Terapia cu animale

Curs - Modulul I
Începând cu anii 1960, au intrat în atenția specialiștilor terapiile cu
animale.
În timp, aceste abordări și-au dovedit eficiența prin numărul mare de
persoane care au beneficiat de rezultatele obținute în urma contactului
terapeutic cu animalele și prin numeroasele studii de cerectare în
domeniu, studii care au la bază abordări verificate și validate științific.
Din categoria terapiilor cu animale fac parte: terapia cu delfini, terapia cu
câini și terapia cu ajutorul cailor. Acestea cuprind elemente comune, dar
se diferențiază totuși prin anumite aspecte.
Indiferent de specie (câini, delfini sau cai) terapia cu ajutorul
animalelor se bazează pe relația instinctivă dintre copil și animal și
interacțiunea dintre aceștia.
Dintotdeauna copiii au fost atrași de animale. Aceasta este o reacție
instinctivă, cu care ne naștem. Ulterior, în funcție de reacțiile transmise și
învățate de la părinți și cei apropiați, copiii învață cum să gestioneze acest
sentiment. Dacă părinții vor fi îngrijorați în proximitatea unui animal,
copiii vor învăța frica și de asemenea să se ferească de animale. Însă,
dacă lăsăm un copil să gestioneze singur apropierea de un animal, cu
siguranță nu va simți teamă și va fi tentat să se apropie. La fel ca și în
cazul copiilor tipici și copiii speciali au aceleași reacții instinctuale.
Acesta este elementul comun cel mai important și care intervine cel
mai puternic în realizarea relației terapeutice.
În procesul de recuperare, terapia cu animale poate să reprezinte o
terapie de susținere, complementară sau chiar o metodă de
recuperare de sine stătătoare. De cele mai multe ori însă, terapia cu
animale este folosită ca și metodă complementară de terapie.

1
Terapia cu animale ca și metodă de susținere
În viața copiilor cu nevoi speciale, terapiile ocupă cea mai mare
parte a timpului. De cele mai multe ori, din nefericire, aceste activități
sunt percepute de copii ca momente neplăcute, în care ei sunt determinați
prin diverse metode să îndeplinească o sarcină. Terapiile se desfășoară cu
aceeași persoană, în același loc – cabinet și au o anumită rutină. Aceste
aspecte pot determina uneori reacții de respingere din partea copilului,
sau o capacitate mai mică de concentrare și implicit, de acumulare a
informațiilor transmise. Abordând terapia cu animale ca metodă de
susținere, copilul participă la o activitate terapeutică, cu caracter plăcut,
ce poate întări cunoștințele însușite în cabinet sau poate participa la
masterarea acestor cunoștințe.
Mediul diferit în care se desfășoară cât și prezența animalelor în
terapie, pot mobiliza copilul spre o creștere a capacității de concentrare,
creșterea atenției sau a contactului vizual, aspecte extreme de importante
în bunul mers al terapiei.
Terapia cu animale – metodă complementară de terapie
Din acest punct de vedere vom analiza din perspectiva tipului de
dizabilitate: fizică sau psihică.
Copiii cu dizabilități psihice, petrec foarte mult timp în cabinetele de
terapie sau în centrele speciale de recuperare și foarte puțin timp, uneori
chiar deloc, în parcuri sau centre în care se practică sport. Din acest
motiv, de multe ori, aceștia au posturi corporale incorecte, musculatură
atonică, o slabă capacitate de orientare și abilități scăzute de intercațiune
socială spontană. Practicând terapia cu animale, acești copii au
posibilitatea să-și dezvolte aceste abilități și, prin mișcarea specifică din
interacțiunea unui copil cu un animal, sunt stimulate grupe musculare
diferite de cele ale rutinei zilnice.
Copiii cu dizabilități fizice, petrec numeroase ore de terapie în

2
cabinet de kinetoterapie, unde sunt lucrate pe rând diferite grupe
musculare. Pentru a integra aceste exerciții în mișcarea completă a
corpului, este nevoie de o motivație ridicată. Copiii de regulă nu înțeleg
necesitatea acestor acțiuni. Atunci când mișcarea este necesară datorită
unei puternice motivații intrinseci, realizarea ei se face instinctiv, cu mai
multă determinare.
Terapia cu animale ca metodă de terapie de sine stătătoare
Putem utiliza animalele în terapie având un obiectiv bine determinat,
în funcție de aria de dezvoltare care necesită intervenție. Astfel, putem
avea obiective de stimulare a vorbirii, de concetrare a atenției sau
orientare, de stimulare senzorială, pe care să le abordăm prin intermediul
animalelor, utilizând de asemenea aspectul puternic motivațional prezent
în acest tip de interacțiune, care oferă o puternică recompensă emoțională.
Note distincte ale terapiei cu animale
În funcție de animalul de terapie, pot fi abordate anumite arii de
dezvoltare.
Terapia cu animale are ca element comun primordial, reacția
emoțională a copilului în interacțiunea cu animalul. Sunt totuși, aspecte
foarte diferite ale fiecărui tip de interacțiune. Acest fapt determină
alegerea unei anumite intervenții în schimbul alteia. A face terapie cu
animale înseamnă a cunoaște dizabilitatea copilului,a identifica
obiectivele terapeutice care sunt urmărite în terapie și a alege justificat
tipul intervenției. Terapia cu animale nu vindecă, la fel cum nicio altă
terapie nu vindecă un diagnostic. Acestea sunt intervenții pentru a ajuta la
recuperarea unor întârzieri în dezvoltare și pentru a crește nivelul de
adaptabilitate al copiilor cu nevoi speciale, la viața de zi cu zi.
În continuare vor fi evidențiate unele diferențe în abordarea
terapeutică cu ajutorul animalelor.

3
Terapia cu animale – note distincte ale interacțiunii cu animalul de
terapie
Note Terapia cu ajutorul Terapia cu delfini Terapia cu câini
distincte calului
Mediul diferit diferit mediul familiar
Echipa multidisciplinara multidisciplinară o singură persoană
Contact nu da da
vizual
Interacțiun foarte puternică, medie, inconstantă, medie,inconstantă
e susținută, continuă uneori indirectă
Aspecte Impulsul transmis de Undele transmise Terapie senzorială, luare de
cal, ritmul, aspecte de sonar, terapie decizii, focus, atenție,
utilizate
ale terapiei senzorială, orientare spațială,
senzoriale, orientare spatială, coordonare motorie
comportamentale, coordonare
cognitive, sociale, motorie, atenție,
logopedie,coordonar focus
e motorie, atenție,
focus, orientare
spațială, luarea de
decizii

Mediul
Cu cât mediul este mai familiar, cu atât comportamentul copilului va
fi mai apropiat de cel uzual. Din acest punct de vedere, putem
concluziona că terapia cu delfini, îl pune pe copil într-un nivel perceptiv
de cele mai multe ori necunoscut, motiv care îl determină pe acesta să
capteze cât mai multă informație din noul mediu, acest lucru crescâd
capacitatea de concentrare și atenția. De asemenea, contactul vizual cu
terapeutul este foarte slab, datorită poziției în care copilul trebuie ținut în
apă, pentru a facilita contactul vizual cu delfinul.
În cazul terapiei cu cai, mediul este din nou diferit, fapt ce crește
nivelul perceptiv al copilului călare. Contactul vizual cu terapeutul este
destul de bun, copilul neavând libertate de mișcare (nu poate fugi) și

4
schemă comportamentală funcțională pentru această situație.
În cazul terapiei cu câini, mediul este foarte familiar de obicei.
Întâlnirile au loc în incinte (de obicei în casă), acolo unde copilul știe cum
să se comporte. Copilul poate ieși ușor din sarcină.
Echipa
În cazul terapiei cu ajutorul calului și a terapiei cu delfini, echipa
este interdisciplinară și este formată din minim doi oameni. În cazul
terapiei cu câini, interacțiunea se realizează prin intermediul unui singur
om, ceea ce poate fi un element stabilizator pentru copil și poate duce la
realizarea unei relații terapeutice mai rapidă.
Contactul vizual este un avantaj în cazul terapiei cu câini și cu
delfini. În cazul terapiei cu cai, copilul trebuie să integreze mai întâi
schema corporală a calului și să identifice părțile acestuia, pentru a
conștientiza ceea ce se întâmplă. Altfel, există riscul ca acest lucru să se
întâmple la un moment dat, copilul putând avea reacții agresive sau
anxietate.
Interacțiunea cu câinii și delfinii este inconstantă, aceștia putând
rupe contactul cu copilul în timpul sesiunii.
În cazul terapiei cu cai, contactul este permanent, producând efect
asupra copilului, chiar și prin simplu fapt că acesta stă așezat. Căldura
emanată de cal îl va liniști pe copil, va relaxa articulațiile, va stabiliza
bătăile inimii prin reglarea circulației sangvine, acestea reprezentând deja
un mare avantaj.

5
 TERAPIA CU AJUTORUL CALULUI
Terapia cu ajutorul calului TAC înseamnă abordarea terapeutică prin
intermediul calului în scopul recuperării persoanelor cu dizabilități
psihomotorii.
Calul este atât un membru al echipei de terapie, cât și un instrument
terapeutic.
Terapia cu ajutorul calului a fost folosită ca metodă de terapie
recunoscută după anii 1960.
Activitățile ecvestre speciale, includ activitățile ecvestre la care
participă persoane cu dizabilități și se împart în două mari categorii:
A) - activități terapeutice pentru persoane cu dizabilități- toate
activitățile cu caracter terapeutic
- terapia cu ajutorul calului
- hipoterapia
- psihoterapia asistată de cal
B) - activități speciale ecvestre - toate activitățile cu caracter sportiv
pentru persoane cu dizabilități
- călăria adaptată
- activități ecvestre sportive speciale
- competiții

ISTORIC
Recuperarea persoanelor prin călărie a fost menţionată încă din
vremea Greciei Antice, când Hipocrate a scris un capitol în volumul

6
„Natural Exercise”, capitol în care descrie beneficiile terapeutice ale
călăriei. Mai târziu, în 1569, mercuriali din Italia menţionează în volumul
„ The Art of Gymnastics” despre cai şi călărie.

