrilor grupului – atât grupurile lui Berne de AT cât
și grupurile psihanalitice pot fi văzute ca un model de „terapie prin interpretare”.
Tot în timpul anilor 1960, Fritz Perls a dezvoltat conceptul Terapiei-în-Grup (Perls, 1967,
1973). În acest model, psihoterapeutul făcea psihoterapie individuală în grup în timp ce membrii
grupului observau terapia individuală. Membrii grupului participau prin afirmații suportive la
finalul psihoterapiei dar se făcea puțin pentru interacțiunea grupului. Psihoterapia era înalt
directivă, încurajând clientul să facă experimente psihologice, să fie expresiv și să exploreze
experiențe emoționale neterminate.
Grupurile de terapie gestalt ale lui Perls au constituit pioneratul conceptului terapiei-în-
grup și au avut o influență mare asupra AT și a altor forme de terapie de grup care aveau loc în
anii 1970. Utilizarea modelului AT în terapia-în-grup este în mod clar ilustrată în Schimbarea vieții
prin terapia redeciziei (Goulding și Goulding, 1979) și Psihoterapia integrativă în acțiune
111
(Erskine și Moursund, 2011). Erskine a utilizat astfel de metode individualizate în terapia-în-grup,

în special în maratoanele de psihoterapie, pentru a stimula schimbarea profundă a scenariului
clientului. Membrii grupului beneficiază prin identificare și prin intermediul discuțiilor de grup de
la finalul lucrului. Totuși, există o sărăcie a contactului interpersonal dacă terapeutul încurajează
interacțiunile întregului grup după terapia individuală.
Al treilea curent din anii 1960 a fost influențat de apariția Grupurilor de Întâlnire care
punea accent pe creșterea personală și pe dezvoltarea potențialului uman (Egan, 1970). Grupurile
de întâlnire au început ca o formă de training a relațiilor umane și nu au fost inițial o formă de
psihoterapie. De-a lungul timpului, un model de creștere interpersonală a fost utilizat în numeroase
contexte clinice ca o formă de terapie-prin-intermediul-grupului.
Teoria grupului de întâlnire era bazată pe modelul cibernetic conform căruia ne afectăm
unii pe alții într-o multitudine de moduri. Această teorie articula ideea conform căreia
comportamentul unei persoane din grup influențează direct comportamentul altor persoane din
grup. Ne influențăm în mod constant unii pe alții conștient și inconștient.
Grupurile de întâlnire se concentrau pe membrii grupului care descriau comportamentul
celorlalți membri și modul în care acest comportament îi afecta. Fiecare membru din grup era
încurajat să dea feedback celorlați și să fie vocal, confruntativ sau chiar agresiv în descrierea
comportamentului celuilalt. Confruntarea directă era văzută ca o formă de autenticitate.
Comportamentul individual și posibila lipsă de exprimare emoțională erau privite ca fiind
„problema” – o problemă ce trebuia rezolvată prin interacțiunea din grup. Teoria se baza pe ideea
că oamenii sunt sau nu sunt în contact cu ei și au nevoie de o întâlnire intensă cu alții pentru a
deveni autentici (Egan, 1971). Din păcate, lipsa de respect care apărea în timpul feedback-ului și
concentrarea intensă pe schimbarea comportamentului adesea trezeau rușine și o retraumatizare a
unor participanți.
XIII.2. CURENTE ÎN PSIHOTERAPIA DE GRUP INTEGRATIVĂ
În anii 1980, mulți psihoterapeuți de grup au fost influențați, într-un fel, de o varietate de
modele, printre care și cele pe care le-am descris mai sus. Dar, au mai existat două curente ce au
reflectat dezvoltări importante în psihoterapia de grup și reprezintă poli opuși pe un continuum al
terapiei-prin-intermediul-grupului. Aceste două curente sunt feedback-ul și abordarea centrată
pe persoană în psihoterapia de grup.
Deși abordarea feedback este interactivă, adesea fie reflectă perspectiva teoretică a
liderului, fie opinia unei persoane particulare din grup sau a unui grup. Candoarea și sinceritatea
sunt încurajate. Accentul este pus pe perspectiva vorbitorului – o perspectivă considerată a fi reală,
112
mai semnificativă decât a asculta și a învăța de la o altă persoană. Intenția terapeutică a feedback-
ului este de a influența și modifica comportamentele determinate de scenariu și nevoile relaționale
ale membrilor grupului. Mesajul social este „Așa mă afectezi tu pe mine”. Accentul este pus pe
schimbare.
Confruntarea de către lider sau de un alt membru al grupului este considerată a fi esențială
pentru procesul terapeutic. Sinceritatea este privită ca expresia autenticității vorbitorului și
„imaginea reală despre cum te văd”. Într-un grup orientat pe feedback, focusul se află pe percepția
și interpretarea fiecărui membru a comportamentelor celorlalți. Feedbackul poate nu descrie
experiența subiectivă și internă individuală sau reflectă modul în care un membru al grupului
percepe acea persoană. Candoarea este adesea încurajată în astfel de grupuri. Acest lucru înseamnă
a vorbi în congruență cu sentimentele, interpretările și opiniile comportamentului altui membru
din grup. De exemplu, un membru al grupului poate descrie sau interpreta cu următoarea afirmație
„Ești furios și retras... te simți mereu superior”.
Printre dezavantaje se numără faptul că este acordată puțină atenție proceslor interne
individuale (cum ar fi frica, rușinea, nesiguranța etc.) ce pot fi manifestate în expresii a ceea ce
pare furie, retragere sau comportament superior. Un grup care se centrează frecvent pe modelul
feedback poate schimba comportamentul determinat de scenariu dar poate crește rușinea și
sentimentul de a fi neînțeles de membrii grupului. În loc să invite le o conexiune inter-subiectivă
și la creștere personală reală, abordarea feedback poate declanșa fie complianța, fie retragerea.
Un grup de psihoterapie centrată pe persoană se ocupă de modul în care experiențele
subiective ale fiecărui membru se manifestă în grup. Plasează focusul terapeutic pe procesul
fenomenologic individual și pe importanța împărtășirii experienței subiective cu un partener
interesat și implicat.
Se bazează pe faptul că liderul și fiecare membru al grupui fac presupunerea „Nu știu nimic
despre celălalt, observația și interpretarea mea nu sunt suficiente pentru a înțelege experiența
celeilalte persoane”.
Unul dintre principiile grupului centrat pe persoană este ca membrii grupului să învețe să-
l vadă și să-l experimenteze pe celălalt așa cum se experimentează pe sine – să intre indirect în
experiența subiectivă a celuilalt. Ascultarea atentă și ancheta respectuoasă sunt esențiale pentru a-
l cunoaște pe celălalt. Empatia față de poveștile membrilor grupului și sintonizarea cu afectele,
ritmul și cogniții sunt de o importanță centrală. Confruntarea nu face parte deobicei din acest tip
de grup. În această abordare, se presupune că atunci când oamenii trăiesc pe deplin cum este să fie
cunoscuți, fără interpretări sau ridiculizări, nivelele de stres și de rușine scad și se pot exprima mai
liber și rezolva problemele psihologice.
113
Dezavantajul acestei abordări este că membrii grupului devin „drăguți” unii cu alții în loc
să-și exprime autentic ceea ce percep. Atunci când grupul este „drăguț”, aspecte semnificative ale
comportamentelor determinate de scenariu pot să nu primească suficientă atenție din partea
terapeutului și să nu aibă oportunitatea de a fi rezolvate.
XIII.3. PROCESUL RELAȚIONAL DE GRUP
Atunci când membrii grupului sunt sintonizați la afectele și nevoile relaționale ale celorlalți
și sunt sensibili la tranzacții, calitatea feedbak-ului devine un bun valoros în promovarea
