UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA

Facultatea de Psihologie

Terapia cu animale
Curs – Master anul II

Lect. Univ. Dr. Bilba Anca Nicoleta

Constanta 2020

1
1. Notiuni introductive
Începând cu anii 1960, au intrat în atenția specialiștilor terapiile cu
animale.
În timp, aceste abordări și-au dovedit eficiența prin numărul mare de
persoane care au beneficiat de rezultatele obținute în urma contactului
terapeutic cu animalele și prin numeroasele studii de cerectare în
domeniu, studii care au la bază abordări verificate și validate științific.
Din categoria terapiilor cu animale fac parte: terapia cu delfini, terapia cu
câini și terapia cu ajutorul cailor. Acestea cuprind elemente comune, dar
se diferențiază totuși prin anumite aspecte.
Indiferent de specie (câini, delfini sau cai) terapia cu ajutorul
animalelor se bazează pe relația instinctivă dintre copil și animal și
interacțiunea dintre aceștia.
Dintotdeauna copiii au fost atrași de animale. Aceasta este o reacție
instinctivă, cu care ne naștem. Ulterior, în funcție de reacțiile transmise și
învățate de la părinți și cei apropiați, copiii învață cum să gestioneze acest
sentiment. Dacă părinții vor fi îngrijorați în proximitatea unui animal,
copiii vor învăța frica și de asemenea să se ferească de animale. Însă,
dacă lăsăm un copil să gestioneze singur apropierea de un animal, cu
siguranță nu va simți teamă și va fi tentat să se apropie. La fel ca și în
cazul copiilor tipici și copiii speciali au aceleași reacții instinctuale.
Acesta este elemental comun cel mai important și care intervine cel mai
puternic în realizarea relației terapeutice.
În procesul de recuperare, terapia cu animale poate să reprezinte o
terapie de susținere, complementară sau chiar o metodă de
recuperare de sine stătătoare. De cele mai multe ori însă, terapia cu
animale este folosită ca și metodă complementară de terapie.
Terapia cu animale ca și metodă de susținere

2
 În viața copiilor cu nevoi speciale, terapiile ocupă cea mai mare
parte a timpului. De cele mai multe ori, din nefericire, aceste activități
sunt percepute de copii ca momente neplăcute, în care ei sunt determinați
prin diverse metode să îndeplinească o sarcină. Terapiile se desfășoară cu
aceeași persoană, în același loc – cabinet și au o anumită rutină. Aceste
aspecte pot determina uneori reacții de respingere din partea copilului,
sau o capacitate mai mică de concentrare și implicit, de acumulare a
informațiilor transmise. Abordând terapia cu animale ca metodă de
susținere, copilul participă la o activitate terapeutică, cu caracter plăcut,
ce poate întări cunoștințele însușite în cabinet sau poate participa la
masterarea acestor cunoștințe.
Mediul diferit în care se desfășoară cât și prezența animalelor în
terapie, pot mobiliza copilul spre o creștere a capacității de concentrare,
creșterea atenției sau a contactului vizual, aspecte extreme de importante
în bunul mers al terapiei.
Terapia cu animale – metodă complementară de terapie
Din acest punct de vedere vom analiza din perspectiva tipului de
dizabilitate: fizică sau psihică.
Copiii cu dizabilități psihice, petrec foarte mult timp în cabinetele de
terapie sau în centrele speciale de recuperare și foarte puțin timp, uneori
chiar deloc, în parcuri sau centre în care se practică sport. Din acest
motiv, de multe ori, aceștia au posturi corporale incorecte, musculatură
atonică, o slabă capacitate de orientare și abilități scăzute de intercațiune
socială spontană. Practicând terapia cu animale, acești copii au
posibilitatea să-și dezvolte aceste abilități și, prin mișcarea specifică din
interacțiunea unui copil cu un animal, sunt stimulate grupe musculare
diferite de cele ale rutinei zilnice.
Copiii cu dizabilități fizice, petrec numeroase ore de terapie în
cabinet de kinetoterapie, unde sunt lucrate pe rând diferite grupe

3
musculare. Pentru integra aceste exerciții în mișcarea completă a
corpului, este nevoie de o motivație ridicată. Copiii de regulă nu înțeleg
necesitatea acestor acțiuni. Atunci când mișcarea este necesară datorită
unei puternice motivații intrinseci, realizarea ei se face instinctive, cu mai
multă determinare.
Terapia cu animale ca metodă de terapie de sine stătătoare
Putem utiliza animalele în terapie având un obiectiv bine determinat,
în funcție de aria de dezvoltare care necesită intervenție. Astfel, putem
avea obiective de stimulare a vorbirii, de concetrare a atenției sau
orientare, de stimulare senzorială, pe care să le abordăm prin intermediul
animalelor, utilizând de asemenea aspectul puternic motivațional prezent
în acest tip de interacțiune, care oferă o puternică recompensă emoțională.

2. Note distincte ale terapiei cu animale

În funcție de animalul de terapie, pot fi abordate anumite arii de
dezvoltare.
Terapia cu animale are ca element comun primordial, reacția
emoțională a copilului în interacțiunea cu animalul. Sun totuși aspect
foarte diferite ale fiecărui tip de interacțiune. Acest fapt determină
alegerea unei anumite intervenții în schimbul alteia. A face terapie cu
animale înseamnă a cunoaște dizabilitatea copilului,a identifica
obiectivele terapeutice care sunt urmărite în terapie și a alege justificat
tipul intervenției. Terapia cu animale nu vindecă, la fel cum nicio altă
terapie nu vindecă un diagnostic. Acestea sunt intervenții pentru a ajuta la
recuperarea unor întârzieri în dezvoltare și pentru a crește nivelul de
adaptabilitate al copiilor cu nevoi special, la viața de zi cu zi.
În continuare vor fi evidențiate unele diferențe în abordarea

4
terapeutică cu ajutorul animalelor.

Terapia cu animale – note distincte ale interacțiunii cu animalul de

terapie
Note Terapia cu ajutorul Terapia cu delfini Terapia cu câini
distincte calului
Mediul diferit diferit mediul familiar
Echipa multidisciplinara multidisciplinară o singură persoană
Contact nu da da
vizual
Interacțiun foarte puternică, medie, inconstantă, medie,inconstantă
e susținută, continuă uneori indirectă
Aspecte Impulsul transmis de Undele transmise Terapie senzorială, luare de
cal, ritmul, aspecte de sonar, terapie decizii, focus, atenție,
utilizate
ale terapiei senzorială, orientare spațială,
senzoriale, orientare spatială, coordonare motorie
comportamentale, coordonare
cognitive, sociale, motorie, atenție,
logopedie,coordonar focus
e motorie, atenție,
focus, orientare
spațială, luarea de
decizii

Mediul
Cu cât mediul este mai familiar, cu atât comportamentul copilului va
fi mai apropiat de cel uzual. Din acest punct de vedere, putem
concluziona că terapia cu delfini, îl pune pe copil într-un nivel perceptiv
de cele mai multe ori necunoscut, motiv care îl determină pe acesta să
capteze cât mai multă informație din noul mediu, acest lucru crescâd
capacitatea de concentrare și atenția. De asemenea, contactul vizual cu
terapeutul este foarte slab, datorită poziției în care copilul trebuie ținut în
apă, pentru a facilita contactul visual cu delfinul.
În cazul terapiei cu cai, mediul este din nou diferit, fapt ce crește
nivelul perceptiv al copilului călare. Contactul vizual cu terapeutul este

5
destul de bun, copilul neavând libertate de mișcare (nu poate fugi) și
schemă comportamentală funcțională pentru această situație.
În cazul terapiei cu câini, mediul este foarte familiar de obicei.
Întâlnirile au loc în incinte (de obicei în casă), acolo unde copilul știe cum
să se comporte. Copilul poate ieși ușor din sarcină.
Echipa
În cazul terapiei cu ajutorul calului și a terapiei cu delfini, echipa
este interdisciplinară și este formată din minim doi oameni. În cazul
terapiei cu câini, interacțiunea se realizează prin intermediul unui singur
om, ceea ce poate fi un element stabilizator pentru copil și poate duce la
realizarea unei relații terapeutice mai rapidă.
Contactul vizual este un avantaj în cazul terapiei cu câini și cu
delfini. În cazul terapiei cu cai, copilul trebuie să integreze mai întâi
schema corporală a calului și să identifice părțile acestuia, pentru a
conștientiza ceea ce se întâmplă. Altfel, există riscul ca acest lucru să se
întâmple la un moment dat, copilul putând avea reacții agresive sau
anxietate.
Interacțiune cu câinii și delfinii este inconstantă, aceștia putțnd
rupe contactul cu copilul în timpul sesiunii.
În cazul terapiei cu cai, contactul este permanent, producând effect
asupra copilului, chiar și prin simplu fapt că acesta stă așezat.Căldura
emanate de cal îl va liniști pe copil, va relaxa articulațiile, va stabiliza
bătăile inimii prin reglarea circulației sangvine, acestea reprezentând deja
un mare avantaj.

6
3. Terapia Cu Ajutorul Calului

Terapia cu ajutorul calului TAC înseamnă abordarea terapeutică prin

intermediul calului în scopul recuperării persoanelor cu dizabilități
psihomotorii.
Calul este atât un membru al echipei de terapie, cât și un instrument
terapeutic.
Terapia cu ajutorul calului a fost folosită ca metodă de terapie
recunoscută după anii 1960.

Istoric
Recuperarea persoanelor prin călărie a fost menţionată încă din
vremea Greciei Antice, când Hipocrate a scris un capitol în volumul
„Natural Exercise”, capitol în care descrie beneficiile terapeutice ale
călăriei. Mai târziu, în 1569, mercuriali din Italia menţionează în volumul
„ The Art of Gymnastics” despre cai şi călărie.

In 1780, Tissot din Franţa, în cartea „ Medical and Surgical

Gymnastics”, declară călăria la pas ca cel mai benefic mod de recuperare.
El a fost primul care a descris de asemenea efectele negative ale
hiperstimulării prin călărie.

Incepând cu anii 1900, abordarea recuperării prin călărie începe să

capteze atenţia spacialiştilor, în urma unei competiţii sportive de la
Helsinki din 1952, la care a participat călăreaţa Liz Hartel şi care a
demonstrat în ce mod călăria terapeutică a ajutat-o în recuperarea în urma
unei poliomielite.

Din 1960 au început să se dezvolte centre de terapie cu ajutorul

calului în Europa, Canada şi Statele Unite ale Americii. De asemenea,
caii au început să fie folosiţi în terapie şi în Germania, Elveţia şi Austria.

7
In ţările Europene, terapia cu ajutorul calului a fost folosită sub
denumirea de hipoterapie.

Iniţial au fost utilizate două denumiri pentru această activitate.

Terapia cu ajutorul calului cuprindea toate activităţile terapeutice care
foloseau ca instrument calul, în timp ce hipoterapia era denumită
abordarea care se baza doar pe impulsurile transmise de cal în scopul
recuperării motricităţii. Ulterior, aceste activităţi au fost clasificate în
funcţie de obiectivul pe care îl urmăreau şi de modalităţile de abordare.
Toate activităţile acestea funcţionând sub denumirea de terapie cu
ajutorul calului – TAC.

In 1969 se înfiinţează prima organizaţie oficială de recuperare cu

ajutorul TAC. Astfel, în Statele Unite ale Americii ia fiinţă Asociaţia
Nord Americană de Călărie pentru Persoane cu Handicap – NARHA –
North American Riding for the Handicapped Association.

In 1970, un grup de kinetoterapeuţi împreună cu logopezi dezvoltă

în Statele Unite un program de recuperare folosind mişcările calului.

În 1977 este introdusă în Italia reabilitarea ecvină prin programele de

funcţionare şi intervenţie ale Asociaţiei Naţionale Italiene de Reabilitare
Ecvestră şi Echitaţie de Recreere şi Sportivă pentru persoane cu
dizabilităţi şi cu devieri şi dificultăţi sociale, Centrul Naţional de
Cercetare, Asistenţă şi Formare ANIRE, organizaţie recunoscută prin
Decret Prezidenţial în 1985. Această organizaţie naţională şi
internaţională are caracter ştiinţific şi desfăşoară ca activităţi de bază,
activităţi de cercetare, activităţi destinate incluziunii sociale, cursuri de
formare şi strategii terapeutice.
1987 este anul în care cele două direcţii de dezvoltare şi cercetare a
terapiei călare se unesc. Un grup de 18 terapeuţi americani pleacă în

8
Germania pentru a studia hipoterapia abordată în ţările nordice şi pentru a
pune împreună la punct o curriculă standardizată pentru hipoterapie.

In 1992 se înfiinţează ca o secţiune a asociaţiei NARHA, Asociaţia

Americană de Hipoterapie – AHA – American Hippotherapy Association.
Un an mai târziu, în cadrul AHA se înregistrează şi se standardizează
modalităţile de practică pentru hipoterapie.

1999 este anul în care ia fiinţă Comisia de Certificare a Asociaţiei

Americane de Hipoterapie, comisie care stabileşte condiţiile de certificare
şi examinare al specialiştilor în hipoterapie.

În anul 2005 se stabileşte curricula pentru activităţile terapeutice

prin călărie şi astfel se organizează primul curs oficial despre hipoterapie.

Începând cu anul 2007, o dată la doi ani, se organizează Conferinţa

Internaţională de Hipoterapie.

Situaţia pe plan naţional şi internaţional

Pe plan internaţional sunt numeroase studii de cercetare în

domeniu. In timpurile moderne hipoterapia s-a folosit prima oară pentru
tratarea poliomielitei în Europa, după al doilea război mondial. După ani,
a revenit în atenţia lumii la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952,
când daneza Liz Hartel a câştigat un titlu olimpic la călărie, având ambele
picioare paralizate. Performanţa ei a încurajat crearea unei metode de
terapie.

Câţiva medici norvegieni au pus la punct un program de recuperare

prin călărie a copiilor cu probleme neuromotorii. In anul 1960 s-a folosit
pentru prima oară în Statele Unite ale Americii această activitate
terapeutică şi popularitatea a crescut pe măsură ce oamenii luau

9
cunoştinţă de eficacitatea terapiei.

După anii 1960, tratamentul cu ajutorul calului a fost recunoscut ca

metodă terapeutică alternativă şi a fost inclus în sistemul medical din
Germania, Elveţia, Austria, Anglia, Olanda, ulterior şi în alte ţări.

Ideea de a folosi calul ca partener în terapie a avut originea în

Elveţia în anii 1960. Stabilirea unei baze pentru terapia cu ajutorul calului
a început în Basel, în anul 1996, la Clinica Universitară de Neurologie.
Acest proces a avut la bază conceptul terapeutic de neurologie a
dezvoltării a lui Bobath şi pe kineziologia funcţională a lui Klein-
Voghelbach. Fostul coordonator al Policlinicii Neurologice, Prof.
Dr.Med.Rudolf Wuthrich, a susţinut şi sprijinit activ de la început această
nouă terapie.

Denumirea de ”hipoterapie” a fost dată de directorul Clinicii

Universitare de Neurologie din Basel, Prof. Dr. Med. Heini E. Kaeser. În
acelaşi timp, impulsionaţi de iniţiativa din Basel şi în alte regiuni din
Elveţia dar şi în alte ţări, s-au făcut demersuri asemănătoare. Deoarece
intenţiile au fost diferite pe plan local, iniţial, sub umbrela termenului de
hipoterapie s-au dezvoltat activităţi foarte diferite. Cu toate acestea,
datorită efortului constant al grupului din Basel, în decursul anilor s-a
instaurat o anumită unitatea a doctrinei. Acest lucru a fost posibil şi a fost
sprijinit de o activitate acerbă de instruire şi informare ca urmare a
fondării Asociaţiei de Specializare ”Schweizer Gruppe fur
Hippotherapie” (Grupul Elveţian pentru Hipoterapie), în anul 1976.

Din 1979, există în Basel/Binningen un centru propriu pentru

hipoterapie-k, care este concomitent spaţiu de tratament pentru pacienţii
din regiune dar şi sediu central de instruire şi spaţiu al dezvoltării
metodice. Recunoaşterea HTK drept serviciu obligatoriu pentru pacienţii

10
cu scleroză multiplă are la bază multe decenii de lucru practic în centrul
din Basel/Binningam.

La acreditarea ca serviciu obligatoriu a contribuit într-o manieră

semnificativă, confirmarea Dr. Karel Bobath din decembrie 1979, care
spunea: ”În cadrul acestei terapii se foloseşte mişcarea calului pentru un
anume antrenament al trunchiului. Indicaţia hipoterapiei se limitează la
pacienţii care prezintă, datorită tulburărilor motorii neurologice centrale,
un control insuficient al trunchiului şi reacţii de echilibru deficitare, dar
care sunt capabili să menţină singuri poziţia în şezut” (Kunzle, 2000).

Ca urmare, în timp au apărut asociaţii pentru promovarea

reabilitării persoanelor cu probleme fizice, psihice şi emoţionale prin
activităţi hipice.

În 1980 a apărut Federaţia de Cai în Domeniul Educaţiei şi

Terapiei, AISBL International care iniţial a purtat numele de Federaţia
Internaţională de Cai pentru Persoanlele cu Handicap.

În 1993 s-a înfiinţat Asociaţia Americană de Hipoterapie, care a

promovat atât hipoterapia cât şi celelalte forme de terapie care utilizează
calul pentru recuperarea dizabilităţilor.

Anul 1994 este anul care marchează recunoaştrerea oficială a

hipoterapiei K drept procedeu medical acoperit de casa de asigurări de
sănătate. Astfel, HTK este o terapie definită, cu o strategie terapeutică şi
cu un anumit mod de lucru, precum şi cu cerinţe clare în ceea ce priveşte
pacienţii, devenind astfel serviciu obligatoriu pentru pacienţii cu
scleroză multiplă.

Aceasta organizaţie a fost înregistrată şi a avut sediul în Belgia, dar

a funcţionat în Statele Unite. Până la apariţia ei, nu a existat o activitate

11
organizată de studiere şi publicare a rezultatelor studiilor în cărţi şi reviste
de specialitate. Abia după anii 2000, acestea au început să apară. Astfel,
în 2003 Ursula Kunzle publică prima carte de hipoterapie, iar între 2005
şi 2011, HETI publică anual Jurnalul Ştiinţific şi Educaţional, în care apar
şi articole despre terapia cu cai.

Stadiul cercetării în România

Folosirea acestei forme de terapie în România este relativ recentă.

După anul 2000, au început să fie cunoscute şi la noi în ţară beneficiile
acestei forme de terapie.

Slaba dezvoltare a activităţilor ecvestre în România, împreună cu

lipsa persoanelor specializate în lucrul cu caii şi nu în ultimul rând lipsa
unor spaţii special amenajate pentru activităţi ecvestre, au făcut ca
dezvoltarea acestei ramuri să nu fie posibilă. Abia din anul 2010, au
apărut centre în care terapia cu ajutorul calului putea să se desfăşoare în
condiţiile impuse de specificul acestei activităţi.

Această terapie a început să apară în anul 2010, când au fost

înfiinţate, centre de terapie, în localităţi diferite: Constanţa, Timişoara şi
Aiud. În Bucureşti această metodă de terapie este utilizată în baze
ecvestre, neexistând până în prezent un centru specializat în acest
domeniu.

În acest context, stadiul cercetărilor în domeniu este abia la început

la noi în ţară. Una dintre puţinele lucrări de cercetare care atinge acest
domeniu, a fost scrisă în anul 2013 şi are ca obiectiv, identificarea si
evaluarea personalităţii cailor folosiţi in hipoterapie. Lucrarea se
intitulează ”Hipoterapia metoda terapeutica alternativa in disfunctiile
neuropsihice ale copilului” – lucrare de doctorat scrisa de Corina Monica

12
Moisa (Colpos), În cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară din Cluj-Napoca şi prezintă două studii de caz.

Prima lucrare de cerectare în domeniu a fost lucrarea de studii

doctorale ”Terapia cu ajutorul calului ca metodă suportivă de terapie
în afecțiunile psihomotorii”, autor Bîlbă Anca Nicoleta (2017), lucrare
în care sunt urmarite modificările apărute în urma aplicării TAC la copii
cu dizabilități psihomotorii și întârzieri în dezvoltare în mai multe arii de
adaptabilitate și unele domenii adaptative. De asemeni, în 2015 a fost
finalizată și lucrarea de cerecetare din cadrul Academiei Române, lucrare
intitulată ”Costuri și beneficii ale terapiei cu ajutorul calului”, de același
autor.

Această activitate a luat amploare în ultimii ani, astfel încât, în anul

2015, la Carei, a fost organizată de către Fundaţia pentru Comunitate Mol
– România, prima Conferinţă Naţională de Hipoterapie pentru Sănătatea
Copiilor.

În 2019, terapia cu ajutorul calului se predă pentru prima data la

noi în țară în mediul universitar, în cadrul Facultății de Psihologie al
Universității Andrei Șaguna din Constanța.

La noi în ţară această terapie este practicată în general de persoane

care nu au specialitate în domeniu, dar care lucreaza cu copii cu
dizabilităţi şi sunt ajutaţi în această terapie de persoane cu experienţă în
lucrul ecvestru. Acest fapt nu este indicat, deoarece, caii utilizaţi în
terapie necesită un antrenament special şi cu atât mai mult, terapeutul
trebuie să ştie cum să folosească impulsurile transmise pentru a-şi atinge
obiectivele.