In 1780, Tissot din Franţa, în cartea „ Medical and Surgical

Gymnastics”, declară călăria la pas ca cel mai benefic mod de recuperare.
El a fost primul care a descris de asemenea efectele negative ale
hiperstimulării prin călărie.

Incepând cu anii 1900, abordarea recuperării prin călărie începe să

capteze atenţia specialiştilor, în urma unei competiţii sportive de la
Helsinki din 1952, la care a participat călăreaţa Liz Hartel şi care a
demonstrat în ce mod călăria terapeutică a ajutat-o în recuperarea în urma
unei poliomielite.

Din 1960 au început să se dezvolte centre de terapie cu ajutorul

calului în Europa, Canada şi Statele Unite ale Americii. De asemenea,
caii au început să fie folosiţi în terapie şi în Germania, Elveţia şi Austria.
In ţările Europene, terapia cu ajutorul calului a fost folosită sub
denumirea de hipoterapie.

Iniţial au fost utilizate două denumiri pentru această activitate.

Terapia cu ajutorul calului cuprindea toate activităţile terapeutice care
foloseau ca instrument calul, în timp ce hipoterapia era denumită
abordarea care se baza doar pe impulsurile transmise de cal în scopul
recuperării motricităţii. Ulterior, aceste activităţi au fost clasificate în
funcţie de obiectivul pe care îl urmăreau şi de modalităţile de abordare.
Toate activităţile acestea funcţionând sub denumirea de terapie cu
ajutorul calului – TAC.

In 1969 se înfiinţează prima organizaţie oficială de recuperare cu

7
ajutorul TAC. Astfel, în Statele Unite ale Americii ia fiinţă Asociaţia
Nord Americană de Călărie pentru Persoane cu Handicap – NARHA –
North American Riding for the Handicapped Association.

In 1970, un grup de kinetoterapeuţi împreună cu logopezi dezvoltă

în Statele Unite un program de recuperare folosind mişcările calului.

În 1977 este introdusă în Italia reabilitarea ecvină prin programele de

funcţionare şi intervenţie ale Asociaţiei Naţionale Italiene de Reabilitare
Ecvestră şi Echitaţie de Recreere şi Sportivă pentru persoane cu
dizabilităţi şi cu devieri şi dificultăţi sociale, Centrul Naţional de
Cercetare, Asistenţă şi Formare ANIRE, organizaţie recunoscută prin
Decret Prezidenţial în 1985. Această organizaţie naţională şi
internaţională are caracter ştiinţific şi desfăşoară ca activităţi de bază,
activităţi de cercetare, activităţi destinate incluziunii sociale, cursuri de
formare şi strategii terapeutice.
1987 este anul în care cele două direcţii de dezvoltare şi cercetare a
terapiei călare se unesc. Un grup de 18 terapeuţi americani pleacă în
Germania pentru a studia hipoterapia abordată în ţările nordice şi pentru a
pune împreună la punct o curriculă standardizată pentru hipoterapie.

In 1992 se înfiinţează ca o secţiune a asociaţiei NARHA, Asociaţia

Americană de Hipoterapie – AHA – American Hippotherapy Association.
Un an mai târziu, în cadrul AHA se înregistrează şi se standardizează
modalităţile de practică pentru hipoterapie.

1999 este anul în care ia fiinţă Comisia de Certificare a Asociaţiei

Americane de Hipoterapie, comisie care stabileşte condiţiile de certificare
şi examinare ale specialiştilor în hipoterapie.

În anul 2005 se stabileşte curricula pentru activităţile terapeutice

8
prin călărie şi astfel se organizează primul curs oficial despre hipoterapie.

Începând cu anul 2007, o dată la doi ani, se organizează Conferinţa

Internaţională de Hipoterapie.

Situaţia pe plan naţional şi internaţional

Pe plan internaţional sunt numeroase studii de cercetare în

domeniu. In timpurile moderne hipoterapia s-a folosit prima oară pentru
tratarea poliomielitei în Europa, după al doilea război mondial. După ani,
a revenit în atenţia lumii la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952,
când daneza Liz Hartel a câştigat un titlu olimpic la călărie, având ambele
picioare paralizate. Performanţa ei a încurajat crearea unei metode de
terapie.

Câţiva medici norvegieni au pus la punct un program de recuperare

prin călărie a copiilor cu probleme neuromotorii. In anul 1960 s-a folosit
pentru prima oară în Statele Unite ale Americii această activitate
terapeutică şi popularitatea a crescut pe măsură ce oamenii luau
cunoştinţă de eficacitatea terapiei.

După anii 1960, tratamentul cu ajutorul calului a fost recunoscut ca

metodă terapeutică alternativă şi a fost inclus în sistemul medical din
Germania, Elveţia, Austria, Anglia, Olanda, ulterior şi în alte ţări.

Ideea de a folosi calul ca partener în terapie a avut originea în

Elveţia în anii 1960. Stabilirea unei baze pentru terapia cu ajutorul calului
a început în Basel, în anul 1996, la Clinica Universitară de Neurologie.
Acest proces a avut la bază conceptul terapeutic de neurologie a
dezvoltării a lui Bobath şi pe kineziologia funcţională a lui Klein-

9
Voghelbach. Fostul coordonator al Policlinicii Neurologice, Prof.
Dr.Med.Rudolf Wuthrich, a susţinut şi sprijinit activ de la început această
nouă terapie.

Denumirea de ”hipoterapie” a fost dată de directorul Clinicii

Universitare de Neurologie din Basel, Prof. Dr. Med. Heini E. Kaeser. În
acelaşi timp, impulsionaţi de iniţiativa din Basel şi în alte regiuni din
Elveţia dar şi în alte ţări, s-au făcut demersuri asemănătoare. Deoarece
intenţiile au fost diferite pe plan local, iniţial, sub umbrela termenului de
hipoterapie s-au dezvoltat activităţi foarte diferite. Cu toate acestea,
datorită efortului constant al grupului din Basel, în decursul anilor s-a
instaurat o anumită unitatea a doctrinei. Acest lucru a fost posibil şi a fost
sprijinit de o activitate acerbă de instruire şi informare ca urmare a
fondării Asociaţiei de Specializare ”Schweizer Gruppe fur
Hippotherapie” (Grupul Elveţian pentru Hipoterapie), în anul 1976.

Din 1979, există în Basel/Binningen un centru propriu pentru

hipoterapie-k, care este concomitent spaţiu de tratament pentru pacienţii
din regiune dar şi sediu central de instruire şi spaţiu al dezvoltării
metodice. Recunoaşterea HTK drept serviciu obligatoriu pentru pacienţii
cu scleroză multiplă are la bază multe decenii de lucru practic în centrul
din Basel/Binningam.

La acreditarea ca serviciu obligatoriu a contribuit într-o manieră

semnificativă, confirmarea Dr. Karel Bobath din decembrie 1979, care
spunea: ”În cadrul acestei terapii se foloseşte mişcarea calului pentru un
anume antrenament al trunchiului. Indicaţia hipoterapiei se limitează la
pacienţii care prezintă, datorită tulburărilor motorii neurologice centrale,
un control insuficient al trunchiului şi reacţii de echilibru deficitare, dar
care sunt capabili să menţină singuri poziţia în şezut” (Kunzle, 2000).

10
 Ca urmare, în timp au apărut asociaţii pentru promovarea
reabilitării persoanelor cu probleme fizice, psihice şi emoţionale prin
activităţi hipice.

În 1980 a apărut Federaţia de Cai în Domeniul Educaţiei şi

Terapiei, AISBL International care iniţial a purtat numele de Federaţia
Internaţională de Cai pentru Persoanlele cu Handicap.

În 1993 s-a înfiinţat Asociaţia Americană de Hipoterapie, care a

promovat atât hipoterapia cât şi celelalte forme de terapie care utilizează
calul pentru recuperarea dizabilităţilor.

Anul 1994 este anul care marchează recunoaştrerea oficială a

hipoterapiei K drept procedeu medical acoperit de casa de asigurări de
sănătate. Astfel, HTK este o terapie definită, cu o strategie terapeutică şi
cu un anumit mod de lucru, precum şi cu cerinţe clare în ceea ce priveşte
pacienţii, devenind astfel serviciu obligatoriu pentru pacienţii cu
scleroză multiplă.

Aceasta organizaţie a fost înregistrată şi a avut sediul în Belgia, dar

a funcţionat în Statele Unite. Până la apariţia ei, nu a existat o activitate
organizată de studiere şi publicare a rezultatelor studiilor în cărţi şi reviste
de specialitate. Abia după anii 2000, acestea au început să apară. Astfel,
în 2003 Ursula Kunzle publică prima carte de hipoterapie, iar între 2005
şi 2011, HETI publică anual Jurnalul Ştiinţific şi Educaţional, în care apar
şi articole despre terapia cu cai.

Stadiul cercetării în România

Folosirea acestei forme de terapie în România este relativ recentă.

După anul 2000, au început să fie cunoscute şi la noi în ţară beneficiile
acestei forme de terapie.

11
 Slaba dezvoltare a activităţilor ecvestre în România, împreună cu
lipsa persoanelor specializate în lucrul cu caii şi nu în ultimul rând lipsa
unor spaţii special amenajate pentru activităţi ecvestre, au făcut ca
dezvoltarea acestei ramuri să nu fie posibilă. Abia din anul 2010, au
apărut centre în care terapia cu ajutorul calului putea să se desfăşoare în
condiţiile impuse de specificul acestei activităţi.

Această terapie a început să apară în anul 2010, când au fost

înfiinţate, centre de terapie, în localităţi diferite: Constanţa, Timişoara şi
Aiud. În Bucureşti această metodă de terapie este utilizată în baze
ecvestre, neexistând până în prezent un centru specializat în acest
domeniu.

