Sunteți pe pagina 1din 62

1983 – Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată systemului


de idei elaborate iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels
(1820-1895). In totalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică
pentru lupta clasei muncitoare pentru a dobândi o formă superioară
de organizare a societăţii umane, socialismul.
In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi
îmbogăţite de experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile
fundamentale au rămas neschimbate, oferind o fermă fundaţie a
Mişcării muncitoreşti contemporane. Nici înainte şi nici după viaţa lui
Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii mai avansate, mai profunde
sau superioare, mai ştiinţifice capabile să explice evoluţia societăţii şi
rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea, cunoaşterea
marxismului înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină
istorică a transformării socialiste a societăţii.
Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute
împotriva tuturor aspectelor marxismului din partea tuturor
apărătorilor ordinei sociale existente, de la conservatori la fabianişti,
de la pastori iezuiţi la profesori universitari. De la atacurile cele mai
insignifiante până la însăşi faptul că ele continuă şi în ciuda faptului că
fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi “lichidat” marxismul,
gânditorii Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri: întâi, că
apărătorii capitalismului recunosc în marxism cea mai serioasă
ameninţare a sistemului lor şi implicit atestă adevărul pe care
marxismul îl exprimă, în pofida încercărilor lor de a-l defăima. In al
doilea rând: că departe de a dispare sub mormanul de abuzuri, trăncă-
neala despre ‘abuzuri’ şi denaturările flagrante, teoriile lui Marx şi
Engels, câştigă teren în mod constant, în special în rândurile active ale
Mişcării muncitoreşti; sub influenţa adâncirii crizei capitalismului, un
număr tot mai mare de muncitori se străduiesc să descopere adevărata
natură a forţelor care determină modul lor de viaţă, pentru a fi în stare
ca în mod conştient să-şi modeleze propriul lor destin.
Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o
asemenea înţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul
confuz al evenimentelor, al proceselor complexe ale societăţii, ale
economiei, ale luptei de clasă şi politicii. Inzestrat cu această sabie,
muncitorul poate tăia ‘nodul gordian’ care-l fac – pe el şi clasa căreia îi
aparţine -- să se poticnească la cel mai mic obstacol care-i iese în cale,
ignoranţa.
Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor
conducătoare cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei
muncitoare. Este datoria fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de
a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels, ca o condiţie esenţială pentru a
clădi o societate a clasei muncitoare.
In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai
dificile decît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o
femeie care trebuie să lucreze ore îndelungate, care nu s-a putut
bucura de privilegiul unei educaţii decente şi -- ca atare – nu are
obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţi de a absorbi unele
idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinut seama că
Marx şi Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şi
oameni aparţinând clasei mijlocii. “Orice început este
greu”, indiferent despre ce ştiinţă este vorba. Marxismul este o ştiinţă
şi de aceea cere mult în special de la începători. Dar fiecare muncitor
care este activ în sindicate sau partid muncitoresc ştie că nimic nu este
preţios dacă este obţinut fără o anumită luptă şi sacrificiu. Acest
articol se adresează în primul rând activiştilor din mişcarea
muncitorească. Muncitorilor activi care sunt pregătiţi să persevereze,
li se poate face o singură promisiune: după efortul initial pentru a se
obişnui cu idei noi şi mai puţin folosite, teoriile marxismului se vor
dovedi a fi simple, directe. Mai mult – şi asta trebuie subliniat –
muncitorul care va dobândi, prin efort, înţelegerea marxismului, va
deveni un teoretician mai bun decât majoritatea studenţi-lor, tocmai
pentru că el va absorbi ideile nu abstract ci concret, bazat pe propria
lui viaţă şi experienţă de muncă.
Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor
de clasă, prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de
dezvoltare socială, ascunzând în mod deliberat caracterul ei
exploatator, ascunzând sau deformând adevărul. Capitaliştii zilelor
noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, au elaborat şi dezvoltat
o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justifica poziţia lor
conducătoare în societate.
In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a
deforma adevărul şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea
capitalismului, gol-goluţ, cu scopul ca în mod conştient să-şi
pregătească propria sa emancipare. Departe de a căuta o pozitie
specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare este lichidarea
capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şi
privilegiilor de clasă. Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate
toate aspectele aparente ale capitalismului, creind pentru sine o nouă
metodă, marxistă de înţelegere a capitalismului.
Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă,
atotcuprinzătoare a societăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de
misticism în înţelegerea dezvoltării omului şi umanităţii. Filozofia
marxistă explică faptul că forţa conducătoare a istoriei nu este un
“Supra-om” sau ceva supra-natural, ci este rezultatul dezvoltării
forţelor de producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.). In ultimă
analiză, economia este ceea ce determină condiţiile de viaţă,
obiceiurile şi conştiinţa fiinţei umane.
Fiecare nouă re-organizare a societăţii –fie ea sclavagistă, feudală sau
capitalistă—a fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de
producţie care, la rândul ei a dat oamenilor forţe superioare asupra
naturii. Când un sistem social se dovedeşte incapabil de a dezvolta
aceste forţe de producţie, societatea intră într-o fază revoluţionară. In
cazul trecerii de la capitalism la socialism, procesul schimbării nu este
automat ci cere intervenţia conştientă a clasei muncitoare de a înfăptui
această sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinirea acestei misiuni
pavează drumul spre o reacţie care, până la urmă, poate genera un
război mondial.
Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în
şomaj de masă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale
economiştilor capitalişti s-au dovedit în întregime incapabile să evite
asemenea crize şi au împins clasele conducătoare să dezgroape
keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de ‘finanţe forte’ ale
monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe au adâncit
şi prelungit criza!
Numai marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile
capitalismului, care generează periodic depresiuni şi crize economice.
Capitalismul şi-a terminat rolul său istoric în dezvoltarea bazei
productive a societăţii. Ingrădite de limitele de stat şi de proprietatea
privată, forţele productive sunt distruse sistematic de suprapruducţia
de masă a bunurilor de consum şi de capital.
Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care
în epocile timpurii [ale capitalismului], ar fi fost privite ca o
absurditate – epidemia de supra-producţie.”
“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de
barbarism monetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal
distrugător a ‘tăiat’ furnizarea tuturor mijloacelor de subzistenţă;
industria şi comerţul par a fi fost distruse. Şi dece? Pentru că este
prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de subzistenţă, prea multă
industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de care dispune
societatea nu mai tind să se dezvolte în condiţiile proprietăţii
burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea puternice în aceste condiţii
în care sunt încătuşate; şi de-îndată ce reuşesc să se descătuşeze, ele
produc dezordine în întreaga societate burgheză, pun în primejdie
proprietatea burgheză.”
Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente
ale publicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat
pentru prima dată în 1970) ca o mică contribuţie pentru a satisface
setea crescândă pentru ideile marxismului. Publicarea articolului
coincide cu comemorarea centenarului încetării din viaţă (la 14 Martie
1883) a lui Karl Marx care, împreună cu Engels, este fondatorul
socialismului ştiinţific.
Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului
ci doar de a ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect,
dându-i doar o schiţă a unor idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar
ajuta pe cei care ar dori să continue să studieze acest subiect. Insuşi
Marx şi Engels au scris scurte articole explicative menite să
popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şi acestea
reprezintă baza listei menţionate mai sus.
Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare--
filozofie, istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor
corecte: Materialism dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii
bazată pe muncă. Acestea sunt faimoasele “trei părţi componente ale
marxismului” despre care a scris Lenin.
Rob Sewell şi Alan Woods -- 18 Februarie 1983

METODA MARXISMULUI

INTRODUCERE IN MATERIALISMUL
DIALECTIC
Ce este o filozofie?
In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de
imagine a lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au
dezvoltat o Filozofie. Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o
crea au fost desprinse prin observarea naturii şi generalizarea
experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.
Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o
asemenea privire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică,
fiecare are o filozofie, chiar dacă nu este elaborată în mod conştient.
Oamenii care, bazaţi doar pe bunul simţ, gândesc că ei “se descurcă”
fără teorie, în virtutea inerţiei ei se situează pe poziţia tradiţională de a
gândi. Marx a spus că ideile dominante ale societăţii sunt cele ale
clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justifica poziţia ei, clasa
capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru a denatura
conştiinţa muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa sunt
folosite pentru a întreţine ideologia clasei conducătoare şi pentru a
constrânge muncitorul să accepte sistemul lor ca fiind forma cea mai
naturală, permanentă formă de societate. In absenţa unei conştiinţe
bazată pe o filozofie socialistă, inconştient, ei acceptă pe cea
capitalistă.
In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa
revoluţionară care se ridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să
lupte şi să atace vechea filozofie care, fiind bazată pe vechea orânduire,
face totul pentru a o justifica şi apăra.
Idealism şi materialism
De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi cea
materialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea,
dedicarea în urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca
josnicia, aviditatea, cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu
idealismul filozofic sau materialismul filozofic..
Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegel—au fost idealişti.
Această şcoală de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a
ideilor sau spiritului. Teoria potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru
material a fost creat de un Spirit divin este concepţia de bază a
idealismului. Această concepţie este
exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guvernează
dezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a
gândirii. Acţiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii
abstracte, şi nu al nevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe;
fiind un idealist consecvent, el a transformat gândirea într’un factor
independent, ‘ideea’ existând în afara creierului şi, ca o reflectare a
acestei concepţii, independentă de lumea materială. Religia este o
parte integrală a acestei filozofii.
Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea
materială este reală şi că natura sau materia sunt primordiale.
Gândirea şi ideile sunt un produs al creierului. Că creierul, şi de aceea
ideile, apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei. Temelia de
bază a materialismului constă în următoarele:
Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată
de ştiinţă, este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi,
fără interferenţa niciunei forţe supranaturale.
Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al
materiei (creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea
gândirea şi ideile nu pot exista izolat, separat de materie. Ideile
generale sunt reflectări ale lumii materiale. “Pentru mine –a scris
Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a lumii în gândirea
umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe, “Fiinţe
sociale determină conştiinţa”.
Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei
şi naturii. Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o
strânsă corelaţie între legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele
dintâi urmează celor de pe urmă. Gândul nu se poate izvorî din sine
însuşi ci doar din lumea exterioară. Chiar şi gândurile ce apar ca fiind
foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prin observarea lumii
exterioare.
In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este
matematica pură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de
creier. Copilul de şcoală, în secret, sub banca materială, îşi numără
degetele materiale înainte de a rezolva o problemă matematică
abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-crează originile matematicii
însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărare pentrucă avem zece
degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentarea degetelor.
Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra
organelor noastre de simţ, materia produce senzaţii.
Senzaţiile  acţionează asupra creierului, nervilor, retinei etc.; cu alte
cuvinte, primatul este al materiei. Senzaţia, gândul, conştiinţa sunt
produse supreme ale materiei.”
Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu
restul lumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu
sunt ceva absolut, în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul
circumstanţelor materiale şi sociale in care au apărut. “Fantomele ce
s-au format în creierul uman –a spus Marx—sunt expresia sublimă a
procesului lor material de viaţă”. Mai târziu, el a conchis
că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şi formele
corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă de
independenţă. Ele nu au istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând
producţia materială şi relaţiile ce se nasc în acest proces, au
schimbat în acest proces şi modul lor de a gândi şi produsul gândirii
lor. Viaţa nu este determinată de conştiinţă ci conştiinţa este
determinată de viaţă”.
Originile materialismului
“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul
materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea
aristocraţie feudală şi monarhia au fost provocate de noile clase
mijlocii care se ridicau. Bastionul feudalismului a fost biserica
Romano-catolică, care oferea justificarea divină a monarhiei şi
instituţiilor feudale. Pentru aceste motive, biserica era aceea care
trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea feudalismului.
Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei şi concepţiile divine
clădite pe ele.
“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a
ştiinţei; astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau
din nou în atenţie. Şi pentru dezvoltarea propriei producţii
industriale, burghezia cerea o ştiinţă care să pună în valoare
proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul în care forţele
naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil al
bisericii, nu i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de
credinţă şi de aceea nu a fost ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a
demonstrat valabilitatea teoriei lui Copernic potrivit căreia
Pământul şi alte planete se rotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei
ridiculizau aceste idei şi au folosit forţa Index-ului şi a Inchiziţiei
împotriva lui Galileo pentru a-l constrânge să-şi renege ideile. [RS]
(Ştiinţa s-a răsculat împotriva bisericii; burghezia nu se putea lipsi de
ştiinţă şi de aceea s-a asociat rebeliunii)” (F. Engels)
Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat
ideile lui revoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu
greşesc şi ele sunt sursa tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este
bazată pe experienţă, şi constă în a supune datele unei metode
raţionale de investigare: inducţie, analiză, comparaţie, observare şi
experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes (1588-1679) să
continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-un sistem. El a
realizat că ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumii materiale
şi că “este imposibil de a separa gândul de materia care
gândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John Locke (1632-1704) a
produs dovada acestui materialism.
Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a
fi preluată şi dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi
discipolii lui. Aceşti materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea
religiei, ci şi-au extins critica la toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut
toate aceste în numele raţiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniţii
în lupta ei împotriva monarhiei. Marea Revoluţie Franceză a
burgheziei
din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre
deosebire de revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea,
revoluţia franceză a distrus complet orânduirea feudală învechită.
Cum Engels avea să sublinieze mai târziu “astăzi noi ştim că această
împărăţie a raţiunii nu a fost altceva decât împărăţia idealizată a
burgheziei.”
Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era
rigid, mecanic în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză
a filozofiei materialiste a înflorit în secolul 18, când descoperirile lui
Isaac Newton au făcut mecanica cea mai avansată şi importantă
ştiinţă. Potrivit spuselor lui Engels, “limita specifică a acestui
materialism constă în incapacitatea lui de a cuprinde universul ca
un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice, continue.”
Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi
civilizate, asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat
gândirea în toate domeniile, în politică, filozofie, ştiinţă şi artă.
Fermenţii ideilor izvorâte din această revoluţie democratică burgheză
a introdus progrese atât în ştiinţele naturale, geologie, botanică,
chimie cât şi în economia politică. Aceasta este perioada în care a avut
loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului. Prima breşă în
materialismul mecanicist aparţine filozofului german Immanuel Kant
(1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul
solar n-au existat dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este
valabil şi în ceea ce priveşte geografia, geologia, plantele şi animalele.
Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost
dezvoltată de un alt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-
1831). Hegel a fost un filozof idealist, socotind că lumea poate fi
explicată ca o manifestare sau reflectare a unei Gândiri universale sau
a unei Idei, cu alte cuvinte un fel de Dumnezeu.
Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria
umană, dar ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a
situat pe sine însuşi ca o unitate de măsură a lumii, interpretând
istoria potrivit prejudecăţii lui după care istoria omenirii ar fi o istorie
a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru Hegel, problemele şi
contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în lumea ideilor
şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţii
trebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea
contradicţiilor societăţii prin acţiunea oamenilor, prin luptă de clasă,
soluţia era căutată în capul filozofilor, în Idea Absolută!
Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordări
mecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al
logicii formale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care
ar putea explica contradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].
Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării,
idealismul său a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a
pune filozofia pe picioarele ei a fost făcută prin lupta şi
critica Tinerilor hegelieni, în fruntea cărora a fost Ludwig Feuerbach
(1804-1872). Dar până şi Feuerbach care era potrivit spuselor lui
Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şi jumătate
idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complet
hegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui
Marx şi Engels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de
învelişul ei mistic. Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul
modern pentru a produce înţelegerea revoluţionară a materialismului
dialectic.
Ce este dialectica?
Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă
primordialitate materiei, gândirea şi ideile fiind un produs al
creierului. Dar ce înseamnă a gândi dialectic sau dialectica?
“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale
mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels –
Anti-Dühring.)
Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca
Marx şi Engels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a
evoluţiei societăţii umane.
Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi
Aristotel. Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea
că”totul este şi nu este, pentru că totul este în mişcare, totul se
schimbă, totul devine şi trece”. Şi mai departe “totul se mişcă, totul se
schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în acelaşi loc.” Această
afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală a dialecticii şi
anume, că în natură totul este într-o permanentă mişcare şi
transformare şi că aceste schimbări au loc printr-o serie de
contradicţii.
“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un
complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care
lucruri aparent stabile –cel puţin în imaginea formată în mintea
noastră- trec printr-un proces neîntrerupt de schimbări de
la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).
“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea
relevă caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate
rezista acestei schimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de
la inferior la superior. Filozofia dialectică nu este altceva decât
simpla reflectare a acestui proces în creierul care gândeşte” (Ibid.)
Dialectica şi metafizica
Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a
dialecticii şi a altor ştiinţe. Dar ei
n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică,
datorită nivelului scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi
lipsei de informaţii adecuate şi detaliate privind Universul. Ideile lor
au dat doar o imagine generală mai-mult-sau-mai-puţin corectă, dar
de obicei ideile lor erau mai mult de natura unor anticipări inspirate
decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a duce gândirea umană mai
departe era necesar de a abandona vechile metode de a ajunge la o
înţelegere generală a Universului, şi a concentra atenţia asupra unor
obiective mai mici, mai lumeşti, de a colecta şi organiza o mulţime de
fapte isolate, de a testa anumite teorii prin experimentare, definirea
noţiunilor etc.
Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls
enorm gândirii umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al
naturii puteau fi acum făcute ştiinţific, analizând fiecare problemă şi
testând fiecare concluzie. Dar în acest proces, vechea îndemânare de a
privi lucruile în interconecţia lor şi nu separat, în mişcare şi nu static,
în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca o consecinţă, a apărut un
mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fost numit abordare
metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândirea capitalistă
filozofică modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în
faimosul pragmatism (“dacă merge, înseamnă că e corect”) al lui
Harold Wilson şi adresarea constantă la fapte.
Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni.
Ordinea şi succesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din
ele, depind de noţiunile preconcepute ale individului. De unde aceste
apeluri la fapte, intenţionate a crea impresia unei imparţialităţi
ştiinţifice, sunt –de obicei- un fel de praf’n ochi pentru a ascunde
adevărata poziţie a autorului.
Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte
cuvinte nu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care
guvernează aceste procese; nu numai cu particularităţile lor ci cu
dialectica lor generală; comparată cu metafizica, dialectica este ca un
film comparat cu o simplă fotografie. Una nu contrazice pe cealaltă ci
se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţie este cea dintre
film si fotografie.
Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică
sau bunul simţ sunt suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste
folosiri bazate pe bunul simţ, adevărul se întoarce în opusul lui.
Principala insuficienţă a acestui mod de a gândi este incapacitatea lui
de a concepe mişcarea şi dezvoltarea, este respingerea tuturor
contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbarea implică contradicţii.
“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile,
sunt izolate; ele trebuie considerate una după alta şi separat una de
alta, ele sunt obiecte ale cercetării, fixe, rigide, date odată pentru
totdeauna. El gândeşte în antiteze ireconciliabile. Pentru el, un
lucru există sau nu există; un lucru nu poate fi el însuşi şi în acelaşi
timp altceva. In mod absolut, pozitivul şi negativul se exclud
reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă, rigidă şi
permanentă. (Engels – Anti-Düring)
In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de
siguranţă dacă o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în
realitate lucrurile nu sunt atât de simple, după cum dovedesc cazurile
reale legate de avort şi drepturile fetusului. La ce punct, precis, începe
viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează? Deasemenea, moartea nu este
doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit, aşa cum l-a înţeles
Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi, adormiţi sau trezi,
tineri sau vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseşte starea
pentru a deveni cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaş
şuvoi; suntem  şi nu suntem.”
In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit
dialectica “o ştiinţă a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu
este limitată la problemele vieţii cotidiene şi încearcă să ajungă la
înţelegerea unor processe şi fenomene mai complicate.”
El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şi
matematica superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi
dezvoltate de Aristotel, şi sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci
de metafizicieni ca singura metodă ştiinţifică de gândire.
“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o
axiomă pentru numeroase activităţi practice ale omului şi pentru
generalizări elementare. Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’.
Dar în realitate ‘A’ nu este egal cu ‘A’. Acest lucru este destul de uşor
de dovedit dacă privim aceste două litere sub o lupă; între ele există
diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze, nu este vorba despre
dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt doar
simboluri ale unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de
zahăr. Obiecţiunea nu este la ţintă; în realitate, un kilogram de
zahăr nu este niciodată egal cu un kilogram de zahăr; un cântar mai
sensibil va dezvălui totdeauna o diferenţă. Din nou, cineva ar putea
obiecta că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu
este adevărat.Toate corpurile se schimbă fără întrerupere: în
măsură, greutate, culoare etc. Ele nu sunt niciodată egale cu ele
însuşi. Un sofist va răspunde că un kilogram de zahăr este egal cu
sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de valoarea extrem de
dubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum am
putea concepe în realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie
matematică? Ca fiind timpul zero? Dar orice există în timp şi
însăşi existenţa este un proces neîntrerupt de transformări; ca o
consecinţă, timpul este un element fundamental al existenţei.De unde
axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nu se schimbă  înseamnă
că [A] nu există.
La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici
un folos. In realitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte,
axioma A = A pare a fi punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor,
iar pe de altă parte pare a fi punctul de abandonare a tuturor
erorilor existente în cunoştinţele noastre. A folosi axioma A = A fără
rezervă este posibil numai în anumite limite. Când schimbări
cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci se
poate presupune că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul
în care un vânzător şi un cumpărător consideră un kilogram de
zahăr. Asemănător, este considerată temperatura Soarelui; până nu
demult, tot aşa era considerată şi puterea de cumpărare a dolarului.
Dar schimbările cantitative dincolo de o anumită limită devin
schimbări calitative. Supus acţiunii apei sau a kerosenului, un
kilogram de zahăr încetează de a mai fi un kilogram de zahăr. Sub
un anumit preşedinte, un dolar nu mai este un dolar. A
determina momentul,  punctul critic în care cantitatea se schimbă
în calitate,  este unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în
toate sferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki – Abecedarul
materialismului dialectic)
Hegel
Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând
din epoca feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele
filozof german G.W.F. Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile
cele mai enciclopedice ale timpului, Hegel a supus componentele
logicii formale unei critici detaliate, demonstrând limitele şi
unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analize atot-
cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care
Marx şi Engels şi-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. Lenin
a caracterizat dialectica hegeliană ca fiind “cea mai cuprinzătoare, cea
mai corectă în conţinut şi cea mai profundă doctrină a
dezvoltării”. In comparaţie cu ea, orice altă formulare era “unilaterală
şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând cursul real al
dezvoltării (care de obicei are loc în salturi, catastrofe şi revoluţii) în
natură şi societate.” (Lenin – Karl Marx)
Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce
apare ca o repetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o
treapta superioară (negarea negaţiilor), o dezvoltare –hai s-o
numim- în spirală şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare în salturi,
catastrofe şi revoluţii; rupturi ale continuităţii; transformări
ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare ale dezvoltării
generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şi
tendinţe ce acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau
înăuntrul oricărei societăţi: interdependenţa şi legătura apropriată,
indisolubilă dintre fiecare parte a fiecărui fenomen (istoria dezvăluie
necontenit noi aspecte), o legătură care generează un proces
universal de mişcare permanentă, guvernată de legi; acestea sunt
câteva din caracteristicile dialecticii ca o doctrină mai bogată (decât
cea ordinară) a dezvoltării” (Ibid.)
“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In
acest sistem --şi în aceasta constă marele lui merit—pentru prima
dată, întreaga lume –naturală, istorică, intelectuală- este prezentată
ca un proces, în permanentă mişcare, schimbare, transformare,
dezvoltare; şi acest lucru este făcut pentru a dezvălui legăturile
intime care fac din aceste mişcări şi dezvoltări un tot întreg. Privită
prin această prizmă, istoria omenirii nu mai apare ca un vârtej
întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente, deopotrivă de
condamnabile potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofii mature
şi care sunt uitate cât se poate de repede, afară de procesul de
evoluţie a omului însuşi. Acum este datoria intelectului să
urmărească treptele acestui proces, de-a lungul tuturor meandrelor
şi a desprinde şi separa legile lăuntrice care străbat de-a lungul
acestor fenomene aparent accidentale. (Engels – Anti-Düring)
In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să
o rezolve din cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a
fost un eşec colosal”. In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a
explicat cele mai importante legi ale
dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negarea
negaţiei .
Cantitate şi calitate
“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la
alta este totdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-
Düring).
Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată,
dar formele în care aceste schimbări se produc în natură şi societate au
fost explicate numai de dialectica marxistă. Concepţia comună a
evoluţiei ca o dezvoltare paşnică, gradată şi neîntreruptă este
unilaterală şi falsă. In politică, teoria schimbărilor gradate reprezintă
baza teoretică a reformismului.
Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea
relaţiilor; potrivit acestei teorii, la un anumit punct nodal, simpla
creştere sau descreştere cantitativă generează un salt calitativ; ca
exemplu, în cazul apei calde în care punctele de fierbere sau
îngheţare sunt puncte nodale la care în condiţii normale are
loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca o consecinţă, cantitatea
se transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).
In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă
solidă nu s-a produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi
100°C). Cumularea numeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a
moleculelor produce –până la urmă- o schimbare a stării de agregare,
acumulările cantitative produc o schimbare calitativă.
Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la
sociologie şi chiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin
adăugare continuă de sare, transformă o supă în ceva de nebăut!).
Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi
vice-versa au o importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu
alte legi ale dialecticii, ele sunt folosite –inconştient- de oamenii de
ştiinţă, care nu sunt dialecticieni conştienţi), dar mai ales în analiza
istoriei, societăţii şi mişcării clasei muncitoare.
Opoziţia contrariilor
Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din
gândire şi revoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească
faptul că ideile şi forţele opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la
o examinare mai atentă găsim că doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi
negativ, sunt pe atât de inseparabili pe cât sunt de opuşi şi că în
pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual interdependenţi. Şi pe aceeaşi cale
găsim că cauză şi efect aparţin aceluiaş subiect, dar că atunci când
desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor lui universale,
descoperim că cei doi poli interacţionează, îşi schimbă necontenit
poziţia, că ceea ce acum este cauză devine efect şi, din-când-în-când,
vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)
Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica,
care abordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să
descopere nenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care
ţin împreună Universul. De aceea,”prima sarcină a unei analize
dialectice este de a găsi legătura necesară,  legătura obiectivă a
tuturor aspectelor, forţelor, tendinţelor etc. ale fenomenului
dat” (Lenin – Note filozofice).
Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al
dezvoltării sale, al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi
dispare; contradicţiile lui interne şi tendinţele lui.
Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material.
Materia şi energia sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din
afară ci este forma de manifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu
numai de viaţă, ci de orice altă formă de existenţă a materiei.
Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiile contradicţiilor interne.
Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începe cu
investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat
dezvoltarea şi schimbarea.
Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţia
dintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu
recunoaşte existenţa unui adevăr absolut. Toate adevărurile sunt
relative. Ce este adevărat la un anumit moment-dat, devine fals în
altul; adevărul şi eroarea se transpun.
Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla
negare a teoriilor incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar
o faţă a realităţii. Iniţial, ele sunt presupuse a avea validitate şi
aplicabilitate universală. Ele sunt adevărate. Dar la un moment dat, în
aceste teorii apar deficienţe. Acestea trebuie să fie explicate şi la un
moment dat apar noi teorii care sunt iniţial considerate ca excepţii.
Dar noile teorii nu numai că nu neagă pe cele vechi, dar le
încorporează într-o nouă formă.
Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu ca
neînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte
metafizic. Dar de îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi
schimbarea lor, în viaţă, şi în interdependenţa şi interacţiunea lor, ne
lovim de o serie de contradicţii.
Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă
parte în acelaşi timp.
La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare
moment ea însăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)
Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe
care le asimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se
desintegrează şi sunt eliminate. Transformări permanente au loc şi în
lumea organică a naturii: o rocă se desintegrează sub presiunea
elementelor naturii. De aceea, totul este în mod constant, el în sine şi
în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a elimina contradicţiile
echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.
Negarea negaţiei
Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai
importantă şi cuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi
gândirii; o lege valabilă în lumea animală şi vegetală, în geologie,
matematică, istorie şi filozofie.” (Ibidem)
Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de
a fi fost scrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de
exemple concrete, repetate în Anti-Düring.
Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de
contradicţii, care apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o
formă precedentă, pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor.
De aci, mişcarea, schimbarea şi dezvoltarea apar ca o serie
neîntreruptă de negaţii.