În aceasta terapie, calul este un instrument cu ajutorul căruia

13
terapeutul îşi desfăşoară şedinţa de terapie, de aceea, cel care conduce
şedinţa trebuie să fie un terapeut cu experienţă şi competenţe în terapia
persoanelor cu dizabilităţi, nu o persoană cu experienţă în practica
ecvestră.

4. Noţiuni generale, definiţii şi terminologie

Terapia asistată de cai este un termen care cuprinde toată

varietatea de activităţi ecvine în care participă persoane cu dizabilităţi, cu
scop terapeutic. Pe lângă aspectele comune, activităţile călare din sfera
persoanelor cu dizabilităţi au caracteristici specifice în funcţie de scopul
urmărit şi de persoanele care sunt implicate în activităţile cu cei cu nevoi
speciale.

Deşi încă utilizată frecvent, această ”umbrelă” a provocat o

confuzie în rândul comunităţii medicale.

Este important de cunoscut faptul ca atunci când ne referim la

Terapia cu ajutorul calului – TAC avem în vedere toate activităţile
terapeutice în care este folosit calul ca instrument de terapie şi că această
activitate include şi activităţile de la sol, cuprinde şi elemente de terapie
emoţională, terapia fobiilor, a depresiilor, etc. în timp ce hipoterapia
reprezintă activitatea terapeutică ce foloseşte cu precădere impulsul
transmis de cal.

În timp, terapia cu ajutorul calului – TAC, a fost denumită generic

”hipoterapie”, poate pentru a simplifica denumirea acestei activităţi.
Totuşi, există elemente diferite de abordare, pe care le vom prezenta mai
târziu.

14
 Calul este folosit în zilele noastre în numeroase locuri şi domenii
de activitate, spre folosul persoanelor cu dizabilităţi. În Elveţia, în funcţie
de scop, există subdomenii, independente unele de altele şi autonome.

De la introducerea şi răspândirea termenului de hipoterapie, în anul

1996, s-a accentuat permanent faptul că hipoterapia nu este călărie, nici
călărie terapeutică. Călăria terapeutică este privită ca o disciplină de sine
stătătoare în cadrul terapiilor cu ajutorul calului. Ea foloseşte elemente
din activităţile asociate călăriei, aşa cum este cazul de exemplu al călăriei
psihoterapeutice. Spre deosebire de Germania, în Elveţia diversele
procedee terapeutice, respectiv pedagogice cu ajutorul calului nu sunt
cuprinse în termenul general de ”călărie terapeutică”.

Fiecare domeniu de lucru are specificul lui şi fiecare specialist

trebuie să cunoască şi să utilizeze termenii specifici activităţii pe care o
practică. Terapia cu ajutorul calului, necesită cunoaşterea de către
specialist a unui limbaj specific în lucrul cu calul, comenzile specifice
folosite în acest domeniu şi cel mai important, trebuie să cunoască modul
în care poate folosi pasul şi impulsul transmis de cal, pentru a putea
atinge un obiectiv terapeutic propus.

Un alt element diferit în această metoda este dat de faptul că

persoanele care participă la terapie pot face parte din medii profesionale
diferite, ceea ce impune cunoaşterea şi folosirea unui limbaj comun,
precum şi stabilirea unor reguli comune tuturor participanţilor.

Terapia cu ajutorul calului necesită prezenţa unei echipe de

specialişti şi voluntari, fiecare dintre ei având roluri şi atribuţii bine
determinate.

În terapia cu ajutorul calului se lucrează într-o echipă care cuprinde

15
atât persoane specializate în lucrul cu persoane cu dizabilităţi (terapeutul,
kinetoterapeutul, psihologul), cât şi persoane specializate doar în lucrul
cu calul ( conducătorul calului) şi voluntari. Acest aspect este important
de cunoscut, deorece reprezintă un element important în înţelegerea
modului în care se desfăşoară această formă de terapie şi al implicaţiilor
de care trebuie să ţinem seama în contextul utilizării ei.

5. Particularități și note specific

Putem spune că terapia cu ajutorul calului are nişte particularităţi
şi note specifice, dintre care putem enumera:

-  este o relaţie de colaborare dintre terapeut şi pacient;

-  este focalizată pe problemă;

- este orientată atât către dimensiunile şi comportamentele problematice

ale clientului, dar şi spre îmbunătăţirea unor aspecte din viaţa clientului
(ex. comunicarea, abilităţile de învăţare, de luare de decizii, etc.) şi mai
puţin spre schimbarea personalităţii în ansamblu;

- este eclectică (integrează şi aplică principii şi strategii specifice mai
multor orientări teoretice, în funcţie de problema şi stilul clientului);

- este formativă (vizează nu doar intervenţii “curative” dar mai ales

prevenţia unor comportamente neadaptative şi învăţarea acelor strategii
care vor facilita o adaptare mai eficientă la situaţiile de viaţă);

- este informativă, furnizând clientului datele necesare pentru a lua decizii

informate şi responsabile;

- este suportivă, oferind clientului cadrul adecvat pentru a-şi exprima

emoţiile, conflictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau

16
viitor;

- este focalizată pe situaţiile prezente, trecutul fiind abordat sporadic, doar

pentru a înţelege mai bine situaţiile din prezent;

- facilitează identificarea resurselor proprii de adaptare la mediu şi de

soluţionare a situaţiilor problematice;

- este un proces ce potenţează validarea resurselor proprii în lumea reală;

Terapia cu ajutorul calului poate de asemenea să influenţeze

pozitiv funcţiile psihologice, cognitive, comportamentale şi de
comunicare pentru pacienţi de toate vârstele. Pacienţii care pot beneficia
de TAC pot avea diverse diagnostice: paralizii cerebrale, scleroză
multiplă, întârzieri în dezvoltare, accidente cerebrale, pre/ infarcturi,
autism, dizabilităţi de vorbire.

TAC stimulează şi îmbunătăţeşte echilibrul, mobilitatea

articulaţiilor, digestia şi circulaţia sângelui, flexibilitatea, forţa şi
coordonarea mişcărilor, timpii de reflex, funcţiile cardio-respiratorii,
răspunsul la echilibru, receptorii vestibulari, concentrarea, senzaţiile de
textura (tare-moale), temperatura şi poziţia.

Prin terapia cu ajutorul calului sunt abordate emoţiile, cogniţiile

(gândurile) şi comportamentele care împiedică dezvoltarea şi adaptarea
optimă a persoanei la cerinţele cu care se confruntă:

-  acordă un rol important abordării corporale,

-  pune accent pe exprimarea emoţională şi pe comunicarea

nonverbală,

-  pune accent pe comportamente, pe acţiune şi mai puţin pe discurs,

17
-  este orientată către aici şi acum, spre felul cum persoanele se exprimă,
acţionează şi întreţin relaţia în prezent.

6. Activităţile ecvestre speciale. Clasificare şi characteristic

Clasificarea activităţilor călare în aria persoanelor cu dizabilităţi
este diferită, în funcţie de reglementările interne ale fiecărei ţări şi de
modul în care aceste activităţi sunt practicate.

Astfel, în Europa, această formă de terapie se practică mai mult în

mediul privat, în centre specializate de recuperere.

În Statele Unite, terapia cu ajutorul calului este practicată în clinici

de recuperareşi este parţial decontată de stat, această terapie dovedindu-şi
de mult eficacitatea şi fiind inclusă şi recunoscută ca metodă de
reabilitare ale persoanelor cu dizabilităţi. În general în aceste centre de
recuperare lucrează personal specializat în diverse domenii – psihologi,
logopezi, kinetoterapeuţi, care abordează înterdisciplinar cazurile, lucrând
în funcţie de obiective.

În Europa, în special în Elveţia, Portugalia, Spania, centrele de

recuperare sunt din mediul privat, aspect cere limitează oarecum numărul
personalului angajat.

Astfel, centrele sunt mai specializate pe afecţiuni specifice în care

se practică terapia cu ajutorul calului, care urmăresc aspecte legate de
socializare, concentrarea atenţiei, luare de decizii, orientare spaţială şi
achiziţia unor comportamente dezirabile din punct de vedere inter-
relaţional şi centre specializate în hipoterapie, unele centre specializate în
hipoterapie, lucrând doar anumite tipuri de afecţiuni.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, în zona

18
persoanelor cu dizabilităţi, activităţile terapeutice ecvestre, pot fi
împărţite în funcţie de obiectiv, modalitate de lucru şi echipă, în felul
următor:

a) Terapii asistate de cai şi

b) Activităţi asistate de cai.

a) Terapiile asistate de cai sunt împărţite în mai multe categorii.

- Hipoterapia

- Terapia asistata de cai

- Psihoterapia facilitată de cai

Caracteristici:

-  Reprezintă o formă de intervenţie cu orientare impusă.

-  Necesită terapeuţi cu formare specială.

-  Urmăresc scopuri terapeutice stabilite în avans.

-  Implică monitorizare şi evaluarea dezvoltării.

Scopurile terapiei asistate de cai sunt:

-  Îmbunătăţirea condiţiei fizice.

-  Îmbunătăţirea condiţiei mentale.

-  Motivaţia.

-  Învăţatul.

- Emoţionalitatea, viaţa emoţională.

19
Condiţii specifice de lucru în cazul fiecărei ramuri de terapie
ecvestră:

În hipoterapie, este utilizată mişcarea calului de o persoană

specializată în terapie comportamentală, logopedie, kinetoterapie sau
recuperare fizică. Este utilizată în cazul recuperării motorii ale
persoanelor cu paralizii cerebrale, scleroze multiple, scolioze, lordoze,
cifoze sau alte afecţiuni ale coloanei.

Terapia asistată de cal, poate fi practicată de către specialişti în

terapia persoanelor cu dizabilităţi, specialişti care introduc calul în
programul de intervenţie. Este utilizată de către terapeuţi ocupaţionali,
psihopedagogi, psihologi, în intervenţia şi recuperarea persoanelor cu
dizabilităţi psiho-motrice: autism, ADHD, sindrom Down şi alte
sindroame genetice, sau întârzieri în dezvoltare.

Psihoterapia facilitată de cai, poate fi o metodă abordată de

psihoterapeuţi în procesul terapeutic al intervenţiei în cazul fobiilor,
depresiei, anxietăţii, stimei de sine scăzute etc.

b) Activităţi asistate de cai.

- Călăria adaptată

- Activități speciale sportive

- Competiții

Călăria adaptată se ocupă de însuşirea abilităţilor de călărie

pentru persoane cu dizabilităţi, călăria de agrement şi activităţile la sol, de
curăţire şi îngrijire ale calului. Se recomandă persoanelor cu dizabilităţi
psiho-motorii. Este o abordare de grup în care se susţin lecţii de călărie
pentru persoane cu dizabilităţi. Este susţinută de instructori specializaţi ce

20
au fost pregătiţi prealabil pentru a putea evalua deficienţele clienţilor şi a
identifica intervenţia necesară fiecăruia.

Călăria adaptată reprezintă pe lângă impactul emoţional şi o

modalitate de recreere pentru persoanele cu dizabilităţi. Dându-i comenzi
calului, conducându-l sau chiar văzând pentru prima dată cum arăta
lumea de sus, ei se simt mai puternici, se simt răsplătiţi pentru efortul lor,
de multe ori dureros.

Activităţile speciale sportive includ însuşirea abilităţilor de

conducere a calului şi a utilajelor specifice şi exerciţii de voltijă sau
atelaje în scop sportiv.

Competiţiile reprezintă activităţile ecvestre susţinute în sens

competiţional, în cadrul concursurilor sportive pentru persoane cu
dizabilităţi.

În România, activitățile și specializările din domeniul psihologiei

au o clasificare diferită față de celelalte țări ale Uniunii Europene sau ale
Statelor Unite ale Americii, de aceea, putem clasifica corespunzător cu
desfășurarea activităților din țara noastră, intervențiile și activitățile cu
ajutorul calului în sfera persoanelor cu dizabilități în: terapie, educație și
sport.

Terapia cuprinde prezenţa unor persoane din diferite arii de

activitate, de aceea formarea unei echipe este unul din elementele
primordiale care trebuie avute în vedere.

Hipoterapeutul – este practic un termen impropriu folosit pentru

terapeutul ce utilizează cai. Persoana care conduce sesiunile de
hipoterapie este psiholog sau psihoterapeut ori terapeut fizic, care
utilizează metode de lucru cu calul, integrate cu alte metode
psihoterapeutice indicate pentru caz.

21
 Terapia asistată de cai oferă o combinaţie de servicii profesionale
de reabilitare într-un mediu natural. Unul dintre beneficii este locaţia în
care se desfăşoară terapia, aceasta nefiind asociată de client unui mediu
ostil, aşa cum se întâmplă în cazul spitalelor sau al cabinetelor de terapie.

Pentru persoanele cu nevoi speciale, terapia cu animale este

considerată o modalitate de relaxare, de multe ori chiar o distracţie, o
evadare faţă de stresul pe care, în general persoanele cu dizabilităţi îl
experimentează în fiecare zi.

Beneficiile terapiei asistate de animale în cazul copiilor au fost

raportate în multe arii de funcţionare. În ultimii ani, terapia cu ajutorul
calului a implicat două mari forme: hipoterapia şi terapia cu ajutorul
calului – TAC.

Este dificil de separat aceste două forme de terapie, deoarece

rareori în cadrul unei şedinţe este abordat doar un singur aspect sau
obiectiv terapeutic.

Fiind o intervenţie care utilizează atât acţiunea calului cât şi

acţiunea terapeutului, efectele vor fi cu siguranţă din ambele părţi.

Totuşi, calul este folosit cu scopuri precise, personalizate

pentru fiecare beneficiar şi din acest punct de vedere, putem face o
clasificare a metodelor utilizate.

Terapia cu ajutorul calului include şi hipoterapia, în timp ce

uneori, în cadrul şedinţelor de hipoterapie, se urmăreşte numai
efectul pe care îl are impulsul calului în mers, asupra omului.

Putem deci separa activităţile terapeutice asistate de cai, în

următoarele abordări: hipoterapia, terapia cu ajutorul calului şi

22
psihoterapia facilitată de cai.

Hipoterapia

Atunci când terapeutul utilizează mişcarea calului ca pe o strategie

de tratament pentru a îmbunătăţi funcţia neuromusculară, este important
să se utilizeze în mod consecvent terminologia corectă şi se numeşte
”hipoterapie”.

Hipoterapia este susţinută de profesionişti de reabilitare, lucrându-

se în mod individual cu fiecare client. Abordarea individuală permite
terapeutului să lucreze mai eficient raportat la nevoile fiecărui copil în
parte, setând obiective specifice şi strategii adaptate.

Hipoterapia permite profesionistului în reabilitare să aplice o

metodă unică în cadrul căreia interacţiunea dintre cal, copil şi terapeut
facilitează o intervenţie mai în profunzime asupra deficitelor clientului,
cu beneficiu adiţional de a fi percepută ca o activitate recreaţională.

Această activitate, are ca scop dezvoltarea sau corectarea unor

scheme motrice pentru a fi corecte şi funcţionale.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, ”hipoterapia

este o metodă de terapie practicată de persoane specializate în
psihologie, kinetoterapie sau medicina, care folosesc mişcarea calului
pentru a facilita recuperarea psihico-motrică a persoanelor cu
dizabilităţi”.

 În hipoterapie, mişcarea calului este folosită ca instrument.

 Terapeutul trebuie să cunoască cât mai bine acest instrument: ce mers
al calului să fie folosit, ce harnaşament să aleagă în funcţie de caz.

23
 Terapeutul trebuie să aibă pregătire în domeniul lucrului cu persoane
cu dizabilităţi, cu o vechime de minim 3 ani.

 Hipoterapia este o strategie de tratament utilizată de terapeuţi

profesionali.

 Terapeutul este cel responsabil pentru modul în care se derulează

terapia, calul şi personalul ajutător fiind părţi de suport ale terapeutului.

Hipoterapia este una dintre cele mai eficiente metode de terapie

folosită pentru îmbunătăţirea poziţiei, echilibrului, mobilităţii şi
funcţiunilor în toate cazurile de persoane cudisfuncţii motorii. În
hipoterapia clasică, calul influenţează omul mai mult decât omul
controlează calul.

Terapeuţi special antrenaţi poziţionează omul pe cal, iar acesta

răspunde activ la mişcarea calului. Terapeuţii analizează răspunsul
persoanei şi direcţionează mişcarea calului pentru a obţine, în mod
specific, efectul pentru fiecare persoană. În cadrul programelor de terapie
conlucrează colective interdisciplinare de specialişti: medici, terapeuţi,
instructori.

Beneficiarul terapiei trebuie să aibă un diagnostic în urma căruia se

vor stabili obiectivele terapeutice. In anumite cazuri, este nevoie de aviz
de la medic pentru începerea şedinţelor de terapie călare, în special acolo
unde sunt vizate afecţiuni ale coloanei, luxaţii de şold sau recuperări după
intervenţii chirurgicale recente.

Hipoterapia prevede folosirea mișcării spinării calului în scop

terapeutic. Beneficiarul este așezat relaxat pe cal și nu influențează calul
în mod activ. În timpul ședinței, terapeutul trebuie să susțină și să
controleze poziția în șezut a călărețului, folosind mijloace adecvate

24
(echipamente speciale și mișcări adecvate ale calului) pentru o preluare
cât mai adecvată și naturală ale mișcărilor transmise de spinarea calului
către bazinul beneficiarului, producând la nivelul musculaturii
trunchiului o laternanță constantă între tensionare și relaxare în sensul
unei activități musculare dinamice.

Obiectivul principal urmărit îl reprezintă suprapunerea cea mai

bună a ritmurilor și amplitudinilor de mișcare ale calului și ale
omului prin:

- antrenarea echilibrului

- stimularea coordonării

- relaxarea contracturilor

- activarea musculaturii slăbite

Toate aceste elemente acționează asupra aparatului locomotor activ

și pasiv la nivelul membrelor inferioare, bazinului și trunchiului, cu efecte
asupra organelor interne abdominale, a inimii și sistemului circulator,
având ca obiectiv principal influențarea holistică a echilibrului în funcția
ședere.

Terapia cu ajutorul calului - TAC

Când sunt urmărite şi aspecte ale interacţiunii sociale, dezvoltarea unor
comportamente funcţionale cum ar fi activităţile de îngrijire a calului,
periat, hrănit etc., putem folosi termenul de ”terapie cu ajutorul
calului” – TAC.

Terapia cu ajutorul calului, are ca scop principal obţinerea unor

rezultate funcţionale în urma unei evaluări realizate de un psiholog, un

25
terapeut ocupaţional sau un logoped. Implică prezenţa terapeutului.
Necesită specializare în psihoterapie şi în lucrul cu persoanele cu
dizabilităţi psiho-motorii.

Psihoterapia facilitată de cai

Această modalitate de abordare terapeutică se adresează

persoanelor cu dezechilibre emoţionale sau afecţiuni psihice, cum ar fi:
anxietate, depresie, atac de panică, fobii, stima de sine scăzută, capacitate
decizională scăzută, etc.

În afara afecţiunilor care înregistrează progrese notabile în urma

terapiei cu ajutorul calului, petrecerea timpului alături de cai, activităţile
de întreţinere, de curăţare sau hrănire produc efecte benefice asupra
psihicului uman.

Terapia în aer liber, alături de cai, reprezintă o apropiere de

normal, de natură şi poate fi considerată pe lângă efectele terapeutice, o
punte între mediul de viaţă specific impus bolnavului şi mediul natural,
disponibil tuturor, o apropiere de normalitate.

7. Obiective generale ale TAC

Caii pot intimida, pentru că sunt animale mari şi puternice. Însă
puterea lor de a ajuta stă tocmai în asta: persoanele care pot controla un
cal, care pot călări un animal atât de masiv se vor simţi mai puternice şi
vor putea să facă faţă mai uşor unor situaţii neplăcute din viaţa lor.

Din acest motiv, caii sunt folosiţi în programe de terapie pentru

femei abuzate, persoane cu dizabilităţi, persoane cu tulburări de
alimentaţie sau alte grupuri cu probleme, cum ar fi autism, Sindrom
Down, ADHD, tetrapareză. Pentru persoanele care sunt imobilizate într-

26
un cărucior, călăria oferă un sentiment de libertate nepreţuit.

Dincolo de câştigurile fizice, de faptul că învaţă mişcarea, mai este

partea interioară, psihoterapeutică, a metodei. Copiii cu dizabilităţi
(autism, sindrom Dowm, ADHD, Sindrom Asperger,etc.) se tem de viată,
de cei din jur, de aerul liber, pur şi simplu nu ştiu cum este să mergi cu
propriile picioare pe pământ, ce tărie are solul, cum e să simţi iarba sau
nisipul sub tălpi şi n-au curajul să accepte provocările vieţii.

Atât pentru persoanele tipice cât şi pentru persoanele cu nevoi

speciale, călăria este o experienţă unică dintr-o mulţime de puncte de
vedere: fizic, relaţional şi afectiv, psihic, social, etc.

Contactul cu un animal mare are un profund efect asupra persoanei; în

afara unei legături emoţionale, calul produce nenumărate experienţe
senzoriale.

