Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
METODA MARXISMULUI
INTRODUCERE IN MATERIALISMUL
DIALECTIC
Ce este o filozofie?
In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de
imagine a lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au
dezvoltat o Filozofie. Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o
crea au fost desprinse prin observarea naturii şi generalizarea
experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.
Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o
asemenea privire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică,
fiecare are o filozofie, chiar dacă nu este elaborată în mod conştient.
Oamenii care, bazaţi doar pe bunul simţ, gândesc că ei “se descurcă”
fără teorie, în virtutea inerţiei ei se situează pe poziţia tradiţională de a
gândi. Marx a spus că ideile dominante ale societăţii sunt cele ale
clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justifica poziţia ei, clasa
capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru a denatura
conştiinţa muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa sunt
folosite pentru a întreţine ideologia clasei conducătoare şi pentru a
constrânge muncitorul să accepte sistemul lor ca fiind forma cea mai
naturală, permanentă formă de societate. In absenţa unei conştiinţe
bazată pe o filozofie socialistă, inconştient, ei acceptă pe cea
capitalistă.
In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa
revoluţionară care se ridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să
lupte şi să atace vechea filozofie care, fiind bazată pe vechea orânduire,
face totul pentru a o justifica şi apăra.
Idealism şi materialism
De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi cea
materialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea,
dedicarea în urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca
josnicia, aviditatea, cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu
idealismul filozofic sau materialismul filozofic..
Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegel—au fost idealişti.
Această şcoală de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a
ideilor sau spiritului. Teoria potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru
material a fost creat de un Spirit divin este concepţia de bază a
idealismului. Această concepţie este
exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guvernează
dezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a
gândirii. Acţiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii
abstracte, şi nu al nevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe;
fiind un idealist consecvent, el a transformat gândirea într’un factor
independent, ‘ideea’ existând în afara creierului şi, ca o reflectare a
acestei concepţii, independentă de lumea materială. Religia este o
parte integrală a acestei filozofii.
Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea
materială este reală şi că natura sau materia sunt primordiale.
Gândirea şi ideile sunt un produs al creierului. Că creierul, şi de aceea
ideile, apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei. Temelia de
bază a materialismului constă în următoarele:
Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată
de ştiinţă, este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi,
fără interferenţa niciunei forţe supranaturale.
Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al
materiei (creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea
gândirea şi ideile nu pot exista izolat, separat de materie. Ideile
generale sunt reflectări ale lumii materiale. “Pentru mine –a scris
Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a lumii în gândirea
umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe, “Fiinţe
sociale determină conştiinţa”.
Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei
şi naturii. Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o
strânsă corelaţie între legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele
dintâi urmează celor de pe urmă. Gândul nu se poate izvorî din sine
însuşi ci doar din lumea exterioară. Chiar şi gândurile ce apar ca fiind
foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prin observarea lumii
exterioare.
In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este
matematica pură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de
creier. Copilul de şcoală, în secret, sub banca materială, îşi numără
degetele materiale înainte de a rezolva o problemă matematică
abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-crează originile matematicii
însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărare pentrucă avem zece
degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentarea degetelor.
Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra
organelor noastre de simţ, materia produce senzaţii.
Senzaţiile acţionează asupra creierului, nervilor, retinei etc.; cu alte
cuvinte, primatul este al materiei. Senzaţia, gândul, conştiinţa sunt
produse supreme ale materiei.”
Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu
restul lumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu
sunt ceva absolut, în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul
circumstanţelor materiale şi sociale in care au apărut. “Fantomele ce
s-au format în creierul uman –a spus Marx—sunt expresia sublimă a
procesului lor material de viaţă”. Mai târziu, el a conchis
că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şi formele
corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă de
independenţă. Ele nu au istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând
producţia materială şi relaţiile ce se nasc în acest proces, au
schimbat în acest proces şi modul lor de a gândi şi produsul gândirii
lor. Viaţa nu este determinată de conştiinţă ci conştiinţa este
determinată de viaţă”.