In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a
trecutului; el este depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest
sens, negaţia este un act pozitiv şi negativ în acelaşi timp.
In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur
exemplu: “Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedea
cum floarea neagă mugurele; când apare fructul, putem spune că
floarea este o formă falsă de existenţă a plantei pentru că fructul
apare ca fiind adevărata natură a plantei. Aceste stadii nu sunt pur-
şi-simplu diferite; ele se completează şi nu sunt comparabile una cu
cealaltă. Dar activitatea neîntreruptă a naturii lor inerente, fac din
aceste stări momentele unităţii lor organice, care nu numai că nu se
contrazic dar sunt necesare una-alteia, şi această necesitate
reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin ele-însăşi
existenţa întregului”.
In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite
forme şi apariţia altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi
evenimente depăşite ceea ce a condus la obişnuitul adagiu “istoria se
repetă” De aceea, istoricii reacţionari burghezi au încercat să
demonstreze că istoria în sine este o repetare fără sens, producându-se
într-un cerc fără de sfârşit.
Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o
adevărată evoluţie de la inferior la superior, o evoluţie în care chiar
dacă anumite forme se repetă, ele se repetă la o treaptă superioară,
îmbogăţită cu experienţa dezvoltării anterioare.
Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane.
Hegel deja a dezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o
serie de contradicţii, o şcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi
timp integrându-le în noul sistem de gândire.
La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost
motivaţi de căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal
obişnuit în aur. Datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie şi
lipsei unei tehnologii ştiinţifice, aceste încercări timpurii de conversie
a elementelor a fost, în realitate, o fantezie utopică. Cu toate acestea,
în procesul acestor încercări zadarnice, alchimiştii au descoperit de
fapt o serie de fapte valoroase referitoare la elementele chimice şi
aparatura experimentală care au constituit mai târziu, bazele chimiei
moderne.
Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit
o ştiinţă care a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei
elementelor. Totuşi, tot ce a fost valoros şi ştiinţific în descoperirile
alchimiei a fost păstrat în noua chimie, care a demonstrat că
elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fi transformate dintr-
unul în altul.
Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin
descoperirea fizicii nucleare potrivit căreia un element poate fi într-
adevăr convertit în altul. In fapt, în zilele noastre, este teoretic posibil
de a converti plumb în aur, dar procesul ar fi prea costisitor pentru a fi
justificat din punct de vedere economic. Se pare că acest proces a
parcurs un cerc complet:
posibilitatea conversiei elementelor
imposibilitatea conversiei elementelor
posibilitatea conversiei elementelor
Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care
într-un anumit sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti,
încorporează în sine toate uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor
19 şi 18. De unde, o generaţie stă pe umerii celei precedente. Idei care
aparent au fost respinse sau negate reapar, dar la un nivel mai înalt,
îmbogăţite de experienţele şi descoperirile trecutului.
Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau
gândire- este accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei
necesităţi mai profunde.
Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un
marxist, acest eveniment a fost un accident istoric, în sensul că el a
servit doar ca un pretext, un catalizator al acestui conflict mondial care
devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor economice, politice şi
militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşit ţinta sau dacă
arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt
pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-
un accident diferit.
Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot cea
ce există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea
ce este necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil
(nenecesar) în alt loc şi moment dat. Totul generează opusul lui menit
să-l depăşească şi să-l înlăture. Acest lucru este valabil atât pentru
fiinţe individuale cât şi pentru societate.
Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul când
apare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie
pe care le poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi
relaţii de producţie apar, înainte ca condiţiile materiale ale existenţei
lor să se fi maturizat în pântecul vechii societăţi. De aceea,
totdeauna, omenirea ia asupra sa numai sarcini pe care le poate
rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape, vom găsi că
problema în sine apare numai atunci când condiţiile materiale deja
există sau, cel puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica
Economiei politice)
In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca
barbară. A fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie,
a culturii şi a societăţii umane. După Hegel: “Omul a devenit liber nu
atât din sclavie cât prin sclavie”.
Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de
organizare a societăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea
primitivă şi feudalismul (vezi Secţiunea 2), capitalismul a încetat de
mult să reprezinte o necesitate şi un sistem social progresist. El s-a
scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şi este menit să fie
depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatul modern.
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional,
trăsăturile de bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat
un mare salt înainte, acum servesc doar pentru a încătuşa şi submina
forţele de producţie, primejduind toate realizările dezvoltării umane
de-a lungul secolelor.
In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul
îmbătrânit, degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască,
sistemul capitalist trebuie să fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui,
socialismul. Marxismul este determinist dar nu fatalist; rezolvarea
contradicţiilor societăţii poate fi realizată numai prin acţiunea
conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii. Această luptă
de clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde de mulţi
factori; o clasă nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche,
îmbătrânită şi reacţionară. Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde
de care parte este mai hotărâtă, mai organizată şi se bucură de
conducerea cea mai calificată.
De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de
acţiune. “Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; totul este
de a o schimba” (Marx – Teze asupra lui Feuerbach).
Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de
dezvoltare a omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei
omenirii şi începutul istoriei adevărate.
Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile
existenţei umane –era comunitarismului tribal—dar la un nivel mult
superior, clădit pe realizările de-a lungul a mii de ani de existenţă a
societăţii bazate pe clase. Economia supra-abundenţei va fi posibilă
prin aplicarea planificării socialiste în industrie, ştiinţa şi tehnica
create de capitalism la scară mondială. La rândul ei aceasta va face de
prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manuală şi
intelectuală, dintre oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă
dând, însfârşit, posibilitate rasei umane să-şi folosească resursele
pentru cucerirea naturii; folosind faimoasele cuvinte ale lui Engels,
pentru a face “saltul omenirii din domeniul necesităţii în acela al
libertăţii”

INTRODUCERE ÎN MATERIALISMUL ISTORIC


Când cineva priveşte istoria, ea apare ca o masă de contradicţii.
Evenimentele sunt pierdute într-un labirint de revoluţii, războaie,
perioade de progres şi de declin. Conflicte de clasă şi între naţiuni
rotesc în jurul haosului şi dezvoltării sociale. Cum este posibil de
înţeles şi explicat aceste evenimente, când se pare că ele nu au o bază
raţională?
De la început, omenirea a căutat să descopere legile care-i guvernează
existenţa. Teorii extinzându-se de la supranatural la conducerea
‘Marelui Om’ au încercat pe o cale sau alta, la un moment-dat sau
altul, să găsească o asemenea explicaţie. Unii socoteau că atâta timp
cât oamenii acţionează independent unul de altul, teoriile despre
dezvoltarea umanităţii erau absolut fără valoare!
Pentru aproape 2000 de ani, ideile Genezei au dominat vestul
Europei. Cei care au încercat să submineze aceste concepţii erau
consideraţi ca discipoli ai Diavolului. Numai în timpurile mai recente
concepţia ‘eretică’ a istoriei, cea evoluţionistă, a fost acceptată, dar şi
atunci numai unilateral.
Pentru clasa capitalistă şi lefegii ei din universităţi, şcoli şi alte locuri
dedicate studiului istoriei, ea trebuia să fie predată academic, fără nici
o semnificaţie pentru viaţa curentă. Ei continuau să perpetueze mitul
potrivit căruia clasele şi proprietatea privată au existat totdeauna ca o
încercare de a justifica natura ‘eternă’ a exploatării capitaliste şi a
anarhiei inerente ataşate ei. Volume întregi au fost scrise de savanţi şi
profesori de frunte pentru a combate scrierile marxismului şi înainte
de toate conceptia materialistă a istoriei.
Marxismul acordă o enormă importanţă studiului istoriei pentru a
studia marile lecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a
dezvoltării evenimentelor, este imposibil de a prevedea perspectivele
lor. Lenin –de exemplu- a pregătit Partidul bolşevic pentru Revoluţia
din Octombrie 1917 printr-o meticuloasă analiză a experienţei
Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905 şi Februarie
1917.
Acesta este sensul în care studiem şi învăţăm din istorie. Marxismul
este ştiinţa perspectivelor, care foloseşte metoda lui materialist
dialectică pentru a dezvălui procesele complexe ale dezvoltării istorice.
Filozofia marxistă examinează lucrurile nu ca entităţi statice ci în
dezvoltarea lor, în mişcarea lor în viaţă. Evenimentele istorice sunt
privite ca un proces. Dar evoluţia nu este o simplă mişcare de la
inferior la superior. Viaţa şi societatea se dezvoltă într-o formă
contradictorie, în “spirale şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare prin
salturi, catastrofe şi revoluţii; întreruperi ale continuităţii;
transformarea cantităţii în calitate; impulsuri interioare în direcţia
dezvoltării, datorate contradicţiilor şi conflictelor a diferite forţe şi
tendinţe.” (Lenin)
Engels a considerat dialectica ca fiind marea gândire de bază potrivit
căreia lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-
făcute ci ca un complex de procese, în care lucrurile sunt aparent
stabile numai în felul cum ele apar în capul nostru; în realitate,
concepţiile trec printr-o schimbare neîntreruptă de deveniri şi
dispariţii” (Anti-Düring)
Această metodă este de asemenea materialistă în abordarea
fenomenelor. Ideile, teoriile, programele partidului etc., nu pică din
cer ci reflectă totdeauna lumea şi intereselemateriale. După cum a
explicat Marx, “modul de producţie a bunurilor materiale
condiţionează viaţa socială, politică şi intelectuală în general. Nu
conştiinţa determină viaţa oamenilor ci dimpotrivă, viaţa socială
determină conştiinţa lor.”
Folosind această metodă, Marx a putut să arate că aceasta este “calea
spre un studiu atot-cuprinzător al proceselor dezvoltării şi decăderii
sistemelor social economice. Oamenii îşi creiază propria lor istorie,
dar ce motivează oamenii, masele de oameni, ce generează ciocnirile,
conflictele de idei? Care este suma totală a acestor ciocniri între
masele de oameni? Care sunt condiţiile obiective ale producţiei vieţii
materiale care stau la baza întregii activităţi istorice a omenirii?
Care este legea de dezvoltare a acestor condiţii? Marx este acela care
a atras atenţia la toate aceste, subliniind că istoria, cu imensa ei
varietate de contradicţii, trebuie studiată ca un singur tot, guvernat
de legi specifice.” (Lenin – Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale
marxismului.)
Comunismul primitiv
Aproximativ cu trei milioane de ani în urmă, oamenii s-au desprins
dintr-o specie foarte evoluată de maimuţe. Încet, ‘oamenii’ primitivi au
părăsit pădurile spre câmpii, o mutare care a fost însoţită de o
îmbunătăţire a flexibilităţii şi abilităţii mâinilor. Ţinuta corpului s-a
îndreptat. În timp ce alte animale aveau propriile lor organe pentru
apărare (tăiere, săpare, încălzire), oamenii nu aveau nimic din toate
acestea. Pentru a supravieţui ei trebuiau să-şi folosească doar propriile
resurse, care erau mâinile şi creierul. Prin încercări şi erori, oamenii
au învăţat diferite îndeletniciri, care s-au transmis de la o generaţie la
alta. Comunicarea prin vorbire a devenit o necesitate vitală. Potrivit
spuselor lui Engels, “dominaţia asupra naturii a început cu
dezvoltarea mâinilor, prin muncă şi lărgirea orizontului omului la
fiecare nou pas înainte” Oamenii erau animale sociale obligate să
trăiască în grupe şi să co-opereze pentru a supravieţui. Spre deosebire
de restul lumii animale, oamenii au dobândit capacitatea de a
generaliza şi a gândi abstract. Munca a început prin confecţionarea de
scule. Cu aceste scule, oamenii au schimbat mediul înconjurător,
pentru a-şi satisface nevoile. “Animalele folosesc pur-şi-simplu
mediul înconjurător,” spune Engels “şi-l schimbă prin simpla lor
prezenţă; prin schimbările pe care le fac, oamenii îşi subordonează
natura, pentru a servi scopurilor lor. Aceasta este deosebirea finală
şi esenţială între om şi restul lumii animale şi din nou, munca este
ceea ce crează această deosebire,”
Formele economice au fost foarte simple. Oamenii erau animale rare,
şi rătăceau în grupe, în căutare de mâncare. Căutarea mâncării era
ceea ce domina caracterul nomad al vieţii lor. Arheologii numesc
această perioadă ‘vechea epocă de piatră’. Henry Morgan, un
antropologist timpuriu o numeşte ‘perioada sălbatică’. Atunci, şi multe
mii de ani după aceea, proprietatea privată nu a existat. Tot ce era
făcut, colectat sau produs era considerată proprietate colectivă.
În trecut, cu 10.000...12.000 de ani în urmă, s-a născut o nouă
perioadă, superioară, cunoscută ca ‘noua epocă de piatră’ sau
Barbaria. În loc să rătăcească după mâncare, progrese au avut loc în
cultivarea pă-mântului şi domesticirea animalelor. Oamenii
deveniseră liberi să se stabilească în anumite locuri şi ca un rezultat au
fost create noi scule pentru a ajuta la noile munci; a apărut o economie
producătoate de alimente. Chiar şi azi, pentru diferite motive, multe
triburi din Africa, sudul Pacificului şi America de Sud există în acest
stadiu al Barbariei.
Şi totuşi, cu toată apariţia aşezărilor stabile, locuinţele private încă nu
au apărut; dimpotrivă, cele mari care s-au construit au fost pentru uz
comun. În această perioadă nu a existat familie privată. Copiii
aparţineau întregului trib.
In stadiul comunei primitive (Sălbătăcia şi Barbaria fiind formele ei
inferioare şi –respectiv- superioare) proprietate privată, clase, elită
privilegiată, poliţie sau aparat (de stat) de constrângere nu au existat.
Triburile erau împărţite în unităţi sociale numite clanuri sau ginte. În
fapt, acestea erau mari grupuri de familie, care-şi defineau originea
numai de-a lungul femeilor; este ceea ce este cunoscut sub numele de
societate matriarhală. Cum ar fi putut fi altfel, atâta timp cât era
imposibil de definit cine era tatăl real al copilului? Era interzis unui
bărbat să locuiască împreună cu o femeie aparţinând aceluiaşi clan sau
gintă, de aceea triburile erau alcătuite din mai multe clanuri. La un
moment dat a existat o formă de căsătorii în sânul aceluiaşi clan.