dezvoltării personale. Un grup eficient orientat relațional va include cu siguranță un astfel de
feedback „Așa te văd eu pe tine”. Totuși, într-un grup condus eficient, feedback-ul este prezentat
prin sintonizare cu afectul celuilalt și într-o manieră respetuoasă. Respectul se bazează pe
conștientizarea că, comentariile folosite nu descriu cu exactitate experiența celuilalt. Este
integrativ să creăm un „noi” viabil, o experiență împărtășită mai degrabă decât o perspectivă „Eu”
sau „Tu”.
Acest proces reciproc de implicare în perspectiva membrilor grupului permite tuturor din
cadrul grupului să elaboreze și îmbogățească expresia propriilor experiențe. Psihoterapia
relațională de grup oferă unui membru posibilitatea de a se exprima pe sine, de a fi înțeles, de a
crește atașamentul emoțional, de a-și dezvolta identitatea unică și de a-și exprima integritatea.
Terapeutul are sarcini numeroase, inclusiv prezentarea principiilor și practicilor care
normalizează și validează fiecare persoană și multiplele relații din grup, oferind un simț al
coeziunii, continuitate și stabilitate și încurajând membrii grupului să-și chestioneze și să-și
provoace credințele, fantasmele sau comportamentele. Terapia este construită pe dialogul onest și
respectuos. Sinceritatea, cu privire la propria persoană și la modul în care experimentează ceilalți
membri ai grupului (și pe lideri) este o caracteristică importantă a procesului relațional de grup.
Psihoterapia relațională de grup scoate psihoterapeutul din sarcina de a interpreta și din
afara rolului de a lucra individual cu fiecare persoană; focusul liderului se află pe facilitarea
relațiilor dintre membrii grupului. Liderul este profesorul care învață despre nevoile umane și
despre relații, ghidând și facilitând relațiile implicate între membrii grupului. Imaginea pe care o
utilizez este aceea a unui dirijor al unei orchestre care menține ritmul, ajustează volumul, gesturile
la muzicienii diferiți pentru a-și cânta solo-urile și facilitează orchestra pentru a cânta în armonie
unul cu altul.
Un principiu în psihoterapia relațională de grup este respectul pentru experiența
fenomenologică a fiecărei persoane. Prin respect, înțelegere, bunătate și compasiune, fiecare
114
membrul al grupului stabilește o relație interpersonală care oferă afirmarea unicității și integrității
celeilalte persoane.
Relațiile de vindecare sunt bazate pe o implicare grijulie în lucrul pentru un beneficiu
comun al bunăstării fiecărui membru din grup. Una din multele sarcini ale terapeutului este de a
facilita ca membrii grupului să ancheteze experiența fenomenologică a fiecăruia și îndemne
membrii grupului care nu participă sau sunt rezervați în a vorbi despre ceea ce simt.
În psihoterapia relațională de grup, terapeutul nu este singurul care oferă sprijin, anchetează
și încurajează membrii grupului să exprime ceea ce simt și ceea ce gândesc. Ancheta și empatia
membrilor grupului, încurajarea lor pentru ca fiecare să fie auzit, pot constitui tranzacții
psihologice importante și suportive pentru momentul în care împărtășesc o experiență de pierdere
similară, neglijare, stres sau traumă. Într-un grup condus în mod eficient, elementele au loc
sinergetic:
- membrii grupului vorbesc în mod autentic despre experiențe, percepții și afecte,
- alți membri ascultă atent experiențele, percepțiile și afectele,
- apar noi experiențe – experiențele comune ce sunt unice și diferite față de ceea ce a
cunoscut anterior fiecare individ,
- apar noi înțelegeri, se schimbă vechile credințe și apar noi experiențe emoționale deoarece
vechile amintiri relaționale contrastează cu ceea ce apare în mod transparent în grup.
Adesea discuția despre securitate duce la nevoia cuiva de validare și afirmare din partea
celorlalți membri ai grupului. Pentru mulți oameni, comportamentul lor sau modul de realiza un
sens a fost descurajat, ignorat sau într-un fel nu a fost validat de relații anterioare. Lipsa validări
este adesea rușinoasă și se adaugă stresului. Validarea este oferită atunci când ceea ce spune
celălalt este valoros pentru noi. Așa cum am menționat anterior, o sarcină importantă a
psihoterapiei relaționale de grup este de a oferi celuilalt un sentiment de validare.
Nevoia de a exprima mulțumirea, recunoștința sau de a oferi afecțiune este importantă în
relațiile umane. Membrii grupului oferă un sentiment de securitate, validare, stabilitate, o
experiență împărtășită, o oportunitate de auto-definire și impact și au inițiativă unii cu alții,
persoanele sunt adesea recunoscătoare și doresc să-și exprime afecțiunea.
115
XIV. METAFORA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
XIV.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
Metafora, una dintre cele mai vechi noțiuni ale științei limbajului (prima sa descriere a fost
făcută de Aristotel), este definită în retorica tradițională ca „o figură de stil prin care un cuvânt
sau o expresie denotând un tip de obiect sau acțiune este folosit în locul altuia pentru a sugera o
asemănare sau analogie între ele” și presupune „transferul relației dintre un set de obiecte și
celălalt set în scopul unei explicații succinte”. Deci, metaforele sunt acele figuri de stil ce
desemnează un obiect printr-un cuvânt sau expresie care este propriu altuia (ex: durere
„fulgerătoare”, „povara” gândurilor, „primăvara” vieții etc.).
Metafora terapeutică este „darul” oferit clientului de către terapeut. Demersul terapeutic
poate fi considerat un continuu schimb de poveşti: după ce este prezentată terapeutului povestea
clientului, acesta are posibilitatea de a răspunde cu ajutorul unei metafore, fie elaborată special
pentru client, fie preluată din literatură.
Indiferent care este provenienţa metaforei oferite clientului, aceasta devine operantă doar
în măsura în care mijlocește stabilirea unei relaţii între terapeut, client şi problema acestuia. Numai
o metaforă bine aleasă va declanşa „căutarea transderivaţională” la client, respectiv stabilirea unei
legături între situaţia sa şi materialul ce i se propune.
Alegerea unui limbaj metaforic nu este întâmplătoare deoarece, din punct de vedere
neuropsihologic, cele două emisfere cerebrale procesează tipuri diferite de informaţii: emisfera
stângă utilizează în principal limbajul şi conceptele logice, iar emisfera dreaptă lucrează cu imagini
şi simboluri metaforice. Cox şi Theilgaard (1987) sunt de părere că „Metaforele, văzute din
perspectiva neuropsihologică, integrează modelul imaginativ şi simbolic al emisferei drepte cu cel
lingvistic al emisferei stângi”.
M. Erickson este cel care a utilizat în mod inovator metafora. Schimbarea terapeutică are
loc într-un ritm propriu fiecărui client prin generarea unui proces circular autogenerativ: mesajul
metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin
generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale. Apelul la
metafore este determinat de rezistenţele clientului.
M. Erickson, maestru în domeniul metaforei, obișnuia să spună povești fără raport direct
cu problema pacientului, sau, pur și simplu, povești absurde, care aveau ca scop destabilizarea sau
dezorganizarea conștientului. Astfel, repeta fraze precum: „Există lucruri pe care le știți, dar nu
știți că le știți. Când veți ști ceea ce nu știți că știți, atunci vă veți schimba”. Acest tip de formulare
116
misterioasă și fascinantă provoacă pacientul să caute în el însuși resursele necesare schimbării