Originile materialismului
“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul
materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea
aristocraţie feudală şi monarhia au fost provocate de noile clase
mijlocii care se ridicau. Bastionul feudalismului a fost biserica
Romano-catolică, care oferea justificarea divină a monarhiei şi
instituţiilor feudale. Pentru aceste motive, biserica era aceea care
trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea feudalismului.
Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei şi concepţiile divine
clădite pe ele.
“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a
ştiinţei; astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau
din nou în atenţie. Şi pentru dezvoltarea propriei producţii
industriale, burghezia cerea o ştiinţă care să pună în valoare
proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul în care forţele
naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil al
bisericii, nu i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de
credinţă şi de aceea nu a fost ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a
demonstrat valabilitatea teoriei lui Copernic potrivit căreia
Pământul şi alte planete se rotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei
ridiculizau aceste idei şi au folosit forţa Index-ului şi a Inchiziţiei
împotriva lui Galileo pentru a-l constrânge să-şi renege ideile. [RS]
(Ştiinţa s-a răsculat împotriva bisericii; burghezia nu se putea lipsi de
ştiinţă şi de aceea s-a asociat rebeliunii)” (F. Engels)
Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat
ideile lui revoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu
greşesc şi ele sunt sursa tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este
bazată pe experienţă, şi constă în a supune datele unei metode
raţionale de investigare: inducţie, analiză, comparaţie, observare şi
experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes (1588-1679) să
continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-un sistem. El a
realizat că ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumii materiale
şi că “este imposibil de a separa gândul de materia care
gândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John Locke (1632-1704) a
produs dovada acestui materialism.
Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a
fi preluată şi dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi
discipolii lui. Aceşti materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea
religiei, ci şi-au extins critica la toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut
toate aceste în numele raţiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniţii
în lupta ei împotriva monarhiei. Marea Revoluţie Franceză a
burgheziei
din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre
deosebire de revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea,
revoluţia franceză a distrus complet orânduirea feudală învechită.
Cum Engels avea să sublinieze mai târziu “astăzi noi ştim că această
împărăţie a raţiunii nu a fost altceva decât împărăţia idealizată a
burgheziei.”
Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era
rigid, mecanic în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză
a filozofiei materialiste a înflorit în secolul 18, când descoperirile lui
Isaac Newton au făcut mecanica cea mai avansată şi importantă
ştiinţă. Potrivit spuselor lui Engels, “limita specifică a acestui
materialism constă în incapacitatea lui de a cuprinde universul ca
un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice, continue.”
Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi
civilizate, asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat
gândirea în toate domeniile, în politică, filozofie, ştiinţă şi artă.
Fermenţii ideilor izvorâte din această revoluţie democratică burgheză
a introdus progrese atât în ştiinţele naturale, geologie, botanică,
chimie cât şi în economia politică. Aceasta este perioada în care a avut
loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului. Prima breşă în
materialismul mecanicist aparţine filozofului german Immanuel Kant
(1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul
solar n-au existat dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este
valabil şi în ceea ce priveşte geografia, geologia, plantele şi animalele.
Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost
dezvoltată de un alt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-
1831). Hegel a fost un filozof idealist, socotind că lumea poate fi
explicată ca o manifestare sau reflectare a unei Gândiri universale sau
a unei Idei, cu alte cuvinte un fel de Dumnezeu.
Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria
umană, dar ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a
situat pe sine însuşi ca o unitate de măsură a lumii, interpretând
istoria potrivit prejudecăţii lui după care istoria omenirii ar fi o istorie
a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru Hegel, problemele şi
contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în lumea ideilor
şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţii
trebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea
contradicţiilor societăţii prin acţiunea oamenilor, prin luptă de clasă,
soluţia era căutată în capul filozofilor, în Idea Absolută!
Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordări
mecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al
logicii formale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care
ar putea explica contradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].
Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării,
idealismul său a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a
pune filozofia pe picioarele ei a fost făcută prin lupta şi
critica Tinerilor hegelieni, în fruntea cărora a fost Ludwig Feuerbach
(1804-1872). Dar până şi Feuerbach care era potrivit spuselor lui
Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şi jumătate
idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complet
hegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui
Marx şi Engels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de
învelişul ei mistic. Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul
modern pentru a produce înţelegerea revoluţionară a materialismului
dialectic.
Ce este dialectica?
Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă
primordialitate materiei, gândirea şi ideile fiind un produs al
creierului. Dar ce înseamnă a gândi dialectic sau dialectica?
“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale
mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels –
Anti-Dühring.)
Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca
Marx şi Engels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a
evoluţiei societăţii umane.
Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi
Aristotel. Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea
că”totul este şi nu este, pentru că totul este în mişcare, totul se
schimbă, totul devine şi trece”. Şi mai departe “totul se mişcă, totul se
schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în acelaşi loc.” Această
afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală a dialecticii şi
anume, că în natură totul este într-o permanentă mişcare şi
transformare şi că aceste schimbări au loc printr-o serie de
contradicţii.
“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un
complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care
lucruri aparent stabile –cel puţin în imaginea formată în mintea
noastră- trec printr-un proces neîntrerupt de schimbări de
la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).
“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea
relevă caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate
rezista acestei schimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de
la inferior la superior. Filozofia dialectică nu este altceva decât
simpla reflectare a acestui proces în creierul care gândeşte” (Ibid.)
Dialectica şi metafizica
Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a
dialecticii şi a altor ştiinţe. Dar ei
n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică,
datorită nivelului scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi
lipsei de informaţii adecuate şi detaliate privind Universul. Ideile lor
au dat doar o imagine generală mai-mult-sau-mai-puţin corectă, dar
de obicei ideile lor erau mai mult de natura unor anticipări inspirate
decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a duce gândirea umană mai
departe era necesar de a abandona vechile metode de a ajunge la o
înţelegere generală a Universului, şi a concentra atenţia asupra unor
obiective mai mici, mai lumeşti, de a colecta şi organiza o mulţime de
fapte isolate, de a testa anumite teorii prin experimentare, definirea
noţiunilor etc.
Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls
enorm gândirii umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al
naturii puteau fi acum făcute ştiinţific, analizând fiecare problemă şi
testând fiecare concluzie. Dar în acest proces, vechea îndemânare de a
privi lucruile în interconecţia lor şi nu separat, în mişcare şi nu static,
în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca o consecinţă, a apărut un
mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fost numit abordare
metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândirea capitalistă
filozofică modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în
faimosul pragmatism (“dacă merge, înseamnă că e corect”) al lui
Harold Wilson şi adresarea constantă la fapte.
Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni.
Ordinea şi succesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din
ele, depind de noţiunile preconcepute ale individului. De unde aceste
apeluri la fapte, intenţionate a crea impresia unei imparţialităţi
ştiinţifice, sunt –de obicei- un fel de praf’n ochi pentru a ascunde
adevărata poziţie a autorului.
Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte
cuvinte nu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care
guvernează aceste procese; nu numai cu particularităţile lor ci cu
dialectica lor generală; comparată cu metafizica, dialectica este ca un
film comparat cu o simplă fotografie. Una nu contrazice pe cealaltă ci
se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţie este cea dintre
film si fotografie.
Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică
sau bunul simţ sunt suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste
folosiri bazate pe bunul simţ, adevărul se întoarce în opusul lui.
Principala insuficienţă a acestui mod de a gândi este incapacitatea lui
de a concepe mişcarea şi dezvoltarea, este respingerea tuturor
contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbarea implică contradicţii.