Această societate fără clase a fost extrem de democratică prin
caracterul ei. Fiecare avea să participe la adunări generale pentru a
decide asupra chestiunilor importante care apăreau iar şefii şi oficialii
erau aleşi pentru scopuri particulare. In lucrarea sa:”Originea familiei,
a proprietăţii private şi a statului” Engels a scris: “Ce minunată este
această blândă constituţie în simplicitatea ei naturală! Nu soldaţi, nu
jandarmi ofiţeri şi poliţişti, nu nobili, regi şi regenţi, prefecţi sau
judecători, nu închisori, nu conflicte judiciare şi totuşi treburile
mergeau. Toate certurile şi disputele erau lămurite de comunitatea
în care aceste dispute aveau loc sau înăuntrul gintei sau triburilor de
care aparţineau. Numai în cazuri foarte rare avea loc răzbunarea de
sânge. Pedeapsa noastră capitală este o simplă formă civilizată a
acestei răzbunări, modificată doar de influenţele civilizaţiei.
Gospodăria comunei primitive aparţinea tuturor membrilor de
familie, pământul aparţinea tribului şi numai grădinile erau
atribuite temporar familiei. De aceea nu puteau exista săraci şi
deposedaţi; gospodăriile comunitare şi gintele îşi cunoşteau datoria
faţă de cei vârstnici, bolnavi şi infirmi. Toţi –inclusiv femeile- erau
liberi şi egali. Nu exista loc pentru sclavi sau agresiune din partea
altor triburi.”
Filistinii obtuzi, care văd proprietatea privată ca sacro-sanctă, privesc
aceste socetăţi cu dispreţ. Pentru populaţia tribală proprietatea privată
era complet străină. “Indienii –explică istoricul
Heckewelder- gândesc că pămâtul a fost creat de marele spirit şi că
tot ceea ce el conţine este pentru bunul comun al oamenilor, nu
pentru binele celor puţini ci al tuturor. Totul este dat în comun,
pentru urmaşii omului. Tot ce trăieşte şi creşte din pământ, tot ce
este în ape a fost dat tuturor şi fiecare are dreptul la o parte din
acestea.”
Proprietatea tribală comună a intrat sub presiunea dezvoltării familiei
private, cu locuinţe private ridicându-se alături de locuinţele
comunale. Pământul comun a început să fie parcelat devenind
proprie-tatea familiilor. Matriarhatul a cedat locul patriarhatului
(dominaţia bărbaţilor) factor important în menţinerea proprietăţii
colective.
Aceste familii nu trebuie privite ca având acelaşi caracter ca în zilele
noastre. După Paul Lafargue, familia nu a fost redusă la ultima şi cea
mai simplă expresie a ei, ca în zilele noastre, în care este compusă
din trei elemente indispensabile: tatăl, mama şi copiii lor; ea a
constat din tatăl, care era considerat capul familiei, soţia legitimă şi
concubinele lui, care trăiau sub acelaşi acoperiş; copiii şi fraţii mai
tineri ai capului familiei cu soţiile şi copiii lor, şi surorile necăsătorite
ale capului de familie. Asemenea familii erau numeroase.”
Dezvoltarea proprietăţii private în stadiul târziu al comunei primitive
este privită de marxişti ca elemente ale unei noi societăţi născute
înăuntrul celei vechi. Până la urmă, acumulările calitative ale acestor
noi elemente au dus la sfărâmarea calitativă a celor vechi.
Cu creşterea noilor mijloace de producţie în agricultură, s-a ridicat
chestiunea a cui proprietate vor fi ele?
Posedarea de scule, arme, noi metale şi –mai presus de orice-
mijloacele de a le face, dădea unei familii posibilitatea de a se ridica
deasupra, în lupta pe viaţă şi pe moarte cu forţele naturii.
Cu dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie (schimbul apărut
mai întâi între diferite comunităţi), inegalitatea a început să
apară înăuntrul societăţii. Aceasta a avut un efect profund asupra
vechilor rânduieli. Pentru prima dată, oamenii erau capabili să
producă un surplus deasupra şi excedând propriile nevoi, rezultând
într-un salt revoluţionar înainte pentru omenire.
In trecut, când între triburi izbucnea razboi, nu era economic ca
prizonierii să fie luaţi sclavi: prizonierul ar fi fost în stare să producă
hrană numai pentru el însuşi; el nu producea surplus. Singurul folos
pentru a captura un prizonier, dată fiind penuria de mâncare, era ca o
sursă de carne. Aceasta a fost baza economică a canibalismului.
Dar de îndată ce a apărut surplusul, a devenit economic eficient de a
păstra sclavi care erau forţaţi să lucreze pentru stăpânul lor. Surplusul
obţinut de pe urma numărului crescând de sclavi a fost însuşit de noua
clasă, aceea a proprietarilor de sclavi. Dar cum aveau sclavii să fie
controlaţi şi forţaţi să muncească?
Vechile triburi nu aveau poliţie sau alte mijloace de constrângere?
Fiecare individ era liber şi era un războinic.
Producţia surplusului de produse a măturat vechile forme ale societăţii
şi a generat procesul de cristalizare a claselor. Existenţa acestor clase a
cerut crearea unui aparat represiv al unei clase împotriva alteia. Bogaţi
şi săraci, proprietari de pământ şi arendaşi, creditori şi debitori – toţi
au apărut pe arena societăţii. Clanurile, care au fost unităţi sociale
iniţial bazate pe relaţii de sânge, au început să se dezintegreze.
Bogătaşi ai unor clase diferite aveau mai mult în comun între ei decât
cu săracii propriului clan.
Societatea sclavagistă
In pofida tuturor ororilor care au însoţit-o, apariţia societăţii bazate pe
clase a reprezentat un progres enorm în dezvoltarea ulterioară a
societăţii. Pentru prima dată de la desprinderea din ramura
maimuţelor, o secţiune a societăţii a fost eliberată de povara muncii
pentru existenţă. Cei eliberaţi si-au putut dedica acum timpul ştiinţei,
filozofiei şi culturii. Societatea de clasă a adus cu ea preoţi, funcţionari,
oficiali şi meseriaşi specializaţi. Justificarea istorică şi funcţiile noii
clase conducătoare era de a dezvolta mai departe forţele de producţie.
Acesta este stagiul în care s-a născut civilizaţia.
Au fost create noi instituţii pentru a proteja interesele clasei
conducătoare. S-au format corpuri speciale în-armate de bărbaţi, noi
legi cu propriile lor curţi, călăi, ocne etc., totul cu scopul de a apăra
proprietatea stăpânilor de slavi. Statul, cu întregul lui aparat, a luat
fiinţă şi odată cu asta, libertatea şi egalitatea vechiului sistem gentilic
s-au prăbuşit în ruine. Noi idei şi o nouă morală au luat fiinţă, pentru a
legitima noua ordine socială şi economică.
În secolul al 7-lea AC, aristocraţia tribală a Greciei a devenit clasa
conducătoare şi bine-înzestrată a proprietarilor de sclavi. Potrivit
filozofului grec al anticităţii Aristotel, la acea dată, majoritatea
populaţiei Aticei era supusă sclaviei.
Cu dezvoltarea oraşelor-stat, diviziunea muncii s-a accelerat. Nu
numai între sate şi oraşe, dar şi între ramuri economice: între comerţ
şi finanţe, între negustori şi cămătari; noi meserii au răsărit, împreună
cu grupe de artişti solicitând atenţia, gustul şi cultura claselor înaltei
societăţi.
Nevoia oraşelor-stat pentru mai mulţi sclavi a dus la războaie
continue.În războiul romanilor împotriva Macedoniei în 169 AC,
numai în Epir, 70 de oraşe au fost cotropite şi 150.000 dintre locuitorii
lor au fost vânduţi ca sclavi. Economia sclavagistă a fost o economie
extrem de risipitoare şi de aceea, pentru supravieţuirea ei avea o
nevoie neîmtreruptă de sclavi pentru a înlocui pe cei răniţi sau morţi.
Deoarece reproducţia naturală în rândurile sclavilor era scăzută
datorită condiţiilor lor de viaţă, singura cale reală a rămas cea
rezultată din cuceriri.
Cu toate că sclavii erau mult mai puţin productivi decât ţăranii liberi.
costul scăzut al întreţinerii lor a făcut sclavia mult mai avantajoasă.
Ruinarea ţăranilor liberi a condus la exodul lor spre oraşe formând
lumpen-proletariatul, neconstituit în clasă, al societăţii sclavagiste
căreia îi oferea jocuri de circ în schimbul ofrandelor ce le primea.
Aceasta este perioada în care s-a născut o mişcare revoluţionară
creştină. Iniţial un grup sectant de comunarzi primitivi cu o ură
profundă împotriva cuceritorilor romani şi a lacheilor lor, ei au
câştigat mult sprijin în rândurile celor săraci şi oprimaţi. Aceşti
creştini revoluţionari timpurii erau pregătiţi să folosească mijloace
violente pentru a răsturna clasele de sus ale societăţii şi a aduce “Raiul
pe Pământ”. De aceea ele erau vânate de autorităţi şi executate fără
milă pentru trădare împotriva împăratului. Mai târziu, după ce ‘a fost
curăţat’ de ura de clasă, Creştinismul a devenit religie de stat. Clasa
conducătoare a folosit creştinismul pentru a amăgi şi ‘pacifica’ clasele
oprimate, asfel ca ele să-şi accepte soarta pe pământ, încurajându-le
iluziile într-o viaţă mai bună după moarte.
Cu cât surplusul obţinut de proprietarii de sclavi prin exploatarea
sclavilor era mai mare, cu atât extravaganţa, aroganţa şi răutatea lor
era mai mare. Cum tot mai multe războaie erau necesare pentru a
creşte numărul sclavilor prin cuceriri, Imperiul Roman s-a şubrezit;
războaiele nu au putut fi purtate fără soldaţi şi cei mai buni soldaţi
erau ţăranii. Dar ei dispăreau repede şi înlocuirea lor trebuia să fie
făcută cu mercenari străini, scump-plătiţi. Era ‘sclavilor ieftini’ se
apropria repede de sfârşitul ei şi odată cu aceasta se producea declinul
imperiilor sclavagiste.
În pofida diferitelor rebeliuni ale sclavilor –cea mai renumită fiind cea
condusă de Spartacus—sclavii s-au dovedit a nu fi o clasă
revoluţionară, o clasă capabilă să conducă societatea mai departe.
Cum Marx avea să sublinieze mai târziu, lupta de clasă se va
termina “fie printr-o reconstrucţie revoluţionară generală a
societăţii, sau prin ruinarea atotcuprinzătoare a claselor
stăpânitoare.” Marxistul german Karl Kauţky a explicat că “marea
migraţie, înnecarea Imperiului Roman prin năvala sălbaticilor
germani, nu a însem-nat distrugerea prematură a unei înalte culturi
înfloritoare, ci pur-şi-simplu terminarea unei civilizaţii muribunde şi
aşezarea temeliilor pentru un nou salt al civilizaţiei.”
Puternica civilizaţie sclavagistă a produs un enorm salt înainte al
societăţii: uluitoarele realizări ale Egiptului Antic şi Babilonului; grecii
şi romanii au ridicat cunoştinţele ştiinţifice la înălţimi impresionan-te;
filozoful Hero a descoperit principiile de bază ale motorului cu aburi;
contribuţiile lui Arhimede, Pitagora şi Euclid au împins matematica la
înălţimi care au făcut posibile începuturile ingineriei mecanice. Totuşi,
societatea sclavagistă atinsese limitele; factori intern şi externi aveau
să conducă la distrugerea ei.
Apariţia feudalismului
“Ultimele secole ale declinului Imperiului Roman şi cucerirea lor de
către barbari a distrus un număr de forţe de producţie: agricultura a
decăzut, industria nu mai era capabilă să facă faţă cerinţelor pieţii,
comerţul a decăzut sau a fost distrus pe caale violentă, populaţia
rurală şi urbană au scăzut.” (Karl Marx – Ideologia Germană)
De-a lungul veacurilor, masele barbare au invadat Europa: în est,
Goţii, Germanii şi Hunii; în nord şi vest, Scandinavii; în sud, Arabii. În
cucerirea lor de teritorii ei au răscolit oraşele şi s-au stabilit în aşezări
rurale, unde şi-au agonisit existenţa prin mijloacele agriculturii
primitive.
În aceste comunităţi, ei şi-au ales şefi; cu trecerea timpului, şefii erau
aleşi din sânul aceleiaşi familii. Capul familiei privilegiate, prin
succesiune, a devenit şeful natural. Aşezările erau în permanent război
cu vecinii lor, rezultând într-o permanentă cucerire de teritorii, care
erau împărţite în loturi mai mici, partea cea mai mare revenind
şefului. De unde, el a devenit cel mai puternic şi cel mai avut om al
comunităţii. În vremuri de restrişte el era acela care asigura protecţia
supuşilor lui, care la rândul lor erau obligaţi să-i asigure serviciul
militar. Mai târziu, aceşti supuşi puteau să evite serviciul militar
plătind şefului lor, într-o formă sau alta, un tribut.
Autoritatea lorzilor acestor aşezări s-a extins şi asupra teritoriilor
înconjurătoare. Lordul datora vasalilor săi “justiţie, ajutor şi protecţie
şi aceştia, la rândul lor, datorau lordului lor credinţă şi
respect.”(Lafargue – Evoluţia proprietăţii). Războaiele şi cuceririle au
cristalizat aceste relaţii feudale. Lorzii şi baronii, împreună cu militarii
lor, au format o nouă erarhie socială, întreţinută prin munca vasalilor
lor. După spusele lui Lafargue, “de îndată ce autoritatea nobilimii
feudale s-a consolidat, ea a devenit o sursă de tulburări pentru ţara
pe care ei erau desemnaţi să o apere. Pentru a-şi extinde teritoriile şi
–ca o consecinţă- să-şi consolideze puterea, baronii au întreţinut o
permanentă stare de război între ei, întreruptă din când în când de
armistiţii necesare pentru cultivarea pământurilor. Înfrânţii, când
scăpau cu viaţă sau erau doar jefuiţi, deveneau vasali ai
cuceritorilor, care le lua o parte din pământ. Micii baroni au
dispărut înghiţiţi de cei mari, care deveneau feude puternice, ducate
în care lorzii erau ţinuţi în vasalitate.”