În acest context, stadiul cercetărilor în domeniu este abia la început

la noi în ţară. Una dintre puţinele lucrări de cercetare care atinge acest
domeniu, a fost scrisă în anul 2013 şi are ca obiectiv, identificarea si
evaluarea personalităţii cailor folosiţi in hipoterapie. Lucrarea se
intitulează ”Hipoterapia metoda terapeutica alternativa in disfunctiile
neuropsihice ale copilului” – lucrare de doctorat scrisa de Corina Monica
Moisa (Colpos), În cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară din Cluj-Napoca şi prezintă două studii de caz.

Prima lucrare de cerectare în domeniu a fost lucrarea de studii

doctorale ”Terapia cu ajutorul calului ca metodă suportivă de terapie
în afecțiunile psihomotorii”, autor Bîlbă Anca Nicoleta (2017), lucrare
în care sunt urmărite modificările apărute în urma aplicării TAC la copii
cu dizabilități psihomotorii și întârzieri în dezvoltare în mai multe arii de
adaptabilitate și unele domenii adaptative. De asemeni, în 2015 a fost
finalizată și lucrarea de cerecetare din cadrul Academiei Române, lucrare
intitulată ”Costuri și beneficii ale terapiei cu ajutorul calului”, de același

12
autor.

Această activitate a luat amploare în ultimii ani, astfel încât, în anul

2015, la Carei, a fost organizată de către Fundaţia pentru Comunitate Mol
– România, prima Conferinţă Naţională de Hipoterapie pentru Sănătatea
Copiilor.

În 2019, terapia cu ajutorul calului se predă pentru prima data la

noi în țară în mediul universitar, în cadrul Facultății de Psihologie al
Universității Andrei Șaguna din Constanța.

La noi în ţară această terapie este practicată în general de persoane

care nu au specialitate în domeniu, dar care lucreaza cu copii cu
dizabilităţi şi sunt ajutaţi în această terapie de persoane cu experienţă în
lucrul ecvestru. Acest fapt nu este indicat, deoarece, caii utilizaţi în
terapie necesită un antrenament special şi cu atât mai mult, terapeutul
trebuie să ştie cum să folosească impulsurile transmise pentru a-şi atinge
obiectivele.

În aceasta terapie, calul este un instrument cu ajutorul căruia

terapeutul îşi desfăşoară şedinţa de terapie, de aceea, cel care conduce
şedinţa trebuie să fie un terapeut cu experienţă şi competenţe în terapia
persoanelor cu dizabilităţi, nu o persoană cu experienţă în practica
ecvestră.

Noţiuni generale

Terapia asistată de cai este un termen care cuprinde toată

varietatea de activităţi ecvine în care participă persoane cu dizabilităţi, cu
scop terapeutic. Pe lângă aspectele comune, activităţile călare din sfera
persoanelor cu dizabilităţi au caracteristici specifice în funcţie de scopul
urmărit şi de persoanele care sunt implicate în activităţile cu cei cu nevoi

13
speciale.

Deşi încă utilizată frecvent, această ”umbrelă” a provocat o

confuzie în rândul comunităţii medicale. Este important de cunoscut
faptul ca atunci când ne referim la Terapia cu ajutorul calului – TAC
avem în vedere toate activităţile terapeutice în care este folosit calul ca
instrument de terapie şi că această activitate include şi activităţile de la
sol, cuprinde şi elemente de terapie emoţională, terapia fobiilor, a
depresiilor, etc. în timp ce hipoterapia reprezintă activitatea terapeutică
ce foloseşte cu precădere impulsul transmis de cal. În timp, terapia cu
ajutorul calului – TAC, a fost denumită generic ”hipoterapie”, poate
pentru a simplifica denumirea acestei activităţi. Totuşi, există elemente
diferite de abordare, pe care le vom prezenta mai târziu.

Definiţii şi terminologie

Calul este folosit în zilele noastre în numeroase locuri şi domenii

de activitate, spre folosul persoanelor cu dizabilităţi. În Elveţia, în funcţie
de scop, există subdomenii, independente unele de altele şi autonome.

De la introducerea şi răspândirea termenului de hipoterapie, în anul

1996, s-a accentuat permanent faptul că hipoterapia nu este călărie, nici
călărie terapeutică. Călăria terapeutică este privită ca o disciplină de sine
stătătoare în cadrul terapiilor cu ajutorul calului. Ea foloseşte elemente
din activităţile asociate călăriei, aşa cum este cazul de exemplu al călăriei
psihoterapeutice. Spre deosebire de Germania, în Elveţia diversele
procedee terapeutice, respectiv pedagogice cu ajutorul calului nu sunt
cuprinse în termenul general de ”călărie terapeutică”.

Fiecare domeniu de lucru are specificul lui şi fiecare specialist

trebuie să cunoască şi să utilizeze termenii specifici activităţii pe care o

14
practică. Terapia cu ajutorul calului, necesită cunoaşterea de către
specialist a unui limbaj specific în lucrul cu calul, comenzile specifice
folosite în acest domeniu şi cel mai important, trebuie să cunoască modul
în care poate folosi pasul şi impulsul transmis de cal, pentru a putea
atinge un obiectiv terapeutic propus. Un alt element diferit în această
metoda este dat de faptul că persoanele care participă la terapie pot face
parte din medii profesionale diferite, ceea ce impune cunoaşterea şi
folosirea unui limbaj comun, precum şi stabilirea unor reguli comune
tuturor participanţilor.

Terapia cu ajutorul calului necesită prezenţa unei echipe de

specialişti şi voluntari, fiecare dintre ei având roluri şi atribuţii bine
determinate.

În terapia cu ajutorul calului se lucrează într-o echipă care cuprinde

atât persoane specializate în lucrul cu persoane cu dizabilităţi (terapeutul,
kinetoterapeutul, psihologul), cât şi persoane specializate doar în lucrul
cu calul ( conducătorul calului) şi voluntari. Acest aspect este important
de cunoscut, deorece reprezintă un element important în înţelegerea
modului în care se desfăşoară această formă de terapie şi al implicaţiilor
de care trebuie să ţinem seama în contextul utilizării ei.

Activităţile ecvestre speciale. Clasificare şi caracteristici.

Clasificarea activităţilor călare în aria persoanelor cu dizabilităţi

este diferită, în funcţie de reglementările interne ale fiecărei ţări şi de
modul în care aceste activităţi sunt practicate.

Astfel, în Europa, această formă de terapie se practică mai mult în

mediul privat, în centre specializate de recuperere.

În Statele Unite, terapia cu ajutorul calului este practicată în clinici

15
de recuperareşi este parţial decontată de stat, această terapie dovedindu-şi
de mult eficacitatea şi fiind inclusă şi recunoscută ca metodă de
reabilitare ale persoanelor cu dizabilităţi. În general în aceste centre de
recuperare lucrează personal specializat în diverse domenii – psihologi,
logopezi, kinetoterapeuţi, care abordează înterdisciplinar cazurile, lucrând
în funcţie de obiective.

În Europa, în special în Elveţia, Portugalia, Spania, centrele de

recuperare sunt din mediul privat, aspect cere limitează oarecum numărul
personalului angajat. Astfel, centrele sunt mai specializate pe afecţiuni
specifice în care se practică terapia cu ajutorul calului, care urmăresc
aspecte legate de socializare, concentrarea atenţiei, luare de decizii,
orientare spaţială şi achiziţia unor comportamente dezirabile din punct de
vedere inter-relaţional şi centre specializate în hipoterapie, unele centre
specializate în hipoterapie, lucrând doar anumite tipuri de afecţiuni.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, în zona

persoanelor cu dizabilităţi, activităţile terapeutice ecvestre, pot fi
împărţite în funcţie de obiectiv, modalitate de lucru şi echipă, în felul
următor:

a) Terapii asistate de cai şi

b) Activităţi asistate de cai.

Terapiile asistate de cai sunt împărţite în mai multe categorii.

1. Hipoterapia

2. Terapia asistata de cai

3. Psihoterapia facilitată de cai

16
Caracteristici:

-  reprezintă o formă de intervenţie cu orientare impusă

-  necesită terapeuţi cu formare specială

-  urmăresc scopuri terapeutice stabilite în avans

-  implică monitorizare şi evaluarea dezvoltării

Scopurile terapiei asistate de cai sunt:

-  îmbunătăţirea condiţiei fizice

-  îmbunătăţirea condiţiei mentale

-  motivaţia

-  învăţatul

- emoţionalitatea, viaţa emoţională

Condiţii specifice de lucru în cazul fiecărei ramuri de terapie

ecvestră:

În hipoterapie, este utilizată mişcarea calului de o persoană

specializată în terapie comportamentală, logopedie, kinetoterapie sau
recuperare fizică. Este utilizată în cazul recuperării motorii ale
persoanelor cu paralizii cerebrale, scleroze multiple, scolioze, lordoze,
cifoze sau alte afecţiuni ale coloanei.

Terapia asistată de cal, poate fi practicată de către specialişti în

terapia persoanelor cu dizabilităţi, specialişti care introduc calul în
programul de intervenţie. Este utilizată de către terapeuţi ocupaţionali,
psihopedagogi, psihologi, în intervenţia şi recuperarea persoanelor cu

17
dizabilităţi psiho-motrice: autism, ADHD, sindrom Down şi alte
sindroame genetice, sau întârzieri în dezvoltare.

Psihoterapia facilitată de cai, poate fi o metodă abordată de

psihoterapeuţi în procesul terapeutic al intervenţiei în cazul fobiilor,
depresiei, anxietăţii, stimei de sine scăzute etc.

Activităţi asistate de cai.

1. Călăria adaptată

2. Activități speciale sportive

3. Competiții

Călăria adaptată se ocupă de însuşirea abilităţilor de călărie

pentru persoane cu dizabilităţi, călăria de agrement şi activităţile la sol, de
curăţire şi îngrijire ale calului. Se recomandă persoanelor cu dizabilităţi
psiho-motorii. Este o abordare de grup în care se susţin lecţii de călărie
pentru persoane cu dizabilităţi. Este susţinută de instructori specializaţi ce
au fost pregătiţi prealabil pentru a putea evalua deficienţele clienţilor şi a
identifica intervenţia necesară fiecăruia.