așteptate.
XIV.2. ALCĂTUIREA UNEI METAFORE TERAPEUTICE PE O TEMĂ

DATĂ
Construcția particularizată a metaforelor va duce la oglindirea în simboluri și imagini

proprii clientului, fapt ce va determina un efort mai mic de acceptare din partea acestuia a
mesajului terapeutic. Deși metafora (clasică sau concepută de terapeut) are în principiu sarcina să
reproducă experiența prin care tocmai trece pacientul – principiul izomorfismului, ea trebuie astfel
elaborată, încât clientul să nu poată stabili foarte ușor legătura dintre poveste și propria sa
problemă. Eroii și acțiunea povestirii constituie, evident, personificări ale proceselor psihice
(pozitive sau negative) implicate, dar soluția trebuie înregistrată mai ales de subconștient,
conducând la schimbarea pozitivă de comportament, așteptată.
Etapele construirii unei metafore:
1) Alegerea unui context;
2) Alegerea personajelor și a acțiunii metaforei astfel încât acestea să fie izomorfe cu
situația problemă descrisă de client;
3) Stabilirea soluției problemei – finalul povestii;
4) Resemnificarea problemei – învățarea implicită în urma interiorizării metaforei.
Ca să fie eficientă, o alegorie trebuie să fie izomorfă (aceeaşi formă), cu alte cuvinte clientul
să se recunoască mai mult sau mai puţin în alegorie. Este necesară următoarea schemă:
Situaţia problemă---------------------------------------------------------Situaţia izomorfă