Pe măsură ce relaţiile feudale se maturizau, cea mai mare parte a
teritoriului Europei a fost divizat în mari latifundii, moşii, fiecare
dintre ele având propriul ei moşier şi oficiali a căror sarcină era să
administreze moşia. Pământul arabil a fost împărţit în două părţi: cam
o treime din el (numit ‘domeniu’) aparţinea moşierului, iar restul era
împărţit între vasali. Păşunile, pădurile şi fâneţele erau considerate
pământuri comune, o reminiscenţă din epoca comunei primitive.
Agricultura avea să facă un mare pas înainte odată cu introducerea
unui nou sistem: partea de pământ posedată de vasali a fost împărţită
în parcele mici, răs-pândite de-a lungul întregului teritoriu, ceea ce a
dus la o masivă scădere a productivităţii.
Structura socială ce s-a dezvoltat sub feudalism a dat naştere unor noi
clase şi grupuri. Cadrul general al acestei noi structuri se asemăna cu
acela al unei piramide, cu un rege în vârful ei, urmat de aristocraţie,
marii preoţi şi episcopi. După ei erau privilegiaţii: baroni, duci, conţi şi
cavaleri. La baza piramidei acestei ordini sociale erau oamenii liberi,
servii (hotarnici,, argaţi, iobagi) şi sclavii.
Spre deosebire de zilele noastre, în care partea principală a avuţiei
sociale este produsă în fabrici, pământul a fost acela care producea
aproape toate nevoile sociale. El a devenit cea mai importantă
posesiune a sistemului feudal. Cu cât mai mult pământ cineva poseda,
cu atât acesta era mai puternic. Clasa conducătoare conducea în
virtutea monopolului ei virtual asupra pământului de care servii erau
legaţi. Teoretic, regele era proprietarul întregului teritoriu, dar în
realitate, anumite suprafeţe şi domenii erau atribuite ducilor, care la
rândul lor le încredinţau conţilor iar aceştia atribuiau mici parcele
vasalilor. Toţi trebuiau să presteze diferite servicii pentru superiorii
lor, cum ar fi serviciul-sub-arme, plata unei dijme etc.
Spre deosebire de sclavi, care nu posedau nimic, servii erau ca un
chiriaş al stăpânului. Spre deosebire de sclavi, servii aveau un anumit
interes investit în lotul lor. Ei aveau mai multe drepturi decât sclavii:
nici ei, nici familia lor nu puteau fi vânduţi, aveau asigurată o
securitate limitată deşi obligaţiile şi gradul de aservire erau deosebite
de la o moşie la alta. În schimbul pământului atribuit şi al
“drepturilor”, servul era obligat să muncească pe moşia proprietarului,
fără plată, un anumit număr de zile pe săptămână. Alte servicii îi erau
cerute –de exemplu- în zilele de recoltare şi oricând proprietarul avea
nevoie de ajutor. Nevoile proprietarului aveau prioritate. Servul nu
putea părăsi pământul şi dacă unul din copii dorea să se căsătorească
cu cineva din afara moşiei, trebuia să aibă aprobarea proprietarului.
Taxele erau impuse pe baza moştenirii iar femeile puteau beneficia de
moştenire numai cu aprobarea proprietarului.
Noua organizare a societăţii bazată pe proprietatea asupra pământului
a generat o nouă dezvoltare a forţelor de producţie. De data aceasta,
surplusul de valoare creat de munca servului era însuşită de pătura
aristocratică şi eclesiastică a clasei conducătoare.
În cuvintele istoricului Meilly: “Este o maximă economică:
productivitatea creşte proporţional pe măsură ce o societate mai
liberă asigură muncitorului în mod absolut o parte mai mare şi
sigură a produsului muncii lor. Cu alte cuvinte, forme sociale mai
libere au un efect direct în stimularea producţiei.”
Cum noile clase s-au cristalizat, noi forme ale aparatului de stat au luat
fiinţă, pentru a proteja formele de proprietate feudală. Noua
moralitate şi ideologie ce s-a născut din aceste forme au cimentat
relaţiile sociale. Biserica, din ce în ce mai puternică, a oferit fundaţia
spirituală a noii ordini şi prin asta popii au devenit mai puternici decât
regii şi împăraţii, cu proprietăţi teritoriale extinzându-se între o treime
şi jumătate din teritoriile acoperite de creştinătate. Zeciuiala colectată
se ridica până la zece la sută taxe asupra tuturor veniturilor, bunurilor
etc.
În general, statul feudal a rămas slab până la ridicarea monarhiilor
absolute ale secolului al XVI-lea. Ca urmare, continuarea războaielor
baroniale a zguduit provinciile periferice, unde baroni jefuitori şi-au
clădit puterea şi prestigiul, ameninţând poziţia monarhului central.
Lupta monarhilor centrali pentru aservirea altor regiuni este o
caracteristică a acestei perioade.Până la urmă, înfrângerea
domnitorilor provinciali, cu permanentele lor lupte şi războaie, a
condus la dezvoltarea comerţului la un nivel superior.
Comerţul a fost la un nivel scăzut. În fact, pământul producea –
practic- totul. Era o economie naturală , orientată spre satisfacerea
propriilor necesităţi. Cu toate acestea, cu pornirea cruciadelor, cu
expediţiile spre “Locurile sfinte” , au apărut noi nevoi şi comercianţii
care satisfăceau aceste nevoi au început să se organizeze mari târguri
în Franţa, Belgia, Anglia, Germania şi Italia. Aceste târguri periodice
au jucat un rol esenţial în dezvoltarea comerţului european şi au ajutat
la formarea unei puternice clase de comercianţi bogaţi. Relaţiile
băneşti au început să deterioreze corsetul strâmt al societăţii feudale.
Mână-‘n-mână cu dezvoltarea comerţului s-au dezvoltat şi oraşele.
Clasa negustorilor ce s-a ridicat în oraşe s-a ciocnit cu standardele şi
restricţiile tradiţionale ale feudalismului.
Biserica – de exemplu – considera practicarea cămătăriei ca un păcat,
ameninţând cu excomunicarea celor care o practicau.
În lucrarea sa ‘Bunurile omenirii’, Leo Huberinan explică natura
conflictului. “În feudalism, întreaga atmosferă a fost aceea
de limitare  , în timp ce activitatea comercială cerea libertate.
Pământul oraşelor aparţinea proprietarilor feudali, episcopilor,
nobililor şi regilor. La început, aceşti feudali priveau pământul
oraşelor la fel cum priveau şi restul pământurilor lor. Toate formele
(taxele feudale, impozitele, serviciile) erau feudale, bazate pe
proprietatea asupra pământului. Şi toate aceste forme se
schimbaseră în ceea ce priveşte oraşele. Reglementările şi justiţia
feudală au fost stabilite prin tradiţie şi erau greu de schimbat. Dar
comerţul, prin natura lui, este activ, dinamic şi intolerant faţă de
bariere. El nu se poate limita în cadrul rigid al formelor feudale.”
De aceea, vechile relaţii trebuiau să fie schimbate. Oraşele au început
să-şi revendice libertatea şi indepen-denţa lor. Treptat au fost
adoptate ‘carte’ ale oraşelor, unele prin înţelegeri, altele prin forţă.
Comerţul însuşi a generat noi forme de bogăţie. Pământul a încetat de
a mai fi singura sursă de putere şi privilegii, banii acumulaţi prin
comerţ căpătând un rol de mai mare importanţă. În oraşe s-a născut
oligarhia comercianţilor bogaţi care controlau şi reglementau micul
producător prin sistemul breslelor. Cu continua diviziune a muncii, au
fost create bresle ale meseriaşilor care cuprindeau dela patroni la
ucenici aparţinând aceleiaşi meserii. Pe masură ce tot mai multă
bogăţie se acumula, au apărut conflicte între patroni şi lucrătorii lor.
În secolul al XV-lea au început să ia fiinţă adevăratele sindicate ale
lucrătorilor, concepute pentru a le apăra interesele.
Introducerea economiei bazate pe bani (care a avut un caracter limitat
în sclavagism) a subminat, încet, sistemul feudal. Legile şi tradiţiile lui
au fost modificate pentru a corespunde noului nivel de dezvoltare.
Cum servii luau calea oraşelor pentru a-şi rândui viaţa, banii au
început să domine vechile relaţii, obligaţiile de muncă fiind înlocuite
de închiriere. Procesul a fost accelerat de ciuma care a bântuit Europa
la mijlocul secolului al XIV-lea. Istoricii apreciază că ciuma a ‘măturat’
30 până la 50 la sută din populaţia Angliei, Germaniei, Franţei şi a
Ţărilor de Jos. Aceasta a avut ca rezultat –între altele—o lipsă a mâinii
de lucru ceea ce a forţat mulţi proprietari de pământ să introducă
munca-contra-plată pentru a putea depăşi dificultăţile.
Apariţia monarhiei absolute
Statul naţional, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, nu a existat
dintotdeauna. În trecut, populaţiile erau supuse nu naţiunii ci
proprietarului, oraşului, localităţii sau breslei. Oamenii nu se
considerau francezi, englezi, etc. ci ca oameni aparţinând oraşului.
Fiecare creştin era membru al bisericii romano-catolice, care la rândul
ei guverna asupra întregii creştinătăţi şi aceasta era puterea
atotcuprinzătoare.
Cu acumularea bogăţiei în oraşe a apărut o clasă capitalistă, care cerea
condiţii prielnice pentru dezvoltarea afacerilor şi comerţului. Ei cereau
ordine şi securitate. Lupta pentru independenţa oraşelor de sub
dominaţia stăpânilor feudali, neîntreruptele lupte între magnaţii locali
şi jaful de care erau urmate, toate acestea au generat necesitatea unei
autorităţi centrale, a statului naţional.
Conflictul dintre monarhul central şi marii magnaţi (un conflict între
două secţiuni ale clasei conducătoare) s-a terminat cu victoria
monarhilor. Ei erau sprijiniţi de negustori şi clasa mijlocie, care oferea
banii necesari pentru întreţinerea armatei pe care ei o cereau. Apariţia
statului naţional împreună cu monarhia centrală a fost însoţită de o
mare dezvoltare economică. Pentru sprijinul lor, monarhul a acordat
anumite monopoluri şi privilegii anumitor secţiuni ale clasei mijlocii,
şi asta a creat premizele pentru conflictul dintre monarhii naţionali şi
interesele bisericii internaţionale.
Sfârşitul secolului al XV-lea a most martorul începuturilor călătoriilor
legate de marile descoperiri. Columb şi Vasco da Gama au fost
finanţaţi de negustori bogaţi în căutarea unor noi arii de exploatare şi
de “Răspândirea cuvântului lui Dumnezeu”. Au fost create asociaţii de
societăţi pe acţiuni pentru a promova şi finanţa, pentru noi jafuri şi
profit.
Cu masivele profituri realizate de pe urma acestor călătorii, mulţi
comercianţi şi financiari au devenit adevărate centre ale puterii şi
bogăţiei. Nobili, aristocraţi şi monarhi au devenit debitori ai
comercianţilor bogaţi. O familie de bancheri, Fuggorii, au mers până
acolo încât ei au fost aceia care aveau să decidă cine va fi făcut împărat
al Sfântului Imperiu Roman!
Noua dezvoltare economică a generat orânduirea capitalistă. Bazele
economiei feudale au început să se dezintegreze odată cu creşterea
bogăţiei şi puterii burgheziei. Noi valori, idei, filozofii şi moravuri au
evoluat odată cu noile relaţii. Vechea clasă conducătoare rezista cu
încăpăţânare schimbărilor.
Potrivit explicaţiei lui Marx: “La un anumit stadiu de dezvoltare,
forţele materiale de producţie ale societăţii intră în conflict cu
relaţiile de producţie existente sau –ceea ce este acelaş lucru în
termeni juridici—cu relaţiile de proprietate înăuntrul cărora ele
operaseră până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de
producţie ele s-au transformat în cătuşele lor. Acesta este momentul
de început al unei ere de revoluţie sociată.” Mai târziu, Marx a
adăugat: “Nici o orânduire socială nu este distrusă înainte ca toate
forţele de producţie pentru care ea a fost creată se mai pot dezvolta,
şi niciodată noi relaţii de producţie înlocuiesc pe cele vechi înainte de
maturizarea noilor condiţi materiale înăuntrul vechii orânduiri.”
Vechea societate a fost subminată în timpul perioadei anterioare.
Probabil că una dintre cele mai mari provocări împotriva vechii ordini
a fost atacul contra catolicismului. În acea perioadă, biserica nu era
doar o instituţie religioasă ci era un adevărat bastion al ordinei sociale.
În afară de a fi un puternic proprietar de pământ, ea colecta o zeciuială
de la fiecare, avea tribunalele şi privilegiile ei, controla învăţământul şi
modela aspectul moral al populaţiei. Odată, Carol I a spus: “În timp de
pace, oamenii sunt guvernaţi mai mult de altar decât prin
sabie.” Biserica cenzura cărţi şi folosea ameninţarea cu ex-
comunicarea oponen-ţilor. Se spune că aceasta a fost o perioadă foarte
religioasă, dar asta este mult exagerat de istorici. Mai mult decât a trăi
potrivit preceptelor religioase, religia a fost folosită pentru a justifica
vechea orânduire. Totul, incluzând gândirea politică, era exprimat în
termeni religioşi. Cei care voiau să răstoarne sistemul, trebuiau mai
întâi să asalteze monopolul catolicismului.
La începutul secolului al XVI-lea, monarhia absolută a intrat în
conflict cu însăşi biserica catolică. Reforma protestatntă inaugurată de
Luther a furnizat armele pentru lupta contra puterii papale. În Anglia,
Henric al VIII-lea a rupt cu catolicismul şi a confiscat averile
mânăstirilor, care a fost irosită în costisitoare războaie europene şi
irlandeze.
Revoluţia capitalistă
Puritanismul variantei calviniste corespundea înfăţişării şi moralităţii
clasei de mijloc în creştere din oraşe şi sate cu accentul pus pe
încrederea de sine şi succes personal. Clasa mijlocie era acum în
situaţia unei dezvoltări rapide, mai aales după adaptarea la erupţia
inflaţionistă ce a avut loc în anii 1540-1640, perioadă în care preţurile
s-au împătrit; tot mai mult, această clasă a intrat în conflict cu vechea
clasă con-ducătoare.