Călăria adaptată reprezintă pe lângă impactul emoţional şi o

modalitate de recreere pentru persoanele cu dizabilităţi. Dându-i comenzi
calului, conducându-l sau chiar văzând pentru prima dată cum arăta
lumea de sus, ei se simt mai puternici, se simt răsplătiţi pentru efortul lor,
de multe ori dureros.

Activităţile speciale sportive includ însuşirea abilităţilor de

conducere a calului şi a utilajelor specifice şi exerciţii de voltijă sau
atelaje în scop sportiv.

18
 Competiţiile reprezintă activităţile ecvestre susţinute în sens
competiţional, în cadrul concursurilor sportive pentru persoane cu
dizabilităţi.

În România, activitățile și specializările din domeniul psihologiei

au o clasificare diferită față de celelalte țări ale Uniunii Europene sau ale
Statelor Unite ale Americii, de aceea, putem clasifica corespunzător cu
desfășurarea activităților din țara noastră, intervențiile și activitățile cu
ajutorul calului în sfera persoanelor cu dizabilități în: terapie, educație și
sport.

Terapia cuprinde prezenţa unor persoane din diferite arii de

activitate, de aceea formarea unei echipe este unul din elementele
primordiale care trebuie avute în vedere.

Terapeutul – este practic un termen impropriu folosit pentru

terapeutul ce utilizează cai. Persoana care conduce sesiunile de
hipoterapie este psiholog sau psihoterapeut ori terapeut fizic, care
utilizează metode de lucru cu calul, integrate cu alte metode
psihoterapeutice indicate pentru caz.

Conducătorul calului – este persoana responsabilă de manipularea

calului în timpul sesiunii de terapie. Aceasta are o pregătire specială în
manipularea cailor destinaţi terapiei, cunoscând şi secvenţele sesiunii
terapeutice.

Voluntarii – sunt persoanele care însoţesc calul pe care se află

pacientul, cu rol esenţial în asistarea terapeutului prin utilizarea unor
tehnici adecvate de pază, poziţionare şi managmentul siguranţei
pacientului.

Terapia asistată de cai oferă o combinaţie de servicii profesionale

de reabilitare într-un mediu natural. Unul dintre beneficii este locaţia în

19
care se desfăşoară terapia, aceasta nefiind asociată de client unui mediu
ostil, aşa cum se întâmplă în cazul spitalelor sau al cabinetelor de terapie.
Pentru persoanele cu nevoi speciale, terapia cu animale este considerată o
modalitate de relaxare, de multe ori chiar o distracţie, o evadare faţă de
stresul pe care, în general persoanele cu dizabilităţi îl experimentează în
fiecare zi.

Beneficiile terapiei asistate de animale în cazul copiilor au fost

raportate în multe arii de funcţionare. În ultimii ani, terapia cu ajutorul
calului a implicat două mari forme: hipoterapia şi terapia cu ajutorul
calului – TAC.

Este dificil de separat aceste două forme de terapie, deoarece

rareori în cadrul unei şedinţe este abordat doar un singur aspect sau
obiectiv terapeutic. Fiind o intervenţie care utilizează atât acţiunea
calului cât şi acţiunea terapeutului, efectele vor fi cu siguranţă din
ambele părţi. Totuşi, calul este folosit cu scopuri precise,
personalizate pentru fiecare beneficiar şi din acest punct de vedere,
putem face o clasificare a metodelor utilizate.

Terapia cu ajutorul calului include şi hipoterapia, în timp ce

uneori, în cadrul şedinţelor de hipoterapie, se urmăreşte numai
efectul pe care îl are impulsul calului în mers, asupra omului.

Putem deci separa activităţile terapeutice asistate de cai, în

următoarele abordări: hipoterapia, terapia cu ajutorul calului şi
psihoterapia facilitată de cai.

Hipoterapia

Atunci când terapeutul utilizează mişcarea calului ca pe o strategie

de tratament pentru a îmbunătăţi funcţia neuromusculară, este important

20
să se utilizeze în mod consecvent terminologia corectă şi se numeşte
”hipoterapie”.

Hipoterapia prevede folosirea mișcării spinării calului în scop

terapeutic. Beneficiarul este așezat relaxat pe cal și nu influențează calul
în mod activ. În timpul ședinței, terapeutul trebuie să susțină și să
controleze poziția în șezut a călărețului, folosind mijloace adecvate
(echipamente speciale și mișcări adecvate ale calului) pentru o preluare
cât mai adecvată și naturală ale mișcărilor transmise de spinarea calului
către bazinul beneficiarului, producând la nivelul musculaturii
trunchiului o alternanță constantă între tensionare și relaxare în sensul
unei activități musculare dinamice.

Obiectivul principal urmărit îl reprezintă suprapunerea cea mai

bună a ritmurilor și amplitudinilor de mișcare ale calului și ale
omului prin:

- antrenarea echilibrului

- stimularea coordonării

- relaxarea contracturilor

- activarea musculaturii slăbite

Toate aceste elemente acționează asupra aparatului locomotor activ

și pasiv la nivelul membrelor inferioare, bazinului și trunchiului, cu efecte
asupra organelor interne abdominale, a inimii și sistemului circulator,
având ca obiectiv principal influențarea holistică a echilibrului în funcția
ședere.

Hipoterapia este susţinută de profesionişti de reabilitare, lucrându-

se în mod individual cu fiecare client. Abordarea individuală permite

21
terapeutului să lucreze mai eficient raportat la nevoile fiecărui copil în
parte, setând obiective specifice şi strategii adaptate.

Hipoterapia permite profesionistului în reabilitare să aplice o

metodă unică în cadrul căreia interacţiunea dintre cal, copil şi terapeut
facilitează o intervenţie mai în profunzime asupra deficitelor clientului,
cu beneficiu adiţional de a fi percepută ca o activitate recreaţională.

Această activitate, are ca scop dezvoltarea sau corectarea unor

scheme motrice pentru a fi corecte şi funcţionale.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, ”hipoterapia este o

metodă de terapie practicată de persoane specializate în psihologie,
kinetoterapie sau medicina, care folosesc mişcarea calului pentru a
facilita recuperarea psihico-motrică a persoanelor cu dizabilităţi”.

 În hipoterapie, mişcarea calului este folosită ca instrument.

 Terapeutul trebuie să cunoască cât mai bine acest instrument: ce mers
al calului să fie folosit, ce harnaşament să aleagă în funcţie de caz.

 Terapeutul trebuie să aibă pregătire în domeniul lucrului cu persoane

cu dizabilităţi, cu o vechime de minim 3 ani.

 Hipoterapia este o strategie de tratament utilizată de terapeuţi

profesionali.

 Terapeutul este cel responsabil pentru modul în care se derulează

terapia, calul şi personalul ajutător fiind părţi de suport ale terapeutului.

Hipoterapia este una dintre cele mai eficiente metode de terapie

folosită pentru îmbunătăţirea poziţiei, echilibrului, mobilităţii şi
funcţiunilor în toate cazurile de persoane cu disfuncţii motorii. În

22
hipoterapia clasică, calul influenţează omul mai mult decât omul
controlează calul.

Terapeuţi special antrenaţi poziţionează omul pe cal, iar acesta

răspunde activ la mişcarea calului. Terapeuţii analizează răspunsul
persoanei şi direcţionează mişcarea calului pentru a obţine, în mod
specific, efectul pentru fiecare persoană. În cadrul programelor de terapie
conlucrează colective interdisciplinare de specialişti: medici, terapeuţi,
instructori.

Beneficiarul terapiei trebuie să aibă un diagnostic în urma căruia se

vor stabili obiectivele terapeutice. In anumite cazuri, este nevoie de aviz
de la medic pentru începerea şedinţelor de terapie călare, în special acolo
unde sunt vizate afecţiuni ale coloanei, luxaţii de şold sau recuperări după
intervenţii chirurgicale recente.

Terapia cu ajutorul calului - TAC

Când sunt urmărite şi aspecte ale interacţiunii sociale, dezvoltarea

unor comportamente funcţionale cum ar fi activităţile de îngrijire a
calului, periat, hrănit etc., putem folosi termenul de ”terapie cu ajutorul
calului” – TAC.

Terapia cu ajutorul calului, are ca scop principal obţinerea unor

rezultate funcţionale în urma unei evaluări realizate de un psiholog, un
terapeut ocupaţional sau un logoped. Implică prezenţa terapeutului.
Necesită specializare în psihoterapie şi în lucrul cu persoanele cu
dizabilităţi psiho-motorii.

Caii pot intimida, pentru că sunt animale mari şi puternice. Însă
puterea lor de a ajuta stă tocmai în asta: persoanele care pot controla un
cal, care pot călări un animal atât de masiv se vor simţi mai puternice şi

23
vor putea să facă faţă mai uşor unor situaţii neplăcute din viaţa lor. Din
acest motiv, caii sunt folosiţi în programe de terapie pentru femei
abuzate, persoane cu dizabilităţi, persoane cu tulburări de alimentaţie sau
alte grupuri cu probleme, cum ar fi autism, Sindrom Down, ADHD,
paralizii cerebrale. Pentru persoanele care sunt imobilizate într-un
cărucior, călăria oferă un sentiment de libertate nepreţuit.

Dincolo de câştigurile fizice, de faptul că învaţă mişcarea, mai este

partea interioară, psihoterapeutică, a metodei. Copiii cu dizabilităţi
(autism, sindrom Dowm, ADHD, Sindrom Asperger,etc.) se tem de viată,
de cei din jur, de aerul liber, pur şi simplu nu ştiu cum este să mergi cu
propriile picioare pe pământ, ce tărie are solul, cum e să simţi iarba sau
nisipul sub tălpi şi n-au curajul să accepte provocările vieţii.