“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile,
sunt izolate; ele trebuie considerate una după alta şi separat una de
alta, ele sunt obiecte ale cercetării, fixe, rigide, date odată pentru
totdeauna. El gândeşte în antiteze ireconciliabile. Pentru el, un
lucru există sau nu există; un lucru nu poate fi el însuşi şi în acelaşi
timp altceva. In mod absolut, pozitivul şi negativul se exclud
reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă, rigidă şi
permanentă. (Engels – Anti-Düring)
In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de
siguranţă dacă o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în
realitate lucrurile nu sunt atât de simple, după cum dovedesc cazurile
reale legate de avort şi drepturile fetusului. La ce punct, precis, începe
viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează? Deasemenea, moartea nu este
doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit, aşa cum l-a înţeles
Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi, adormiţi sau trezi,
tineri sau vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseşte starea
pentru a deveni cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaş
şuvoi; suntem şi nu suntem.”
In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit
dialectica “o ştiinţă a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu
este limitată la problemele vieţii cotidiene şi încearcă să ajungă la
înţelegerea unor processe şi fenomene mai complicate.”
El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şi
matematica superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi
dezvoltate de Aristotel, şi sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci
de metafizicieni ca singura metodă ştiinţifică de gândire.
“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o
axiomă pentru numeroase activităţi practice ale omului şi pentru
generalizări elementare. Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’.
Dar în realitate ‘A’ nu este egal cu ‘A’. Acest lucru este destul de uşor
de dovedit dacă privim aceste două litere sub o lupă; între ele există
diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze, nu este vorba despre
dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt doar
simboluri ale unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de
zahăr. Obiecţiunea nu este la ţintă; în realitate, un kilogram de
zahăr nu este niciodată egal cu un kilogram de zahăr; un cântar mai
sensibil va dezvălui totdeauna o diferenţă. Din nou, cineva ar putea
obiecta că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu
este adevărat.Toate corpurile se schimbă fără întrerupere: în
măsură, greutate, culoare etc. Ele nu sunt niciodată egale cu ele
însuşi. Un sofist va răspunde că un kilogram de zahăr este egal cu
sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de valoarea extrem de
dubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum am
putea concepe în realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie
matematică? Ca fiind timpul zero? Dar orice există în timp şi
însăşi existenţa este un proces neîntrerupt de transformări; ca o
consecinţă, timpul este un element fundamental al existenţei.De unde
axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nu se schimbă înseamnă
că [A] nu există.
La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici
un folos. In realitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte,
axioma A = A pare a fi punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor,
iar pe de altă parte pare a fi punctul de abandonare a tuturor
erorilor existente în cunoştinţele noastre. A folosi axioma A = A fără
rezervă este posibil numai în anumite limite. Când schimbări
cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci se
poate presupune că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul
în care un vânzător şi un cumpărător consideră un kilogram de
zahăr. Asemănător, este considerată temperatura Soarelui; până nu
demult, tot aşa era considerată şi puterea de cumpărare a dolarului.
Dar schimbările cantitative dincolo de o anumită limită devin
schimbări calitative. Supus acţiunii apei sau a kerosenului, un
kilogram de zahăr încetează de a mai fi un kilogram de zahăr. Sub
un anumit preşedinte, un dolar nu mai este un dolar. A
determina momentul, punctul critic în care cantitatea se schimbă
în calitate, este unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în
toate sferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki – Abecedarul
materialismului dialectic)
Hegel
Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând
din epoca feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele
filozof german G.W.F. Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile
cele mai enciclopedice ale timpului, Hegel a supus componentele
logicii formale unei critici detaliate, demonstrând limitele şi
unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analize atot-
cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care
Marx şi Engels şi-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. Lenin
a caracterizat dialectica hegeliană ca fiind “cea mai cuprinzătoare, cea
mai corectă în conţinut şi cea mai profundă doctrină a
dezvoltării”. In comparaţie cu ea, orice altă formulare era “unilaterală
şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând cursul real al
dezvoltării (care de obicei are loc în salturi, catastrofe şi revoluţii) în
natură şi societate.” (Lenin – Karl Marx)
Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce
apare ca o repetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o
treapta superioară (negarea negaţiilor), o dezvoltare –hai s-o
numim- în spirală şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare în salturi,
catastrofe şi revoluţii; rupturi ale continuităţii; transformări
ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare ale dezvoltării
generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şi
tendinţe ce acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau
înăuntrul oricărei societăţi: interdependenţa şi legătura apropriată,
indisolubilă dintre fiecare parte a fiecărui fenomen (istoria dezvăluie
necontenit noi aspecte), o legătură care generează un proces
universal de mişcare permanentă, guvernată de legi; acestea sunt
câteva din caracteristicile dialecticii ca o doctrină mai bogată (decât
cea ordinară) a dezvoltării” (Ibid.)