Din perspectiva psihologicului şi al socialului, structura lecţiilor de

călărie induce o starecontrolată de disciplină. Cursantul este capabil de o
mai bună organizare a propriei persoane, ritmulşi comunicarea fiind
consistente, în permanentă relaţie, iar comportamentul devine mult
maihotărât, cu efecte imediate asupra imaginii şi încrederii de sine. Dând
comenzi calului, răspunsulacestuia este o permanentă recompensă
instantanee.

Pentru persoanele cu diverse afecţiuni, de la cele uşoare până la

handicap sever, beneficiile în zona echilibrului - funcţia dinamică - sunt
spectaculoase, îmbunătăţind timpii de reflex şi propriapercepţie
corporală. Transferul căldurii de la cal la călăreţ încălzeşte musculatura,
mişcarea ritmică a calului în mers stimulează receptorii vestibulari,
facilitează relaxarea şi ajută la concentrare.

27
 Şedinţele de terapie cu ajutorul calului un specific aparte,
momentul de început fiind foarte important. Este necesar ca întreaga
echipă să cunoască abordarea terapeutică individualizată, pentru a putea
răspunde prompt cerinţelor din timpul sesiunilor terapeutice.

Pentru fiecare pacient în parte, înainte de începerea şedinţelor de

terapie, terapeutul va face o evaluare în urma căreia se stabilesc ariile slab
dezvoltate care vor fi vizate în terapie, va stabili obiectivele pe termen
lung cât şi obiectivele pe termen scurt, după care va elabora planul
orientativ de terapie. Planul iniţial poate fi modificat în timp în funcţie de
reacţia beneficiarului la terapie şi în funcţie de ritmul de achiziţii în
recuperare.

Ulterior, conducătorul sesiunii terapeutice va instrui personalul

ajutător – conducătorul calului şi voluntarii. Aceştia vor primi indicaţii
despre modul de desfăşurare al şedinţelor, paşii şi modul de conducere al
calului, ritmurile de mers folosite.

Terapeutul stabileşte echipamentul pentru cal, echipamentul pentru

beneficiar şi alege exerciţiile care se vor desfăşura în cadrul şedinţei.

Sunt stabilite apoi condiţiile de siguranţă specifice terapiei, se

alege responsabilul pentru siguranţa beneficiarului şi apoi se poate începe
şedinţa.

În funcţie de obiectivele atinse, echipamentele şi modalitatea de

lucru vor fi schimbate.

Dintre obiectivele generale ale terapiei cu ajutorul calului fac parte:

-  Îmbunătăţirea tonusului şi a motricităţii.

-  Îmbunătăţirea funcţiei de comunicare şi limbaj.

28
-  Îmbunătăţirea funcţiei de socializare.

-  Îmbunătăţirea nivelului cognitiv.

-  Îmbunătăţirea sistemului emoţional şi afectiv.

-  O mai bună interacţiune cu mediul extern.

-  Creşterea capacităţii decizionale.

Copiilor cu dizabilităţi psihice le lipseşte motivaţia de a se implica

în activităţI folositoare şi practice, de a comunica şi participa la activităţi
sociale.

În special în cazul copiilor cu autism sau ADHD, acest comportament

împiedică participarea copiilor la activităţi specifice vârstei şi de
asemenea influenţează în sens negativ procesul de dezvoltare. Practicarea
TAC ca terapie de suport are dublă implicare în procesul terapeutic al
copiilor cu TSA şi ADHD.

În primul rând, plimbarea la pas cu o cadenţă scăzută şi un ritm lent,

induce copilului o stare de relaxare şi încetineşte timpul de răspuns.

În al doilea rând, mersul calului poate interveni în reglarea timpului de

răspuns prin faptul ca reacţia copilului la sarcină, este direct influenţată
de modul şi timpul în care calul ajunge în dreptul itemului. În timpul
şedinţelor de TAC, copii trebuie să-şi controleze permanent postura,
echilibrul, sunt ancoraţi în menţinerea legăturii cu calul, ceea ce
contribuie la dezvoltarea capacităţilor de organizare a activităţilor. Acest
deficit afectează abilităţi precum procesarea informaţiilor, inhibiţia
răspunsurilor, planificarea, capacitatea de a sta în expectativă,
metacogniţiile sau automonitorizarea, aspecte de impact în terapia cu
ajutorul calului.

29
 În cazul copiilor cu TSA, motivaţia de a participa în activităţile de
zi cu zi este redusă sau orientată către o activitate fără scop precis.
Această lipsă a motivaţiei reduce feedback-ul pozitiv primit de individ,
feedback ce este necesar pentru a continua la următoarea activitate
propusă. Iată de ce motivaţia joacă un rol atât de important în recuperarea
copiilor cu TSA.

Motivaţia poate fi intrinsecă şi extrinsecă. Motivaţia intrinsecă

constă in lucruri pe care un individ le apreciază, le dă importanţă sau îi
fac plăcere. Constă în a se implica într-o activitate deoarece o găseşte
interesantă sau satisfăcătoare pentru sine. Putem afirma că rolul
motivaţiei intrinseci este determinant în dezvoltarea cognitivă şi socială,
aspecte importante din punct de vedere al deficitului, pentru dezvoltarea
copiilor cu TSA.

Deoarece participarea activă a pacientului în timpul terapiei este

foarte importantă, intervenţiile copiilor cu autism trebuie să vizeze
activităţi care le fac plăcere şi care ar putea reprezenta un interes pentru
aceştia.

Este cunoscut faptul că toţi copiii sunt atraşi de animale şi că
legătura ce se realizează între copii şi animal este facilă, puternică şi
durabilă. Din acest punct de vedere, terapia cu ajutorul calului este o
activitate cu motivaţie intrinsecă.

Totuşi, terapiile trebuie să aibă ca scop achiziţia de abilităţi

importante pentru dezvoltarea şi integrarea pacientului. Aici îşi găseşte
rolul motivaţia extrinsecă.

Aceasta constă în faptul că recompensele, premiile provoacă

interes în activitatea respectivă, deşi acea activitate se poate să nu fi fost

30
interesantă pentru pacient de la început. În acest mod, terapeutul îl poate
învăţa pe pacient abilităţi necesare pentru viaţa de zi cu zi, iar odată ce
aceste abilităţi au fost deprinse, motivaţia extrinsecă nu mai este necesară.

Motivaţia are un rol important şi în integrarea senzorială. Cel mai

important scop este promovarea răspunsurilor adaptative satisfăcătoare la
mediul înconjurător. Răspunsul adaptiv se referă la reacţia corectă şi
ajustată cererilor mediului. Terapeutul va alege activităţi pentru a stimula
motivaţia intrinsecă şi joaca, promovând răspunsurile de succes ale
copiilor.

Deficienţele în modularea senzorială ale copiilor cu TSA sunt

comune. Modularea permite filtrarea stimulilor irelevanţi, menţinerea
unui nivel optim de excitare ce facilitează atenţia la cererile din mediul
înconjurător şi astfel permite răspunsuri, reacţii adaptate. În cazul copiilor
cu TSA, primul simptom de deficienţe este un nivel neechilibrat de
excitare, stimulare, care poate fi foarte ridicat, sau foarte scăzut. Copiii cu
un nivel foarte crescut de excitare au nevoie de stimuli puternici pentru a
percepe informaţiile, timp în care copiii cu un nivel scăzut de stimulare
sunt mult mai sensibili la aceşti stimuli. În ambele cazuri, activităţile
zilnice devin o mare provocare atât pentru copii cât şi pentru părinţi şi
terapeuţi.

Strategiile pentru a modula aceste nivele de excitare includ

activităţi ce stimulează sistemul vestibular şi pe cel proprioceptiv. În
momentul în care copiii cu deficienţe în modularea senzorială ating acest
nivel adecvat de excitare îşi îmbunătăţesc atenţia şi interacţiunea cu
mediul înconjurător.

În terapia cu ajutorul calului, mersul şi viteza calului stimulează

sistemul vestibular, ce ajută modularea senzorială, rezultând fie calmarea

31
pacientului folosind mersul uşor şi controlat al calului, fie într-un efect de
alertare a acestuia printr-un mers rapid sau chiar trap. Activităţile ce
stimulează sistemul proprioceptiv includ mişcare în contra gravitate, de
exemplu exerciţii de ridicare în picioare a pacientului în scăriţele de pe
şa.

Un alt aspect important al stimulării senzoriale este cel referitor la

relaţia dintre stimularea vestibulară şi comunicare. Stimularea acestui
sistem promovează contactul vizual cu persoanele sau obiectele din jur şi
prin urmare, facilitează comunicarea pacientului cu acestea. Studiile arată
că stimularea sistemului vestibular ajută la creşterea numărului de cuvinte
folosite în cazul pacienţilor cu întârzieri cognitive şi de asemenea în cazul
copiilor cu autism.

Terapia ocupaţională urmăreşte dezvoltarea abilităţilor de zi cu zi

ale copilului, cum ar fi dezvoltarea abilităţilor de autoservire,
autodirecţionarea, motricitarea fină. Totuşi, abilităţile de comunicare
reprezintă un element important în orice terapie pentru copii, deoarece
este important ca terapeutul să poată comunica şi să îl înţeleagă pe
pacient. Anumite strategii pot fi folosite în acest scop, cum ar fi:
promovarea contactului vizual, folosirea unui limbaj clar şi rar, oferirea
fiecărui copil timpul necesar pentru a procesa informaţiile primite,
folosirea unor tehnici cum ar fi diferite informaţii sau stimularea tactilă
pentru a promova concentrarea şi atenţia acestora, îmbunătăţirea
vocabularului.

Beneficiile încorporării animalelor în sesiunile de terapie sunt

multiple, ţinând cont că fiecare copil are o atracţie către animale. În cazul
copiilor cu nevoi speciale se facilitează astfel participarea acestora la
terapie, observând beneficii psihice, ale funcţiilor motorii, de comunicare,

32
senzoriale, cognitive, sociale, reducerea spasticităţii, perceperea durerii,
stresului, anxietăţii şi depresiei.

La fel ca toţi copiii, şi copiii cu TSA se simt atraşi de animale şi se
simt mai în largul lor în preajma acestora. Sistemul de comunicare al
animalelor prin limbaj corporal este mai simplu decât cel al oamenilor,
fapt ce face interacţiunea cu acestea mult mai uşoară.

În cazul hipoterapiei, printre beneficiile fizice rezultate se numără

îmbunătăţirea posturii, a forţei musculare, al modului în care îşi poartă
greutatea, echilibrul când sunt aşezaţi, mersului şi mobilităţii motorii în
general. Beneficiile pe plan psiho-social apar în ceea ce priveşte
încrederea în sine, stima de sine şi motivaţia, concentrarea şi interesul
faţă de activităţi.

În urma intervenţiei terapeutice prin hipoterapie, Dismuke (1984) a

descoperit îmbunătăţiri semnificative în abilităţile de vorbire şi vocabular,
în cazul coordonării bilaterale motorii, percepţiei vizual, cât şi
discriminării dreapta/stânga. Includerea animalelor în sesiunile de terapie
este o strategie diferită. În terapia cu ajutorul calului, marea varietate de
stimuli şi activităţi în care se pot include caii (de la pregătirea calului, la
îngrijirea acestuia şi călărie) îl poate motiva pe copil mai mult decât un
alt fel de terapie.

Strategiile de integrare senzorială pot de asemenea să promoveze

implicarea copilului. Copiii ce suferă de TSA au un deficit de integrare şi
modulare senzorială. Astfel, cu un nivel adecvat de excitare, se poate
îmbunătăţi atenţia şi interacţiunea copilului cu mediul înconjurător,
rezultând o implicare mai mare de durată în activităţile şi sarcinile ce i se
dau. În cazul hipoterapiei, mersul şi viteza calului stimulează sistemul
vestibular. Atunci când aceste două variază în funcţie de necesităţile

33
fiecărui copil, rezultatul obţinut va fi de calmare sau de alertare, în funcţie
de necesitate. Oferindu-i copilului o sarcină, o provocare potrivită este o
altă strategie pentru integrarea senzorială. Îndeplinind cu succes aceste
activităţi ce pot reprezenta o provocare pentru copil, cum ar fi controlarea
calului sau controlarea propriei poziţii pe cal, acesta va dezvolta un
sentiment de împlinire, de încredere în forţele proprii, lucru ce îi va
influenţa pozitiv motivaţia şi implicarea în terapie.

O diferenţiere importantă trebuie menţionată între terapia asistată

de animal şi o activitate asistată de animal. Terapia asistată de animal
are un scop precis, stabilit, este o intervenţie ce se foloseşte de animal ca
de o unealtă în tratamentul unei persoane cu dizabilităţi. Animalul devine
o parte integrantă a terapiei, iar aceasta este susţinută de un specialist cu
pregătirea necesară. În contrast, activităţile asistate de animale sunt de aşa
natură încât animalele şi persoanele cu dizabilităţi lucrează împreună,
participă în comun. În acest caz nu există obiective determinate în ceea ce
priveşte evoluţia persoanei cu dizabilităţi şi nici nu este necesară prezenţa
unui specialist.

Hipoterapia reprezintă la bază un exerciţiu fizic. Efectele pozitive

ce rezultă din acest fapt, pot de asemenea să influenţeze implicarea
copilului în terapie. După susţinerea unui exerciţiu fizic, funcţiile
creierului de exemplu concentrarea, atenţia, memoria, aptitudinile verbale
şi de percepţie sunt îmbunătăţite. Călăria presupune o activitate fizică
intensă, ceea ce înseamnă că pacientul se distrează practicând un sport,
dar şi beneficiază de efectele pozitive ale unei activităţi fizice.

Mulţi copii cu TSA prezintă dificultăţi în filtrarea stimulilor

irelevanţi şi menţinerea unui nivel optim de excitare sau alertă în ceea ce
priveşte cererile din mediul înconjurător pentru a răspunde adecvat la

34
acestea. Un nivel optim de excitare este ceea ce permite copiilor să ofere
răspunsuri adecvate la stimuli şi, prin urmare, o participare de succes.

În timpul hipoterapiei, copiii beneficiază de modificări sau

stimulări vestibulare şi proprioceptive transmise de mersul calului, acest
lucru stimulând atenţie şi concentrarea, crescându-le încrederea în sine.
Fără ajutorul hipoterapiei, copii au parte de stimulare vestibulară doar
dacă a fost aleasă o activitate caracteristică – de exemplu, săritul pe
trambulină. Însă, cu ajutorul hipoterapiei, toţi pacienţii au parte de această
stimulare. Stimularea senzorială în timpul trapului este mai de durată şi
mai puternică, de asemenea fiind combinată cu alte senzaţii, cum ar fi
percepţia vitezei.

Teoriile privind restaurarea atenţiei oferă încă o explicaţie despre

rolul important al naturii. Astfel, atenţia este văzută ca o resursă limitată.
În timpul relaxării sau în timpul unor activităţi ce nu necesită efort pentru
menţinerea atenţiei pacientul îşi recapătă abilităţile de concentrare.

Aceste teorii sugerează că intr-un mediu natural, în aer liber, este
nevoie de mai puţin efort mental. Pentru a asigura restaurarea atenţiei în
timpul hipoterapiei, calul poate fi plimbat câteva minute, între activităţile
pe care le efectuează pacientul, într-un mediu liniştit, în natură. În aceste
câteva minute, pacientului i se va cere să se lase purtat de cal, într-o
postură de relaxare, să observe mediul înconjurător, plantele, animalele.
În general, acest lucru va dura aproximativ 2 minute, după care pacientul
va fi mult mai calm şi relaxat, pregătit pentru următoarea activitate.

Comunicarea spontană este deseori redusă sau inexistentă în

cazul copiilor cu TSA. Prin comunicarea spontană se înţelege un
comportament ce nu este necesar să fie ajutat, cerut de ceilalţi. În general,
copiii cu TSA necesită să fie îndemnaţi pentru a comunica. Însă

35
comunicarea spontană este necesară în momentul în care copiii trebuie să-
şi exprime nevoile, dorinţele şi să comunice cu ceilalţi. Abordările de
comunicare tradiţională obişnuiau să îmbunătăţească comunicarea
învăţându-i pe aceşti copii abilităţi de bază, cum ar fi contactul vizual cu
ceilalţi, atenţia, imitarea verbală. Totuşi, aceste intervenţii par să aibă un
efect negativ asupra spontaneităţii copiilor.

Când se lucrează cu terapie cu ajutorul animalelor, interacţiunea

copil-terapeut este cea principală, centrală în dezvoltarea comunicării,
însă animalul este cel ce o facilitează.

Contactul cu animalele este benefic dezvoltării abilităţilor motorii

fine şi grosiere, celor cognitive, funcţionalităţii sociale, bunăstării,
reducerii spasticităţii, durerii, stresului, anxietăţii sau depresiei.

8. Calul de terapie

În cadrul activităţilor terapeutice ecvestre, calul reprezintă atât un

membru al echipei, cât şi un instrument de terapie. Putem afirma, că la fel
ca în cazul unui terapeut, este foarte importantă pregătirea acestuia în
scopul desfăşurării unor şedinţe corecte, care să ducă la obţinerea unor
rezultate cât mai satisfăcătoare.

Pentru a putea fi utilizati la terapie, caii trebuie să îndeplinească

anumite criterii. Pentru alegerea cailor, este nevoie de un specialist care
cunoaşte deopotrivă caii cât şi nevoile speciale ale persoanelor cu
dizabilităţi.

Criterii de selectare a cailor:

Mărimea – în selectarea cailor este necesar să fie luată în

considerare structura, înălţimea, lungimea şi lăţimea spatelui calului.

36
Mărimea calului trebuie să se adaptaze la nevoile speciale ale călăreţului.
Structura şi fizicul cailor se corelează cu mişcarea acestuia, cu lungimea
paşilor, balansarea spatelui şi astfel cu intensitatea impulsurilor de
mişcare transmise de cal.

Mişcarea – mişcarea calului de terapie trebuie să fie sănătoasă,

secvenţa picioarelor trebuie să fie clară. Aşteptările faţă de diverşi paşi
executaţi de cal sunt: mersul lung şi spaţios ( calul păşind cu piciorul din
spate înaintea primei urme de copită), mişcarea regulată şi ritmică în
fiecare pas (mers, trap, galop).

Sexul – caii castraţi sunt cei mai indicaţi pentru terapie deoarece în
general sunt cei mai echilibraţi. Iepele pot fi de asemenea potrivite, dar în
perioada estrului atitudinea lor se poate modifica devenind mai
încăpăţânate şi mai greu de controlat. Armăsarii, din cauza
comportamentului nepredictibil nu sunt adecvaţi pentru terapie.

Vârsta – Calul mai tânăr de 5 ani este nepotrivit pentru activitatea

terapeutică, din cauza temperamentului său vioi, jucăuş şi timid.

Temperamentul şi caracterul – calul trebuie să fie uşor de

condus, să lucreze şi să execute instrucţiunile cu plăcere, să stea în loc în
timpul încălecării şi descălecării. Calul imprevizibil şi irascibil, calul care
muşcă este nepotrivit pentru sarcinile terapeutice, deoarece poate pune în
pericol siguranţa călăreţului.

În perioada selectării, cel mai indicat este ca prima dată, calul să fie
observat în grajd, să fie observată reacţia la apropierea umană,
comportamentul său în ţarc sau pe păşunile comune cu alţi cai, reacţia sa
în cazul perierii, îngrijirii şi încălecării. Alte informaţii utile pot fi deduse
din următoarele indicii: comportamentul său în timpul ghidajului, la

37
frânghia de dresaj şi sub şa; gradul de pregătire al calului; reacţia
serviabilă la comenzile călăreţului sau ale instructorului; depistarea
eventualelor însuşiri negative.

Supleţea – abilitatea cailor de a schimba balansul cu uşurinţă. Un

cal care nu este suplu în mişcare, va produce o mişcare încordată, de
amplitudine scăzută, va fi încet la timpii de răspuns şi va avea un ritm
slab. Aceste răspunsuri ale mişcării nu reprezintă interes în terapie.

Ritmul – secvenţa inerentă de cădere a paşilor. Ritmul calului ajuta

la prezicerea următoarelor mişcări. Ritmul este o caracteristică
fundamentală în mişcarea umană, are influenţe venite din procesarea
senzorială, tonusul muscular, timp şi coordonare. Ritmul trebuie să fie
consecvent, susţinut, regulat pe picioarele din faţă.

Simetria – uniformitatea în mişcare şi în lungimea paşilor între

cele două părţi ale calului. Simetria este o caracteristică a unui cal sănătos
şi este foarte probabil să transmită aceasta strategie de postura şi mişcare
şi pacientului. În cazul în care calul are un defect de mers la unul dintre
picioare (şchiopătat, rotaţie), această mişcare va fi transmisă şi
călăreţului. Un cal cu o mişcare simetrică, va produce o postură simetrică
călăreţului.

Postura – alinierea calului paralel cu solul pentru a avea un mers

drept. Postura dreapta este esenţială pentru simetrie şi un echilibru corect
şi reprezintă abilitatea calului de a rămâne echilibrat şi suplu. Aceasta
calitate este importanta pentru supleţe, ritm ,tempo şi mişcările de
tranziţie.

Aproape întotdeauna un cal căruia îi lipseşte una dintre aceste calităţi va

avea dificultate în a putea merge corect. De exemplu, un cal care nu este

38
suplu nu va avea un ritm corect şi nu va avea un mers simetric şi
echilibrat.

Echilibrul – este abilitatea unui cal de a ramâne balansat şi suplu

în mişcare, ceea ce afectează fineţea tranziţiei, supleţea, ritmul şi
tempoul.