Situaţia ideală-----------------------------------------------------------Strategia de rezolvare
-un bărbat trăieşte o relaţie pozitivă -Conrad se îmbarcă în direcţia Costa

cu soţia timp de 10 ani de Est într-un vagon de clasa I.
E fericit.
-dar într-o zi nimic nu mai merge ca -Din păcate, în timp ce intră în gara
înainte; nemulţumirile fac cuplul să X, trenul are un accident şi deraiază
divorţeze.
117
-subiectul întâmpină numeroase dificultăţi -în urma accidentului, Conrad iese

până să treacă de această încercare din tren cu numeroase lovituri
dar scapă
-are aventuri cu numeroase femei de condiţie -îşi continuă drumul spre Coasta de
uşoară şi nu se simte în largul său Est, călătorind în vagoane de
clasa a 2 a şi a 3 a, ceea ce-l face să
se simtă rău
-obosit de această situaţie din care nu mai -obosit, adoarme în subsolul unei
ştie cum să iasă, decide să consulte un terapeut gări, la trezire găseşte o lampă
asemănătoare cu lampa lui Aladin,
după ce o deschide un duh iese din
lampă; duhul îi spune că-i va
îndeplini o singură dorinţă; Conrad
îi explică situaţia şi îi cere să-l ajute
Situaţia dorită Strategia de rezolvare

-să iasă din solitudinea sa şi să găsească -îl felicită pentru curajul de a dori să
o cale de rezolvare iasă din acest impas, îl sfăuieşte să
găsească o cameră la un hotel pentru a
se odihni şi de a decide unde să se
ducă; el alege L.A.
-să cunoască o parteneră de viaţă -să nu te urci în trenuri care nu au
vagoane de clasa I; ai încredere în
tine
Rezolvarea trebuie să fie pozitivă.
POVESTEA BĂIEȚELULUI ȘI A ROBOȚELULUI VRĂJIT
INDICAȚII: abandon în fața unei greutăți, timiditate.