Atât pentru persoanele tipice cât şi pentru persoanele cu nevoi

speciale, călăria este o experienţă unică dintr-o mulţime de puncte de
vedere: fizic, relaţional şi afectiv, psihic, social, etc.

Contactul cu un animal mare are un profund efect asupra

persoanei; în afara unei legături emoţionale, calul produce nenumărate
experienţe senzoriale.

Din perspectiva psihologicului şi al socialului, structura lecţiilor de

călărie induce o stare controlată de disciplină. Cursantul este capabil de o
mai bună organizare a propriei persoane, ritmul şi comunicarea fiind
consistente, în permanentă relaţie, iar comportamentul devine mult mai
hotărât, cu efecte imediate asupra imaginii şi încrederii de sine. Dând
comenzi calului, răspunsul acestuia este o permanentă recompensă
instantanee.

Pentru persoanele cu diverse afecţiuni, de la cele uşoare până la

24
handicap sever, beneficiile în zona echilibrului - funcţia dinamică - sunt
spectaculoase, îmbunătăţind timpii de reflex şi propria percepţie
corporală. Transferul căldurii de la cal la călăreţ încălzeşte musculatura,
mişcarea ritmică a calului în mers stimulează receptorii vestibulari,
facilitează relaxarea şi ajută la concentrare.

O diferenţiere importantă trebuie menţionată între terapia asistată

de animal şi o activitate asistată de animal. Terapia asistată de animal
are un scop precis, stabilit, este o intervenţie ce se foloseşte de animal ca
de o unealtă în tratamentul unei persoane cu dizabilităţi. Animalul devine
o parte integrantă a terapiei, iar aceasta este susţinută de un specialist cu
pregătirea necesară. În contrast, activităţile asistate de animale sunt de aşa
natură încât animalele şi persoanele cu dizabilităţi lucrează împreună,
participă în comun. În acest caz nu există obiective determinate în ceea ce
priveşte evoluţia persoanei cu dizabilităţi şi nici nu este necesară prezenţa
unui specialist.

Hipoterapia reprezintă la bază un exerciţiu fizic. Efectele pozitive

ce rezultă din acest fapt, pot de asemenea să influenţeze implicarea
copilului în terapie. După susţinerea unui exerciţiu fizic, funcţiile
creierului de exemplu concentrarea, atenţia, memoria, aptitudinile verbale
şi de percepţie sunt îmbunătăţite. Călăria presupune o activitate fizică
intensă, ceea ce înseamnă că pacientul se distrează practicând un sport,
dar şi beneficiază de efectele pozitive ale unei activităţi fizice.

Mulţi copii cu TSA prezintă dificultăţi în filtrarea stimulilor

irelevanţi şi menţinerea unui nivel optim de excitare sau alertă în ceea ce
priveşte cererile din mediul înconjurător pentru a răspunde adecvat la
acestea. Un nivel optim de excitare este ceea ce permite copiilor să ofere
răspunsuri adecvate la stimuli şi, prin urmare, o participare de succes.

25
 În timpul hipoterapiei, copiii beneficiază de modificări sau
stimulări vestibulare şi proprioceptive transmise de mersul calului, acest
lucru stimulând atenţie şi concentrarea, crescându-le încrederea în sine.
Fără ajutorul hipoterapiei, copii au parte de stimulare vestibulară doar
dacă a fost aleasă o activitate caracteristică – de exemplu, săritul pe
trambulină. Însă, cu ajutorul hipoterapiei, toţi pacienţii au parte de această
stimulare. Stimularea senzorială în timpul trapului este mai de durată şi
mai puternică, de asemenea fiind combinată cu alte senzaţii, cum ar fi
percepţia vitezei.

Teoriile privind restaurarea atenţiei oferă încă o explicaţie despre

rolul important al naturii. Astfel, atenţia este văzută ca o resursă limitată.
În timpul relaxării sau în timpul unor activităţi ce nu necesită efort pentru
menţinerea atenţiei pacientul îşi recapătă abilităţile de concentrare.
Aceste teorii sugerează că intr-un mediu natural, în aer liber, este nevoie
de mai puţin efort mental. Pentru a asigura restaurarea atenţiei în timpul
hipoterapiei, calul poate fi plimbat câteva minute, între activităţile pe care
le efectuează pacientul, într-un mediu liniştit, în natură. În aceste câteva
minute, pacientului i se va cere să se lase purtat de cal, într-o postură de
relaxare, să observe mediul înconjurător, plantele, animalele. În general,
acest lucru va dura aproximativ 2 minute, după care pacientul va fi mult
mai calm şi relaxat, pregătit pentru următoarea activitate.

Comunicarea spontană este deseori redusă sau inexistentă în

cazul copiilor cu TSA. Prin comunicarea spontană se înţelege un
comportament ce nu este necesar să fie ajutat, cerut de ceilalţi. În general,
copiii cu TSA necesită să fie îndemnaţi pentru a comunica. Însă
comunicarea spontană este necesară în momentul în care copiii trebuie să-
şi exprime nevoile, dorinţele şi să comunice cu ceilalţi. Abordările de
comunicare tradiţională obişnuiau să îmbunătăţească comunicarea

26
învăţându-i pe aceşti copii abilităţi de bază, cum ar fi contactul vizual cu
ceilalţi, atenţia, imitarea verbală. Totuşi, aceste intervenţii par să aibă un
efect negativ asupra spontaneităţii copiilor.

Când se lucrează cu terapie cu ajutorul animalelor, interacţiunea

copil-terapeut este cea principală, centrală în dezvoltarea comunicării,
însă animalul este cel ce o facilitează.

Contactul cu animalele este benefic dezvoltării abilităţilor motorii

fine şi grosiere, celor cognitive, funcţionalităţii sociale, bunăstării,
reducerii spasticităţii, durerii, stresului, anxietăţii sau depresiei.

Psihoterapia facilitată de cai

Această modalitate de abordare terapeutică se adresează

persoanelor cu dezechilibre emoţionale sau afecţiuni psihice, cum ar fi:
anxietate, depresie, atac de panică, fobii, stima de sine scăzută, capacitate
decizională scăzută, etc.

În afara afecţiunilor care înregistrează progrese notabile în urma

terapiei cu ajutorul calului, petrecerea timpului alături de cai, activităţile
de întreţinere, de curăţare sau hrănire produc efecte benefice asupra
psihicului uman.

Terapia în aer liber, alături de cai, reprezintă o apropiere de

normal, de natură şi poate fi considerată pe lângă efectele terapeutice, o
punte între mediul de viaţă specific impus bolnavului şi mediul natural,
disponibil tuturor, o apropiere de normalitate.

Contraindicaţii în Terapia cu Ajutorul Calului

Decizia de a folosi mişcarea calului ca parte dintr-un program de

tratament este un pas important. Este necesar sa se ţină seama de faptul că

27
terapia cu ajutorul calului poate avea un nivel de risc destul de ridicat.
Caii pot fi animale imprevizibile, pot avea reacţii neaşteptate, ceea ce
poate duce la accidente sau situaţii nedorite. Pe lângă acest aspect privitor
la siguranţa şedinţelor, este important de cunoscut impactul şi intensitatea
pe care impulsurile transmise de cal le pot avea asupra călăreţului.

Condiţia esenţială necesară pentru a începe o şedinţă de terapie cu

ajutorul calului este siguranţa călăreţului. Siguranţa şi din punct de vedere
al desfăşurării şedinţei, dar şi al efectelor pe care această terapie le poate
avea asupra beneficiarilor.

Putem afirma deci, că primul principiu este acela de a nu face

rău. Pentru a decide corect, este necesar să evaluăm riscurile /beneficiile
pe care le poate aduce această terapie în recuperarea copiilor. Întrebarea
care se pune este dacă beneficiile depăşesc riscurile. La această întrebare
este nevoie să răspundă întreaga echipă terapeutică, fiecare din
perspectivă specializării şi a rolului pe care îl are în cadrul şedinţelor.

Al doilea principiu se referă la afecţiunile care reprezintă

contraindicaţii pentru această terapie, sau ale stadiilor de boală, care pot
determina încetarea terapiei.

Conform Asociaţiei Americane de Hipoterapie, afecţiunile care pot

fi afectate de hipoterapie şi se pot înscrie în lista de contraindicaţii sunt:
artrogripoze, osificaţii heterotopice, luxaţii de şold/dislocaţii de şold,
osteoporoză, anomalii de dezvoltare ale coloanei (instabilităţi , ortoze
spinale, curbări ale coloanei la un anumit nivel, spina bifida,
malformaţia Chiari II, slab control al capului şi al gâtului), catetere
urinare, cistite acute sau cronice, afecţiuni grave ale pielii ( arsuri,
degerături), artrite reumatoide, fibromialgie, utilizarea prelungită a
steroizilor, dezorganizări senzoriale.

28
 Al treilea principiu de care trebuie să ţinem seama este alegerea
echipamentului corespunzător în funcţie de afecţiune, vârstă şi condiţie a
bolii. Echipamentul trebuie să se potrivească vârstei copilului.

Deoarece de multe ori mediul nu poate fi controlat în această

activitate, este important să se ţină seama în deciziile privitoare la
desfăşurarea şedinţelor şi de factorii de mediu.

De exemplu, în cazul unor pacienţi cu hidrocefalie, care au suferit

intervenţii chirurgicale craniene, căştile de protecţie tipice şi
standardizate este posibil să nu se potrivească ca mărime sau confort. În
această situaţie, desfăşurarea şedinţelor va fi amânată, până la găsirea sau
confecţionarea unei căşti potrivite.

În cazul pacienţilor cu tensiune arterială mare sau oscilantă,

participarea la şedinţe în perioada verii trebuie întreruptă sau trebuie
create condiţii climatice adecvate.

Contraindicaţii absolute pentru hipoterapie sunt:

1. Disfuncţii mentale active care ar putea fi nesigure (tendinţe

sinucigaşe, tendinţe de abuz contra animalelor, comportament violent).