Toate aceste caracteristici sunt asemănătoare cu caracteristicile mersului

uman, aspect care validează folosirea calului ca mijloc de terapie.

Pasul calului la mers induce aceeaşi mişcare tridimensională asupra

pelvisului ca şi pasul omului. Pelvisul se mişcă în plan sagital, vertical şi
frontal, inducând mişcări antero- posterioare, verticale şi laterale, după
cum explică Harris. S.E. (1998).

Figura nr.1. Planuri de mişcare în timpul mersului

Factorii de distanţă şi timp specifici mersului calului au de

39
asemenea caracteristici similare cu cei ai omului. În tabelul de mai jos se
pot observa caracteristicile cadenţei, vitezei medie la mers liber şi
mărimea medie a pasului la cal şi la om. Putem observa diferenţele mici
între aceste caracteristici, ceea ce demonstrează afirmaţia referitoare la
asemănarea între cele două scheme motrice de mers.

După cum se remarcă din datele lui Riede, D., (1988), Sutherland,
D. H., (1994), Harris, S. E., (1993), Abel, M. F., (1996) şi Craik, R.,
(1989), (Tabel nr.1), corelaţia factorilor de distanţă şi timp între pasul
calului şi pasul omului sunt:

Tabelul nr.1. Factori de distanţă şi timp în mersul uman vs. mersul
calului

Cal Adult Copil

Mediu: 90-110 Mare: 111-122 123±23 paşi/min (vârsta

Cadenţă (paşi/min)
60-80 Ponei:120 paşi/min ani: 156 paşi/min)

Viteza medie la mers 111±19cm/sec(vârsta de

4mph(178 cm/sec) 145-159 cm/sec
liber (cm/sec) 72 cm/sec) paşi/min)

Mărime medie a
107.2 cm 76.5-79cm 54±7cm
pasului

Sursa: Asociația Americană de Hipoterapie, Manual Nivel 1, 2013. 50

Observând aceste date, putem concluziona, că este important să

alegem calul în funcţie de mărimea şi vârsta pacientului, pentru a putea
corela caracteristicile de mers cât mai aproape de specificul fiecărui
pacient.

Psihologia calului

40
 In libertate, calul este un animal de turma astfel că, întotdeauna va
căuta entitatea alfa, de aceea între om şi cal are loc stabilirea unei ierarhii,
care are în vedere rolurile şi nevoile fiecărui membru. In aceasta relatie,
omul trebuie sa fie membrul alfa.

Calul simte nevoia să fie condus şi este foarte important ca de la
început rolurile să fie stabilite corect. Acesta este motivul pentru care cei
care lucrează cu caii, chiar şi terapeuţii şi voluntarii să aibă cunoştinţe
despre modul de comportament al acestor animale şi să recunoască în
special semnalele caracteristice stării acestor animale.

Caii au o reacţie de răspuns foarte puternică, sunt foarte

comunicativi şi pot fi foarte bine educaţi prin rutină şi previziune.
Abilităţile cognitive ale calului sunt asemănătoare cu ale unui copil de
18-36 de luni.

Sunt animale foarte senzitive la atingere şi la durere. Comunică

utilizând ochii, urechile, coada, nările şi postura. Pot comunica şi cu
ajutorul sunetelor. Pot deveni plictisiţi atunci când stau în spaţii mici,
dezvoltând diferite obiceiuri. Capacitatea lor de coping variază foarte
mult, de aceea nu toţi caii pot fi folosiţi ca şi cai de terapie. Sunt diferiţi
în modul de a răspunde la durere, frică, surpriză şi disciplină.

Modurile de comunicare ale cailor

Modurile de comunicare ale cailor sunt diverse şi reprezintă un

element foarte important în interacţiunea cu oamenii. Sunt animale
puternice, care se sperie foarte uşor şi reacţiile lor pot fi foarte
periculoase. Au nevoie de un lider pe care îl vor urma chiar şi în reacţiile
emoţionale. Pentru a putea prevedea şi reacţiona în timp util, este necesar
să cunoaştem modurile prin care aceştia comunică.

41
Urechile:

- Lăsate pe spate – atunci când urechile calului sunt lăsate pe spate,

calul este speriat şi poate avea reacţii specifice ( să-şi schimbe poziţia,
să lovească sau să fugă).
- Îndreptate în faţă – calul este atent.
- Mişcându-se în faţă şi în spate – anumiţi stimuli exteriori îi captează
atenţia.
- Relaxate.
- Una în faţă si una in spate.

Coada:

- Biciuind.
- Plesnind în jos.
- Lejeră.

Ochii:

- Blânzi,relaxaţi.
- Ageri, vigilenţi.
- Jumătate închişi.

Respiraţia:

- Nări fremătânde.
- Respiraţie accelerată.
- Respiraţie calmă.

Gura:

- Dinţi încleştaţi
- Scrâşnind din dinţi.

42
- Mestecând, lingând.
- Comunicare sonoră – nechezat, fornăit.

Sistemul senzorial al cailor

Auzul: Este foarte fin. Urechile sunt conice, în formă de pâlnie şi se
mişcă pentru a capta sunetele.

Vederea: Reprezintă primul senzor de pericol al calului. Ochii sunt mari,

cu vedere periferică. Exista două puncte oarbe în traiectoria vizuală şi
anume: în faţă şi în spate.

Atingerea: Reacţia de răspuns la stimulii tactili variază destul de mult.

Au zone de sensibilitate ridicată la cap, pe laterale şi la picioare.

Este necesar să cunoaştem reactivitatea calului la stimuli. Unii cai

sunt hipersenzitivi, reacţionând la comenzi foarte fine şi în acelaşi timp
cu o sensibilitate ridicată la stimuli, în timp ce alţii pot fi slabi reactivi,
având nevoie de comenzi ferme. Conducătorul calului trebuie să cunoască
modul de reacţie al calului cu care lucrează şi să aiba capacitatea de a-şi
regla acţiunile în funcţie de reactivitatea calului. De asemenea, acest
aspect este unul foarte important de cunoscut şi de către terapeut, fiind un
element de decizie în alegerea calului de lucru în funcţie de pacient, de
diagnosticul acestuia şi de reacţiile lui la terapie.

Tipuri de mers

Calul se deplasează folosind patru tipuri de mers: pas, trap, canter

şi galop. În terapie este folosit cu precădere pasul. Trapul şi canterul sunt
permise doar în anumite situaţii, galopul nefiind utilizat în terapia
persoanelor cu dizabilităţi.

Pasul - Este un mers cu 4 bătăi: 3 copite sunt în permanenţă în contact cu

43
solul.Este simetric.Secvenţa: spate stânga, faţă stânga, dreapta spate,
dreapta faţă.

Trapul (jog) - 2bătăi:Creează o mişcare cu o scurtă perioadă de suspensie.

Secvenţa: stânga spate şi dreapta faţă/ dreapta spate şi stânga faţă. Este
simetric.

Canter (galop mic) - 3 bătăi:Secvenţa: stânga spate, stânga faţă / dreapta

spate, dreapta faţă. Un scurt moment de suspensie.Asimetric.

Galop - 4 bătăi: Secvenţa: stânga spate, dreapta spate, stânga faţă, dreapta
faţă. Asimetric. Pas maxim.

Principiile generale de dresaj

Pentru un dresaj adecvat este necesar să se ţină seama de următoarele

principii de dresaj (Iavorovschi, 2011).

Calităţile dresorului

Dresorul trebuie să aibă o anumită experienţă, spirit metodic şi aptitudini
specifice, legate de relaţia om-cal. Simţul măsurii, tactul ecvestru,
răbdarea, toate contribuie la personalizarea antrenamentului. Fără să fie
un sport eminemente atletic, călăria pretinde anumite abilităţi fizice:
echilibru, viteză de reacţie, îndemânare, elasticitate şi mobilitate,
capacitate distributivă.

Psihologia dresajului

Orice metodă de dresaj trebuie să aibă la bază, punerea în condiţie

a calului: proporţia dintre gimnasticarea şi antrenamentul calului trebuie
atent reglată, deoarece trebuie avut în vedere ca dezvoltarea fizică şi
psihică a calului este supusă legilor variabile ale naturii. Oricât de abil şi

44
precis ar fi călăreţul, nici o cerinţă nu trebuie să contrazică firescul.
Răbdarea şi dozarea efortului sunt aspecte de bază ale dresajului.

Construcţia mentală a calului joacă de asemenea un rol foarte

important în dresaj. Memoria este o calitate care facilitează dresajul
atunci când este făcut corespunzător, dar devine periculoasă atunci când
dresajul este făcut greşit, deoarece este foarte greu să corectăm
stereotipuri greşite.

Spre deosebire de om, calul nu reacţionează potrivit opiniilor sale,

neînţelegând nici măcar sensul propriilor acţiuni. În locul acestora el
este ghidat prin comportamente întărite, pozitiv sau negative, care prin
repetare frecventă, devin automatisme, respective, obiceiuri.

Caii de rasă sunt de obicei mai inteligenţi decât caii comuni. Un cal
iritabil, cu un caracter urât, care muşcă, nesubordonat, este aproape fără
excepţie un cal bolnav şi având o deficienţă organică. Îngrijirea lui
prevalează asupra oricărei încercări de dresaj.

Răbdarea calului are deasemenea limitele ei. Călăreţul sau

conducătorul calului trebuie întotdeauna să încerce să ştie limita mintală,
fizică şi psihică a calului.

Metoda de dresaj

Metoda combină principii şi procedee cu regula ordinii folosirii lor.

Ea variază în funcţie de scopurile urmărite şi de circumstanţele de timp şi
de loc. Studiul conformaţiei şi temperamentului calului ghidează călăreţul
în fixarea scopului urmărit şi în alegerea mijloacelor folosite pentru a-l
atinge.

Orice metodă de dresaj se bazează pe legea asocierilor. Învăţarea

45
unei mişcări noi presupune ca agent principal de execuţie folosirea unui
ajutor cunoscut, căruia i se asociază un ajutor nou cu care este de dorit să
se obişnuiască calul. Cu timpul, acest nou ajutor se va substitui celui
precedent devenind, la rândul său, agent principal de execuţie.

De asemenea, reflexul condiţionat rămâne o metodă de bază.

Pentru aceasta, calul trebuie să fie atent. Este foarte important de reţinut
că la origini, calul a fost o pradă, trăind sub imperiul neîncrederii, având
un prag de declanşare a fricii foarte scăzut.

Pe de altă parte, este foarte curios şi învaţă extreme de repede, cu

precădere experienţele negative. A reduce reactivitatea emoţională este de
cea mai mare importanţă. Dresajul trebuie înţeles în primul rând în
termeni de adaptare.

”Ţinta procesului de învăţare este formarea unor automatisme

dezirabile, a unor obişnuinţe. Ca regulă generală, este nevoie de cca 3
până la 7 repetări consecutive, pentru a declanşa formarea lor, aceasta
cu condiţia ca, de fiecare dată când a dat răspunsul correct, calul să
primească o întărire adecvată, pornind de la simpla suspendare a
solicitării respective, mângâiere sau recompensă alimentară. Cu cât
întărirea vine mai târziu, cu atât şansa unei deprinderi corecte
diminuează, existând riscul apariţiei unor răspunsuri greşite. Metoda
eradicării obiceiurilor greşite este împiedicarea manifestării lor.”
(McLean, Bazele biologice ale supunerii).

Dresajul de bază al calului: dresarea şi formarea calului necesită

un nivel superior de cunoştinţe şi experienţe anterioare în domeniul
echitaţiei. Această sarcină aparţine de regulă unui specialist în echitaţie.

Pe durata dresajului de bază, calul trebuie să înveţe să execute cei

46
trei paşi în şa, să lucreze corespunzător pe ambele mâini, să lungească şi
să scurteze pasul, cum să fie de încredere pe parcursul exerciţiilor atât
individuale cât şi de grup – cu mai mulţi cai odată.

Trebuie de asemenea să execute bine cei trei paşi la lonjă, pe

ambele mâini, cum să reacţioneze la semnalele transmise de lonjă, bici,
de voce şi de postură. După pregătirea de bază, calul trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe: mişcarea să fie ritmică şi realizată în
toate tipurile de paşi, să se sprijine delicat pe zăbală.

Dresajul special al cailor de terapie: după pregătirea de bază

corespunzătoare, caii folosiţi în terapie trebuie supuşi unei pregătiri
speciale, pentru a fi adecvaţi echitaţiei terapeutice. În însuşirea noilor
cunoştinţe, este importantă repetiţia şi confirmarea frecventă, precum
ritualizarea ce garantează siguranţa cailor.

Caii de terapie trebuie să înveţe să stea calmi pentru o perioadă mai
lungă de timp, de- a lungul îngrijirii, echipării sau activităţii terapeutice,
chiar şi în condiţii neprielnice. Trebuie de asemenea să se familiarizeze
cu diferite moduri de încălecare şi cu instrumentele folosite în procesul
încălecării. Totodată aceşti cai trebuie obişnuiţi şi cu diverse moduri de
conducere (la frânghie de dresaj, la hăţuri, la lonjă, la hăţuri lungi, la
lonjă dublă). În multe cazuri trebuie să se supună şi
însoţitorilor/voluntarilor.

Caii de terapie trebuie să acţioneze excepţional la lonjă, mai ales în

cazul călăriei de psihopedagogie specială, reacţionând imediat la
semnalele trimise doar prin intermediul lonjei şi biciului, deoarece, pe
parcursul terapiei, instructorul comunică cu copilul, astfel deseori nu are
ocazia să instruiască calul verbal.

47
 Caii trebuie să cunoască şi elemente de kinetoterapie, deoarece
suportă mişcările variate şi postura diferită a călăreţului, în timp ce
menţinându-şi echilibrul, trebuie să avanseze fără încetare în arenă,
conduşi la lonjă. Pe parcursul pregătirii speciale, caii trebuie să se
obişnuiască cu toate instrumentele, jocurile şi echipamentele terapiei,
precum şi cu locaţia, cu stimulii speciali vizuali, acustici şi tactili, pe care
îi întâlnesc pe durata terapiei. Trebuie să se obişnuiască cu prezenţa şi
mişcarea mai multor persoane/copii în imediata lor apropiere şi trebuie să
îndure eventualele manifestări extreme de comportament, sunete, atingeri
şi reacţii neaşteptate.

Dresajul recomandat pentru un cal de terapie este metoda dresajului

natural, Parelli şi metoda Tellington.

Un aspect foarte important îl reprezintă activităţile de relaxare

pentru caii de terapie şi implicit, cunoaşterea semnalelor de
suprasolicitare, care pot duce la reacţii necontrolate, activitatea
terapeutică, fiind una extrem de solicitantă pentru cai, mai ales din punct
de vedere psihic. Dacă un cal lucrează prea mult, se pot observa pe el
semnele epuizării: îşi pleacă urechile adesea în spate pe parcursul
activităţilor sau al echipării, refuză să iasă din boxă, fuge sau se fereşte.

Din punctul de vedere al sănătăţii fizice şi psihice a calului, este

crucial sa îi fie asigurate condiţii de adăpost cât mai asemănătoare cu
mediul său natural. Calul va fi mai calm şi mai echilibrat dacă va fi însoţit
de alţi cai şi dacă va avea acces la păşune. Un cal ţinut în grajd va fi lipsit
de stimuli, încordat, curios şi mai puţin atent.

Managmentul stresului la caii de terapie

In general, activităţile pe care le desfăşoară un cal sunt diverse. De

48
la antrenamente lejere, la activităţi bine structurate şi coordonate.
Antrenamentul cailor se desfăşoară de regulă după nişte norme generale,
bine cunoscute de către specialişti. Caii sunt învăţaţi să primească
comenzi de la sol în timpul antrenamentelor de încălzire şi comenzi de
călare în timpul dresajului sau al activităţii de echitaţie.

În cazul cailor de terapie, comenzile sunt date numai de

conducătorul calului şi numai de la sol. Calul trebuie să fie desensibilizat
de comenzile pe care le primea de călare şi, mai mult de atât, acesta
trebuie să nu reacţioneze în niciun fel la mişcările călăreţului, care de cele
mai multe ori sunt mişcări foarte agresive.

Un copil cu autism va lovi calul cu picioarele, îl poate ciupi sau

lovi cu mâinile, comportamente la care calul trebuie învăţat să nu
reacţioneze. Ţinând cont de faptul că privirea periferică a cailor este
foarte bine dezvoltată, numeroasele stereotipii, fluturări ale mâinilor,
caracteristice copiilor cu autism, reprezintă elemente foarte importante în
desensibilizarea cailor de terapie. De asemenea, sunetele, ţipetele emise
de copiii cu tulburări de spectru autist, pot reprezenta elemente de stres
pentru cai.

În cazul copiilor cu afecţiuni motorii (tetrapareze, parapareze)

trebuie avut în vedere faptul că aceştia, prin nivelul ridicat de spasticitate,
au o poziţie foarte incomodă pe cal, cu un echilibru deficitar, toate aceste
elemente reprezentând factori de stres pentru cal.

Hipoterapia este o activitate cu un nivel ridicat de stres pentru cai:

- Multiple manevre.

- Urcări şi coborâri incomode.

- Greutăţi nepotrivite.

49
 - Comportament neobişnuit al pacienţilor.

- Dificultatea participanţilor de a călări.

- Activitatea poate deveni plictisitoare.

- Situaţii mai puţin obişnuite. Evitarea acestor situaţii necesită cunoştinţe

medicale temeinice. Semnele vitale normale ale calului sunt:

- Temperatura 37,5 grd. C.

- Puls – 35 – 45 bătăi/minut.

- Respiraţie- 10 – 30 respiraţii/minut, 12 respiratii/minut în repaus.

Aspecte privind mersul calului care pot fi manipulate în timpul terapiei

1. Impulsul – mişcarea de împingere înainte a pelvisului calului şi a

picioarelor din spate va schimba poziţia şi mişcarea corpului calului .
Urmarea picioarelor din faţă se realizează atunci când calul păşeşte cu
picioarele din spate pe sau peste amprenta lasată de picioarele din faţă . O
mărire în impuls va fi dovedită de faptul că, calul va calca cu picioarele
din faţă peste amprenta lăsată pe sol de picioarele din faţă.
2. Tempo şi viteza – tempo-ul se refera la numărul de bătăi pe minut, în
timp ce viteza se referă la timpul pe care calul îl ocupă pe o anumită
distanţă . Un ponei va avea un tempo mai rapid faţă de un cal. Tempo-ul
calului sau al poneiului trebuie să rămână constant. Viteza este uşor de
schimbat prin modificarea lungimii pasului dar poate fi schimbată şi prin
modificarea tempo-ului.
3. Schimbarea direcţiei – în timp ce calul îşi schimbă direcţia şi arcuirea
calului se va schimba.
4. Tranziţia – schimbarea vitezei în timpul unui anumit pas, trecerea de la
un pas la altul, accelerare sau încetinire.

50
9. Aspecte specifice terapiei cu ajutorul calului
Terapia cu ajutorul calului are câteva caracteristici specifice, ceea ce o
diferenţiază de alte terapii de recuperare.
În primul rând, este o terapie care se desfăşoară în condiţii diferite –
într-un mediu total necunoscut pentru beneficiar, de obicei în mediul
extern şi implică prezenţa unei echipe interdisciplinare care este formată
din 2 sau 3 persoane. In terapia cu ajutorul calului se lucrează într-o
echipă care cuprinde atât persoane specializate în munca cu copiii cu
dizabilităţi, persoane specializate doar în lucrul cu calul, cât şi voluntari
sau co-terapeuţi.

Persoanele specializate în munca cu copiii cu dizabilităţi sunt

psihologi sau psihoterapeuţi, care au experienţă în lucrul cu copiii de cel
puţin 3 ani. Acest lucru este foarte important şi ar trebuie să reprezinte
unul dintre criteriile de selecţie ale terapeuţilor care folosesc calul ca
instrument de terapie, deoarece este necesar să fie cunoscute cât mai
multe modalităţi de reacţie ale copiilor, să existe experienţă în gestionarea
situaţiilor de criză. Reacţiile copiilor, indiferent dacă acestea sunt pozitive
sau negative, vor influenţa calul şi reacţiile lui. În momentul începerii
terapiei, terapeutul are datoria să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile
de siguranţă, acesta fiind primul şi principalul aspect care trebuie avut în
vedere.

Echipa de terapie cu ajutorul calului este formată din: terapeut,

conducătorul calului şi voluntarii sau co-terapeutul.

10. Echipa de terapie

Terapeutul este persoana care conduce sesiunile de hipoterapie

este psiholog sau psihoterapeut ori terapeut fizic, care utilizează metode
de lucru cu calul, integrate cu alte metode psihoterapeutice indicate

51
pentru caz.

Acesta trebuie să aibă abilitatea şi competenţa de a evalua copilul,

de a identifica nevoile acestuia şi de a elabora un plan de terapie
personalizat pentru fiecare copil, cu obiective pe termen scurt şi pe
termen lung. De asemenea, trebuie să cunoască şi să ştie care este postura
corectă şi echilibru în timpul călăriei, să cunoască şi să ştie principiile
hipoterapiei pentru a putea schimba mişcarea calului pentru ca pacientul
sa beneficieze complet de şedinţa de hipoterapie, să recunoască
răspunsurile anormale ale pacientului în timpul şedinţei şi să fie
compatibil cu echipa de terapie.