EFECTE DORITE: stimularea încrederii în sine, să ajuți pe cineva care se crede incapabil,
conștientizarea potențialului propriu.
On-Off era un băiețel care nu avea suficientă încredere în el și care în fiecare seară obișnuia
să se joace cu roboțelul său pe care-l botezase Foc. Într-o seară, după ce băiatul pronunță o formulă
magică dintr-o carte, robotul prinse viață. Foc îi povesti băiatului stupefiat că dacă vrea să rămână
118
un robot cu viață trebuie să treacă prin mai multe încercări. Imediat On-Off spuse că el nu este
capabil să rezolve situații dificile, dar după multe discuții din care înțelese că nu există altă
posibilitate ca să-și salveze iubitul prieten, se hotărâ să încerce.
On-Off porni la drum alături de robotul care-i dărui un pistol cu bile fermecate. După o oră
de mers nu întâmpină nici o dificultate, ceea ce-l făcu pe On-Off să aibă mai multă încredere în el.
Ceea ce On-Off nu observase era că o ceată de lupi flămânzi îl urmăreau de ceva vreme. Obosit,
On-Off hotărâ să se oprească puțin pentru a-și trage sufletul. Dintr-o singură săritură, șeful lupilor
îl trânti pe băiat la pământ. On-Off țipă puternic și după mai multe încercări reuși să dea lupul la
o parte. Un urs care trecea pe acolo văzu toată scena și puse haita pe fugă. Băiețelul îi multumi din
suflet ursului care se oferi să-l însoțească în această misiune, dar On-Off refuză, spunând că se
întoarce acasă pentru că nu mai este în stare să continue. „Poftim, ține aceste gheare din labele
mele și ele te vor ajuta să-ți îndeplinești dorința, iar dacă vei fi în pericol te vor salva”, i-a spus
ursul.
On-Off acceptă și porni repede mai departe pentru că odată cu răsăritul soarelui magia
dispărea. Porni deci tot mai decis să-și atingă scopul. Zgomotele nopții îl speriară teribil, dar
strânse ghearele ursului între degete și-și văzu de drum.
Un râu tumultos îi blocă drumul. Curajos, On-Off se aruncă în apă, dar un rechin se apropie
furios de el. Fără să stea pe gânduri, On-Off scoase pistolul și trase în rechin. Bila magica îl nimeri
și rechinul se transformă într-o țestoasă uriașă care-l transportă pe malul celălalt.
După o bucată de vreme, băiatul se trezi la poalele unui munte uriaș. Se uită în jurul său și
văzu că se află în Țara de Fier. În jurul său se aflau o mulțime de arbori de fier, cu excepția unuia
singur din lemn, pipernicit. Instinctiv, băiatul se simți atras de acest arbore. Deodată, văzu în vârful
său o frunză neobisnuit de strălucitoare. Se cățără și o rupse și, instantaneu, aceasta se transformă
într-o pudră magică, care-l învălui pe robotul său. Imediat, robotul îl îmbrățișă și-l felicită pentru
curajul și tenacitatea sa, care i-au salvat viața.
On-Off a învățat de la prietenul său că dacă vrei cu adevărat un lucru, îl vei obține, deși
uneori nu e chiar ușor.
XIV.3. FUNCȚIILE METAFOREI TERAPEUTICE
Folosirea în tot mai multe sisteme terapeutice a metaforei se explică prin funcţiile pe care
acestea le îndeplinesc (Dafinoiu, 2007):
1. Declanşează căutarea transderivaţională: crearea unei punţi între lumea metaforei şi
universul individual, ceea ce înseamnă că verificarea, căutarea au fost realizate cu succes. Acest
proces poartă numele de căutare transderivațională și face ca metafora să fie un bun „transportor”
119
al schimbării. Căutările conștiente sau inconștiente vor mobiliza resursele clientului ce vor
conduce, în final, la modificarea modelului despre lume, în sensul rezolvării problemelor.
Informațiile transmise de metaforă sunt izomorfe celor conținute de reprezentarea, modelul
clientului.
2. Funcţia de mediator: povestea terapeutică creează o realitate psihologică ce se interpune
între client şi terapeut, evitându-se astfel confruntarea directă dintre aceştia. În situația terapeutică,
confruntarea dintre terapeut și client este înlăturată de prezența poveștilor ca intermediar între cele
două părți. Este un semn de respect față de client și se adresează dorințelor sale narcisice. Prin
metafore, subiectul conversației nu este clientul, care ar putea avea un comportament simptomatic,
ci eroul poveștii. Astfel, începe un proces în trei părți: pacient – metaforă – terapeut. Pentru client,
metafora reprezintă un scut care, cel puțin temporar, îi permite să se lipsească de mecanismele de
apărare conflictuale. În același timp, terapeutul, fără a ataca clientul sau ideile sale, sugerează o
schimbare de poziție, care, la început, are mai mult caracterul unui joc. Metaforele oferă clientului
șansa de a se exprima pe sine într-o formă pe care, în mod normal, nu o are la dispoziție foarte des.
3. Funcţia regresivă: poveştile deschid uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o
reacţie lipsită de teamă faţă de conţinuturile fantastice, spre mitul veneraţiei şi al minunii.
Metaforele permit adultului să abandoneze temporar comportamentul corespunzător vârstei sale și
să experimenteze (prin fantezie, intuiție sau umor) idei și atitudini de la vârstele precedente.
Psihoterapia oferă un cadru securizant al acestei forme de regresie, când, în calitate de copil, îi este
îngăduit să se abată de la normele standard ale realizării și i se dă acces la o gândire metaforică și
creativă, la o reacție lipsită de teama față de conținuturile fantastice. Prin metafore, se face apel la
resursele creative ale clientului, evitând rezistențele conștiente. Regresia în perioadele timpurii de
dezvoltare este ghidată fie de temele metaforelor, fie chiar de discursul introductiv al terapeutului.
J. A. Malarewicz (1992) propune chiar o „metaforă-tip” pe care o introduce în cadrul terapiei în
următoarea formulă: „Este vorba despre o poveste pe care aș dori să o povestesc fetiței
(băiețelului) care se află în tine. Deoarece doar fetițele (băieții) pot înțelege această poveste și
pot să îl ajute, peste câteva zile probabil, pe adultul care se află în tine și care relatează
dificultățile despre care îmi vorbești”.