2. Hernie acută de disc cu sau fără compresie de rădăcină nervoasă.

3. Malformaţia Chiari II cu simptome neurologice.
4. Instabilitate atlantoaxială cu semne neurologice evaluate de un
medic calificat (o poziţionare greşită a vertebrei C1 în relaţie cu
vertebra C2, văzute uneori la indivizi cu Sindrom Down sau artrită
reumatoidă juvenilă).

5. Coxartroză – degenerare la nivelul articulaţiei şoldului ( statul pe

cal pune o mare presiune pe articulaţie).

29
 6. Crize de Grand Mal necontrolate cu medicamente.
7. Hemofilie cu istorie recentă de episoade hemoragice.
8. Catetere ale uretrei.
9. Condiţii medicale în timpul unor exacerbări acute (RA – artrită
reumatoidă, HNA – hernie anterioară de nucleu pulpos, MS –
scleroză multiplă, diabet, etc.).
10.Răni deschise pe o suprafaţă ce susţine greutăţi.
11.Fracturi patologice fără tratament de succes a patologiei de bază
(osteoporoză severă, osteogeneză imperfectă, tumoare osoasă,
etc.).
12. Un grup de afecţiuni neurologice ce au legătură cu malformaţii ale
coloanei (anumite grade de scolioză, lordoză, cifoză).
13. Coloană instabilă ce include intervenţie asupra organelor interne –
standuri.

Calul de terapie

În cadrul activităţilor terapeutice ecvestre, calul reprezintă atât un

membru al echipei, cât şi un instrument de terapie. Putem afirma, că la fel
ca în cazul unui terapeut, este foarte importantă pregătirea acestuia în
scopul desfăşurării unor şedinţe corecte, care să ducă la obţinerea unor
rezultate cât mai satisfăcătoare.

Pentru a putea fi utilizati la terapie, caii trebuie să îndeplinească

anumite criterii. Pentru alegerea cailor, este nevoie de un specialist care
cunoaşte deopotrivă caii cât şi nevoile speciale ale persoanelor cu
dizabilităţi.

Criterii de selectare a cailor:

Mărimea – în selectarea cailor este necesar să fie luată în

30
considerare structura, înălţimea, lungimea şi lăţimea spatelui calului.
Mărimea calului trebuie să se adaptaze la nevoile speciale ale călăreţului.
Structura şi fizicul cailor se corelează cu mişcarea acestuia, cu lungimea
paşilor, balansarea spatelui şi astfel cu intensitatea impulsurilor de
mişcare transmise de cal.

Mişcarea – mişcarea calului de terapie trebuie să fie sănătoasă,

secvenţa picioarelor trebuie să fie clară. Aşteptările faţă de diverşi paşi
executaţi de cal sunt: mersul lung şi spaţios ( calul păşind cu piciorul din
spate înaintea primei urme de copită), mişcarea regulată şi ritmică în
fiecare pas (mers, trap, galop).

Sexul – caii castraţi sunt cei mai indicaţi pentru terapie deoarece în
general sunt cei mai echilibraţi. Iepele pot fi de asemenea potrivite, dar în
perioada estrului atitudinea lor se poate modifica devenind mai
încăpăţânate şi mai greu de controlat. Armăsarii, din cauza
comportamentului nepredictibil nu sunt adecvaţi pentru terapie.

Vârsta – Calul mai tânăr de 5 ani este nepotrivit pentru activitatea

terapeutică, din cauza temperamentului său vioi, jucăuş şi timid.

Temperamentul şi caracterul – calul trebuie să fie uşor de

condus, să lucreze şi să execute instrucţiunile cu plăcere, să stea în loc în
timpul încălecării şi descălecării. Calul imprevizibil şi irascibil, calul care
muşcă este nepotrivit pentru sarcinile terapeutice, deoarece poate pune în
pericol siguranţa călăreţului.

În perioada selectării, cel mai indicat este ca prima dată, calul să fie
observat în grajd, să fie observată reacţia la apropierea umană,
comportamentul său în ţarc sau pe păşunile comune cu alţi cai, reacţia sa
în cazul perierii, îngrijirii şi încălecării. Alte informaţii utile pot fi deduse

31
din următoarele indicii: comportamentul său în timpul ghidajului, la
frânghia de dresaj şi sub şa; gradul de pregătire al calului; reacţia
serviabilă la comenzile călăreţului sau ale instructorului; depistarea
eventualelor însuşiri negative.

Supleţea – abilitatea cailor de a schimba balansul cu uşurinţă. Un

cal care nu este suplu în mişcare, va produce o mişcare încordată, de
amplitudine scăzută, va fi încet la timpii de răspuns şi va avea un ritm
slab. Aceste răspunsuri ale mişcării nu reprezintă interes în terapie.

Ritmul – secvenţa inerentă de cădere a paşilor. Ritmul calului ajuta

la prezicerea următoarelor mişcări. Ritmul este o caracteristică
fundamentală în mişcarea umană, are influenţe venite din procesarea
senzorială, tonusul muscular, timp şi coordonare. Ritmul trebuie să fie
consecvent, susţinut, regulat pe picioarele din faţă.

Simetria – uniformitatea în mişcare şi în lungimea paşilor între

cele două părţi ale calului. Simetria este o caracteristică a unui cal sănătos
şi este foarte probabil să transmită aceasta strategie de postura şi mişcare
şi pacientului. În cazul în care calul are un defect de mers la unul dintre
picioare (şchiopătat, rotaţie), această mişcare va fi transmisă şi
călăreţului. Un cal cu o mişcare simetrică, va produce o postură simetrică
călăreţului.

Postura – alinierea calului paralel cu solul pentru a avea un mers

drept. Postura dreapta este esenţială pentru simetrie şi un echilibru corect
şi reprezintă abilitatea calului de a rămâne echilibrat şi suplu. Aceasta
calitate este importanta pentru supleţe, ritm ,tempo şi mişcările de
tranziţie.

Aproape întotdeauna un cal căruia îi lipseşte una dintre aceste calităţi va

32
avea dificultate în a putea merge corect. De exemplu, un cal care nu este
suplu nu va avea un ritm corect şi nu va avea un mers simetric şi
echilibrat.

Echilibrul – este abilitatea unui cal de a ramâne balansat şi suplu

în mişcare, ceea ce afectează fineţea tranziţiei, supleţea, ritmul şi
tempoul.

Toate aceste caracteristici sunt asemănătoare cu caracteristicile

mersului uman, aspect care validează folosirea calului ca mijloc de
terapie.

Pasul calului la mers induce aceeaşi mişcare tridimensională asupra

pelvisului ca şi pasul omului. Pelvisul se mişcă în plan sagital, vertical şi
frontal, inducând mişcări antero- posterioare, verticale şi laterale, după
cum explică Harris. S.E. (1998).

Factorii de distanţă şi timp specifici mersului calului au de

asemenea caracteristici similare cu cei ai omului. În tabelul de mai jos se
pot observa caracteristicile cadenţei, vitezei medie la mers liber şi
mărimea medie a pasului la cal şi la om. Putem observa diferenţele mici
între aceste caracteristici, ceea ce demonstrează afirmaţia referitoare la
asemănarea între cele două scheme motrice de mers.

După cum se remarcă din datele lui Riede, D., (1988), Sutherland,
D. H., (1994), Harris, S. E., (1993), Abel, M. F., (1996) şi Craik, R.,
(1989), (Tabel 2.1), corelaţia factorilor de distanţă şi timp între pasul
calului şi pasul omului sunt:

Factori de distanţă şi timp în mersul uman vs. mersul calului

Cal Adult Copil

33
 Mediu: 90-110 Mare: 111-122 123±23 paşi/min (vârsta
Cadenţă (paşi/min)
60-80 Ponei:120 paşi/min ani: 156 paşi/min)

Viteza medie la mers 111±19cm/sec(vârsta de

4mph(178 cm/sec) 145-159 cm/sec
liber (cm/sec) 72 cm/sec) paşi/min)

Mărime medie a
107.2 cm 76.5-79cm 54±7cm
pasului

Sursa: Asociația Americană de Hipoterapie, Manual Nivel 1, 2013. 50

Observând aceste date, putem concluziona, că este important să alegem
calul în funcţie de mărimea şi vârsta pacientului, pentru a putea corela
caracteristicile de mers cât mai aproape de specificul fiecărui pacient.

Psihologia calului

In libertate, calul este un animal de turma astfel că, întotdeauna va

căuta entitatea alfa, de aceea între om şi cal are loc stabilirea unei ierarhii,
care are în vedere rolurile şi nevoile fiecărui membru. In aceasta relatie,
omul trebuie sa fie membrul alfa. Calul simte nevoia să fie condus şi este
foarte important ca de la început rolurile să fie stabilite corect. Acesta
este motivul pentru care cei care lucrează cu caii, chiar şi terapeuţii şi
voluntarii să aibă cunoştinţe despre modul de comportament al acestor
animale şi să recunoască în special semnalele caracteristice stării acestor
animale.

Caii au o reacţie de răspuns foarte puternică, sunt foarte

comunicativi şi pot fi foarte bine educaţi prin rutină şi previziune.
Abilităţile cognitive ale calului sunt asemănătoare cu ale unui copil de
18-36 de luni.

34
 Sunt animale foarte senzitive la atingere şi la durere. Comunică
utilizând ochii, urechile, coada, nările şi postura. Pot comunica şi cu
ajutorul sunetelor. Pot deveni plictisiţi atunci când stau în spaţii mici,
dezvoltând diferite obiceiuri. Capacitatea lor de coping variază foarte
mult, de aceea nu toţi caii pot fi folosiţi ca şi cai de terapie. Sunt diferiţi
în modul de a răspunde la durere, frică, surpriză şi disciplină.

Modurile de comunicare ale cailor

Modurile de comunicare ale cailor sunt diverse şi reprezintă un

element foarte important în interacţiunea cu oamenii. Sunt animale
puternice, care se sperie foarte uşor şi reacţiile lor pot fi foarte
periculoase. Au nevoie de un lider pe care îl vor urma chiar şi în reacţiile
emoţionale. Pentru a putea prevedea şi reacţiona în timp util, este necesar
să cunoaştem modurile prin care aceştia comunică.