Terapia trebuie să fie bazată pe metode de lucru specifice

diagnosticului şi vârstei copilului şi pe capacităţile copilului de a
îndeplini cerinţele terapeutice. După ce programul terapeutic structurat pe
anumite obiective a fost finalizat, se va face o re-evaluare în urma căreia
vor fi stabilite achiziţiile copilului, după care se va decide de către
terapeut dacă este oportună continuarea terapiei cu stabilirea altor
obiective.

În anumite situaţii, copiii înregistrează regresie în dezvoltare în

timpul terapiei. Acest aspect trebuie analizat luând în calcul toate
elementele care ar putea contribui la acest aspect (schimbarea medicaţiei,
alte terapii) prin consultarea părinţilor sau a celorlalţi terapeuţi. Un aspect
deosebit de important în acest caz este evaluarea calului cu care s-a
lucrat. Caii trebuie aleşi respectând anumite criterii stabilite de către
specialişti în hipoterapie.

Terapeutul este cel care stabileşte obiectivele şi modul de lucru, cât
şi harnaşamentul utilizat.

52
 Terapeutul are responsabilitatea de a analiza continuu răspunsurile
pacientului si a modifica adecvat mişcarea calului,de aceea este necesar
ca acesta sa aibă cunoştinţele necesare pentru a obţine, direcţionarea si
modifica mişcarea calului în funcţie de necesitate.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, terapeutul care

practică Hipoterapia ca parte integrată dintr-un program de reabilitare,
trebuie sa aibă unele calificări:

- este autorizat sau înregistrat pentru a practica terapie, kinetoterapie,

logopedia sau terapia ocupaţionala cu o vechime de minim 3 ani in acest
domeniu;

- a primit o instruire de bază în principiile hipoterapiei şi mişcarea

cabalinelor din partea unei organizaţii acreditate în acest domeniu;

- este terapeut sau specialist in Hipoterapie, sau are un terapeut prezent la

şedinţele de Hipoterapie.

Hipoterapia prezintă un grad mai ridicat de risc si de

responsabilitate din partea terapeutului care isi asuma responsabilitatea
pentru asistentii in terapie.

Conducătorul calului este persoana care se ocupă numai de cal,

de conducerea acestuia şi de gestioanarea comportamentului şi a reacţiilor
calului.

Poate fi o persoană care nu are competenţe în lucru cu persoane cu

dizabilităţi, dar trebuie să cunoască modalităţile de lucru cu calul,
comportamentul acestora, semnalele sau limbajul non verbal, factorii de
stres, modul de îngrijire cât şi gestionarea situaţiilor de criză.

Conducătorul calului este responsabil de reacţiile calului, dar şi de

53
schimbarea pasului, a ritmului de mers, atunci când terapeutul o cere.
Este atent la stimulii din exterior, eventualii factori stresori care ar putea
apărea. Cunoaşte specificul terapiei si termenii specifici utilizaţi. Este
atent numai la terapeut şi răspunde doar la comenzile acestuia.

Este persoana responsabilă de manipularea calului în timpul

sesiunii de terapie. Aceasta are o pregătire specială în manipularea cailor
destinati terapiei, cunoscând şi secvenţele sesiunii terapeutice.

Voluntarii sau co-terapeuţii pot fi terapeuţi cu specializare în

domeniu sau personal auxiliar. Ei sunt cei care asigură siguranţa
beneficiarului, ajută la menţinerea poziţiei corecte în şa atunci când este
nevoie şi pot participa activ şi la terapie, în special la jocuri sau aranjarea
centrelordelucru. În interacţiunea fizică cu copiii,voluntarii trebuie să
modifice cât mai puţin poziţia acestuia pe cal şi impulsurile transmise de
cal.

Astfel, voluntarii trebuie să preia mişcarea calului, pentru a prelua

impulsul şi a produce modificări cât mai mici. Ei trebuie să fie suportivi,
să ajute copilul în menţinerea echilibrului şi a poziţiei cât mai corecte, dar
să nu inducă mişcarea. Voluntarii nu trebuie să dea comenzi în terapie,
nici beneficiarului, nici conducătorului calului.

În mod normal, în afara cazurilor în care obiectivul terapiei îl

constituie socializarea şi este stimulată interacţiunea între participanţii la
terapie, voluntarii trebuie să aibă o intervenţie minimă, atât în
interacţiunea fizică cu beneficiarul, cât şi in intervenţia verbală.

Este important ca atenţia voluntarului să fie focalizată doar pe

terapeut, pentru a fi evitate situaţiile în care se primesc două comenzi
diferite în acelaşi timp, atât de către copil, cât şi de către conducătorul

54
calului. Aşadar, voluntarii sau însoţitorul, trebuie să se comporte ca o
umbră în terapie, indiferent de pregătirea pe care o au. Conducătorul
şedinţei se stabileşte de la început si acesta este cel care decide modul de
desfăşurare şi obiectivul urmărit.

În echipa de terapie, trebuie aleasă o persoană (terapeutul sau

voluntarul) care să fie responsabilă să acţioneze în caz de urgenţă. In mod
normal, persoana care este în interiorul sensului de mers sau pe aceeaşi
parte cu conducătorul este persoana responsabilă de siguranţa
beneficiarului, dar acest lucru trebuie specificat la începutul şedinţelor. In
anumite situaţii, poate îndeplini acest rol şi persoana din exteriorul
sensului de mers, dar respectând regulile de acţiune în aceste situaţii. In
acest caz, acest aspect trebuie adus la cunoştinţă tuturor membrilor
echipei.

Datorită faptului ca echipa de terapie poate fi formată din persoane

cu pregătiri diferite din diferite domenii, este important ca înainte de
începerea şedinţelor sau a colaborării, să fie stabilite anumite reguli care
să fie cunoscute şi respectate de fiecare. Aceste reguli sunt specifice
terapiei cu ajutorul calului, dar trebuie sa fim siguri că fiecare membru al
echipei răspunde la fel comenzilor date de către terapeut.

Terapeutul va stabili din timp modul de desfăşurare al şedinţei,

centrele de lucru, harnaşamentul folosit.

11. Harnaşamentul. Instrument al terapiei

Pe lângă echipa terapeutică, harnaşamentul folosit, reprezintă faţă

de alte terapii elemente principale ale terapiei. Dacă în terapia
comportamentală de exemplu, instrumentele folosite sunt aceleaşi pentru
fiecare copil (mingea, cubul, creionul etc.), în cazul terapiei cu ajutorul

55
calului, echipamentul pentru cal – harnaşamentul reprezintă un
instrument, adaptat şi ales special pentru fiecare copil şi adaptat nevoilor
acestuia.

Harnaşamentul reprezintă echipamentul utilizat pentru cal în timpul

şedinţei de

terapie. Acesta diferă în funcţie de diferite aspecte:

a) afecţiunea sau afecţiunile beneficiarului

Cel mai important criteriu în alegerea harnaşamentului, rămâne în primul

rând siguranţa beneficiarului. În situaţia în care pentru un beneficiar este
indicată o anumită abordare, trebuie să ne asigurăm ca acesta poate folosi
în condiţii de siguranţă echipamentul ales. In caz contrar, se va folosi un
echipament adecvat, care să ofere siguranţă maximă.

Harnaşamentul se schimbă pe măsura ce terapia avansează.

b) vârsta şi mărimea beneficiarului – terapeutul va avea în vedere

alegerea mărimii corespunzătoare a harnaşamentului pentru vârsta şi
mărimea beneficiarului, în aşa fel încât harnaşamentul sa ofere o poziţie
cât mai anatomică şi normală pe cal, fără sa forţeze articulaţiile şi să ofere
un maxim de siguranţă. Astfel, manevrele trebuie să fie adecvate mărimii
mâinii beneficiarului pentru a putea avea un contact cât mai bun, scăriţele
trebuie ajustate ( atunci când se folosesc) pentru a oferi contactul corect,
iar şaua sau valtrapul trebuie să permită o poziţie corectă, în care să fie
menţinut echilibrul.

c) obiectivele şedinţei de terapie – vizează un contact cât mai bun cu

calul şi înregistrarea unui anumit număr de impulsuri cât şi o anumită
intensitate a acestora. In acest fel, vor fi folosite materiale ajutătoare, cum

56
ar fi pad-uri de atenuare a impulsurilor, perne de susţinere pentru picioare
sau trunchi, suporţi frontali, laterali sau dorsali pentru corectarea pozitiei.

d) mărimea calului – un aspect foarte important în hipoterapie, îl

constituie alegerea calului. Acesta, pe lângă caracteristicile sale specifice
terapiei, trebuie sa aibă o înălţime adecvată înălţimi terapeutului, pentru a
permite contactul,facil al terapeutului cu beneficiarul.

Este foarte important să avem în vedere că beneficiarul trebuie să poată fi
luat de pe cal în cel mai rapid mod în caz de urgentă, de aceea este
interzisă legarea sau fixarea beneficiarului de cal sau de şa. Se pot utiliza
anumite elastice de susţinere pentru picioare în cazul în care dorim să
descărcăm greutatea dintr-o articulatie, dar numai respectând acest
principiu, de a putea îndepărta la nevoie beneficiarul de pe cal în cel mai
rapid mod, în caz de urgentă.

Calul este cel mai important membru al echipei. Acesta este mai
mult decât un instrument de terapie utilizat de terapeut, el având şi un
direct efect terapeutic prin impulsurile pe care le transmite beneficiarului,
pe lângă exerciţiile cu rol terapeutic pe care le lucrează terapeutul.

Primul contact cu calul este foarte important. De cele mai multe

ori, persoanele cu dizabilităţi, atât copiii cât şi adulţii, se tem de cai,
manifestă la început un sentiment de reţinere, de reticenţă. Tocmai de
aceea, primul contact este foarte important şi am putea spune că
reprezintă elementul de bază al întregii terapii. Acest moment trebuie
respectat, trebuie tratat cu maximă importanţă. Este indicat să se respecte
ritmul si timpul necesar fiecarei persoane pentru a depăşi emoţia şi teama
ce însoţesc momentul de cunoaştere dintre cal şi om. Odată depăşit acest
moment, lucrurile decurg din ce in ce mai uşor, legătura devine din ce in
ce mai puternică şi de cele mai multe ori, definitivă.

57
 Din acest motiv, primele momente ale terapiei constau in realizarea
unei relaţii bune între om şi cal, cunoaşterea unor elemente specifice
lucrului cu calul şi a modului de interacţiune cu acesta, bineânţeles, acolo
unde situaţia o permite.

În cazul în care persoana care vine la terapie nu poate conştientiza

aceste lucruri, terapeutul este cel care va sta permanent între cal şi
pacient, va asigura legatura între cei doi, urmărind ca pe parcurs, să se
retragă şi să permită preluarea pe cât posibil a controlului de către
pacient. De aceea, este foarte important ca relaţia între pacient şi terapeut
să fie deja una stabilită, de încredere, de susţinere.

Este o relaţie triangulară între pacient – cal – terapeut, relaţie

ce trebuie să decurgă firesc, in ritmul pacientului, relaţie pe care nu o
părăseşte niciunul dintre ei, dar în care rolurile se schimbă. La început,
terapeutul este un liant între cal şi pacient, pentru ca mai apoi, calul să
devină un liant între terapeut şi pacient. Este ca un joc în care fiecare urcă
si coboară în funcţie de disponibilitate, de nevoi, dar care are întotdeauna
la mijloc calul.

Poate tocmai pentru că prin intermediul calului se realizează

transmiterea de informaţii şi primirea răspunsurilor, totul devine mai
accesibil, rezistenţele se diminuează, până când, acesta legătură a omului
cu calul ajunge să preia controlul. De aceea este primordial ca legatura
aceasta sa fie puternică, sigură.

Şedinţele de terapie cu ajutorul calului încep cu apropierea de cal,

participarea la periatul lui. Astfel, ulterior, animalul va recunoaşte vocea
călăreţului şi va reacţiona mai bine la comenzi. Este indicat ca în cazul
persoanelor cu dizabilităţi psihice să nu se călărească cu şa. Spatele
calului este acoperit cu o bucată de cauciuc, peste care se pune o blană

58
naturală şi o centură specială. Acest tip de harnaşament transmite mai
bine mişcările şi căldura calului. Terapeuţii poziţionează omul pe cal,
analizează răspunsul corpului şi direcţionează mişcarea calului pentru a
obţine efectul dorit pentru fiecare afecţiune.

Pasul calului are aceleaşi caracteristici ca mersului omului.

Mişcarea corpului în şa este totală şi stimulează identic mersul uman.
Corpul omului este împins înainte, apoi vertical şi rotit de pe o parte pe
cealaltă. Transferul de energie dintre cal si călăreţ, arată că, în vreme ce
calul pierde din energie, călăreţul cîştigă.

După ce a fost stabilită relaţia dintre cal şi pacient, se pot începe
şedinţele de terapie călare. Atunci când pacientul urcă pe cal, el trebuie să
ştie că acesta este prietenul lui, că nu-l va trăda, că-l va asculta. Este ca şi
în relaţia terapeutică dintre pacient si terapeut. Abia după ce această
relaţie este realizată, pacientul este pregătit sa se deschidă, să vorbească,
să se dezvăluie, să fie el însuşi. Tot aşa şi în cazul hipoterapiei, abia după
ce pacientul ştie că legătura dintre el şi cal este sigură, abia atunci va fi
pregătit să lucreze, să se elibereze de reţineri, să se abandoneze acestui
prieten atât de puternic dar atât de sensibil.

Dacă primul contact al beneficiarului cu calul a fost unul pozitiv

care permite începerea şedinţelor, este bine sa avem în vedere câteva
aspecte.

Primul este de ordin psihologic. Persoana este pe cal, la o înălţime

semnificativa de sol, pe spatele unui animal căruia nu-i cunoaşte reacţiile,
reflexele. Mai mult decât atât, mişcarea calului îi provoacă o mişcare a
propriului corp pe care nu a cunoscut-o până acum. In prima fază, aceasta
mişcare produce o încordare atât în cazul persoanelor tipice, dar în special
în cazul persoanelor cu dizabilităţi.

59
 A doua este de ordin fiziologic. Fiziologic, anatomia omului ne
permite susţinerea în picioare sau în şezut, având coapsele relativ
paralele. In situaţia în care stăm călare, coapsele sunt mult depărtate,
poziţia de echilibru fiind cu totul nouă. Pe lângă toate acestea, aceasta
poziţie provoacă dureri musculare în coapse şi fese.

Acesta este un aspect foarte important de care trebuie sa ţinem

seama în primele şedinţe. Beneficiarul trebuie întrebat în primele şedinţe
de posibile dureri care au apărut. I se vor explica motivele şi cauzele
acestor dureri şi se va urmări dinamica acestora. Durerile musculare de la
începutul terapiei nu trebuie să persiste foarte mult. In cazul în care
acestea se menţin, este necesară o investigaţiei mai amănunţită.

În orice proces terapeutic un rol important îl are relaţia terapeutică.

Şi în cazul hipoterapiei, relaţia reprezintă un moment important, mai ales
datorită faptului că implică stabilirea contactului atât cu terapeuţii cât şi
cu calul. În mod normal, apropierea de un animal atât de mare este un
moment destul de dificil pentru majoritatea dintre noi.

Cu toate acestea, în cazul persoanelor cu dizabilitati, acest prim

contact se realizează mult mai uşor. Poate din dorinţa de a ieşi din
limitele impuse de boală, poate datorită motivaţiei mult mai mari de a
urca şi de a reuşi, poate datorită faptului că neavând o experienţă atât de
vastă, conştientizarea pericolului este mult mai mică. S-a observat că în
cazul copiilor cu dizabilităţi, trecerea acestui prag emoţional este mult
mai facilă decât in cazul adulţilor.

Este necesar să se acorde o importanţă deosebită acestui moment,

sau mai bine spus acestei perioade, deoarece, acceptarea şi stabilirea
relaţiei poate dura mai multe şedinţe. In special în cazul copiilor cu
autism, este posibil ca acceptarea şi începerea efectivă a şedintelor să

60
necesite mai multe întâlniri. Cel mai important în acest stadiu este ca în
fiecare şedinţă să se obţină mai mult decât în şedinţa anterioară.

Este indicat ca primul contact între beneficiar şi cal să fie la sol,
prin activităţi de curăţare, cunoaştere. Prin aceste activităţi copilul
cunoaşte calul şi învaţă câteva reguli simple ale acestei interacţiuni:
abordarea din lateral, încălcarea.

Modalităţile de lucru la sol sunt plimbarea calului de către copil

prin spaţiul amenajat pentru terapie, periere, cunoaşterea şi recunoaşterea
părţilor componente ale calului. Întotdeauna, în aceasta situaţie,
terapeutul se va situa între cal şi beneficiar, pentru a evita apropierea prea
mare, eventualele mici accidentări. Copilul duce lonja, simte puterea
animalului pe care îl conduce, face cunoştinţă cu spaţiul nou în care se
desfăşoară terapia. In acest moment, este necesar să fie prezent şi
însoţitorul. Acesta va fi atent la traseu, deoarece de obicei atenţia
copilului este îndreptată cu precădere spre cal, în timp ce terapeutul se
interpune între cal şi beneficiar. Fiecare şedinţă, indiferent dacă
obiectivul propus a fost realizat sau nu, se va termina într-un moment
pozitiv, plăcut, cu beneficiu pentru participant.

12. Beneficiarii terapiei cu ajutorul calului

Hipoterapia se adresează tuturor. Cei care au călărit ştiu că
sentimentul pe care il ai după o şedinţă de echitaţie este greu obţinut prin
intermediul altui sport. Este un sentiment complex, de relaxare, de efort,
de bucurie şi mulţumire, de teamă, de mândrie, de putere, de eliberare.
Pentru cei cu dizabilităţi, hipoterapia reprezintă în plus, ieşirea din
limitările bolii.
Beneficiarii hipoterapiei pot fi aşadar, copiii cu deteriorări

61
senzoriale severe sau probleme neurologice (autism, ADHD, Sindrom
Down), copiii cu dificultăţi perceptuale sau disfuncţie de integrare
senzorială precum şi copiii cu dizabilităţi severe/profunde. Utilizatorii de
scaun rulant care nu au activitate motorie grosieră pot deasemenea
beneficia de hipoterapie.
Hipoterapia este indicată de asemeni în traumatisme cerebrale,
scolioză, artrită, amputaţii traumatice, sechele de poliomielită, spina
bifida, encefalite, distrofie musculară, scleroză multiplă, hidrocefalie,
accidente cerebrale şi vasculare, hemi şi paraplegii.
In cazul persoanelor cu dizabilităţi, majoritatea formelor de terapie
se desfaşoară într-un mediu închis, de regulă acasă, în cabinete sau în
centre de specialitate. Datorită afecţiunilor de care suferă aceste persoane,
cea mai mare parte a timpului este petrecută in spaţii închise. Pe lângă
suferinţa provocată de boală, aceste persoane sunt condamnate parcă la o
interacţiune slabă, la o paleta redusă de activităţi in aer liber. Faţă de
celelalte forme de terapie, hipoterapia are marele avantaj de a deschide
oportunitatea petrecerii timpului in aer liber, ajută sau chiar obligă la
socializare prin numărul mare de persoane care sunt lângă cal, oferind
astfel persoanelor care o practică, posibilităţi crescute de evadare din
cotidian, din mediul inchis al cabinetului, acolo unde, prin simpla
prezenţă sunt etichetaţi.
Uneori suntem preocupati de probleme cotidiene, am inceput sa
fim din ce in ce mai mult stresaţi, nervoşi sau trişti. Alteori suntem
veseli, râdem, ne fixăm idealuri. Toate aceste stări bune sau rele, ne ajută
să conştientizăm relaţia noastră cu mediul, cu noi, ne ajută să ne raportăm
la semenii noştri, la tot ce ne inconjoară. Uneori ne este uşor, alteori ne
este greu, dar cum ar fi, dacă toate acestea nu ar mai exista? Dacă nu am
mai simţi emoţiile, dacă nu am mai putea râde sau plânge, dacă nu am
mai putea sa ne exprimăm nemulţumirile sau nu am şti cum este să ai un

62
ideal?
Există printre noi persoane pentru care aceste lucruri nu există.
Este vorba despre cei care sufera de autism, un sindrom care face să
dispară emoţiile, legăturile dintre oameni şi de multe ori din păcate, chiar
legătura cu noi inşine.
Este un sindrom, care rupe contactul cu tot ce ne inconjoară şi care
face ca punţile de comunicare, legăturile umane să dispară. Persoanele
afectate de autism se refugiază intr-un spaţiu al lor, dar din păcate, acest
spaţiu nu le creeză nici lor un sentiment de siguranţă sau de linişte. În
permanenţă luptă cu ceva. Cu stereotipiile prezente, cu dificultăţile de
comunicare, cu normele sociale pe care nu le înţeleg, cu lucrurile simple
de zi cu zi, pe care noi le facem aproape inconştient. Ei trebuie să depună
eforturi pentru orice, viaţa lor este o luptă continuă, din care, cel mai
adesea ei sunt cei învinşi. Trebuie să renunţe, să asculte, să facă lucruri
pe care nu le înţeleg, iar ceea ce ei îşi doresc, de cele mai multe ori este
interzis şi pe lângă toate aceste lucruri trebuie să lupte cu lipsa capacităţii
de comunicare. Nu pot spune ce simt, nu ştiu cum să ceară ce doresc, ştiu
doar să lupte, dar nu ştiu pentru ce…
- Tonusul şi motricitatea au inregistrat imbunătăţiri evidente după
un număr variabil de şedinţe in funcţie de afecţiunea copiilor. Toţi copiii
au invăţat mişcări noi, rezultate din acţiunile de ingrijire şi alimentaţie a
calului, precum şi din manevrele utilizate in timpul şedinţelor. Aceste
mişcări au fost menţinute şi in afara orelor de echitatie fiind utilizate de
către familie in autoingrijire sau alte activitati uzuale.
- Funcţia de comunicare şi limbaj s-a imbunătăţit prin
achiziţionarea de cuvinte noi din necesitatea de a lucra cu calul. In autism
s-au căştigat un număr de şase - opt cuvinte, ceea ce reprezintă un progres
comparabil sau chiar mai bun ca cel din cadrul terapiei ABA. Aceste
cuvinte au fost menţinute prin terapia ABA.