4. Funcţia de „oglindă”: povestea terapeutică favorizează distanţarea pacientului de propriul
conflict, externalizarea lui. Abundența imaginilor din metafore face acest conținut al lor să pară
mai apropiat de Ego, ajutând astfel clientul să se identifice cu ele mai ușor. Clientul își poate
proiecta nevoile în metaforă și îi poate modela semnificația într-un fel care să se potrivească cu
propriile structuri psihice din acel moment. Asociindu-se cu o metaforă, clientul vorbește despre
sine, conflictele și dorințele sale. Aceste reacții pot deveni obiecte ale muncii terapeutice. Clientul
nu mai este victima propriei boli și poate lua o poziție cu privire la conflictele sale și la soluțiile
120
obișnuite, care sunt, ele însele, conflictuale. Astfel, procesul intrapsihic generat de situația
problematică, odată externalizat, devine mai accesibil unui examen rațional, când este reprezentat
de personajele și evenimentele metaforei.
5. Funcţia de model: poveştile furnizează situații test, în care pacientul poate încerca soluţii,
răspunsuri neobişnuite în raport cu gândurile şi sentimentele lui de până atunci, şi apoi să le aplice
la propriile conflicte, într-o manieră experimentală. Metaforele promovează învățarea prin
intermediul unui model. Ele sunt, deci, soluții posibile de rezolvare a unor situații de conflict cu
care se confruntă clientul. Dar modelul/soluția oferită nu este rigidă, ci conține un număr de
interpretări posibile și de conexiuni cu situația existentă a clientului, permițăndu-i acestuia să
exploreze și să găsească soluții proprii, chiar inedite.
6. Funcţia de resemnificare: orice poveste schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă,
dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine mai completă asupra problemelor clientului.
Metaforele încurajează schimbările de perspectivă și experimentarea de soluții noi, neobișnuite.
Dar, scopul principal nu este acela ca un client să-și retracteze punctul de vedere (e liber să
continue să-l susțină), ci să-l facă să realizeze că situația existentă poate fi privită dintr-un unghi
nou, (însă nu neapărat opus). În terapie, incapacitatea clientului de a vorbi în prezența unor
persoane mai puțin cunoscute, poate fi expresia unei calități pe care el nu o conștientizează:
capacitatea de a asculta! Acest lucru îi poate fi sugerat clientului prin zicala : „Vorba este de argint,
tăcerea este de aur!”. În ciuda acestui adevăr, de multe ori dorința generală este de a învăța să
vorbim și mai puțin să tăcem!
XIV.4. POVEȘTILE TERAPEUTICE
Povestirea sau naraţiunea este acea operă literară în care sunt prezentate întâmplări (fapte)
într-o anumită ordine. Succesiunea sau curgerea logică a naraţiunii porneşte de la :
a)-povestitor (narator)
b)-personaje (participanţi la acţiune)
c)-acţiune (desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine), rezultând întregul, ceea ce
determină ca mesajul să fie transmis şi repetat de grupul ţintă.
Povestea nu face altceva decât transmite pe baza celor relatate, o experienţă de viaţă, o
situaţie problemă, o stare de fapt, toate concurând la găsirea unei soluţii implicând de cele mai
multe ori, autorul cu întreaga sa personalitate.
În această situaţie, între povestitor şi ascultător, relaţia ce se stabileşte este cea de feed-
back, făcând ca verbul „a implica” ca şi „a povesti” să se conjuge astfel, ajungând astfel la marii
povestitori.
121
Povestea terapeutică e prezentă prin mesajul său specific ţinând cont de particularităţile de
vârstă a celui căruia i se adresează, copil sau/şi adult, făcându-l a înţelege modul în care, receptarea
dureri, bolii şi chiar a speranţei pot echilibra, metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea şi în final,
starea de fapt creată.
Atunci când vorbim de povestea terapeutică, în general, logistica sa se îndreaptă spre
depăşirea suferinţei şi a durerii de către cei în cauză şi mai apoi, elaborarea unor naraţiuni ce decurg
dintr-o logică bine structurată a gândirii pozitive, pornind de la elemente ca: bucurie, speranţă,
şansă, atitudine, înţelegere şi acceptare.
Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci când spus unde,cum şi de cine trebuie
, recunoscându-i-se astfel, valoarea terapeutică, acţionează ca o forţă.
Povestea terapeutică prin nararea faptelor „comprimă” la maxim experienţe de viaţă,
menite a semnala o stare de fapt şi a atenua criza ce, inevitabil apare la un moment dat, declanşată,
precum, filosofic vorbind, de neînţelesuri ale înţelesului, ştiutelor şi neştiutelor.
Povestea terapeutică se povesteşte (se spune) şi nu se citeşte. Ea trebuie să fie liantul dintre
trup şi suflet, gând şi gestică, trăire şi exprimare. Ea nu poate fi spusă de către oricine, oriunde şi
oricum. Trăind în simbioză cu cel suferind, povestea terapeutică îşi are legile nescrise ale
vulnerabilităţii sale, ceea ce face ca simpla virgulă, să mai acorde o şansă, iar punctul, o certitudine
şi o reuşită.
Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutică îşi îndeplineşte menirea de
mediator a durerii şi suferinţei, aducând mult mai aproape pe cel aflat într-un impas, sincopă a
vieţii, de lumea în care legile care guvernează pot declanşa apariţia unor resurse vitale de a învinge:
frica, teama, neliniştea, neputinţa, nesiguranţa şi a descoperi speranţa şi şansa, conjugând verbele
„a vrea”, „a putea” şi „a dori”, la timpul prezent. În acel moment, povestea terapeutică îşi
dovedeşte utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în suferinţă, „să se mişte
altfel”, să fie percepută prin prism noilor conotaţii cognitive ale elementelor de identitate personală
, dând unicitate clipei trăite.
Obiectivul poveştilor este să „păcălească” subiectul prin blocarea mecanismelor sale de
apărare şi intrarea în contact cu inconştienul şi multitudinea de soluţii depozitate în acesta.
Povestea furnicuţei Maria