Urechile:

- Lăsate pe spate – atunci când urechile calului sunt lăsate pe spate,

calul este speriat şi poate avea reacţii specifice ( să-şi schimbe poziţia,
să lovească sau să fugă).
- Îndreptate în faţă – calul este atent.
- Mişcându-se în faţă şi în spate – anumiţi stimuli exteriori îi captează
atenţia.
- Relaxate.
- Una în faţă si una in spate.

Coada:

- Biciuind.
- Plesnind în jos.
- Lejeră.

35
Ochii:

- Blânzi,relaxaţi.
- Ageri, vigilenţi.
- Jumătate închişi.

Respiraţia:

- Nări fremătânde.
- Respiraţie accelerată.
- Respiraţie calmă.

Gura:

- Dinţi încleştaţi
- Scrâşnind din dinţi.
- Mestecând, lingând.
- Comunicare sonoră – nechezat, fornăit.

Sistemul senzorial al cailor

Auzul: Este foarte fin. Urechile sunt conice, în formă de pâlnie şi se
mişcă pentru a capta sunetele.

Vederea: Reprezintă primul senzor de pericol al calului. Ochii sunt mari,

cu vedere periferică. Exista două puncte oarbe în traiectoria vizuală şi
anume: în faţă şi în spate.

Atingerea: Reacţia de răspuns la stimulii tactili variază destul de mult.

Au zone de sensibilitate ridicată la cap, pe laterale şi la picioare.

Este necesar să cunoaştem reactivitatea calului la stimuli. Unii cai sunt
hipersenzitivi, reacţionând la comenzi foarte fine şi în acelaşi timp cu o
sensibilitate ridicată la stimuli, în timp ce alţii pot fi slabi reactivi, având

36
nevoie de comenzi ferme. Conducătorul calului trebuie să cunoască
modul de reacţie al calului cu care lucrează şi să aiba capacitatea de a-şi
regla acţiunile în funcţie de reactivitatea calului. De asemenea, acest
aspect este unul foarte important de cunoscut şi de către terapeut, fiind un
element de decizie în alegerea calului de lucru în funcţie de pacient, de
diagnosticul acestuia şi de reacţiile lui la terapie.

Tipuri de mers

Calul se deplasează folosind patru tipuri de mers: pas, trap, canter

şi galop. În terapie este folosit cu precădere pasul. Trapul şi canterul sunt
permise doar în anumite situaţii, galopul nefiind utilizat în terapia
persoanelor cu dizabilităţi.

Pasul - Este un mers cu 4 bătăi: 3 copite sunt în permanenţă în contact cu

solul.Este simetric.Secvenţa: spate stânga, faţă stânga, dreapta spate,
dreapta faţă.

Trapul (jog) - 2bătăi:Creează o mişcare cu o scurtă perioadă de suspensie.

Secvenţa: stânga spate şi dreapta faţă/ dreapta spate şi stânga faţă. Este
simetric.

Canter (galop mic) - 3 bătăi:Secvenţa: stânga spate, stânga faţă / dreapta

spate, dreapta faţă. Un scurt moment de suspensie.Asimetric.

Galop - 4 bătăi: Secvenţa: stânga spate, dreapta spate, stânga faţă, dreapta
faţă. Asimetric. Pas maxim.

Principiile generale de dresaj

Pentru un dresaj adecvat este necesar să se ţină seama de următoarele

principii de dresaj (Iavorovschi, 2011).

37
Calităţile dresorului

Dresorul trebuie să aibă o anumită experienţă, spirit metodic şi

aptitudini specifice, legate de relaţia om-cal. Simţul măsurii, tactul
ecvestru, răbdarea, toate contribuie la personalizarea antrenamentului.
Fără să fie un sport eminemente atletic, călăria pretinde anumite abilităţi
fizice: echilibru, viteză de reacţie, îndemânare, elasticitate şi mobilitate,
capacitate distributivă.

Psihologia dresajului

Orice metodă de dresaj trebuie să aibă la bază, punerea în condiţie

a calului: proporţia dintre gimnasticarea şi antrenamentul calului trebuie
atent reglată, deoarece trebuie avut în vedere ca dezvoltarea fizică şi
psihică a calului este supusă legilor variabile ale naturii. Oricât de abil şi
precis ar fi călăreţul, nici o cerinţă nu trebuie să contrazică firescul.
Răbdarea şi dozarea efortului sunt aspecte de bază ale dresajului.

Construcţia mentală a calului joacă de asemenea un rol foarte

important în dresaj. Memoria este o calitate care facilitează dresajul
atunci când este făcut corespunzător, dar devine periculoasă atunci când
dresajul este făcut greşit, deoarece este foarte greu să corectăm
stereotipuri greşite.

Spre deosebire de om, calul nu reacţionează potrivit opiniilor sale,

neînţelegând nici măcar sensul propriilor acţiuni. În locul acestora el
este ghidat prin comportamente întărite, pozitiv sau negative, care prin
repetare frecventă, devin automatisme, respective, obiceiuri.

Caii de rasă sunt de obicei mai inteligenţi decât caii comuni. Un cal
iritabil, cu un caracter urât, care muşcă, nesubordonat, este aproape fără
excepţie un cal bolnav şi având o deficienţă organică. Îngrijirea lui

38
prevalează asupra oricărei încercări de dresaj.

Răbdarea calului are deasemenea limitele ei. Călăreţul sau

conducătorul calului trebuie întotdeauna să încerce să ştie limita mintală,
fizică şi psihică a calului.

Metoda de dresaj

Metoda combină principii şi procedee cu regula ordinii folosirii lor.

Ea variază în funcţie de scopurile urmărite şi de circumstanţele de timp şi
de loc. Studiul conformaţiei şi temperamentului calului ghidează călăreţul
în fixarea scopului urmărit şi în alegerea mijloacelor folosite pentru a-l
atinge.

Orice metodă de dresaj se bazează pe legea asocierilor. Învăţarea

unei mişcări noi presupune ca agent principal de execuţie folosirea unui
ajutor cunoscut, căruia i se asociază un ajutor nou cu care este de dorit să
se obişnuiască calul. Cu timpul, acest nou ajutor se va substitui celui
precedent devenind, la rândul său, agent principal de execuţie.

De asemenea, reflexul condiţionat rămâne o metodă de bază.

Pentru aceasta, calul trebuie să fie atent. Este foarte important de reţinut
că la origini, calul a fost o pradă, trăind sub imperiul neîncrederii, având
un prag de declanşare a fricii foarte scăzut. Pe de altă parte, este foarte
curios şi învaţă extreme de repede, cu precădere experienţele negative. A
reduce reactivitatea emoţională este de cea mai mare importanţă. Dresajul
trebuie înţeles în primul rând în termeni de adaptare.

”Ţinta procesului de învăţare este formarea unor automatisme

dezirabile, a unor obişnuinţe. Ca regulă generală, este nevoie de cca 3
până la 7 repetări consecutive, pentru a declanşa formarea lor, aceasta
cu condiţia ca, de fiecare dată când a dat răspunsul correct, calul să

39
primească o întărire adecvată, pornind de la simpla suspendare a
solicitării respective, mângâiere sau recompensă alimentară. Cu cât
întărirea vine mai târziu, cu atât şansa unei deprinderi corecte
diminuează, existând riscul apariţiei unor răspunsuri greşite. Metoda
eradicării obiceiurilor greşite este împiedicarea manifestării lor.”
(McLean, Bazele biologice ale supunerii).

Dresajul de bază al calului: dresarea şi formarea calului necesită

un nivel superior de cunoştinţe şi experienţe anterioare în domeniul
echitaţiei. Această sarcină aparţine de regulă unui specialist în echitaţie.
Pe durata dresajului de bază, calul trebuie să înveţe să execute cei trei
paşi în şa, să lucreze corespunzător pe ambele mâini, să lungească şi să
scurteze pasul, cum să fie de încredere pe parcursul exerciţiilor atât
individuale cât şi de grup – cu mai mulţi cai odată.

Trebuie de asemenea să execute bine cei trei paşi la lonjă, pe

ambele mâini, cum să reacţioneze la semnalele transmise de lonjă, bici,
de voce şi de postură. După pregătirea de bază, calul trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe: mişcarea să fie ritmică şi realizată în
toate tipurile de paşi, să se sprijine delicat pe zăbală.

Dresajul special al cailor de terapie: după pregătirea de bază

corespunzătoare, caii folosiţi în terapie trebuie supuşi unei pregătiri
speciale, pentru a fi adecvaţi echitaţiei terapeutice. În însuşirea noilor
cunoştinţe, este importantă repetiţia şi confirmarea frecventă, precum
ritualizarea ce garantează siguranţa cailor.

Caii de terapie trebuie să înveţe să stea calmi pentru o perioadă mai
lungă de timp, de- a lungul îngrijirii, echipării sau activităţii terapeutice,
chiar şi în condiţii neprielnice. Trebuie de asemenea să se familiarizeze
cu diferite moduri de încălecare şi cu instrumentele folosite în procesul

40
încălecării. Totodată aceşti cai trebuie obişnuiţi şi cu diverse moduri de
conducere (la frânghie de dresaj, la hăţuri, la lonjă, la hăţuri lungi, la
lonjă dublă). În multe cazuri trebuie să se supună şi
însoţitorilor/voluntarilor. Caii de terapie trebuie să acţioneze excepţional
la lonjă, mai ales în cazul călăriei de psihopedagogie specială,
reacţionând imediat la semnalele trimise doar prin intermediul lonjei şi
biciului, deoarece, pe parcursul terapiei, instructorul comunică cu copilul,
astfel deseori nu are ocazia să instruiască calul verbal.