63
 Comunicarea în cadrul hipoterapiei ea fost mai puţin bazată pe
cuvinte, dar comunicarea nonverbală s-a desfăşurat corespunzator, astfel
incât toţi copiii au putut călări ajutati din ce in ce mai puţin. Comunicarea
are la baza o nota afectivă care se menţine şi in afara şedinţelor. La
pacienţii cu autism s-a câştigat un contact vizual mai facil şi mai susţinut.
Relatia dintre copil şi terapeut este mult imbunătătită, modul de
comunicare devenind din ce in ce mai fluid, cu mai puţine blocaje, fapt
care a fost observat şi in cadrul familial. Tonul folosit devine mult mai
ferm.
Tulburările de limbaj nu au inregistrat modificari pozitive evidente
in timpul scurt in care s-a desfăşurat terapia.
- Privitor la socializare am remarcat disponibilitatea copiilor de a
primi cu uşurinţă in proximitatea lor un numar de 3,4 persoane incluzând
terapeutul, instructorul şi personalul de ingrijire a cailor. Pentru copiii cu
autism acest fapt este de exceptie, iar pentru ceilalti contribuie la
dezvoltarea autonomiei şi a relaţiilor sociale.
- La nivel cognitiv progresele sunt minore şi greu de evaluat in
lipsa unor instrumente de evaluare riguros adaptate. Am putut remarca un
real progres la nivelul percepţiilor şi reprezentărilor, contactul cu calul
aducând discernamânt senzorial şi imbunătăţind elementele necesare
formării reprezentărilor ( noţiuni precum : aici, acolo, aproape, departe,
sus, jos, uneori stânga, dreapta, inăuntru, in afara etc. ) Aceste achiziţii
constituie fundamentul şedinţelor ulterioare ce vor avea ca obiectiv
imbunatatirea funcţiei cognitive.
S-au putut observa progrese la nivelul memoriei, in special a
componentei afective a acesteia.
- In sistemul emoţional şi afectiv inregistrăm două căi de evoluţie
ce ţin seama de afecţiunea de baza a pacienţilor. In autism progresele au
fost surprinzătoare, copiii ezprimându-şi emoţiile pozitive imediat dupa

64
depăşirea pragului interacţional cu calul. Râsul, ţipătul de bucurie,
renunţarea la plâns, desprinderea cu uşurinţă de mama, mângâierea
calului, jocul cu coama reprezintă expresii ale unei afectivităţi
preexistente dar neexprimate, constituind in acelaşi timp puncte de
plecare pentru exerciţiile ulterioare. În cazul copiilor cu autism, ruperea
de contact este prima grea încercare ce trebuie depăşită. Ei evită contactul
de orice natură, de aceea este foarte important acest aspect în lucrul cu
copiii autişti.
Când sunt pe cal, sunt oarecum obligaţi să caute şi să stabilească
contactul, deoarece sunt confruntaţi cu o situaţie cu totul nouă la care nu
au un model de comportament.
Sunt blocaţi dar în acelaşi timp, liberi în şa. Mişcarea calului,
înălţimea la care sunt, îi poziţionează într-o lume cu totul nouă în care
trebuie să găsească un răspuns. Atunci, contactul cu terapeutul este
punctul forte. În acel moment, contactul reprezintă comunicare, răspuns,
relaţie, siguranţă, exact ceea ce copiilor cu autism le lipseşte.
Ei obţin aceste lucruri, imediat, în acelaşi timp în care toate le sunt
necesare, într-un moment în care ei au nevoie de toate acestea.
Atunci, teama de relaţionare dispare, teama de comunicare este
înlocuită cu nevoia de a primi un răspuns la cererea lor şi toate acestea
sunt primite într-un mediu securizant dar în acelaşi timp nou.
Există atunci un moment în care copilul pare suspendat în altă
lume, diferită de lumea lui, diferită de lumea noastră, o lume de mijloc în
care sunt toţi prezenţi.
Principalele abordări în terapia copiilor cu dizabilităţi

Pentru a putea identifica cele mai utile terapii, este necesar să
cunoaştem caracteristicile afecțiunilor, modul în care aceste afecţiuni
intervin şi influenţează dezvoltarea copiilor.

65
Tulburarea de spectru autist. Caracteristici şi modalităţi de
intervenţie în recuperare

Autismul a fost definit în nenumărate moduri de către specialişti.

Una dintre descrierile tulburării de spectru autist care prezintă într-un
mod foarte acurat caracteristicile acestei afecţiuni este descrisă în 1988 ca
fiind compus dintr-un complex de simptomatologii de etiologie variată,
specifice patologiei psihice a copilului mic.

Denumirea provine de la simptomatologia specifică autismului,

simptomul central care îmbină o sumă de manifestări, între care cele mai
importante se consideră a fi ”tulburările particulare de limbaj şi
stereotipiile plasate într-un amestec particular şi bizar de forme şi
mijloace primitive şi pervertite de exprimare a funcţiilor psihice cu altele
mai elaborate, insule izolate de abilităţi şi resurse, uneori mai bine
conservate, alteori monstruos dezvoltate” necesar să fie cunoscute pentru
a putea oferi un program de recuperare eficient (Miela, 1988).

Noţiunea de autism a fost introdusă de Bleuler, pentru a desemna o

tulburare particular descrisă în special la adultul schizofren. Pe de o parte
ea constă în ruperea legăturii cu realitatea, care-şi pierde valoarea de
criteriu al obiectivităţii şi lipsa nevoii de comunicare cu anturajul, iar pe
de altă parte, un refugiu într-o lume lăuntrică subiectivă şi ermetică,
dominate de imagini, idei, simboluri şi trăiri fără suport real.

Această tulburare a fost descrisă în numeroase moduri şi a suferit

de-a lungul timpului, în urma analizei, numeroase modificări în
clasificarea şi împărţirea modurilor de manifestare.

Printre primele clasificări ale tulburării de spectru autist, se numără

cea a lui Leo Kanner din 1943, care clasifică sub denumirea de autism

66
infantil precoce, copii cu tulburări psihice delimitate pe baza a trei criterii
clinice: neputinţa de a iniţia şi dezvolta relaţii sociale reale (de a stabili
legături cu persoane), detaşarea de mediul înconjurătoare şi izolarea.

Eisenberg şi Kenner (1956) enumeră şase criterii diagnostice, Creal

(1961) – nouă, Rimland (1964) – nouăsprezece, Lotter (1967) – douăzeci
şi patru, pentru ca L.Wing (1969), subliniind că ”fiecare autist este un
unicat”, să ofere un adevărat inventar de simptome posibile în cadrul
fiecărei funcţii psihice în parte (Miela, 1988).

Rutter (1977), menţionează ca fiind esenţiale în tulburarea de

spectru autist, trei caracteristici:

- Incapacitatea de a dezvolta relaţii sociale într-un mod particular de

insuficienţă profundă şi generală.

- Prezenţa întârzierii în dezvoltarea limbajului, afectarea înţelegerii,

inabilitatea folosirii pronumelui personal la persoana I şi prezenţa
ecolaliei.

- Prezenţa unor manifestări rituale şi compulsive.

Din dorinţa de a restrânge cadrul clinic al autismului şi a-i asigura

un caracter unitar, clasificarea a suferit în timp numeroase modificări.

Rutter a adăugat ca şi criteriu de diagnostic, condiţia ca debutul

tulburărilor să fie prezente înaintea vârstei de 30 de luni. Ulterior, toate
ediţiile DSM –ului şi ICD-ului au suferit modificări, în prezent, ultima
ediţie a DSM V, clasificând tulburarea de spectru autist astfel: autismul
infantil, autismul copilăriei, autismul Kanner, autismul cu funcţionalitate
ridicată, autismul atipic, tulburarea pervazivă de dezvoltare fără altă
specificaţie (FAS), tulburarea dezintegrativă a copilăriei (CDD) şi

67
Sindromul Asperger.

a) Tulburarea autistă este o tulburare neuropsihică caracterizată prin

dificultăţi de învăţare, probleme de vorbire şi dificultăţi de relaţionare,
comunicare şi interacţiune socială.

b) Tulburarea dezintegrativă a copilăriei (CDD), termen folosit pentru

descrierea copiilor ce prezintă unele trăsături ale autismului dar in cazul
cărora problemele de comunicare si relaţionare sunt mai puţin severe.

c) Tulburarea Asperger descrie un grup de copii ce prezintă unele

trăsături ale autismului, dar sunt extrem de dotaţi în unele domenii ale
cunoaşterii.

d)Tulburarea de dezvoltare pervazivă fără altă specificaţie când

există o deteriorare pervazivă şi severă în dezvoltarea interacţiunii sociale
reciproce sau a aptitudinilor de comunicare non-verbală sau verbală ori
când sunt prezente comportamente, interese şi activităţi stereotipe, dar nu
sunt satisfăcute criteriile pentru o dezvoltare pervazivă specifică.

Putem concluziona faptul că, copiii cu autism infantil sunt

caracterizaţi prin lipsa nevoii de comunicare sau a dorinţei unui contact
interpersonal până şi cu fiinţele cele mai apropiate prin detaşare şi izolare
de lumea înconjurătoare. Nu sunt atraşi de subiectele ce se discută în
preajma lor, nu sunt preocupaţi să comunice sau să se facă înţeleşi, nu-şi
împărtăşesc dorinţele. Nu simt nevoia de afecţiune, nu au contact vizual
atunci când comunică, dând impresia că se uită în gol sau la ceva ce-şi
imaginează. Nu plâng dacă se lovesc.

În unele cazuri, indiferenţa manifestată faţă de prezenţa mamei este

înlocuită cu o adevărată rejecţie. Alteori, ca în ”psihoza simbiotică
hiperchinetică” descrisă de Margaret Mahler (1952), copilul manifestă o

68
dependenţă patologică de prezenţa mamei de care nu se poate despărţi,
dar cu care nu comunică de fapt în niciun alt mod. Caracterizată printr-o
agitaţie psihomotorie intensă şi aparte, prin nevoia necontenită de a atinge
tot ce-l înconjoară, psihoza simbiotică hiperchinetică este astăzi
considerată o formă particulară a autismului.

Detaşaţi faţă de fiinţe, copiii cu autism dovedesc frecvent un

ataşament neobişnuit faţă de lucruri, faţă de unele obiecte (o jucărie,
cârpe etc.) de care nu se despart niciodată şi pe care le folosesc
nefuncţional, stereotip sau în manieră de ritual. Uneori arată interes
pentru anumite sunete sau zgomote (foşnetul hârtiei, curgerea apei de la
robinet), ori o dependenţă faţă de unele condiţii de habitat pe care nu
acceptă să fie schimbate. Orice încercare de a-l despărţi de obiectele de
care este ataşat, de a-l împiedica să asculte sunetele sau să-şi producă
sunetele care îl atrag, de a schimba aspecte ale stereotipiilor în care se
desfăşoară existenţa sa cotidiană declanşează reacţii de anxietate şi
agitaţie intensă, de nepotolit cu nicio altă tentație.

Limbajul copiilor cu autism este şi el afectat, dacă gravitatea

afecţiunii sau momentul instalării ei nu a împiedicat cu totul dezvoltarea
sa. Limbajul capătă un caracter predominant solilocvic (vorbind mai ales
cu sine şi pentru sine) într-o manieră stereotipă în care adesea este dificil
să se poată face legătura între context şi conţinutul său, fiind lipsit de
funcţia sa de comunicare.

Elementele caracteristice ale limbajului solilocvic sunt

verbalizările (care apar spontan sau în condiţii de joc) şi ecolalia
întârziată. Verbalizările conţin sunete sau exprimări fără sens pentru
anturaj, răspunsuri neadecvate la întrebări. Copilul prezintă situaţii
petrecute cu mult timp în urmă, situaţii care de regulă nu au legătură cu

69
subiectul momentului. Ecolalia întârziată constă în reluarea ulterioară a
unor cuvinte, întrebări sau expresii auzite, redate ad litteram dar pe
neaşteptate, în afara contextului lor îndreptăţit.

O altă caracteristică a limbajului autist este şi dificultatea însuşirii

exprimării la persoana I, incapacitatea de a prelua şi adecva în raport de
persoană şi situaţii cele ce i se spun, copilul autist preia şi redă, chiar ca şi
intonaţie, formulările verbale cu care se întâlneşte. În acest fel, vorbirea la
persoana a 3- a sau în ”bandă de magnetofon” ajunge să imprime
limbajului o notă specifică.

Limbajul autist, prin conţinutul său, reflectă atât discontactul

emoţional dar şi faptul că uneori, multe din cele ce se petrec în jurul
copilului sunt receptate sau într-o manieră inadecvată.

Copilul autist lasă să se deducă existenţa unor trăiri subiective

puternice a unei lumi interioare ermetice şi bizare şi uneori a unei
memorii excepţionale, uimind cu uşurinţa cu care recunoaşte uneori
anumite lucruri, chiar şi după perioade mari de timp.

Marcat de absenţa curiozităţii specific infantile, de detaşarea de

real şi de nevoia de izolare şi de refugiu în sine, comportamentul
copilului autist este de asemenea impregnat de o întreagă constelaţie de
acte, acţiuni şi posturi stereotipe. Gesturile, atitudinile, mersul, mimica,
limbajul, interesele, preocupările, poartă amprenta repetitivităţii fără sens,
a monotoniei, a caracterului inutil şi ilogic.

Retras într-un colţ preferat, copilul autist repetă la nesfârşit cuvinte,

gesturi sau mişcări, agită obiecte manipulându-le stereotip, fără sens sau
scop inteligibil, le duce la nas sau la gură, le priveşte într-un anumit fel
particular, ascultă sau provoacă sunete sau zgomote, totul amintind

70
ritualuri cu sensuri numai de el înţelese. Alteori ţopăie ritmic, merge pe
vârfurile picioarelor sau păstrează poziţii adesea foarte incomode.

Aceşti copii, apar adesea plăcuţi, datorită aspectului lor somatic, a

unor dovezi pe care le fac mereu, că dispun de resurse şi mijloace
funcţionale care l-ar putea face mai activi şi mai elaboraţi în acţiune, dar
pe care lasă impresia că nu sunt capabili să le coordoneze, asambleze şi
orienteze în mod corect şi eficient, să le utilizeze corespunzător cu
realitatea cu care parcă nu sunt interesaţi să lege comunicarea aşteptată şi
din care parcă se refugiază. Aceste aspecte îi deosebeşte de oligofreni sau
de copiii cu stare demenţială, unde nivelul prezenţei în realitate este şi
măsura resurselor şi posibilităţilor scăzute prin procesul morbid.

De cele mai multe ori, copiii autişti au un comportament agresiv

sau auto-mutilant, prezintă un grad variabil de retard mental, în timp ce
alţii au un coeficient de inteligenţă peste medie. Spre deosebire de
retardul mental, caracterizat printr-un nivel de dezvoltare echilibrat, copiii
cu autism au un nivel de dezvoltare inegal. Ei au de regulă deficienţe în
unele domenii, în special în capacitatea de comunicare şi relaţionare şi
aptitudini deosebite în alte domenii (desen, muzică, matematică,
capacitate excepţională de memorare). Din acest motiv, unii dintre ei au
rezultate peste medie la testele de inteligenţă non-verbale.

O ipoteză propusă, dar extrem de controversată este vaccinul ROR

(Rujeolă- Oreion-Rubeolă).

În 1998 un gastroenterolog britanic a avansat ipoteza unei legături

între autism şi vaccinul ROR, susţinând că cele trei vaccinuri ar trebui
administrate separat. Mai multe studii au contestat aceste concluzii.

Factorii de risc ai autismului sunt la fel de diverşi ca şi cauzele

71
acestuia. Ipoteza conform căreia unii factori perinatali cresc riscurile de
autism este în continuare studiată: expunerea la fumul de ţigară in viaţa
intrauterină, un stres puternic trăit de mamă în timpul sarcinii precum şi
malformaţiile congenitale ar putea creşte riscurile de autism la copii.

În prezent nu se dispune de suficiente cunoştinţe asupra cauzelor

autismului pentru a identifica cu precizie persoanele cu risc ridicat de
apariţie a bolii.

Totuşi, se pare că autismul are o componentă genetică. Se

desfăşoară studii pentru identificarea genei care predispune la autism,
însă predispoziţia nu echivalează cu apariţia bolii, iar la copiii cu
predispoziţie ereditară nu este sigur că autismul va apărea. Se consideră
de asemenea că unii factori ce ţin de mediu au de asemenea o mare
importantă.

Este foarte important să surprindem şi să conştientizăm la timp,

semnele de alarmă ce apar precoce şi subtil în autism, deoarece, cu cât se
intervine în recuperare mai devreme, cu atât şansele de integrare şi
recuperare sunt mai mari.

Ritmul de dezvoltare al copiilor prezintă deosebiri însemnate. De

cele mai multe ori, părinţii sunt induşi în eroare de dezvoltarea atipică a
copilului. Confundând autismul cu retardul mental şi necunoscând tipicul
acestei afecţiuni, părinţii ignoră semnalele timpurii, fapt ce întârzie
diagnosticarea şi implicit recuperarea. In cazul copiilor cu autism,
retardul se instalează de cele mai multe ori datorită nevoii de izolare
specifică şi nu datorită unei afecţiuni neuronale.

Unele dintre cele mai importante aspecte ale prezenţei tulburării de

spectru autist pot fi:

72
-  copilul nu gângureşte până la 12 luni;

-  nu face gesturi, nu indică obiectele cu mâna până la 12 luni;

-  nu spune nici un cuvânt până la 16 luni;

-  nu pronunţă singur două cuvinte (doar repeta ce spun ceilalţi) până la
24 luni;

-  îşi pierde aptitudinile sociale şi cuvintele învăţate (la orice vârstă).

Oamenii de ştiinţă au demonstrat că perioada maximă de dezvoltare a

creierului uman se găseşte undeva intre vârsta de 0 şi 3 ani, fapt ce
sugerează într-un mod cât se poate de evident că perioada în care trebuie
să se înceapă intervenţia terapeutică să se găsească undeva în acest
interval. Diagnosticarea precoce (înainte de 2 ani) este foarte greu de
realizat pentru că dezvoltarea copiilor în mod normal diferă de la un caz
la altul. Copiii de 2 ani cu autism diferă foarte mult de la un caz la altul.
De exemplu unii sunt distanţi şi neafectuoşi, alţii sunt foarte sociabili şi
stabilesc contactul vizual spontan şi la cerere, unii par că se dezvoltă
normal până la 2 ani apoi regresează, alţii dobândesc foarte puţine
achiziţii până la 2 ani. Simptomele autismului pot fi grupate in trei
categorii principale: Aptitudini şcolare:

-  copilul nu răspunde atunci când este strigat pe nume;

-  evită contactul vizual;

-  refuză contactul fizic (îmbrăţişări, etc.);

-  pare indiferent şi închis în sine;

-  preferă să fie lăsat singur, retras faţă de ceilalţi copii.

73
Limbajul:

-  copilul nu vorbeşte sau vorbeşte foarte puţin;

-  învaţă târziu să vorbească;

-  are dificultăţi în pronunţia cuvintelor şi în formularea frazelor;

-  utilizează un ton şi un ritm anormal când se exprimă, uneori vorbeste

cântând;

-  nu poate iniţia sau continua o conversaţie;

-  vorbeşte incoerent, repetând cuvintele pe care tocmai le-a auzit;

-  repetă cuvinte şi fraze, dar în afara contextului în care au apărut.

Comportamente:

-  face mişcări repetitive (legănare, răsucirea mâinilor, etc.);

-  adoptă rutine şi ritualuri specific;

-  reacţionează în mod exagerat la cea mai mică schimbare; de exemplu,

simplul fapt de a schimba locul unui obiect poate provoca o criză
emoţională intensă;

- se poate automutila lovindu-se cu capul de pereţi sau smulgându-şi

părul, fiind insensibil la durere;

-  poate fi hiperactiv;

-  işi concentrează atenţia asupra detaliilor. De exemplu, o roată care se

învârte poate să îi capteze atenţia pentru mult timp;

- dispune uneori de aptitudini deosebite într-un anumit domeniu – de

exemplu, în muzică sau matematică.

74
 Aproximativ 50% din savanţi suferăde autism, în timp ce 5 – 10% din
autişti dau dovadă de geniu într-un anumit domeniu. Este foarte important
să înţelegem că la o vârstă cât mai mică toţi copiii învaţă din
comportamentele altora şi din consecinţele comportamentelor lor.