În Anglia, lupta dintre noua burghezie şi vechea ordine a luat forma
războiului civil. În noul tip de armată Oliver Cromwell a condus clasele
mijlocii în luptă armată împotriva regelui şi a vechilor rânduieli. În
1649, regele a fost decapitat şi o republică capitalistă a fost
proclamată. Bizuindu-se pe sprijinul armatei, s-a declarat el însuşi ca
şef al unei dictaturi militare de tip bonapartist. Elementele
democratice de stânga (egalitarii şi agrarienii), care ameninţau
drepturile proprietatea capitalistă, trebuiau reprimate fără milă. De aci
mai departe, noul regim s-a bizuit pe o bază socială îngustă- forţele
armate. În aceste circumstanţe critice, regimul capitalist de manieră
bonapartistă s-a redus la conducerea de către un singur om.
Structurile feudale au fost lichidate împreună cu Camera lorzilor şi
monarhia. Vechea clasă conducătoare a fost înfrântă iar clasele de jos
au fost ţinute la locul lor. Lupta parlamentarismului împotriva regelui
a fost văzută de istorici şi chiar de unii contemporani ca o luptă
împotriva tiraniei şi pentru libertatea religiei, dar după cum a
comentat Marx, “aşa cum cineva nu poate fi judecat pe baza a ceea ce
acesta gândeşte despre sine-însuşi, tot aşa, transformările care au
avut loc în această perioadă nu pot fi judecate pe baza conştiinţei ei
ci dimpotrivă, această conştiinţă socială trebuie explicată prin
contradicţiile vieţii ei materiale, prin contradicţiile ce existau între
forţele sociale de producţie şi relaţiile de producţie.”
Leon Troţki, unul dintre conducătorii revoluţiei ruse a notat
cândva: “De-a lungul istoriei, revoluţiile au fost totdeauna urmate de
contra-revoluţii. Totdeauna, contra-revoluţiile au tras societatea
înapoi, dar niciodată mai înapoi decât punctul de la care a pornit
revoluţia.” Aşa a fost în 1660 şi 1689, când marea burghezie s-a grăbit
să facă un compromis cu aşa-numitele elemente democratice ale
aristocraţiei. Monarhia şi Camera lorzilor au fost restaurate, cu toate
că ele nu aveau să mai joace acelaş rol ca predecesorii lor ci
dimpotrivă, ele au devenit parte integrantă a statului capitalist. Ei
înşişi proprietari, burghezii erau preocupaţi de propriul lor viitor şi de
menţinerea vechii rânduieli cu puterea menţinută în propriile lor
mâini.
O sută de ani mai târziu, revoluţia capitalistă franceză a mers până la
capăt, fără nici un compromis. Revoluţia franceză, asemeni
corespondentului ei englez a început cu o ruptură în însăş clasa
conducătoare. Regele şi miniştrii săi s-au ciocnit asupra unei scheme
de evitare a unei rupturi cu parlamentul, care reprezenta nobilimea,
înalţii prelaţi, camarila regală etc. Ultimul apel împotriva tiraniei
guvernamentale a declanşat o imprevizibilă şi sângeroasă răscoală pe
străzile oraşelor. Răscoala a adus la suprafaţă toată nemulţumirea ce
mocnea împotriva vechii rânduieli în rândurile clasei de jos şi
mijlocii. “Revolta nobilimii a fost –explică George Rude—mai curând
o ‘uvertură’ decât o revoluţie care, aducând împre-ună clasele de jos
şi mijlocii într-o acţiune comună împotriva regelui şi a aristocraţiei,
a realizat un act unic în Europa contemporană”. În pofida unor
încercări ‘de sus’ de a realiza o reformă, ele au fost insuficiente pentru
a preveni revoluţia ‘de jos’.
Ca în toate revoluţiile populare, masele sunt acelea care inundă scena
istoriei. Cei mai cutezători păşesc în avant-scenă şi împing revoluţia
mult spre stânga. Între 1789 şi 1793 vechia rânduire feudală şi
aristocraţia au fost complet măturate. Regimul a avut în frunte clasa
revoluţionară de mijloc, iacobinii, care au fost sprijiniţi şi împinşi de
masele de plebei alcătuite din muncitori şi meseriaşi. O mişcare spre
dreapta a avut loc în 1794 când a fost instalat un guvern al
‘Directoratului’. Acesta, la rândul lui a făcut loc unei noi contra-
revoluţii politice, care a adus la putere un nou tip de regim, bazat pe
lege şi ordine, al lui Napoleon Bonaparte. Fapt este că vechea ordine a
fost zdrobită şi drepturile noii burghezii, bazate pe proprietate au
rămas intacte. Schimbarea puterii politice nu a fost însoţită de o dare
înapoi, ea nu a adus înapoi vechea orânduire feudală ci a fost doar o
schimbare rezultată din lupta dintre diferitele secţiuni ale burgheziei.
Triumful capitalismului
Revoluţia marii burghezii a deschis drumul capitalismului.
Schimbările în agricultură au asigurat dez-voltarea capitalului agrar,
în care vechile moşii feudale au fost divizate şi distribuite ţăranilor. În
Anglia, conversia unei părţi a aristocraţiei înainte de revoluţie, a
pregătit condiţiile pentru ruinarea ţărănimii însăşi. Guvernele, în loc
să acţioneze ca o frână în calea comerţului şi industriei, a promovat
cauza lor.
Prin hoţie, delimitări şi jaf, prin competiţie, mijloacele de producţie au
fost concentrate în mâini din ce în ce mai puţine. Ruinarea
agricultorilor a creat o rezervă de forţă de muncă în oraşe. Structura
de clasă s-a simplificat: pe de o parte erau capitaliştii iar pe de altă
parte era proletariatul lipsit de orice proprietate. Singura proprietate a
proletariatului era forţa lui de muncă. Singura lui cale de a supravieţui
era de a vinde capitalistului forţa lui de muncă, în schimbul unei plăţi.
În procesul de producţie, proletarii produceau o valoare mai mare
decât ceea ce ei primeau ca plată; valoarea excedentară, plus-valoarea
era expropriată de capitalist. În căutarea profitului, pe lângă
concurenţa contra rivalilor, clasa capitalistă a fost forţată să introducă
noi metode de producţie; pe această cale, din punct de vedere istoric,
capitalismul a jucat un rol progresist prin continua revoluţionare a
forţelor productive.
Prin exportul lui –la început-- de mărfuri şi –mai târziu-- de capital,
capitalismul a modelat o lume după propria sa imagine. Treptat,
forţele de producţie, tehnologia şi ştiinţa au întrecut statul naţional
care-l protejează.
Imperialismul
În perioada dintre 1870 şi 1900, lumea era deja împărţită între marile
puteri. În 1870 o zecime din Africa a fost împărţită; în 1900, nouă
zecimi ale ‘Continentului negru’ era în mâinile Angliei, Franţei sau ale
altor imperii europene. În 1914 procesul de divizare a lumii între
puterile coloniale era terminat şi capitalismul a intrat în stadiul lui cel
mai înalt, imperialismul. Trusturi şi monopoluri gigantice s-au
dezvoltat din ceea ce fusese creat în perioada precedentă, a
competiţiei. “Din ce în ce mai mult, statul a fusionat cu monopolurile
şi instituţiile financiare şi adesea, frecvent, acţiona în interesul lor. În
această epocă, producţia este însoţită de exportul de capital.” (Lenin)
În lupta pentru noi pieţe de desfacere, stadiul imperialist a adus cu
sine ameninţarea războiului mondial. Datorită noii înfăţişări a lumii şi
creşterii impetuoase a producţiei, noi pieţe puteau fi obţinute acum
numai printr-o nouă împărţire a lumii, ceea ce –inevitabil- ducea la un
conflict între state la scară mondială. Războiul mondial este un indiciu
al contradicţiilor dintre caracterul privat al proprietăţii asupra
mijloacelor de producţie pe-de-o-parte, şi statul naţiona pe de altă
parte. Dar spre deosebire de orânduirile anterioare, capitalismul a
creat premizele materiale pentru o nouă ordine, socialistă, care poate
asigura belşugul pentru toţi.
Proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să
ducă până la sfârşit revoluţia socialistă. Aceasta decurge din poziţia ei
particulară în producţia socială. Clasa muncitoare este organi-zată în
fabrici şi forţată să co-opereze în procesul de producţie. Ea însăşi se
organizează în mari sindicate şi apoi în propriul ei partid. Spre
deosebire de toate celelalte teorii, marxismul înzestrează acest partid
cu o ideologie şi obiectiv clar în misiunea clasei muncitoare de a
lichida capitalismul. Partidul bolşevic, condus de Lenin şi Troţki, au
reprezentat pentru muncitorii din toată lumea un model viu al unui
asemenea partid.
Ţărănimea şi clasele mijlocii nu pot exercita un rol conducător datorită
poziţiei lor sociale. Ţărănimea este răspândită în mediul rural şi nu are
o concepţie a unităţii şi internaţionalismului. Straturile claselor
mijlocii tind să urmeze fie burghezia, fie proletariatul.
În fapt, ţărănimea a fost unealta clasică a bonapartismului – un regim
bazat pe forţa armată – oscilând între clase. În epoca imperialismului
şi a decăderii monopolului capitalist, dacă clasa muncitoare nu
reuşeşte să aducă păturile mijlocii sub steagul socialismului, ele vor
cădea în braţele reacţiunii.
Legea dezvoltării inegale
Dintr’un sistem social progresist, capitalismul devenise o cătuşă în
dezvoltarea producţiei şi a societăţii. Marx a crezut că proletariatul va
prelua puterea mai întâi în ţările capitaliste dezvoltate: Anglia,
Germania şi Franţa. Cu toate acestea, cu apariţia imperialismului , –în
cuvintele lui Lenin -- lanţul capitalismului
“s-a rupt în inelul lui cel mai slab” , în înapoiata Rusie.
Societatea nu se dezvoltă în linie dreaptă ci potrivit legilor ei, ale
dezvoltării inegale. La scară mondială, creşterea inegală se
intersectează cu introducerea de noi produse şi idei din diferite
sisteme sociale. Înapoierea Rusiei semi-feudale a co-existat cu
producţia bazată pe cea mai modernă tehnologie concentrată în oraşe,
datorită enormului capital străin importat din Franţa şi Anglia. Noul
proletariat industrial ce lua astfel fiinţă a acceptat cea mai avansată
ideologie a clasei muncitoare: marxismul.
În multe dintre ţările sub-dezvoltate, rănile deschise datorate
imperios-necesarei reforme agrare, autocraţiei, opresiunii naţionale şi
stagnării economice a generat o profundă nemulţumire a maselor.
Obiectivele revoluţiilor burghezo-democratice. care ar fi pus bazele
dezvoltării capitaliste, fie că au fost doar parţial realizate, fie că au fost
neîndeplinite.
În aceste ţări, burghezia a intrat în scenă prea târziu pentru a mai
putea să aibă un rol similar predecesorilor ei în secolele XVII şi XVIII.
Cât priveşte Rusia premergătoare anului 1917, ea era prea slabă şi
legată prin mii de fire –prin mariaje şi ipoteci-- de proprietarii de
pământ şi imperialişti. Burghezia naţională a preferat să stea agăţată
de vechea ordine în loc să se adreseze claselor de jos pentru a înfăptui
revoluţia anti-feudală. Singura clasă capabilă să înfăptuiască revoluţia
era proletariatul, unind în jurul lui cele mai sărace straturi ale
ţărănimii. Odată ajunsă la putere, aşa cum s-a întâmplat în Octombrie
1917, ea a dat pământ ţăranilor, a expulzat imperialiştii şi a unificat
ţara. Cu toate acestea, proletariatul nu se putea opri aici; el trebuia să
purceadă la înfăptuirea obiectivelor revoluţiei socialiste:
naţionalizarea industriei de bază, a pământului şi a instituţiilor
financiare.
Revoluţia rusă a fost cel mai mare eveniment în întreaga istorie a
umanităţii. Pentru prima oară, capitaliştii, moşierii şi gangsterii au
fost alungaţi, clasa muncitoare a preluat puterea şi a organizat un stat
democratic al muncitorilor. Acesta avea să fie începutul revoluţiei
internaţionale socialiste şi o confirmare deplină a teoriei revoluţiei
permanente.
Din nefericire, trădarea revoluţiei socialiste în Germania şi alte ţări a
condus la izolarea revolutiei într-o ţară înapoiată şi devastată.
Distrugerile războiului, analfabetismul de masă, războiul civil,
epuizarea, au pus o grea povară pe umerii slabi ai clasei muncitoare şi
a contribuit la degenerarea revoluţiei. Acestea sunt condiţiile obiective
care au încurajat birocraţia în aparatul de stat, în sindicate şi partid.
Stalin s-a ridicat la putere pe spinarea acestei noi caste birocratice. În
istorie, individul nu se reprezintă pe sine însuşi ci interesele unui grup,
caste or clase a societăţii.
Stalinismul şi monstruoasa lui dictatură nu s-a format din Partidul
bolşevic sau din revoluţia socialistă, ci din izolarea şi înapoierea
materială a Rusiei. El a distrus democraţia muncitorească pentru a-şi
păstra privilegiile şi puterea.
Oricum, stalinismul a păstrat noua formă de proprietate naţionalizată
a industriei şi industria planificată. Sovietele (Consilii muncitoreşti) şi
democraţia muncitorească au fost zdrobite de contra-revoluţia politică
stalinistă. Numai printr-o nouă revoluţie politică ar fi putut fi
restaurată democraţia muncitorească din timpul lui Lenin şi Troţki.
Aceasta nu ar însemna o reîntoarcere la capitalism ci o lichidare a
birocraţiei elitei privilegiate, în timp ce masele însăşi ar deveni
implicate în conducerea societăţii şi a statului.
Transformarea socialistă
Transformarea socialistă aduce după sine o formă superioară a
societăţii prin sfărâmarea cătuşelor ce frânau dezvoltarea forţelor de
producţie. Obstacolele ridicate de proprietatea privată şi de statul
naţional sunt înlăturate, permiţând planificarea dezvoltării
proprietăţii socialiste pentru beneficiul majorităţii.
Revoluţia socialistă nu poate fi limitată la o singură ţară, dar o pune pe
ordinea de zi a lumii. Economia mondială şi diviziunea mondială a
muncii creată de capitalism, cer o soluţie internaţională. O Uniune
Socialistă a Statelor Europei ar pregăti terenul pentru o Federaţie
Mondială de State Socialiste şi pentru planificarea internaţională a
producţiei. Aceasta va crea baza pentru o “producţie planificată şi
armonioasă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor umane.”