“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In
acest sistem --şi în aceasta constă marele lui merit—pentru prima
dată, întreaga lume –naturală, istorică, intelectuală- este prezentată
ca un proces, în permanentă mişcare, schimbare, transformare,
dezvoltare; şi acest lucru este făcut pentru a dezvălui legăturile
intime care fac din aceste mişcări şi dezvoltări un tot întreg. Privită
prin această prizmă, istoria omenirii nu mai apare ca un vârtej
întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente, deopotrivă de
condamnabile potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofii mature
şi care sunt uitate cât se poate de repede, afară de procesul de
evoluţie a omului însuşi. Acum este datoria intelectului să
urmărească treptele acestui proces, de-a lungul tuturor meandrelor
şi a desprinde şi separa legile lăuntrice care străbat de-a lungul
acestor fenomene aparent accidentale. (Engels – Anti-Düring)
In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să
o rezolve din cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a
fost un eşec colosal”. In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a
explicat cele mai importante legi ale
dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negarea
negaţiei .
Cantitate şi calitate
“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la
alta este totdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-
Düring).
Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată,
dar formele în care aceste schimbări se produc în natură şi societate au
fost explicate numai de dialectica marxistă. Concepţia comună a
evoluţiei ca o dezvoltare paşnică, gradată şi neîntreruptă este
unilaterală şi falsă. In politică, teoria schimbărilor gradate reprezintă
baza teoretică a reformismului.
Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea
relaţiilor; potrivit acestei teorii, la un anumit punct nodal, simpla
creştere sau descreştere cantitativă generează un salt calitativ; ca
exemplu, în cazul apei calde în care punctele de fierbere sau
îngheţare sunt puncte nodale la care în condiţii normale are
loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca o consecinţă, cantitatea
se transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).
In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă
solidă nu s-a produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi
100°C). Cumularea numeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a
moleculelor produce –până la urmă- o schimbare a stării de agregare,
acumulările cantitative produc o schimbare calitativă.
Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la
sociologie şi chiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin
adăugare continuă de sare, transformă o supă în ceva de nebăut!).
Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi
vice-versa au o importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu
alte legi ale dialecticii, ele sunt folosite –inconştient- de oamenii de
ştiinţă, care nu sunt dialecticieni conştienţi), dar mai ales în analiza
istoriei, societăţii şi mişcării clasei muncitoare.
Opoziţia contrariilor
Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din
gândire şi revoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească
faptul că ideile şi forţele opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la
o examinare mai atentă găsim că doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi
negativ, sunt pe atât de inseparabili pe cât sunt de opuşi şi că în
pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual interdependenţi. Şi pe aceeaşi cale
găsim că cauză şi efect aparţin aceluiaş subiect, dar că atunci când
desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor lui universale,
descoperim că cei doi poli interacţionează, îşi schimbă necontenit
poziţia, că ceea ce acum este cauză devine efect şi, din-când-în-când,
vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)
Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica,
care abordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să
descopere nenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care
ţin împreună Universul. De aceea,”prima sarcină a unei analize
dialectice este de a găsi legătura necesară, legătura obiectivă a
tuturor aspectelor, forţelor, tendinţelor etc. ale fenomenului
dat” (Lenin – Note filozofice).
Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al
dezvoltării sale, al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi
dispare; contradicţiile lui interne şi tendinţele lui.
Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material.
Materia şi energia sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din
afară ci este forma de manifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu
numai de viaţă, ci de orice altă formă de existenţă a materiei.
Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiile contradicţiilor interne.
Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începe cu
investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat
dezvoltarea şi schimbarea.
Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţia
dintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu
recunoaşte existenţa unui adevăr absolut. Toate adevărurile sunt
relative. Ce este adevărat la un anumit moment-dat, devine fals în
altul; adevărul şi eroarea se transpun.
Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla
negare a teoriilor incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar
o faţă a realităţii. Iniţial, ele sunt presupuse a avea validitate şi
aplicabilitate universală. Ele sunt adevărate. Dar la un moment dat, în
aceste teorii apar deficienţe. Acestea trebuie să fie explicate şi la un
moment dat apar noi teorii care sunt iniţial considerate ca excepţii.
Dar noile teorii nu numai că nu neagă pe cele vechi, dar le
încorporează într-o nouă formă.
Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu ca
neînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte
metafizic. Dar de îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi
schimbarea lor, în viaţă, şi în interdependenţa şi interacţiunea lor, ne
lovim de o serie de contradicţii.
Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă
parte în acelaşi timp.
La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare
moment ea însăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)
Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe
care le asimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se
desintegrează şi sunt eliminate. Transformări permanente au loc şi în
lumea organică a naturii: o rocă se desintegrează sub presiunea
elementelor naturii. De aceea, totul este în mod constant, el în sine şi
în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a elimina contradicţiile
echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.
Negarea negaţiei
Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai
importantă şi cuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi
gândirii; o lege valabilă în lumea animală şi vegetală, în geologie,
matematică, istorie şi filozofie.” (Ibidem)
Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de
a fi fost scrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de
exemple concrete, repetate în Anti-Düring.
Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de
contradicţii, care apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o
formă precedentă, pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor.
De aci, mişcarea, schimbarea şi dezvoltarea apar ca o serie
neîntreruptă de negaţii.
In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a
trecutului; el este depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest
sens, negaţia este un act pozitiv şi negativ în acelaşi timp.
In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur
exemplu: “Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedea
cum floarea neagă mugurele; când apare fructul, putem spune că
floarea este o formă falsă de existenţă a plantei pentru că fructul
apare ca fiind adevărata natură a plantei. Aceste stadii nu sunt pur-
şi-simplu diferite; ele se completează şi nu sunt comparabile una cu
cealaltă. Dar activitatea neîntreruptă a naturii lor inerente, fac din
aceste stări momentele unităţii lor organice, care nu numai că nu se
contrazic dar sunt necesare una-alteia, şi această necesitate
reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin ele-însăşi
existenţa întregului”.
In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite
forme şi apariţia altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi
evenimente depăşite ceea ce a condus la obişnuitul adagiu “istoria se
repetă” De aceea, istoricii reacţionari burghezi au încercat să
demonstreze că istoria în sine este o repetare fără sens, producându-se
într-un cerc fără de sfârşit.
Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o
adevărată evoluţie de la inferior la superior, o evoluţie în care chiar
dacă anumite forme se repetă, ele se repetă la o treaptă superioară,
îmbogăţită cu experienţa dezvoltării anterioare.
Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane.
Hegel deja a dezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o
serie de contradicţii, o şcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi
timp integrându-le în noul sistem de gândire.
La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost
motivaţi de căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal
obişnuit în aur. Datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie şi
lipsei unei tehnologii ştiinţifice, aceste încercări timpurii de conversie
a elementelor a fost, în realitate, o fantezie utopică. Cu toate acestea,
în procesul acestor încercări zadarnice, alchimiştii au descoperit de
fapt o serie de fapte valoroase referitoare la elementele chimice şi
aparatura experimentală care au constituit mai târziu, bazele chimiei
moderne.
Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit
o ştiinţă care a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei
elementelor. Totuşi, tot ce a fost valoros şi ştiinţific în descoperirile
alchimiei a fost păstrat în noua chimie, care a demonstrat că
elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fi transformate dintr-
unul în altul.
Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin
descoperirea fizicii nucleare potrivit căreia un element poate fi într-
adevăr convertit în altul. In fapt, în zilele noastre, este teoretic posibil
de a converti plumb în aur, dar procesul ar fi prea costisitor pentru a fi
justificat din punct de vedere economic. Se pare că acest proces a
parcurs un cerc complet:
posibilitatea conversiei elementelor
imposibilitatea conversiei elementelor
posibilitatea conversiei elementelor
Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care
într-un anumit sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti,
încorporează în sine toate uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor
19 şi 18. De unde, o generaţie stă pe umerii celei precedente. Idei care
aparent au fost respinse sau negate reapar, dar la un nivel mai înalt,
îmbogăţite de experienţele şi descoperirile trecutului.
Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau
gândire- este accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei
necesităţi mai profunde.
Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un
marxist, acest eveniment a fost un accident istoric, în sensul că el a
servit doar ca un pretext, un catalizator al acestui conflict mondial care
devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor economice, politice şi
militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşit ţinta sau dacă
arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt
pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-
un accident diferit.
Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot cea
ce există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea
ce este necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil
(nenecesar) în alt loc şi moment dat. Totul generează opusul lui menit
să-l depăşească şi să-l înlăture. Acest lucru este valabil atât pentru
fiinţe individuale cât şi pentru societate.
Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul când
apare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie
pe care le poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi
relaţii de producţie apar, înainte ca condiţiile materiale ale existenţei
lor să se fi maturizat în pântecul vechii societăţi. De aceea,
totdeauna, omenirea ia asupra sa numai sarcini pe care le poate
rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape, vom găsi că
problema în sine apare numai atunci când condiţiile materiale deja
există sau, cel puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica
Economiei politice)
In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca
barbară. A fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie,
a culturii şi a societăţii umane. După Hegel: “Omul a devenit liber nu
atât din sclavie cât prin sclavie”.
Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de
organizare a societăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea
primitivă şi feudalismul (vezi Secţiunea 2), capitalismul a încetat de
mult să reprezinte o necesitate şi un sistem social progresist. El s-a
scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şi este menit să fie
depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatul modern.
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional,
trăsăturile de bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat
un mare salt înainte, acum servesc doar pentru a încătuşa şi submina
forţele de producţie, primejduind toate realizările dezvoltării umane
de-a lungul secolelor.
In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul
îmbătrânit, degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască,
sistemul capitalist trebuie să fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui,
socialismul. Marxismul este determinist dar nu fatalist; rezolvarea
contradicţiilor societăţii poate fi realizată numai prin acţiunea
conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii. Această luptă
de clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde de mulţi
factori; o clasă nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche,
îmbătrânită şi reacţionară. Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde
de care parte este mai hotărâtă, mai organizată şi se bucură de
conducerea cea mai calificată.
De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de
acţiune. “Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; totul este
de a o schimba” (Marx – Teze asupra lui Feuerbach).
Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de
dezvoltare a omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei
omenirii şi începutul istoriei adevărate.
Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile
existenţei umane –era comunitarismului tribal—dar la un nivel mult
superior, clădit pe realizările de-a lungul a mii de ani de existenţă a
societăţii bazate pe clase. Economia supra-abundenţei va fi posibilă
prin aplicarea planificării socialiste în industrie, ştiinţa şi tehnica
create de capitalism la scară mondială. La rândul ei aceasta va face de
prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manuală şi
intelectuală, dintre oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă
dând, însfârşit, posibilitate rasei umane să-şi folosească resursele
pentru cucerirea naturii; folosind faimoasele cuvinte ale lui Engels,
pentru a face “saltul omenirii din domeniul necesităţii în acela al
libertăţii”