Caii trebuie să cunoască şi elemente de kinetoterapie, deoarece

suportă mişcările variate şi postura diferită a călăreţului, în timp ce
menţinându-şi echilibrul, trebuie să avanseze fără încetare în arenă,
conduşi la lonjă. Pe parcursul pregătirii speciale, caii trebuie să se
obişnuiască cu toate instrumentele, jocurile şi echipamentele terapiei,
precum şi cu locaţia, cu stimulii speciali vizuali, acustici şi tactili, pe care
îi întâlnesc pe durata terapiei. Trebuie să se obişnuiască cu prezenţa şi
mişcarea mai multor persoane/copii în imediata lor apropiere şi trebuie să
îndure eventualele manifestări extreme de comportament, sunete, atingeri
şi reacţii neaşteptate.

Dresajul recomandat pentru un cal de terapie este metoda

dresajului natural, Parelli şi metoda Tellington.

Un aspect foarte important îl reprezintă activităţile de relaxare

pentru caii de terapie şi implicit, cunoaşterea semnalelor de
suprasolicitare, care pot duce la reacţii necontrolate, activitatea
terapeutică, fiind una extrem de solicitantă pentru cai, mai ales din punct
de vedere psihic. Dacă un cal lucrează prea mult, se pot observa pe el
semnele epuizării: îşi pleacă urechile adesea în spate pe parcursul
activităţilor sau al echipării, refuză să iasă din boxă, fuge sau se fereşte.

41
 Din punctul de vedere al sănătăţii fizice şi psihice a calului, este
crucial sa îi fie asigurate condiţii de adăpost cât mai asemănătoare cu
mediul său natural. Calul va fi mai calm şi mai echilibrat dacă va fi însoţit
de alţi cai şi dacă va avea acces la păşune. Un cal ţinut în grajd va fi lipsit
de stimuli, încordat, curios şi mai puţin atent.

Managmentul stresului la caii de terapie

In general, activităţile pe care le desfăşoară un cal sunt diverse. De

la antrenamente lejere, la activităţi bine structurate şi coordonate.
Antrenamentul cailor se desfăşoară de regulă după nişte norme generale,
bine cunoscute de către specialişti. Caii sunt învăţaţi să primească
comenzi de la sol în timpul antrenamentelor de încălzire şi comenzi de
călare în timpul dresajului sau al activităţii de echitaţie.

În cazul cailor de terapie, comenzile sunt date numai de

conducătorul calului şi numai de la sol. Calul trebuie să fie desensibilizat
de comenzile pe care le primea de călare şi, mai mult de atât, acesta
trebuie să nu reacţioneze în niciun fel la mişcările călăreţului, care de cele
mai multe ori sunt mişcări foarte agresive.

Un copil cu autism va lovi calul cu picioarele, îl poate ciupi sau

lovi cu mâinile, comportamente la care calul trebuie învăţat să nu
reacţioneze. Ţinând cont de faptul că privirea periferică a cailor este
foarte bine dezvoltată, numeroasele stereotipii, fluturări ale mâinilor,
caracteristice copiilor cu autism, reprezintă elemente foarte importante în
desensibilizarea cailor de terapie. De asemenea, sunetele, ţipetele emise
de copiii cu tulburări de spectru autist, pot reprezenta elemente de stres
pentru cai.

În cazul copiilor cu afecţiuni motorii (tetrapareze, parapareze)

42
 trebuie avut în vedere faptul că aceştia, prin nivelul ridicat de spasticitate,
au o poziţie foarte incomodă pe cal, cu un echilibru deficitar, toate aceste
elemente reprezentând factori de stres pentru cal.

Hipoterapia este o activitate cu un nivel ridicat de stres pentru cai:

- Multiple manevre.

- Urcări şi coborâri incomode.

- Greutăţi nepotrivite.

- Comportament neobişnuit al pacienţilor.

- Dificultatea participanţilor de a călări.

- Activitatea poate deveni plictisitoare.

- Situaţii mai puţin obişnuite. Evitarea acestor situaţii necesită cunoştinţe

medicale temeinice. Semnele vitale normale ale calului sunt:

- Temperatura 37,5 grd. C.

- Puls – 35 – 45 bătăi/minut.

- Respiraţie- 10 – 30 respiraţii/minut, 12 respiratii/minut în repaus.

Aspecte privind mersul calului care pot fi manipulate în timpul

terapiei

1. Impulsul – mişcarea de împingere înainte a pelvisului calului şi a

picioarelor din spate va schimba poziţia şi mişcarea corpului calului .
Urmarea picioarelor din faţă se realizează atunci când calul păşeşte cu
picioarele din spate pe sau peste amprenta lasată de picioarele din faţă . O
mărire în impuls va fi dovedită de faptul că, calul va calca cu picioarele
din faţă peste amprenta lăsată pe sol de picioarele din faţă.
2. Tempo şi viteza – tempo-ul se refera la numărul de bătăi pe minut, în

43
 timp ce viteza se referă la timpul pe care calul îl ocupă pe o anumită
distanţă . Un ponei va avea un tempo mai rapid faţă de un cal. Tempo-ul
calului sau al poneiului trebuie să rămână constant. Viteza este uşor de
schimbat prin modificarea lungimii pasului dar poate fi schimbată şi prin
modificarea tempo-ului.
3. Schimbarea direcţiei – în timp ce calul îşi schimbă direcţia şi arcuirea
calului se va schimba.
4. Tranziţia – schimbarea vitezei în timpul unui anumit pas, trecerea de la
un pas la altul, accelerare sau încetinire.

Aspecte specifice terapiei cu ajutorul calului

Terapia cu ajutorul calului are câteva caracteristici specifice, ceea
ce o diferenţiază de alte terapii de recuperare. În primul rând, este o
terapie care se desfăşoară în condiţii diferite – într-un mediu total
necunoscut pentru beneficiar, de obicei în mediul extern şi implică
prezenţa unei echipe interdisciplinare care este formată din 2 sau 3
persoane. In terapia cu ajutorul calului se lucrează într-o echipă care
cuprinde atât persoane specializate în munca cu copiii cu dizabilităţi,
persoane specializate doar în lucrul cu calul, cât şi voluntari sau co-
terapeuţi.

Persoanele specializate în munca cu copiii cu dizabilităţi sunt

psihologi sau psihoterapeuţi, care au experienţă în lucrul cu copiii de cel
puţin 3 ani. Acest lucru este foarte important şi ar trebuie să reprezinte
unul dintre criteriile de selecţie ale terapeuţilor care folosesc calul ca
instrument de terapie, deoarece este necesar să fie cunoscute cât mai
multe modalităţi de reacţie ale copiilor, să existe experienţă în gestionarea
situaţiilor de criză. Reacţiile copiilor, indiferent dacă acestea sunt pozitive
sau negative, vor influenţa calul şi reacţiile lui. În momentul începerii

44
terapiei, terapeutul are datoria să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile
de siguranţă, acesta fiind primul şi principalul aspect care trebuie avut în
vedere.

Echipa de terapie cu ajutorul calului este formată din: terapeut,

conducătorul calului şi voluntarii sau co-terapeutul.

Harnaşamentul. Instrument al terapiei

Pe lângă echipa terapeutică, harnaşamentul folosit, reprezintă faţă

de alte terapii elemente principale ale terapiei. Dacă în terapia
comportamentală de exemplu, instrumentele folosite sunt aceleaşi pentru
fiecare copil (mingea, cubul, creionul etc.), în cazul terapiei cu ajutorul
calului, echipamentul pentru cal – harnaşamentul reprezintă un
instrument, adaptat şi ales special pentru fiecare copil şi adaptat nevoilor
acestuia.

Harnaşamentul reprezintă echipamentul utilizat pentru cal în

timpul şedinţei de

terapie. Acesta diferă în funcţie de diferite aspecte:

a) afecţiunea sau afecţiunile beneficiarului

Cel mai important criteriu în alegerea harnaşamentului, rămâne în primul

rând siguranţa beneficiarului. În situaţia în care pentru un beneficiar este
indicată o anumită abordare, trebuie să ne asigurăm ca acesta poate folosi
în condiţii de siguranţă echipamentul ales. In caz contrar, se va folosi un
echipament adecvat, care să ofere siguranţă maximă. Harnaşamentul se
schimbă pe măsura ce terapia avansează.

b) vârsta şi mărimea beneficiarului – terapeutul va avea în vedere

alegerea mărimii corespunzătoare a harnaşamentului pentru vârsta şi

45
mărimea beneficiarului, în aşa fel încât harnaşamentul sa ofere o poziţie
cât mai anatomică şi normală pe cal, fără sa forţeze articulaţiile şi să ofere
un maxim de siguranţă. Astfel, manevrele trebuie să fie adecvate mărimii
mâinii beneficiarului pentru a putea avea un contact cât mai bun, scăriţele
trebuie ajustate ( atunci când se folosesc) pentru a oferi contactul corect,
iar şaua sau valtrapul trebuie să permită o poziţie corectă, în care să fie
menţinut echilibrul.

c) obiectivele şedinţei de terapie – vizează un contact cât mai bun cu

calul şi înregistrarea unui anumit număr de impulsuri cât şi o anumită
intensitate a acestora. In acest fel, vor fi folosite materiale ajutătoare, cum
ar fi pad-uri de atenuare a impulsurilor, perne de susţinere pentru picioare
sau trunchi, suporţi frontali, laterali sau dorsali pentru corectarea pozitiei.

d) mărimea calului – un aspect foarte important în hipoterapie, îl

constituie alegerea calului. Acesta, pe lângă caracteristicile sale specifice
terapiei, trebuie sa aibă o înălţime adecvată înălţimi terapeutului, pentru a
permite contactul,facil al terapeutului cu beneficiarul.

Este foarte important să avem în vedere că beneficiarul trebuie să
poată fi luat de pe cal în cel mai rapid mod în caz de urgentă, de aceea
este interzisă legarea sau fixarea beneficiarului de cal sau de şa. Se pot
utiliza anumite elastice de susţinere pentru picioare în cazul în care dorim
să descărcăm greutatea dintr-o articulatie, dar numai respectând acest
principiu, de a putea îndepărta la nevoie beneficiarul de pe cal în cel mai
rapid mod, în caz de urgentă.

46