(sursa: Stăvărache, 2002)
a)-indicaţii terapeutice:
-lipsa motivaţiei de a învăţa sau munci;
b)-efecte dorite:
-valorizarea sancinilor cotidiene;
122
-prevenirea abandonului şcolar;

-încurajarea efortului de dezvoltare personală;
c)-grupul ţintă:
-copii;
-adulţi;
A fost odată o furnicuţă care nu voia să muncească. Furnicuţa Maria prefera să stea toată
ziua lungită , să se joace sau să alerge. În toate momentele zilei, toate scuzele erau bune pentru a
nu munci. Din această cauză, ea se juca mai mult singură, deoarece colegele sale erau ocupate
să muncească.
Într-o zi, în timp ce Maria era plecată în pădure să se joace, o zână veni la furnicar. Ea
explică tuturor furnicilor că lansează un concurs pentru desemnarea celei mai bune furnici din
lume. Fiecare furnică va putea acumula puncte dacă munceşte atunci când trebuie, se joacă în cel
mai potrivit moment şi, bineînţeles, are o mulţime de prieteni. Astfel, micuţele furnici se puseră pe
treabă pentru că fiecare vroia să câştige. Când Maria se întoarse acasă, văzu că nimeni nu o bagă
în seamă. Toate furnicile cântau, zâmbeau şi transportau provizii. Maria se simţi puţin dată la o
parte. Până să se culce, reuşi totuşi să afle care era pricina acestei schimbări şi de ce toată lumea
era atât de grăbită. Atunci, Maria îşi zise că trebuie să câştige concursul, că este capabilă să fie
prima. Dis de dimineaţă, furnicuţa noastră se alătură suratelor sale. Lăbuţele sale erau foarte
obosite pentru că Maria, nu era obişnuită cu munca, dar ea nu se descuraja deoartece voia să
câştige concursul şi să devină cea mai bună furnică din lume. Ea se juca acum împreună cu
celelalte furnicuţe şi acest lucru era deosebit de plăcut.
La sfârşitul concursului a constatat că avea o mulţime de prieteni. În aşteptarea
rezultatului concursului, toate furnicuţele erau anxioase. Zâna a anunţat în sfârşit marea
câştigătoare: „Pentru că a făcut multe eforturi şi ameliorat rezultatele, o declar pe furnicuţa
Maria, câştigătoarea concursului”.
Toată lumea a aplaudat, iar Maria era foarte mândră de ea. Zâna i-a dat şi o diplomă,
precum şi următoarele sfaturi: „Rămâi întotdeauna o furnicuţă muncitoare şi conştiincioasă.
Când îţi vei simţi lăbuţele obosite sau când curajul te va părăsi, respiră adânc de trei ori şi vei
vedea cum o lumină albastră te va înconjura şi-ţi va da forţă şi curajul de a continua. Această
lumină va fi invizibilă pentru ceilalţi, doar TU o vei putea vedea”.
Copilul mic are nevoie de poveşti pentru a învăţa simbolica şi securizanta de cum să-şi
rezolve propriile probleme. La rândul său, adultul se confruntă şi el cu probleme noi, de altă natură
şi fără a discredita resursele trecutului, are nevoie de instrumente pentru a depăşi dificultăţile.
Povestea terapeutică devine astfel un instrumen preţios care va scoate la iveală emoţii şi sentimente
ce riscă să rămână ascunse în inconştient: angoase, frici, dorinţe, obsesii, culpabilităţi, invidii,
123
întrebări la care nu le-am găsit dar nici căutat, răspunsuri. Astfel, funcţia metaforelor şi a poveştilor
este aceea, de a ajuta „ascultătorul” să împace propriiile sale pulsiuni cu cerinţele realităţii externe
şi regulile societăţii, deloc uşoare în unele cazuri.
XIV.5. BASMELE TERAPEUTICE
Basmele sunt cele mai precise şi simple expresii ale proceselor inconştientului colectiv şi
reprezintă arhetipurile în cea mai simplă, nudă, concisă formă; ceea ce ne permite cheia de
înţelegere a proceselor care se petrec în inconştientul colectiv.
Basmul însuşi este cea mai bună explicaţie a arhetipului pentru că, în înţelesul basmului
este conţinut arhetipul în totalitatea motivelor sale conectate la firul poveştii. Basmele sunt forme
de cultură în care sunt înscrise realităţi psihice, cu sensuri psihologice, legate de scopul
transformării, de procesul individuării, de complexe şi arhetipuri. Într-o serie de simboluri se
regăsesc codificate aspecte ale experienţei umane, ale modului de raportare la conştient–
inconştient.
Basmul are un moment de origine: cum se petrec de fapt lucrurile? este o întrebare la care
M. L. von Franz (1970) răspunde printr-o ipoteză personală. Porneşte de la condiţia legendelor
locale în care eroul poveştii este chiar un om, om ce are trăiri şi stări psihice descrise, om care se
bucură, tremură, etc. În basmele clasice, de tip legendă, eroul nu are sentimente pentru că este o
figură abstractă, de loc umană. Este pictat fie complet „alb”, fie „negru”; cu reacţii stereotipe
(eliberează fecioare, ucide fiare, nu-i este teamă de bătrâna din pădure etc.). Eroul este complet
schematic.
În basmele locale, se poate porni, de exemplu, de la o întâmplare ciudată (de exemplu,
moartea cuiva care este precedată de un eveniment parapsihologic), întâmplare care, după ani poate
fi redată fie: foarte vag, fie uneia/alteia dintre secvenţe i se poate asocia un motiv arhetipal general,
iar povestea uitată este îmbogăţită şi făcută coerentă. deci este îmbogăţită cu povestea despre o
vrăjitoare, este proiectată pe mătuşa morarului care s-a tratat la petrecerea funerară; sau, această
poveste, povestită de un al trelea poate fi adăugată cu un alt motiv. Acest lucru nu indică faptul că
poveştile degenerează în inevitabil, dimpotrivă, ele se pot şi îmbogăţi şi prin auto-amplificări, se
pot îmbogăţi prin adiţionarea de motive arhetipale.
Faţă de legende, mituri, substanţa basmului se referă de obicei la probleme de interes direct
uman, personal: ne aduc faţă în faţă cu propriile preocupări şi ne arată un mod de a lucra cu aceste
probleme. Faptul că personajele care întrupează aceste aspecte sunt mai mult decât întruparea unor
probleme personale imediate, apare clar din împrejurarea că basmele sau personajele ne
acompaniază uneori de-a lungul întegii vieţi.
124
Prin simbolurile încorporate, basmele pot servi la un diagnostic al problemelor unei

persoane, al originilor și formelor de manifestare caracteristice pentru persoană, cât şi ca punct de
referinţă în modalităţile de a face fata realităţii adaptativ sau non-adaptativ. Oamenii pot avea
basme favorite pe care le-au citit sau auzit, pot fi fascinaţi mult timp de o anumită poveste. De
aceea, o modalitate de a lucra în psihoterapie este tocmai cu basmul (basmele) preferat (e). În cazul
în care nu există un basm preferat, se poate alege un alt basm, care conţine problematica persoanei.
Ca şi în cazul viselor, în lucrul cu basmele, persoana povesteşte basmul, față de care
terapeutul pune întrebări referitoare la ce înţelege printr-un anumit aspect, ce îi vine în minte legat
de aceasta, de unde vine asta etc. Astfel, depăşind punctele de vedere exclusiv teoretice, persoana
e ajutată să se înţeleagă pe sine. Asociaţii legate de conţinutul basmului, reprezentarea prin desen
sau modelaj, imaginaţia activă sunt modalităţi de lucru cu basmul, care permit stabilirea relaţiei
dintre ego şi inconştient, oferind accesul la capacităţile de a se confrunta cu propriile conflicte,
temeri, evidenţierea modului prin care se poate ajuta procesul de dezvoltare, transformare,
realizare de sine, individuare. Acestea permit persoanei să îşi găsească şi să îşi asume propria
individualitate. Totuşi există şi riscul anumitor rezistente inconştiente față de modificarea
terapeutică, ce pot rămâne nedetectate mult timp. Se consideră că rezistenţa poate uneori servi la
apărarea individualităţii autentice împotriva interpretărilor ce nu corespund modului său de a fi.
BIBLIOGRAFIE
1. Berne, E. (2011), Ce spui după bună ziua. Psihologia destinului uman, București: Editura
Trei.
2. Beyer, C. (1997), Analiza bioenergetică – o terapie centrată pe comunicare corporală, în
Iolanda Mitrofan, Psihoterapia experiențială, București: Editura Infomedica.
3. Dafinoiu, I. (2007), Elemente de Psihoterapie Integrativă, Iași: Editura Polirom.
4. Erskine, R. G., Moursund, J. (2012), Psihoterapia integrativă practică. Analiză
tranzacțională și psihoterapie integrativă. Studii de caz, București: Editura Asociației de
Psihoterapie Integrativă.
5. Erskine, R. G., Trautmann, R. L. (2012), Methods of an Integrative Psychotherapy, SAGE
Journals Transactional Analysis Journal, vol. 26, nr. 4, pp. 316-328.
6. Ginger, S. (1995), Gestalt Terapia –Arta Contactului, București: Editura Herald.
7. Holdevici, I. (1997), Elemente de psihoterapie, editia a II-a, București: Editura All.
8. Holdevici, I., Crăciun, B. (2017), Hipnoza în Psihoterapie, București: Editura Trei.
9. Ionescu , G. (1990), Psihoterapie, București: Editura Ştiinţifică.
125
10. Leahy, R. L. (2017), Terapia centrată pe scheme emoționale, Cluj-Napoca: Editura