Consecinţele acestora pot fi pozitive sau negative; orice acţiune a

copilului trebuie să aibă o consecinţă, astfel copilul poate învăţa care sunt
comportamentele eficiente pentru el şi pentru cei din jur şi cum trebuie să
se comporte atunci când el încearcă să obţină ceva.

Cu cât relaţia dintre comportament şi mediul înconjurător este

implementată copilului începând cu o vârstă cât mai mică, cu atât el va
începe să-şi modeleze comportamentul.

Fiecare copil cu autism este unic în personalitatea şi caracterul său. De

asemenea, gravitatea şi cauzele bolii diferă foarte mult, ambii factori
influenţând comportamentul copilului. In ciuda diversităţii manifestărilor
bolii, unele simptome sunt prezente (în diferite grade) şi permit stabilirea
unui diagnostic.

Caracteristicile principale ale unui copil cu autism sunt: lentoare

în înţelegerea mesajelor, probleme de înţelegere a limbajului receptiv şi
expresiv, probleme în sfera senzorială, comportamente nepotrivite din
punct de vedere social sau comportamente în exces (autostimulări, ţipete
etc.), incapacitate sau greutate în stabilirea contactului vizual, probleme
de somn, mişcări ciudate implicând diferite părţi ale corpului sau tot
corpul, în cazuri severe copilul poate ajunge chiar să se rănească singur,
insensibilitate la durere sau dimpotrivă o sensibilizare exagerată.

Copilul cu autism poate avea comportamente foarte diferite:

- comportamente în exces (autostimulare, automutilare, agresiune,

75
hiperkinetism, istericale, comportamente obsesive, comportamente
stereotipe) dar şi

- comportamente deficitare(limbaj, abilităţi sociale, abilităţi de joacă,

abstractizări şi autoservire).

Scopul terapiei este de a descreşte comportamentele excesive, de a

compensa comportamentele deficitare şi de a modela altele noi,
funcţionale.

Diagnosticul se bazează de obicei atât pe observaţiile clinice cât şi

pe chestionarele adresate părinţilor privind comportamentului copilului.
Întrucât autismul dă naştere unor simptome foarte variate şi a căror
intensitate diferă foarte mult de la un copil la altul, stabilirea unui
diagnostic este de cele mai multe ori destul de dificilă. De foarte multe ori
este de asemenea posibil ca autismul să fie dublat de o altă tulburare
psihiatrică, ceea ce complică în mod suplimentar stabilirea diagnosticului.

Intervenţia medicamentoasă este îndreptată spre tratarea unor

tulburări conexe, cum ar fi epilepsia sau sindromul hiperactivităţii,
deoarece până în prezent nu a fost stabilit un tratament medical pentru
tratarea autismului.

Medicamentele antipsihotice pot atenua unele simptome ca

agresivitatea sau comportamentele repetitive, dar pot avea şi efecte
secundare. Altele, precum fluotexinum (Prozac) pot reduce anxietatea.

Terapia comportamentală este componenta cea mai importantă a

îngrijirii unui copil cu autism.

Diferitele terapii existente pot aduce o anumită ameliorare, în

special la copiii uşor afectaţi dar cel mai important aspect al intervenţiei

76
este momentul începerii terapiei. Cu cât terapia este începută mai
devreme, de la vârsta de 2 ani (intervenţia timpurie) cu atât rezultatele
obţinute vor fi mai bune.

Educaţia unui copil cu autism necesită pe lângă intervenţia

terapeutică, un angajament major din partea părinţilor, care trebuie să fie
implicaţi permanent în corectarea comportamentelor indezirabile şi
inducerea unor comportamente dezirabile, sau chiar în menţinerea
permanent a elementelor abordate în terapie, pentru a putea susţine
intervenţia. De foarte multe ori, părinţii devin şi terapeuţi, deoarece
numărul orelor de terapie necesare recuperării sunt înnumăr mult mai
mare faţă de alte programe de terapie de recuperare.

Iată câteva comportamente recomandate ce pot fi adoptate faţă de

un copil autist:

- Acordarea unei atenţii maxime faţă de copil şi utilizarea întregului său
potenţial. De exemplu, dacă un copil îşi poate aranja singur jucăriile,
trebuie insistat să facă acest lucru. Dacă este necesar, se pot reduce
exigenţele, dar astfel încât copilul să nu işi dea seama.

- Adoptarea unui comportament consecvent. Este esenţial ca adulţii care

interacţionează cu copilul să fie logici şi consecvenţi. Consultarea între
diferitele persoane care intervin şi adoptarea unei linii de conduită
comună este foarte utilă pentru dezvoltarea copilului.

- Intervenţiile frecvente. Cu cât copilul autist este mai "rupt" de realitatea

exterioară, cu atât este mai important ca adulţii să intervină pentru a
dezvolta aptitudinile copilului.

- Feedback-ul pozitiv. Este important ca fiecare comportament pozitiv

(contactul vizual, comunicarea verbală, îndeplinirea unei sarcini) sa fie

77
recompensate.

Recompensând comportamentele pozitive şi nereacţionând la

comportamentele negative – atunci când nu sunt periculoase – este
posibilă obţinerea unei ameliorări în comportamentul copilului.

- Căutarea cauzei unui comportament problematic. Atunci când se

încearcă eliminarea unui comportament problematic, este important să
se determine în ce măsură acel comportament este util copilului. În
condiţiile în care se înţelege de ce copilul acţionează în acest mod şi
ce vrea el să exprime, el poate fi învăţat un alt mod de expresie mai
potrivit.
Chiar dacă face o criză pentru a obţine ceva ce i-a fost refuzat, este
esenţial ca părinţii să nu cedeze cererii copilului. Un comportament
contrar ar confirma copilului că îşi poate atinge scopurile adoptând
comportamente negative.

- Evitarea consolidării rutinelor. Întrucât autistul are o preferinţă

exagerată pentru rutine şi ritualuri, este recomandată diversificarea
comportamentelor sale. Astfel, i se permite experimentarea unor situaţii
noi.

- Stimularea copilului pentru îndeplinirea sarcinilor. Permiţându-i

copilului să termine singur – sau cu un minim de ajutor – o sarcină
adaptată capacităţilor sale, este ajutat să cunoască succesul. Acesta este o
metodă bună de a-i încuraja autonomia.

Intervenţia timpurie este cheia obţinerii unor rezultate optime

pentru copii cu autism.

Atunci când un copil cu autism creşte, boala poate da naştere unor

comportamente diverse. În prezenţa mai multor indivizi cu autism, ceea

78
ce frapează în primul rând este diferenţa şi nu asemănarea dintre
comportamentele lor.

Posibilitatea ca un autist să funcţioneze în mediul social şi să

devină autonom depinde în mare măsură de simptomele prezentate, de
gravitatea lor, dar şi de momentul începerii terapiei şi de numărul orelor
zilnice de intervenţie terapeutică. La unii copii – în special cei mai puţin
afectaţi – simptomele se pot atenua în timp, astfel încât ei pot avea o viaţă
normală. Alţii, în schimb, nu prezintă o ameliorare. De cele mai multe
ori, simptomele se agravează la adolescenţă.

Deşi unii medici afirmă că deprinderea limbajului trebuie să aibă
loc înaintea vârstei de 5 ani, experienţa demonstrează că pot exista
progrese în acest domeniu chiar şi dupa primii 6 ani de viaţă.

În The American Journal of Occupational Therapy sunt prezentate

principalele arii de dezvoltare în cazul copiilor cu tulburări de spectru
autist şi terapiile cele mai utilizate în recuperare.

Autismul a devenit o problemă prevalentă observată în societate,

intervenţia şi programele de îmbunătăţire a calităţii vieţii pentru
persoanele cu autism fiind dezvoltate cu predilecţie în ultima perioadă.

Numărul copiilor diagnosticaţi cu autism (TSA) a crescut în ultimii

10 ani, prevalenţa acestei afecţiuni este estimată a fi de 1 la 150 de copii
(Centres for Disease Control and Prevention (CDC), 2007). Cu această
creştere ridicată, se dovedeşte necesară creşterea serviciilor şi
programelor care să ajute copii cu TSA la integrarea în viaţa de familie,
în societate. În acest caz, terapia ocupaţională prin terapeuţi specializaţi,
urmăreşte susţinerea integrării copiilor afectaţi.

Principalele caracteristici autiste care sunt cel mai des abordate în

79
terapie sunt interacţiunea socială limitată (Gevers, C., Clifford, M.,
Mager, M., Boer, F., 2006) întârzieri în dezvoltarea limbajului (Smith, C.,
Goddard, M., Fluck, A., 2004) probleme comportamentale (Horner, R.,
Carr, E., Strain, A., Reed, H., 2002) şi dificultăţi în procesarea senzorială
(Barnek, G. T., 2002).

În copilărie, copii cu TSA pot manifesta o slabă imitaţie

comportamentală şi stereotipii comportamentale. La vârste mici au
contact vizual slab şi comunicare deficitară. Intre 3 şi 5 ani, întâmpină
dificultăţi în dezvoltarea limbajului. Pot folosi cuvinte, dar nu comunică.
Aspecte importante ale funcţionării emoţionale sociale cum ar fi citirea
expresiilor faciale, înţelegerea gesturilor şi al comportamentelor
nonverbale, recunoaşterea inflexiunilor vocii sunt de asemenea întârziate
sau deficitare (Dawson, G., Galpert, L., 1990).

Jocul social al copiilor cu TSA este substanţial limitat, având o

slabă dezvoltare a atenţiei, creativităţii şi al scenariilor. Greenspan şi
Wieder descriu o absenţă a interacţiunii şi angajării în joc şi un slab
angajament al interesului care reflectă ataşamentul faţă de ceilalţi
(Greenspan, S., Wieder, S., 1997).

Cei mai mulţi copiii cu TSA au o slabă procesare senzorială.

Abilităţile vizuale senzoriale pot fi mai dezvoltate faţă de alte răspunsuri
senzoriale. Greenspan şi Wieder afirmă că aproximativ 39% din copiii cu
TSA sunt subreactivi la senzaţii, 20% sunt hipersenzitivi şi hiposenzitivi.
Aceşti copii au adesea aversiune faţă de senzaţia olfactivă sau gustativă,
ceea ce îi poate face restrictivi cu ceea ce mănâncă. Baranek a
documentat faptul că foarte mulţi copiii cu TSA de obicei nu răspund
adecvat la stimulările senzoriale. Aceste elemente, creează bariere în
dezvoltarea abilităţilor necesare pentru relaţii sociale, funcţionarea în

80
orice mediu şi cunoaşterea regulilor sociale.

Având aceste limitări în dezvoltare, copiii şi adolescenţii cu TSA

au nevoie de un program educaţional de intervenţii. Pentru recuperarea
copiilor mici, terapeuţii ocupaţionali se axează în special pe creşterea
procesării senzoriale, dezvoltarea senzorio-motorie, achiziţia
comportamentelor sociale, autoindependenţa şi participarea la joc. În
cazul adolescenţilor, terapia vizează comportamentul social, tranziţia
spre muncă şi independenţa în comunitate.

Tulburarea de deficit de atenţie – ADHD

ADHD este o tulburare frecvent întâlnită în populaţia din România.

S-a stabilit o prevalenţă a acestei tulburări de 6,77% în cazul băieţilor cu
vârstă cuprinsă între 6 şi 9 ani (Dobrescu,2010). Predominanţa sexului
masculin este clară, deoarece băieţii tind să aibă mai frecvent
comportamente disruptive.

În cazul copiilor cu ADHD, disfuncţionalitatea lobului prefrontal

este asociată cu deficite cognitive specifice ( Brown, T. E., Reichel, P. C.,
Quinlan, D. M., 2011). Disfuncţiile în ariile prefrontale ocupă un loc
important în explicarea deficitelor cognitive şi motorii la copiii cu
ADHD.

Funcţiile executive presupun abilitatea de a planifica, organiza

informaţiile şi de a le utiliza în procesul de rezolvare a problemelor
( Semrud-Clikeman, M., Pliszka, S., Liotti, M., 2008).

Funcţiile executive deficitare cu cel mai mare impact în cazul copiilor cu

ADHD sunt:

Automonitorizarea – copiii cu ADHD nu reuşesc să utilizeze cu

81
succes autocontrolulpentru a-şi modifica strategiile de răspuns în situaţii
date. De exemplu, în timpul sarcinilor care vizează timpul de reacţie, ei
nu îşi reduc viteza de răspuns pentru a preveni eventualele erori.

Abilităţi de organizare – dezvoltarea capacităţii de autoreglare

comportamentală este o componentă esenţială a dezvoltării individuale.
Copiii cu ADHD sunt foarte sensibili la stimulările de mediu când sunt
plictisiţi sau frustraţi.

Inhibiţia comportamentală – nucleul deficitului de atenţie este

inhibiţia comportamentală (Barkley, R.A., 1997).

Memoria de lucru – memoria de lucru menţine activă o

informaţie sau o cantitate de informaţii în timp ce copilul lucrează cu o
altă informaţie. În acest fel este facilitată interacţiunea copilului cu două
lucruri în acelaşi timp. Capacitatea memoriei de lucru este sinonimă cu
cea a atenţiei executive, ceea ce înseamnă că persoanele cu un mare
volum al memoriei de lucru vor performa în sarcini care necesită
inhibarea unor informaţii distractoare.

Limitările în funcţionarea memoriei de lucru sunt asociate cu

eşecul în menţinerea atenţiei, a inhibiţiei comportamentale şi în
răspunsul la programele de întărire aspecte care reprezintă obiective
terapeutice.

Atenţia – este trăsătura emblematică a ADHD-ului în organizarea

şi realizarea sarcinilor de lucru. Termenul atenţie se referă la un
mecanism care selectează un subset coerent spaţial de informaţii
senzoriale din întreaga informaţie disponibilă.

Cu alte cuvinte, determinarea cărei acţiuni din repertoriul total de

acţiuni îi este acordată prioritate la un anumit moment de timp şi

82
determinarea asupra cărui obiect se acţionează.

Motivaţia – toţi copii manifestă o curiozitate înnăscută de a

explora realitatea înconjurătoare, în acest fel ei experimentând activitatea
de învăţare într-un mod plăcut şi motivaţi intrinsec.

Paraliziile cerebrale. Caracteristici şi modalităţi de intervenţie în

recuperare

Paraliziile cerebrale sunt afecţiuni caracterizate prin tulburări ale

mişcării şi posturii persistente dar neprogresive, datorate unor suferinţe
cerebrale diverse, care au acţionat în perioada pre, peri sau postnatală –
primii 3-5 ani – asupra unui creier imatur.Paral

iziParalizia cerebrală este o maladie statică, neevolutivă. Copiii cu

paralizie spastică, manifestă tendinţa de a-şi fixa deformările, care pot să
rămână într-o poziţie nefiziologică pentru o perioadă lungă de timp.
Unele spasme tranzitorii se corectează la pubertate, dar stările de depresie
şi frustrare pot deprima funcţionalitatea.

Suferinţele cerebrale care pot duce la tetrapareză pot fi: accidente

cerebrale vasculare hipoxice (pot fi determinate de blocarea arterei
principale, care produce lipsa de oxigenare pe anumite zone ale
creierului), hemoragice (produse de blocarea unui vas de sânge) sau
traumatisme craniene.

Traumatismele craniene sunt afectări severe ale craniului, care

apar de regulă în urma unor accidente, cum ar fi: căderi de la înălţime, de
la acelaşi nivel sau în urma accidentelor de circulaţie.

83
 O altă cauză a producerii traumatismelor craniene poate fi
consecinţa unor manevre obstetricale (aplicare de forceps) sau se
datorează trecerii forţate prin filiera pelvigenitală.d

Paraliziile cerebrale au ca factori cauzali hemoragiile uterine din

timpul gravidităţii, bolile metabolice materne, ingerarea intempestivă de
medicamente de către mama. Greutatea mică la naştere creşte riscul
anoxiei perinatale şi a hemoragiei cerebrale.

Termenul de paralizie infantilă descrie mai multe condiţii clinice

care prezintă o serie de trăsături commune - manifestări clinice majore ce
relevă o disfuncţie motorie.

Boala se datorează unei agresiuni şi nu unei boli progresive, iar

mecanismul etiologic poate acţiona înainte, în timpul naşterii sau în
copilărie.

Afecţiunile asociate depind de mecanismul de producere, de gradul de

extindere a leziunilor şi pot fi:

-  retard mintal,

-  tulburări de învăţare,

-  tulburări de comportament,

-  epilepsie,

-  tulburări senzoriale – vizuale, auditive.

Hemiplegia infantilăSe instalează de cele mai multe ori după naştere.

La originea ei stau în genere procese encefalice, apărute în cadrul unor

boli infecţioase. Hemiplegia apare de regulă la membrul superior. Braţul

84
este lipit de trunchi, antebraţul în flexie, deseori în pronaţie forţată, iar
degetele sunt flectate la maxim în pumn (“mana în baioneta”). La braţul
inferior paralizia se observă greu.

Contractura este intensă, de tip piramidal, evident când copilul face

mişcări voluntare şi e mai puţin marcată în repaus. Contractura poate fi
întretăiată de spasme.

Un simptom foarte frecvent îl constituie crizele de epilepsie, care de

cele mai multe ori, pot prezenta simptomul de debut.re fasitueaza

Paraplegia- caracterizată de triada simptomatică aproape caracteristică

- paralizie,

-  hipertonie cu hipereflectivitate osteotendinoasă,

-  tulburări sfincteriene.

Paraplegia cerebrală dischinetică-este caracterizată de mişcări

anormale involuntare. Se întâlneşte numai la copiii născuţi prematur.

Vorbirea, masticaţia, deglutiţia sunt de obicei diminuate, dar mişcările

gâtului şi ale extremităţilor superioare sunt evidente.

În repaus complet mişcările involuntare sunt foarte reduse şi în unele

cazuri nu există deloc. Imediat ce copilul face o mişcare voluntară, corpul
este animat de o serie de mişcări involuntare, care tulbură extrem de mult
executarea mişcării voite.

Când copilul este relaxat, mişcările sunt mai reduse şi mai slabe.

Paralizia cerebrală ataxică– caracterizată de tulburări de

coordonare.Mersul are baza de susţinere mult lărgită, mişcările sunt

85
rapide şi incoordonate. De asemenea este defectuoasă descompunerea
mişcărilor extremităţilor superioare pentru apucarea obiectelor.

Diplegia spastică (DS) Este o afecţiune caracterizată de un deficit

motor predominant la membrul inferior, acesta fiind mereu în flexie,
semiflexie sau extensie, aducţie şi rotaţie internă. Poate afecta uneori
toate membrele. Foarte frecvent se asociază cu prematuritatea în 80% din
cazuri. Copilul utilizează membrul superior pentru sprijin, ajungându-se
la hipertrofierea acestuia. Semnul cel mai caracteristic al bolii îl
constituie contractura ce cuprinde toţi muşchii corpului, care determină
poziţia anormală a membrelor, în special la membrele inferioare: coapsele
sunt rotate înăuntru şi genunchii sunt presaţi unul contra altuia prin
spasmul aductorilor. Uneori genunchii se încalecă unul peste altul ca o
foarfecă.

Tabloul clinic asociază: strabism congenital, intelect normal sau

un grad de retard şi crize epileptice. Evoluţia bolii este graduală. La
efectuarea examenului neurologic se observă un mers forfecat şi sprijinit
sugestiv pentru un sindrom piramidal la membrele inferioare şi tulburări
de motilitate fină, specifice unui sindrom piramidal la membrele
superioare.

Clasificarea diplegiei spastice:

- Diplegie spastică uşoară în cadrul căreia pacienţii pot merge după vârsta
de 3-4 ani.

- Diplegie spastică medie; deplasarea se face cu sprijin, cu ajutor, mersul

fiind patologic.

- Diplegie spastic severă; copilul NU se deplasează niciodată.

Simptomatologia asociată bolii cuprinde: afectare oftalmologică, crize

86
epileptice, luxaţia de şold (câştigată) datorită poziţiei vicioase, lordoză
lombară, poziţii vicioase ale membrului inferior (contractura cu retracţii
tendinoase, mai ales la nivelul tendonului lui Achile).

Tetrapareza spastică reprezintă forma cea mai gravă de displegie

spastică.

Are o frecvenţă crescută la nou-născuţii cu encefalopatie hipoxic-

ischemică, infecţii intrauterine (Citomegalovirus, rubeola, rujeolă etc.),
malformaţii structurale cerebrale grave.

În România în ultimul timp se nasc copii cu diferite afecţiuni

produse în viaţa intrauterină. Printre ele putem să-i numărăm şi pe copiii
diagnosticaţi cu tetrapareză spastică.

Termenul de “tetraplegie” implică afectarea aproape egală a celor

patru extremităţi. Membrele superioare şi inferioare sunt afectate în
acelaşi grad, existând uneori şi o uşoară asimetrie.

Caracteristic pentru acest tip de afecţiune este hipertonia flexorilor

extremităţii superioare ducând la flexia mâinii şi a cotului, aducţia
policelui şi flexia celorlalte degete. Se observă frecvent încrucişarea şi
forfecarea picioarelor. Deformările fixe sunt, în parte, datorite absenţei
mişcărilor active şi pasive în articulaţii şi se observă cu precădere în
perioadele de creştere.

Orice fel de agresiune cerebrală poate cauza o întârziere mintală,

de la forme discrete până la cele mai grave.