Una din primele sarcini ale clasei muncitoare victorioase va fi
distrugerea maşinii de stat a vechii orânduiri. În toate orânduirile
bazate pe clase, statul a apărut ca “un organ al conducerii de clasă, un
organ al oprimării unei clase de către altă clasă.” Aceasta ridică
chestiunea: are nevoie clasa muncitoare de un stat? Anarhiştii
răspund: nu. Dar ei nu reuşesc să înţeleagă că o anumită formă
de forţă este necesară pentru a ţine în frâu vechii moşieri, bancheri şi
capitalişti. De aceea, proletariatul trebuie să construiască o nouă
formă de stat care să-i reprezinte interesele. Într’un stat al
muncitorilor, majoritatea ţine sub control o minoritate de foşti
capitalişti şi de aceea, masivul şi birocraticul aparat de stat al
trecutului nu mai este necesar. Această ‘Dictatură a proletariatului’ sau
‘Democraţia muncitorilor’ cum Troţki prefera să o numească, a lărgit
şi extins cele mai largi forme ale democraţiei burgheze.
Marx a definit democraţia burgheză ca acordând muncitorilor
posibilitatea de a decite fiecare cinci ani, care secţiune a clasei
conducătoare le va ignora interesele în parlament. Fiecare putea spune
orice voia, atâta timp cât consiliile monopolurilor decideau în realitate
ce trebuia făcut.
Noul stat al muncitorilor va extinde democraţia din sfera politică la
cea economică prin naţionalizarea majorităţii monopolurilor. Noile
organe ale puterii, cum au fost ‘sovietele’ în Rusia, bazate pe poporul
înarmat, vor constitui ‘corpuri operative, legislative şi operative în
acelaşi timp’. Birocraţia ar fi înlocuită prin angajarea maselor în
conducerea statului şi societăţii. Cu scopul de a preveni formarea unui
nou formalism birocratic, proletariatul Parisului, în 1871 şi al Rusiei,
în 1917 au introdus următoarele măsuri:
Alegerea tuturor oficialilor, cu dreptul de re-chemare.
Nu armată permanentă, ci inarmarea poporului.
Niciun oficial să fie retribuit mai mult decât un muncitor calificat.
Poziţiile de stat să fie ocupate de popor, prin rotaţie.
Cu reducerea săptămânii de lucru, maselor le-a fost acordată
posibilitatea de a se dedica afacerilor de stat şi să obţină cheile de
acces la cultură, ştiinţă şi artă. Pentru că --aşa cum a spus cândva
Engels-- dacă arta, ştiinţa şi guvernarea rămân apanajul unei
minorităţi, aceştia vor folosi şi abuza de aceste poziţii în propriul lor
interes, aşa cum a fost cazul în ţările staliniste.
Din punct de vedere istoric, statul a apărut odată cu apariţia societăţii
bazate pe clase. De unde, de la începuturile lui, statul muncitorilor a
început să se ofilească, aşa cum clasele însăşi au început să se dizolve
în societate. Acesta este motivul pentru care Engels a
caracterizat statul proletar ca un ‘semi-stat’.
“În socialism, o mare parte a ‘democraţiei’ primitive va fi -inevitabil-
reînviată; pentru prima dată în istoria societăţii civilizate, masa
poporului se va ridica şi va participa independent, nu numai prin
votare şi alegeri dar şi în administraţia de zi-cu-zi a afacerilor de
stat. În socialism toţi vor guverna şi curând se vor obişnui a nu fi
guvernaţi”. (Lenin – Statul şi revoluţia)
În acest prim-stagiu al socialismului –cum l-a numit Marx- societatea
va arăta “aşa cum ea a ieşit din societatea capitalistă; de aceea, în
toate privinţele, -- economic, moral şi intelectual – ea va purta încă
pecetea vechii societăţi din al cărei pântec s-a născut”. (Marx –
Critica Programului de la Gotha). Deşi exploatarea omului de către om
a luat sfârşit, producţia nu a atins încă înaltul nivel necesar pentru a
desrădăcina complet inegalităţile şi diferenţele de clasă. Oamenii vor
continua să se conducă după princi-piul: ‘Cine nu munceşte, nu
mănâncă’. Statul, în pofida caracterului lui transitoriu, va rămâne
paznicul inegalităţii.
Socialismul – societatea fără clase
Cu paşi mari înainte făcuţi în producţie, bazată pe cele mai înaintate
realizări ale ştiinţei şi pe planificarea conştientă, omenirea păşeşte în
înalta împărăţie a adevăratei societăţi . Clasele şi statul vor fi în
întregime înlăturate; societatea va adopta un nou principiu: ‘De la
fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi’. Diferenţele dintre sat şi
oraş, dintre munca intelectuală şi cea fizică se vor şterge, odată cu
dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie. În cuvintele lui
Lenin, “orizontul îngust al legii burgheze” care con-strânge să
calculezi, cu cruzimea unui Shylock, dacă nu cumva cineva a lucrat o
jumătate de oră mai mult decât altcineva, dacă nu cumva cineva este
plătit mai puţin decât altcineva, acest orizont îngust va fi depăşit.
Atunci, societatea nu va mai fi necesară pentru distribuţia produselor,
pentru a reglementa cât primeşte fiecare; fiecare va lua gratuit ceea ce
are nevoie.
Natura barbară a societăţii bazată pe clase îşi va înceta existenţa. Pre-
istoria omenirii va fi încheiată. Forţele de producţie create de-a lungul
a mii de ani de reglementări de clasă au pus bazele societăţii fără de
clase, în care statul şi diviziunea muncii au fost depăşite. Omenirea îşi
propune să cucerească natura, să deschidă noi şi impresionante
orizonturi ale ştiinţei şi tehnologiei. În cuvintele lui
Engels, “guvernarea oamenilor este înlocuită de administrarea
lucrurilor”.
Iar Troţki a subliniat că “Odată ce a terminat cu forţele anarhice ale
propriei sale societăţi, omul se va aşeza să lucreze pentru sine, în
mojarul şi retorta chimistului. Pentru prima dată omenirea se va
privi pe sine însuşi ca o materie-primă, sau, în cel mai bun caz, ca un
semi-produs chimic şi psihic. Socialismul va însemna un salt din
domeniul necesităţii în acela al libertăţii; în acelaşi sens, omul de azi,
cu toate contradicţiile şi neînţelegerile lui, va deschide drumul pentru
o nouă rasă, mai fericită”. (Leon Troţki – În apărarea lui Octombrie)

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ


MARXISTĂ
Introducere
În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au
căpătat o ‘sete’ pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă
forţele care le domină viaţa. Această scurtă introducere în economia
politică marxistă nu încearcă să ofere muncitorilor cu conştiinţă de
clasă un tratat complet de economie, ci un ghid referitor la legile de
bază ale mişcării societăţii capitaliste care-i domină existenţa.
Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată de
incapacitatea ei de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem.
Rolul ei este de a ascunde exploatarea clasei muncitoare şi de a
‘dovedi’ superioritatea societăţii capitaliste. Flecarele lor ‘teorii’ şi
‘soluţii’ sunt incapabile să peticească natura putredă şi malignă a
capitalismului. Numai aşezarea societăţii pe baze socialiste şi
introducerea unei economii planificate poate pune capăt coşmarului
şomajului, depresiunii şi haosului.
Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor
dumnezeu, Keynes, pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai
‘ortodoxe’: reduceri, blocarea de salarii, măsuri anti-inflaţioniste.
Reformiştii de stânga încă se agaţă de politica capitalistă a trecutului
(controlul importului etc), care s’au dovedit complet inefective sub
capitalism.
Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul
conştient se poate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale
economiştilor capitalişti, pentru a le combate influenţa în mişcarea
muncitorească.
Condiţiile capitalismului
Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii
gigantice; Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva
exemple ale firmelor care ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii
întreprinzători continuă să existe, ei reprezintă producţia trecutului şi
nu a prezentului. Producţia modernă este –în esenţă- o producţie de
masă.
În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele
200 de companii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare
reprezintă 85 la sută din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat
de-a lungul a peste două sute de ani de lupte acerbe, concurenţă şi
războaie. Când economiştii clasicişti preziceau un viitor al comerţului
liber, Marx a explicat dezvoltarea monopolurilor din concurenţa care
punea la zid firmele mai slabe. Monopolismul capitalist a crescut şi a
abolit libera-concurenţă.
La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales
pentru a satisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate
trebuie să facă acest lucru. Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse
numai pentru a satisface nevoile cuiva; în primul rând ele trebuie să
fie vândute. Aceasta este funcţia de căpetenie a industriei capitaliste.
“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte
ale lui Lord Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland,
sunt expresia perfectă a aspiraţiilor întregii clase capitaliste.
Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În
primul rând existenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate
care sunt obligaţi să se vândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia
burgheză conservatoare a ‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate,
pentru că dacă masa populaţiei ar poseda suficient pentru a putea trăi,
capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să producă profiturile lor. În al
doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fie concentrate în
mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ce posedau
propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar
mijloacele lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri.
Aceştia, la rândul lor, angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste
mijloace de producţie şi a produce plus-valoare.
Valoare şi marfă
Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde
vine profitul? Ce cauzează prăbuşirile?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim
cheia acestui mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această
problemă, celelalte răspunsuri se dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea
ce este valoarea, este esenţial pentru înţelegerea economiei societăţii
capitaliste.
Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii
sau, mai corect, ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau
servicii produse numai pentru vânzare. Bineînţeles, cineva poate
produce ceva pentru propriul său consum. Înainte de existenţa
capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa. Dar astea nu erau
mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în producţia
şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivul
pentru care Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analiza
caracterului producţiei de marfă în sine.
Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta
înseamnă că ea este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi
vândută. Această valoare de întrebuinţare este limitată de proprietăţile
fizice ale mărfii.
Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?
Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb,
mărfurile se schimbă în anumite proporţii:
De exemplu:
o pereche de pantofi )
un ceas ) = zece metrii de stofă
trei sticle de wisky )
un cauciuc de maşină )
Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece
metrii de stofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între
ele.
Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin în
ele ceva, o valoare de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie
egală cu 10 metrii de stofă? Sau ca un ceas să fie egal cu trei sticle de
wisky? şi aşa mai departe.
Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este
clar că nu poate fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu
pentru că ele sunt folositoare; la urma-urmei o pâine merită mai puţin
decât un Roll Royce, dar prima este o necesitate în timp ce al doilea
produs este un lux! Aşa stând lucrurile: care este calitatea comună a
exemplelor citate? Singurul lor factor comun constă în aceea că
ele sunt produse ale muncii umane.
Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în
timp: săptămâni, zile, ore, minute.
Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în
funcţie de factorul lor comun, timpul de muncă.
5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor
5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină
5 ore (de muncă) = valoarea ceasului
5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky
5 ore (de muncă) = valoarea stofei
Timpul mediu
Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom
vedea ca ‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de
muncă: cea a cizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul
schimbului, mărfurile sunt privite în mod diferit.
Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerat este timpul
mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în
procesul de schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru
producerea mărfii; toată munca în întreaga ei diversitate, este redusă
la simple unităţi medii de muncă.
Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o
valoare mai mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată.
De aceea, în procesul de schimb, unităţile de muncă calificată sunt
reduse la un anumit număr de unităţi de muncă simplă, necalificată.
De exemplu, raportul dintre o unitate de muncă calificată = 3 unităţi
de muncă necalificată, sau mai simplu, munca calificată are o valoare
de trei ori mai mare decât munca necalificată.
Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu
folosit pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru
producţia ei.) Dar lăsând lucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător
leneş produce o valoare mai mare decât un lucrător mai eficient!
Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele
depăşite de confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind
această metodă, îi va trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de
pantofi. Când încearcă să-şi vândă pantofii pe piaţă, el va descoperi că
pantofii lui valorează tot atât cât cei produşi în fabricile cu cel mai
modern echipament.
Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o
jumătate de oră, ei vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor
avea o valoare mai mică) şi se vor vinde mai ieftin. Asta va duce de
râpă cizmarul care continuă să folosească metode medievale. Munca
lui pentru a produce o pereche o pereche de pantofi care depăşeşte
jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fi o muncă
risipită. Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnica
modernă şi să producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajuns
societatea.
În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele
medii, toate mărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta
este determinat de nivelul tehnic al societăţii în acel moment. În
cuvintele lui Marx, toate mărfurile trebuie produse într-un timp
socialmente necesar. Orice timp cheltuit dincolo de acest nivel este
muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului de producţie iar firma
devine necompe-titivă.
Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de
cantitatea timpului de muncă socialmente necesar pentru producerea
lui. Bineînţeles, această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură
ce o nouă tehnologie sau metode sunt introduse. Concurenţa elimină
producătorii ineficienţi.
Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decât
obiectele de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este
cheltuită pentru a le găsi şi extrage, decât pentru producerea
obiectelor obişnuite. Deaceea, valoarea lor este considerabil mai mare.
Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a
avea însă o valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o
muncă, cum sunt aerul, râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc.
De aceea, munca nu este singura sursă de bogăţie, de valori de
întrebuinţare, dar natura este o sursă.
Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la
creşterea volumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate
reduce valoarea mărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă
încorporat în fiecare produs. De aceea, creşterea productivităţii rezultă
în creşterea bogăţiei. Cu două paltoane pot fi îmbrăcate, două
persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar una. Oricum, creşterea
abundenţei materiale poate duce la o scădere a valorii bunurilor.
Banii
Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des
au început să fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea
exprimată în bani se numeşte preţ. Aurul a fost folosit datorită
calităţilor lui: concentreaza o valoare mai mare într-un volum mic,
poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mai lungă.
Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului
este determinată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui.
De exemplu, să zicem că sunt necesare 40 de ore de muncă pentru a
produce o uncie de aur. Atunci, toate celelalte bunuri care cer acelaşi
timp pentru a fi produse sunt egale cu o uncie de aur. Cele care cer
numai jumătate din acest timp, valoarea lor este înjumătăţită ş.a.m.d.
O uncie de aur = 40 ore de muncă
½ uncie de aur = 20 ore de muncă
¼ uncie de aur = 10 ore de muncă
Aşa dar:
O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur
O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur
Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii
productivităţii mucii, toate valorile mărfurilor sunt într-o continuă
fluctuaţie, precum într-o gară, trenurile sosesc şi pleacă la ore diferite.