A.S.C.R.
11. Mann, D. (2013), Terapia Gestalt. 100 de teme și tehnici fundamentale, București: Editura
Trei.
12. Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode și tehnici, București: Editura Trei.
13. O’Brien, M., Houston, G. (2009), Terapia Integrativă. Ghid practic, Iași: Editura Polirom.
14. O'Reilly-Knapp, M., Erskine, R. G. (2003), Core Concepts of an Integrative Transactional
Analysis, SAGE Journals Transactional Analysis Journal, vol. 33, nr. 2, pp. 168-177.
15. Peseschkian, N. (2007), Psihoterapie Pozitivă. Teorie și practică, București: Editura Trei.
16. Peseschkian, N. (2009), Psihoterapia vieții cotidiene, București: Editura Trei.
17. Stăvărache, C. (2002), Ghid de psihoterapie pentru reducerea conflictelor, Bucureşti:
Editura Oscar Print.
126

Psihoterapie Integrativa - Note de Curs 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihoterapie Integrativa - Note de Curs 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

I. PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ – CONCEPTE DE BAZĂ.................................................4

V.2. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA SCHIMBĂRII............................................43

XII.1. CONSIDERAȚII GENERALE...........................................................................................98

I. PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ – CONCEPTE DE BAZĂ

O metaforă foarte sugestivă pentru explicarea sorgintei psihoterapiei integrative și care dă

I.1. TENDINȚE INTEGRATIVE ÎN PSIHOTERAPIA CONTEMPORANĂ

I.2. FORME DE MANIFESTARE A INTEGRĂRII

I.2.1. Eclectismul tehnic

I.2.2. Integrarea teoretică

3. postulatele divergente asupra psihopatologiei și sănătății ale diferitelor abordări (3,67);

I.2.3. Factorii comuni

Tabelul 1. Factori comuni asociați rezultatelor pozitive

(sursa: Lambert și Bergin, 1994 apud Dafinoiu, 2007, p. 34)

II. ANALIZA TRANZACȚIONALĂ INTEGRATIVĂ

convingeri distructive, sentimente și patternuri comportamentale inconștiente manifestate la un

II.1. CONCEPTELE INTEGRATIVE CHEIE

Câteva modele teoretice ilustrează conceptele fundamentale ale psihoterapiei integrative.

II.1.1. Motivație, contact și relație

Figura 1. Sistemul Sinelui în relație

Figura 2. Sistemul de scenariu

Figura 3. Stările Eului

II.1.2. Părintele imaginar

II.2. SCENARIUL DE VIAȚĂ

Injoncțiunile parentale și definițiile copilului sunt interiorizate de către acesta și vor

II.2.2. Deciziile scenariului

II.2.3. Menținerea scenariului

consolida. Astfel, sistemul de scenariu se găsește distorsionat și se autoconsolidează prin operarea

II.3. ORGANIZAREA PERSONALITĂȚII

Stările Eului, transferul și sistemul de scenariu sunt concepte principale identificate în

contact. Sistemul de scenariu abordează credințele și sentimentele intrapsihice, comportamentele,

II.4. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE PSIHOTERAPIEI

Orientarea filosofică centrală – principiile fundamentale – ale psihoterapiei integrative

III. METODE ALE PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE

Figura 4. Metode în psihoterapia integrativă

III.1. CONTACTUL ȘI RELAȚIILE

O premisă majoră a psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o

Ancheta începe cu presupunerea că terapeutul nu știe nimic despre experiența clientului și

 expresia conflictului intrapsihic și dorința de a obține satisfacția nevoilor relaționale

comunicare a „considerației pozitive necondiționate” sau „Sunt OK în această relație”.

acțiune și eficacitate – atragerea atenției și interesului celuilalt, influențarea a ceea ce poate fi de

Implicarea terapeutică, ce include recunoaștere, validitate, normalizare și prezență,

IV. TERAPIA GESTALT CA PUNCT DE PLECARE ÎN

IV.1. DEFINIREA GESTALT-ULUI

Figura 5. Coloane sau siluete?

Comportamentul din prezent poate reflecta un comportament ce creează probleme

În retroflecție, limita de contact sporește în rigiditate, printr-un proces de blindare. Este

Proiecția este un mecanism de apărare și tinde să apară când un aspect al persoanei nu se

IV.5. DIMENSIUNI ALE CONTACTULUI

Contactul este un proces dinamic, creativ, de adaptare în câmpul fenomenologic și de

IV.6. FUNCȚIILE DE CONTACT ALE CLIENTULUI

V.1. „REALITATEA” CE TREBUIE SCHIMBATĂ

V.2. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA SCHIMBĂRII

Rezistența la schimbare este legată de persistența conflictului dintre reprezentarea patogenă

V.3. ALTERNATIVA TERAPIEI STRATEGICE

V.4. HARTA NU E TERITORIUL

Terapiile scurte („strategice”) consideră că schimbarea trapeutică se produce și la nivelul

V.5. REZISTENȚA LA SCHIMBARE

VI. RELAȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ INTEGRATIVĂ

VI.1. MODELUL COGNITIV-COMPORTAMENTAL ȘI RELAȚIA

Specialiștii în terapia cognitiv-comportamentală recunosc importanța relației, în măsura în