În poziţia supino (cu faţa în sus) schema motorie este în

extensie: bolnavul ţine capul în hiperextensie cu retracţia umerilor şi
uneori toracele este retractat, membrele inferioare sunt în extensie,

87
încrucişate, în adducţie, intrarotate, chiar forfecate, se observa flexia
plantară a piciorului, contracţia aductorilor (ceea ce determină, în timp,
luxaţia de şold).

În poziţia prono (cu faţa în jos) schema motorie este în flexie.

Copilul bolnav NU ridică şi nu roteşte capul (nici măcar pentru a respira),
are braţele blocate sub torace, membrele inferioare fiind adesea în flexie.

În poziţie şezând copilul cade pe spate sau anterior deoarece are

reflexele tonice cervicale asimetrice, acestea persistând şi după vârsta de
6 luni şi nu achiziţionează această poziţie. Mâna este închisă în pumn,
ceea ce împiedică copilul să ducă mâna sau alte obiecte la gură. Mersul
pe coate şi pe genunchiu este posibil.

În cadrul examinării neurologice se observă de regulă existenţa

unui sindrom piramidal. El se poate manifesta atât la membrele
superioare, cât şi la cele inferioare. Apar de asemenea, tulburări de
masticaţie şi nutriţie, ceea ce determină efectuarea alimentaţiei cu ajutorul
sondei. Simptomatologia asociată constă în strabism, atrofie optică, crize
epileptice, retard grav, complicaţii ortopedice (cifoscolioză, luxaţie de
şold). În forma uşoară de tetrapareză spastică retardul este mediu, iar
deplasarea se poate face, dar patologic.

Factorii de risc în tetrapareză spastică pot fi:

- factori antenatali (malformaţii structurale cerebrale, infecţii intrauterine,

anomalii cromozomiale, insuficienţă placentară, prematuritatea),

- factori perinatali (asistenţă la naştere) şi

- factori postnatali (encefalite, meningite, traumatisme, sindrom acut de

deshidratare, icter prelungit).

88
 Un procent de 20% din cazuri sunt de etiologie necunoscută.Tabloul
clinic se modifică sub acţiunea creşterii şi dezvoltării copilului (cu cât
afecţiunea e mai gravă, cu atât simptomele apar mai repede), este
polimorf şi independent de factorii agresionali. Per ansamblu este
dominat de manifestările neuromotorii. Din punct de vedere clinic,
sugarul la 4 luni îşi deplasează toată greutatea spre partea sănătoasă,
sugarul la 5-6 luni nu se poate rostogoli din cauza deficitului motor tot
mai marcat, iar sugarul la 7-8 luni stă foarte greu în poziţie şezândă (cade
de partea plegică). În ortostatism membrul inferior sănătos este flectat
(deoarece îşi lasă toata greutatea pe acesta), iar cel plegic este în
semiabducţie, semiflexie şi se sprijină pe vârful piciorului. Copilul bolnav
prezintă ca semn caracteristic: mersul cosit.

Simptomatologia clinică indică un sindrom piramidal. De asemenea

sunt prezente semne asociate, precum: crize epileptice, retard psihic,
deficit vizual (strabism congenital, atrofie optică, cataractă congenitală,
vicii de refracţie), tulburări de limbaj şi comportament.

Diagnosticul diferenţial se face cu hemiplegia câştigată (aceasta

se însoţeşte de paralizia de tip central al nervului facial) şi cu paralizia de
plex brahial obstetricală (are reflexele abolite). De asemeni se face cu
paralizia centrală, caracterizată printr-un sindrom piramidal şi retard (este
totdeauna antenatală) şi paralizia periferică, caracterizată prin reflexe
absente şiintelect bun.

Semne şi simptome: Tabloul clinic se caracterizează în poziţia

supino prin atacuri de distonie ce perturbă postura şi mobilitatea,
ridicarea capului fiind absentămai mulţi ani. Reflexele tonice cervicale
asimetrice persistă timp îndelungat şi împiedică menţinerea capului pe
linia mediană. Poziţia şezândă nu este posibilă, copilul căzând totdeauna

89
în faţă. În timp apare scolioza şi chiar subluxaţia de şold. Intelectul este
normal de cele mai multe ori. Copilul nu-şi controlează membrele
superioare din cauza mişcărilor involuntare şi, în consecinţă, nu se poate
sprijini pe ele. De obicei formele sunt mixte, rar pure.

Tratament

Tratamentul are în vedere reeducarea neuromotorie, kinetoterapie

şi injectări cu toxină botulinică (mai ales în distonie).

Întrucât toate formele de paralizie cerebrală sunt datorate leziunilor

cerebrale, afecţiunea nu este vindecabilă, însă un tratament adecvat poate
reduce adeseori handicapul funcţional.

Metodele terapeutice urmăresc:

-  prevenirea accentuării handicapului funcţional,

-  creşterea sau ameliorarea funcţiei,

-  asigurarea unei educaţii potrivite,

-  prelungirea reacţiilor,

-  asigurarea unei vieţi psihice normale (pe cât posibil).

În orice de formă de paralizie cerebrală,tratamentul este

simptomatic şi poate fi de natură farmacologică şi neuro-recuperatorie.

Pentru deficienţele motorii şi de postură se vor utiliza

fizioterapia, precum şi gimnastica medicală. Ameliorarea comunicării
verbale a copiilor bolnavi se va face prin apelarea la serviciile
logopezilor.

Multe malformaţii vor fi rezolvate ortopedic, chirurgical sau chiar

90
neurochirurgical, după necesitatea cazului. Tratamentul constă în
reeducarea neuromotorie susţinută.

Medicul neurolog şi ortopedul pot învăţa familia unele tehnici

potrivite. Imobilizarea cu atele sau proteze este de mare importanţă în
suplimentarea exerciţiilor de extensie.

Şezutul şi târârea sunt stimulate la momentul potrivit şi, de îndată

ce este posibil, se încearcă ridicarea în picioare.Obiectivul cel mai
important este de a realiza o independenţă funcţională potenţială, în
activitatea zilnică.

Medicaţia are o valoare limitată în ameliorarea funcţiei. Cantităţile

mici de sedative (de exemplu Diazepam) pot fi utile în stările de
anxietate, spasticitate. Uneori se pune problema intervenţiilor
chirurgicale, după aplicarea procedeelor conservatoare. Instituirea unui
tratament pre şi post-\operator în scop funcţional este esenţială şi face
parte integrantă din tratament.

Este foarte important de luat în considerare viaţa psihică a

persoanei bolnave (a copilului). Emoţiile produse unui copil handicapat
fizic diferă net de cele ale copiilor tipici şi de asemenea, este bine ştiut că
familiile copiilor cu dizabilităţi reacţionează diferit faţă de familiile cu
copii normali. Negarea handicapului de către părinţi, precum şi ignorarea
lui sau indulgenţa şi protecţia excesivă, distrug psihicul bolnavului.
Trebuie să se discute cu părinţii şi cu pacienţii ori de câte ori este posibil
despre problemele care îi interesează. Susţinerea prin terapie este un
factor important în lungul demers spre ameliorarea handicapului.

Paraliziile cerebrale vor avea un prognostic evolutiv cu atât mai

bun cu cât familia va fi implicată emoţional şi financiar pe parcursul

91
întregii terapii.

Epilepsia. Caracteristici şi modalităţi de intervenţie în recuperare

După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, epilepsia este o

”boală a sistemului nervos, caracterizată prin crize convulsive
intermitente, însoţite de pierderea cunoştinţei, de halucinaţii senzoriale
şi de alte tulburări psihice; pedepsie, boala copiilor” (Dicţionarul
explicativ al limbii române, 2009).

Această afecţiune este ”o afecţiune cronică,cu etiologie diversă,

caracterizată prin repetiţia crizelor, ca urmare a unor descărcări excesive
a neuronilor cerebrali” (Mielă, P., op. cit).

Această afecţiune este produsă de o mare varietate de factori,

printre care se pot enumera: infecţii, tumori, tulburări metabolice
hipocalcemie, hiponatriemie, hipoglicemie, hipomagneziemie, icter
nuclear, piridoxinodependenţă, uremie), intoxicaţii cu diverse substanţe
(aspirină, amfetamină, anticolinergice, alcool etc.), afecţiuni degenerative
(boala Tay-Sachs, leucodistrofia, metacromatică), hematoame
intracraniene (cerebrale, subdurale, extradurale), embolii etc.

Din ce în ce mai puţin se vorbeşte despre epilepsia esenţială,

deoarece se consideră că şi în aceste cazuri există factori cauzali, care de
fapt nu se pot pune în evidenţă prin mijloace existente în momentul de
faţă.

În literatură există o varietate de clasificări a formelor de epilepsie.

Liga Internaţională Antiepileptică, propune următoarea clasificare:

- crize epileptice primar generalizate: convulsive mioclonice, clonice,

tonice, tonico- clonice; neconvulsive- absenţe tipice (petit-mal), crize

92
atone, crize achinetice,

-  crize epileptice unilaterale: tonice, clonice, mioclonice,

tonico-clonice

-  crize epileptice parţiale: crize motorii, crize senzitivo-

senzoriale, crize vegetative, psiho-motorii, psiho-senzitivo-
senzoriale, cu semiologie psihică.

Manifestările epileptice, pot fi clasificate în scop didactic în crize

convulsive şi crize neconvulsive. Epilepsia majoră (crizele de grand-
mal),este caracterizată prin crize convulsive tonico-clonice generalizate,
avand o incidenţă foarte mare în patologia infantilă, ce variază de la
52,9% (Aşgian, B., 1984) până la 80% (Popescu, V., 1989).

Debutul crizei convulsive este anunţat printr-o salvă de mioclonii de

câteva secunde cu pierderea bruscă a stării de conştienţă şi prăbuşirea
brutală a bolnavului, indiferent de locul unde se află. Imediat apare
contractura tonică cu o durată de 15-20 de secunde, interesând cu
precădere musculatura scheletică. La câteva secunde după ultimele
contracţii urmează faza de comă epileptică cu durată de 30 secunde – 5
minute, după care respiraţia este reluată, cu caracter stertoros. Copilul
este comatos iar reflexele abolite. Urmează faza postcritică cu durată de 5
– 15 minute, caracterizată prin rezoluţie musculară completă, dispariţia
tulburărilor vegetative şi de revenire la normal a stării de conştienţă.

Indiferent de forma de manifestare, întârzierea psiho-motorie

nu lipseşte niciodată din contextul bolii. Starea particulară de
absenţă observată la copiii cu sindroame epileptice, care nu
reacţionează la nimic, nu surâd, nu se joacă, au un dezinteres total
faţă de cei din jur, a fost comparată cu o stare de autism (Taft şi

93
Cohen, citat din C. Arseni şi L. Popoviciu). Copiii prezintă o degradare
psihică marcată, care duce la mari dificultăţi şcolare, tulburări de
comportament şi modificări ale personalităţii, însoţite şi de
manifestări neurologice (hemipareze, tetrapareze, tulburări vizuale,
şi oculomotorii, tulburări de coordonare ale mişcărilor involuntare,
hipotonie generalizată).

Unele convulsii pot fi declanşate de stări febrile, în special în

Sindroamele epileptice cum ar fi Sindromul Dravet. Incidenţa cu care se
întâlnesc convulsiile febrile este estimată la 1,9 – 3,6% din totalul
manifestărilor epileptice. Riscul recurenţelor este influenţat de vârstă, de
starea neurologică a copilului, de dinaintea primei crize convulsive, de
caracterul convulsiilor şi de durata acestora. Se consideră că dacă
manifestarea convulsivă a apărut la o vârstă mai mică, riscul recurenţelor
este mai mare: când prima criză convulsivă a apărut sub vârsta de un an,
riscul recurenţei este de 2,5:1, spre deosebire de 1:3 după vârsta de 3 ani.
Majoritatea recurenţelor apar în primii 2 ani de la prima convulsie febrilă
(50% apar în primele 12 luni).

Sindromul Down
Sindromul Down (trisomia 21) este una dintre cele mai comune
cauze genetice de retrad mintal.
Caracteristicile copiilor cu Sindrom Down sunt:
- au talia și greutatea sub limita normală
- hipotonie musculară
- hiperextensibilitate articulară
- reflex MORO redus sau absent
- reflex rotulian slab
- craniul mic și rotund
- 40-50% dintre copiii cu Sindrom Down prezintă malformații

94
 congenitale cardiovasculare
- retard mintal
Prin hipoterapie problemele specifice copiilor cu sindrom Down
(timiditatea, teama de a pronunţa un cuvânt, instabilitatea emotivă,
inchiderea in sine, izolarea) sunt mult mai uşor abordabile. Motivaţia
mare şi plăcerea pe care acesti copiii atât de afectuoşi o simt in momentul
in care călăresc sunt aspecte de mare ajutor in abordarea terapeutică.
Ei se conecteaza la ritmul calului, pot simţi ritmicitatea mişcărilor
acestuia şi pot asocia aceste mişcări cu ritmul cerut pentru a vorbi fluent,
cu intonaţia sau intensitatea sunetului. Hipoterapia este o terapie
recomandată in cazul copiilor şi adulţilor cu Sindrom Down, dezvoltând
activitatea musculară, funcţia de socializare, comunicarea şi limbajul.
Este foarte important rolul hipoterapiei în înlăturarea ideii
obsedante de dificultate a vorbirii, a fricii de a vorbi, a sentimentului de
inferioritate, trezirea încrederii în eficiența psihoterapiei logopedice și in
posibilitatea înlăturării bâlbâielii.
Pot fi adaptate diferite metode de psihoterapie, personal am
constatat ca atat terapia directa prin cuvant cat si cea indirecta prin
modificarile ambientale au mai mult efect dacă sunt asociate cu procedee
extralingvistice (ton hotarat, mimica expresiva, gesturi sigure) care sunt
mult mai eficiente decât argumentarea logică.
Este recomandat să se folosească exerciţii de contractură
musculară, intr-un mediu linistitor, relaxant, mediu specific hipoterapiei.
In vederea evitarii perseverarii influentelor, vor alterna diferitele
tipuri de exercitii care constau in exprimarea unor comenzi date calului,
cu voce sonora, soptita, mimata, rapida, lenta, normala.
Dupa conversatia dirijata in primele sedinte, pe teme obisnuite,
familiare balbaitului, pe masura ce se restabileste vorbirea copilului, va
urma conversatia mai nuantata in care se abordeaza teme variate.

95
Copilul poate fi stimulat sa ia parte la concursuri, la discutii de grup, etc.
Deoarece la subiectii balbaiti se constata si o voce slaba, nesigura,
trebuie actionat pentru educarea unei voci sonore, sigure, ce se poate
forma mai ales prin comenzi ferme date calului in vederea schimbarii
ritmului de mers, al pornirii de pe loc, sau al opririi acestuia.
Prin hipoterapie, alaturi de terapia acvatica si kinetoterapie, copiii
cu sindrom Down ajung sa-si depaseasca insuficientele fizice, dar si pe
cele ce tin de dificultatea de a se integra in societate.
Hipoterapia este o metoda de stimulare psiho-motorie care ii poate
ajuta pe copiii cu sindrom Down sa se dezvolte aproape normal. Prin
aceasta terapie reusim sa castigam cateva luni in plus: copiii reusesc sa
mearga mult mai devreme, sa stea in sezut mult mai devreme.

Obiectivele generale ale hipoterapiei în Sindrom Down sunt:

- tonifierea musculaturii spatelui, musculatura membrelor inferioare si
superioare, dar si a abdomenului.
- autocunoastere
- comunicare
- stima de sine
- modificarea unor comportamente problematice sau patternuri
dezadaptative de gander
- ameliorarea emotiilor negative si a consecintelor determinate de
diferite traume
- acordarea de suport
- insusirea si dezvoltarea unor strategii de adaptare
- facilitarea invatarii unor comportamente sau abilitati noi
- prevenirea aparitiei unor probleme si mentinerea starii de sanatate
mentala
La fel ca în cazul copiilor cu tulburare autistă, intervenţia

96
timpurie este principala caracteristică a terapiei de recuperare şi
susţinere al copilului afectat, în scopul menţinerii sau dobândirii unui
nivel adecvat de dezvoltare.

După cum se poate observa, toate aceste afecţiuni au elemente

comune care intervin în dezvoltarea copiilor, cât şi forme comune de
manifestare.

Atât la copiii cu autism, cât şi la cei cu ADHD, paralizie

cerebrală sau epilepsie, sunt prezente întârzieri în dezvoltarea
cognitivă, întârzieri de limbaj, deficienţe în coordonarea motorie,
slabă interacţiune socială, dificultăţi de adaptare, deficienţe de
atenţie şi concentrare, defecte de postură, probleme de echilibru.
Metodele de recuperare ale acestor copii vizează obiective comune şi
toate conduc la dezvoltarea capacităţii de adaptare la mediu, prin
mărirea nivelului de adaptabilitate la toate ariile ce vizează
dezvoltarea.

13. Contraindicații

Decizia de a folosi mișcarea calului ca parte dintr-un program de

tratament este un pas important. Este necesar să se țină seama de faptul că
terapia cu ajutorul calului poate avea un nivel de risc destul de ridicat.
Caii pot fi animale imprevizibile, pot avea reacții neașteptate, ceea ce
poate duce la accidente sau situații nedorite. Pe langă acest aspect privitor
la siguranța ședințelor, este important de cunoscut impactul și intensitatea
pe care impulsurile transmise de cal le pot avea asupra călărețului.
Condiția esențială necesară pentru a începe o ședință de terapie cu
ajutorul calului este siguranța călărețului. Siguranța și din punct de vedere
al desfășurării ședinței, dar și al efectelor pe care această terapie le poate
avea asupra beneficiarilor.

97
 Putem afirma deci, că primul principiu este acela de a nu face
rău. Pentru a decide corect, este necesar să evaluăm riscurile /beneficiile
pe care le poate aduce această terapie în recuperarea copiilor.
Întrebarea care se pune este dacă beneficiile depășesc riscurile. La
această întrebare este nevoie să răspundă întreaga echipă terapeutică,
fiecare din perspectiva specializării și al rolului pe care îl are în cadrul
ședințelor.
Al doilea principiu se referă la afecțiunile care reprezintă
contraindicații pentru această terapie, sau ale stadiilor de boală, care pot
determina încetarea terapiei.
Conform Asocoației Americane de Hipoterapie, afecțiunile care pot
prezenta risc în cadrul terapiei cu cai și se pot înscrie în lista de
contraindicații sunt: artrogripoze, osificații heterotopice, luxații de
șold/dislocatii de șold, osteoporoză, anomalii de dezvoltare ale coloanei
(instabilități , ortoze spinale, curbări ale coloanei la un anumit nivel,
spina bifida, malformația Chiari II, slab control al capului și al gâtului,
catetere urinare, cistite acute sau cronice, afecțiuni grave ale pielii
(arsuri, degerături), artrite reumotoide, fibromialgie, utilizarea
prelungită a steroizilor, dezorganizări senzoriale.
Al treilea principiu de care trebuie să ținem seama este alegerea
echipamentului corescpunzător în funcție de afecțiune, vârstă și condiție
a bolii. Echipamentul trebuie să se potrivească vârstei beneficiarului.
Deoarece de multe ori mediul nu poate fi controlat în această
activitate, este important să se țină seama în deciziile privitoare la
desfășurarea ședințelor și de factorii de mediu.
De exemplu, în cazul unor pacienți cu hidrocefalie, care au suferit
intervenții chirurgicale craniene, căștile de protecție tipice și
standardizate este posibil să nu se potrivească ca mărime sau confort. În

98
această situație, desfășurarea ședințelor va fi amânată, până la găsirea sau
confecționarea unei căști potrivite.
În cazul pacienților cu tensiune arterială mare sau oscilantă,
participarea la ședințe în perioada verii trebuie întreruptă sau trebuie
create condiții climatice adecvate.

Contraindicațiile absolute pentru hipoterapie (Conform Asociației

Americane de Hipoterapie – AHA) sunt:
1. Disfuncții mentale active care ar putea fi nesigure (tendințe
sinucigașe, tendințe de abuz contra animalelor, comportament
violent)
2. Hernie acută de disc cu sau fără compresie de rădăcină nervoasă
3. Malformația Chiari II cu simptome neurologice
4. Instabilitate atlantoaxială cu semne neurologice evaluate de un
medic calificat (o poziționare greșită a vertebrei C1 în relație cu
vertebra C2, văzute uneori la indivizi cu Sindrom Down sau artrită
reumatoidă juvenilă)
5. Coxartroză – degenerare la nivelul articulației șoldului ( statul pe
cal pune o mare presiune pe articulație)
6. Crize de Grand Mal necontrolate cu medicamente
7. Hemofilie cu istorie recentă de episoade hemoragice
8. Catetere ale uretrei
9. Condiții medicale în timpul unor exacerbări acute (RA – artrită
reumatoidă, HNA – hernie anterioară de nucleu pulpos, MS –
scleroză multiplă, diabet, etc.)
10.Răni deschise pe o suprafață ce susține greutăți
11.Fracturi patologice fără tratament de succes a patologiei de bază
(osteoporoză severă, osteogeneză imperfectă, tumoare osoasă, etc.)

99
12.Un grup de afecțiuni neurologice ce au legătură cu malformații ale
coloanei
(anumite grade de scolioză, lordoză, cifoză)
13.Coloană instabilă ce include intervenție asupra organelor interne -
standuri

100