Dacă iei ca punct de referinţă ora de plecare a unui singur tren, s-ar
produce confuzie. Numai stând ferm pe o singură rampă poţi realiza
cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legătură cu schimbul de
mărfuri, aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşi cel mai
stabil, chiar şi aurul fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală
fixă.
Preţurile mărfurilor
Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost
explicat mai sus, valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă
încorporată în ele. Teoretic, valoarea este egală cu preţul. În realitate,
preţul mărfii tinde să fie deasupra sau sub valoarea ei reală. Această
fluctuaţie este cauzată de diferite influenţe ale pieţii, cum ar fi
creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerere şi ofertă au
deasemenea o mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există un
mare surplus dintr-o anumită marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub
valoarea ei reală şi dimpotrivă, dacă produsul cunoaşte o lipsă de pe
piaţă, preţul va creşte deasupra valorii reale. Efectele cererii şi ofertei
au condus economiştii burghezi la concluzia că acesta este singurul
factor care determină preţul. Ceea ce ei n-au fost capabili să explice a
fost faptul că preţul fluctuează în jurul unui anumit nivel. Că acest
nivel nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpul cheltuit pentru
producerea unei anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeauna mai
scump decât o găleată.
Profiturile
Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a
cumpăra ieftin şi a vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx
explică non-sensul acestui argument: “Ceea ce un om ar câştiga ca
vânzător el ar pierde ca cumpărător. Nu se poate spune că există
oameni care sunt numai cumpărători sau consumatori fără a fi şi
producători. Ceea ce aceşti oameni plătesc producătorilor, ei trebuie
mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâi banii de la tine
şi apoi ţii înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţi
vânzând marfa ta aceluiaşi om. Asemenea tranzacţii ar putea
diminua o pierdere, dar nu va ajuta la realizarea unui profit”.
Puterea de muncă
Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei
de muncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi
energia muncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’
pentru atâtea ‘braţe’.
Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ?
Muncitorul nu şi-a vândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe
care Marx o numeşte Forţa de muncă .
Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă
marfă. Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar
pentru producerea ei. Forţa de muncă este capacitatea muncitorului
de a lucra. Ea este ‘consumată’ de capitalist în procesul de muncă real.
Dar asta presupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De
aceea, producţia forţei de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi
capacitatea de reproducţie a speciei, pentru a produce noi generaţii de
‘mâini’ pentru capitalist.
Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este
timpul de muncă necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă
pentru el şi familia lui: hrană, îmbrăcăminte, combustibil, etc.
Valoarea acestora variază în funcţie de ţară, climă şi peroada istorică.
Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru un muncitor din Calcuta nu
ar fi adecuat pentru un miner din Ţara Galilor. Ce a fost adecuat
pentru un miner din Ţara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar fi
adecuat pentru un lucrător din industria de automobile de azi. Spre
deosebire de alte mărfuri, în această chestiune a mărfii forţă de
muncă , nu trebuie scăpat din vedere factorii istorici şi morali. Oricum,
în orice ţară şi în orice stagiu de dezvoltare istorică, crearea de noi
necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor forme ale progresului
uman.
Nu-i păcăleală!
Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea
speciei, la un anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o
anumită sumă trebuie prevăzută pentru instruirea lucrătorilor pentru
a-i pregăti să poată face faţă cerinţelor industriei moderne şi să ridice
productivitatea muncii lor.
Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este
plătită numai după ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă
credit patronilor lor!
În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu
patronul a fost liber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri,
schimbul a avut loc între valori egale: marfa lucrătorului, forţa de
muncă, a fost ‘vândută’ patronului la ‘preţul pieţii’. Toată lumea este
mulţumită. Şi dacă muncitorul nu este satisfăcut, el este liber să plece
şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!
Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este
înşelat’, dacă lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde
vine exploatarea? De unde îşi realizează capitalistul profiturile lui?
Răspunsul constă în faptul că muncitorul vinde capitalistului
nu munca lui , (care se realizează în procesul de producţie), ci puterea
lui de muncă , capacitatea lui de a munci.
Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească
la discreţia lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care
intră în procesul de producţie, valoarea de întrebuinţare a forţei de
muncă, şi ca atare, folosirea ei, aparţine capitalistului.”
Plus-valoarea
Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de
muncă pentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o
nouă valoare, o valoare mai mare decât propria ei valoare.
Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu
£1 pe oră şi lucrează 8 ore pe zi.
După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală
de£20. Această valoare de £20 este compusă din:
Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11
Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1
Valoare nou creată £ 8
Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru
toate cele 8 ore pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul
şi-a recuperat toate costurile lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar
încă nu a fost produsă nici o plus-valoare.
În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi
produse, valorând £20. Şi din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de
data aceasta, salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare
este plus-valoare. Din ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui
care a împrumutat bani) şi profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx,
această plus-valoare, sau profit este munca neplătită a clasei muncitoare.
Ziua de muncă
Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă să
lucreze şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui
de muncă (salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de
muncă este necesară pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o zi
întreagă”. (Marx).
Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum
această marfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i
poate cere clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este
astfel organizată încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În
aceasta constă secretul transformării banilor în capital.
Capital constant
În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de
întrebuinţare; ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.
Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea,
etc.) care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru a
reapare în însuşirile noilor produse.
Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează în
cursul procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moarte
treptată’. Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fi
determinat cu precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar
la fel ca societăţile de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule
foarte corecte (şi profitabile) cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor,
tot aşa capitaliştii, bazaţi pe experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp
maşinile vor dura.
Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi
adăugată la costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie
adaugă la marfa produsă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor
avansează. De aceea, mijloacele de producţie nu pot transfera în noile
produse mai mult decât ele însele au pierdut în procesul de producţie. De
aceea ele sunt numite Capital constant .
Capital variabil
În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-
produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar
şi adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă
procesul de muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu
o valoare egală cu valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar
întâmpla după 4 ore.
Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea
cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu
angajează un lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-
bună-voie’ într-un contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai
departe pentru timpul contractat, producând un excedent de valoare, dincolo
de suma stabilită ca salariu.
Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte,
‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme
diferite ale capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:
BANI – MARFĂ – BANI
(cumpărare) (producţie) (vânzare)
Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face o
distincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferă
nici o modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin
forţa de muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capital
constant iar cea de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a unei
mărfi este formată din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de
unde:
C+V+S
Muncă necesară şi supramuncă
Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:
Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru a
acoperi costul muncii, salariul.
Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de munca
necesară, care produce profiturile.
Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielile
pentru salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei de
muncă, introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea
pentru a-şi recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând
presiunilor pentru creşterea salariilor sau încercând să le reducă.
Rata plus-valorii
Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valorii
din munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematic
dintre capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se
extinde sau se reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului
reprezintă lupta de clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-
valoarea produsă cât rata plus-valorii. Pentru fiecare liră pe care el o
învesteşe drept capital, el aşteaptă să primească înapoi cât mai mult. Rata
plus-valorii arată gradul de exploatare a muncii de către capital. Ea poate fi
exprimată ca V/S sau muncă necesară/supra muncă (amândouă raporturi
exprimă acelaşi lucru, dar în forme diferite), în care
V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică,
capitalul total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capital
variabil = £90. În procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse a
crescut cu £90 (surplus): (C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul =
£590. Noua valoare totală este de £590.
Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-
valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S
= £90/£90 = 100 %.
Rata profitului
Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns să
revoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea.
Nevoia de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noi
maşini şi materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorând
proporţia dintre capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizarea
are loc concentrarea capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţia
economiei de către monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare la
compoziţia organice a capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul)
este generată de capitalul variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere
a ratei profitului; deşi cu noile instrumente de investiţie profiturile cresc la o
scară enormă, proporţional ele nu pot depăşi marile investiţii de capital.
De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150 format din £50
capital constant şi £100 capital variabil; angajează 10 oameni cu £10 pe zi
pentru a face mese şi scaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de
£250.
Capital total: Salariile plătite = £100
Capitalul constant = £ 50
Plus valoare = £100
Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rata
profitului este calculată ca un raport
între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital total sau £100/£150 =
66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rata profitului scade. În acelaşi
exemplu şi considerând aceeaşi rată a plus-valorii, am mărit capitalul
constant de la £50 la £100. Rata profitului devine : Plus-valoare/Capital total
= £100/£200 = 50%. Din nou, dacă mărim capitalul constant la £200 păstrând
neschimbate toate celelalte date, rata profitului devine: Plus-valoarea/Capital
total = £100/£300 = 33,33%. Şi însfârşit, dacă capitalul constant este mărit la
£300, rata profitului devine £100/£400 = 25%.
În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o
creştere a compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a
forţelor de producţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă
a modului de producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore
cărora a trebuit să-i facă faţă clasa capitalistă în perioada post-belică. Masa
plus valorii creşte, dar în proporţie cu creşterea permanentă a capitalului
constant, rata profitului a scăzut. Necontenit, capitaliştii au încercat să
eludeze această contradicţie prin creşterea exploatării clasei muncitoare,
pentru a creşte masa plus-valorii şi de aci, rata profitului, prin mijloace
diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pe diferite căi de intensificare a
exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şi extinderea duratei zilei de
lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicate a profitului este
reducerea salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legile proprii ale
capitalismului generează enorme contradicţii. Strădania continuă a
capitaliştilor pentru creşterea profiturilor stimulează investiţiile, dar noua
tehnologie marginalizează muncitorii, deşi – paradoxal – ei , munca lor
este singura sursă a profiturilor.
Exportul de capital
Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – este
dominat de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai
ridicată a profitului, capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de
bani în ţări cu o compoziţie organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa
cum Marx şi Engels au explicat în Manifestul Comunist, întreaga lume a
devenit dominată de modul de producţie capitalist.
Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce
mai evident constă în aceea că
clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pe
care le-au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii
ei, ea nu are suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvă
această contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a
forţelor de producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa
mondială, în concurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are
limite pentru că toţi ceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru
a da maselor bani pentru a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la
credit prin intermediul băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă,
împrumuturile trebuie plătite, şi încă cu dobândă.
Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de o
perioadă de declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize de
supraproducţie pentru capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este
însoţită de lichidarea masivă a unor capitaluri acumulate este un indiciu
suficient al impasului societăţii capitaliste.
Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului a
pregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este
criza organică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit
stadiu, clasa muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din
1929 sau, poate, eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului
de producţie capitalist omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbaria
sistemului capitalist. Numai prin eliminarea proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, societatea va putea evada de sub acţiunea legilor de
mişcare ale capitalismului, fiind capabilă să se dezvolte şi să înflorească pe o
cale planificată şi raţională. Puternicele forţe de producţie, construite de
societatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna scandaloasa aşa-
numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată. Dezrădăcinarea
contradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului naţional
şi a proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de
producţie.
Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformată
înăuntrul unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina cea
mai urgentă şi arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şi
înţelegerea pentru a uni într’un singur tot această armată puternică pentru a
clădi o Anglie socialistă, o Europă socialistă şi bazele pentru o Federaţie
Mondială a Statelor Socialiste.

S-ar putea să vă placă și

  • Uzbekistan
    Uzbekistan
    Document2 pagini
    Uzbekistan
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Antarctida
    Antarctida
    Document2 pagini
    Antarctida
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Paras Uta
    Paras Uta
    Document3 pagini
    Paras Uta
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Fata Morgana
    Fata Morgana
    Document1 pagină
    Fata Morgana
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Turkmenistan
    Turkmenistan
    Document1 pagină
    Turkmenistan
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Coroziunea
    Coroziunea
    Document2 pagini
    Coroziunea
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • OZN Urile
    OZN Urile
    Document3 pagini
    OZN Urile
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • O Scrisoare Pierduta
    O Scrisoare Pierduta
    Document3 pagini
    O Scrisoare Pierduta
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Economia de Piață
    Economia de Piață
    Document2 pagini
    Economia de Piață
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Speranta de Viata
    Speranta de Viata
    Document1 pagină
    Speranta de Viata
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Uzbekistan
    Uzbekistan
    Document2 pagini
    Uzbekistan
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Marxism Ul
    Marxism Ul
    Document62 pagini
    Marxism Ul
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Tancul
    Tancul
    Document3 pagini
    Tancul
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Communism
    Communism
    Document2 pagini
    Communism
    Anastasia Volovei
    Încă nu există evaluări
  • Tancul
    Tancul
    Document3 pagini
    Tancul
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Cehoslovacia
    Cehoslovacia
    Document1 pagină
    Cehoslovacia
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboiul de Secesiune
    Razboiul de Secesiune
    Document6 pagini
    Razboiul de Secesiune
    silviacristea
    Încă nu există evaluări
  • Uniuniea Sovietică
    Uniuniea Sovietică
    Document2 pagini
    Uniuniea Sovietică
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Economia de Piață
    Economia de Piață
    Document2 pagini
    Economia de Piață
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Marxism Ul
    Marxism Ul
    Document62 pagini
    Marxism Ul
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboaiele Mediece
    Razboaiele Mediece
    Document1 pagină
    Razboaiele Mediece
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboiul Din Coreea
    Razboiul Din Coreea
    Document1 pagină
    Razboiul Din Coreea
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Scoala Geopol FR
    Scoala Geopol FR
    Document9 pagini
    Scoala Geopol FR
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Iugoslavia
    Iugoslavia
    Document2 pagini
    Iugoslavia
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Revoluţia de La 1848 În Ţările Române
    Revoluţia de La 1848 În Ţările Române
    Document5 pagini
    Revoluţia de La 1848 În Ţările Române
    Gabriela Cosmina Tudor
    Încă nu există evaluări
  • Civilizația Mayașă
    Civilizația Mayașă
    Document3 pagini
    Civilizația Mayașă
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboiul Din Vietnam
    Razboiul Din Vietnam
    Document2 pagini
    Razboiul Din Vietnam
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboaiele Din Cecenia
    Razboaiele Din Cecenia
    Document16 pagini
    Razboaiele Din Cecenia
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări
  • Razboiul de 100 Ani
    Razboiul de 100 Ani
    Document3 pagini
    Razboiul de 100 Ani
    Vasile Olari
    Încă nu există evaluări