Limbă. Limbaj.

Vorbire

I. Limba
După Ferdinand de Saussure, limba este mijlocul de comunicare între oameni,
concretizat în mod diferit de la o comunitate lingvistică la alta. Avem în vedere două
aspecte privind limba:
a) un aspect ca instituție socială: - ansamblu de convenții sociale care este exterioară
indivizilor și căreia aceștia i se supun; - limba este supusă modificărilor și este păstrată
prin uz.
b) limba este văzută ca sistem semiotic: - un cod realizat din inventarul de semne.

Limba, după Saussure, este privită ca un ansamblu de semne arbitrare în uz la un

moment dat într-o societate.

II. Vorbirea

După Saussure, vorbirea reprezintă actul particular, individual și concret al

subiectului care folosește limba fie pentru a fi înțeles, fie pentru a înțelege. Limba este
partea socială a limbajului, exterioară individului care nu poate nici să o creeze, nici să o
modifice.

III. Limbajul
Limbajul este factultatea proprie oamenilor de a comunica printr-un tip special de
semne. Limbajul este aspectul individual și propriu al oamenilor. Limbajul se manifestă
într-o infinitate de varietăți.
Vorbirea este manifestarea practică a limbii și reprezintă actul prin care vorbitorul
folosește limba pentru a-și comunica ideile.
În lucrarea „Diacronia e Historia”, Coșeriu consideră că limba funcționează sincronic
dar se constituie diacronic. Atât limba cat și limbajul desemnează niște noțiuni care ne
ajută să operăm o serie de distincții importante. Ambii termeni desemnează noțiuni
abstracte, nu realități concrete.
Prin limbaj ințelegem calitatea umană intrinsecă, adică o caracteristică a speciei
umane în asamblul ei, o facultate umană specifică fiecărui individ, aceea de a emite
sunete umane specifice dotate cu sens în scopul comunicării interpersonale într-un cadru
social.
Prin limbă înțelegem caracterizarea istorică a facultății umane universale a
limbajului.
Trăsăturile generale ale limbajului uman:
1. Folosirea aparatului audio fonator
2. Caracterul direcțional al emiterii și receptării mesajului
3. Dispariția rapidă a emisiei sonore
4. Caracterul interșanjabil al poziției emițătorului și al receptorului (Caracterul dialogat)
5. Retroactivitatea (emițătorul percepe retroactiv propriul mesaj)
6. Specializarea (absența unei relații între forma fizică a mesajului și tipul de reacție pe
care îl poate provoca)
7. Semanticitatea (trebuie să existe o relație între elementele mesajului și un referend
exterior mesajului)
8. Arbitrarietatea (absența unei relații între semnificant și semnificat)
9. Caracterul discret
10. Caracterul substitutiv (mesajul verbal poate face referire la ceva îndepărtat în timp și
spațiu)
11. Caracterul deschis (pot fi produse mesaje unice, inedite care sunt în general
recunoscute)
12. Caracterul general (pe căi generale și nu pe căi genetice)
13. Dubla articulare (limbile prezintă un sistem de semne minimale: un nivel primar și
mai există unul secundar de semne dotate cu sens)
14. Simularea comunicării
15. Caracterul de reflexivitate (funcția metalingvistică)
16. Posibilitatea invățării oricărui sistem de comunicare (orice ființă umană își poate
însuși mai mult decât una din limbile umane: poliglosie/bilingvist)

Limbajul uman și-a păstrat de-a lungul timpului entitatea aceasta potențială de
învățare a unei noi limbi pe când limbile se schimbă în permanență ca realități istorice.
Limbile au un caracter comunitar în sensul că sunt create și funcționează în cadrul unor
comunități date în timp ce limbajul se manifestă exclusiv în cadrul social (o
caracteristică a ființei umane individuale).

Saussure definește limba ca fiind „Sistem de semne care exprimă idei” și el alătură
limba altor sisteme de semne: limbajul surdomut, scrierea, ritualurile simbolice etc.
Limba are în comun cu celelate sisteme de comunicare funcția de comunicare dar se
deosebește de acestea prin origine, prin specificul de comunicare.

Limba este un sistem de semne verbal care reprezintă instrumentul realizării complete
a limbajului vocal articulat, adică facultatea proprie/specifică omului, și produs al
„practicării” limbajului. La rândul său limbajul vocal articulat este universal și
caracterizează comunitatea umană.
 Fiecare limbă funcționează în interiorul unei comunități și poartă amprenta istoriei și
trăsăturile spirituale/culturale ale acelei comunități.

Limba este originală, naturală dar și convențională prin folosire (se supune unor
reguli/norme de vorbire). Ea fiind la fel de veche ca și omul, nu apare pe vreo scară de
evoluție. Putem numi limbaj orice sistem de semne ce servește la intercomunicare.

Limba este omogenă (este un sistem de semne în care este importantă legătura dintre
sens și imaginea acustică). Limbajul este imaginea proprie a oamenilor de a comunica
dar și o anumită metodă de folosire a semnelor (reguli), după Saussure.

Coșeriu distinge în limbaj trei niveluri: unul universal, unul istoric și altul individual.

Pentru Irimia, limbajul articulat reprezintă două lucruri: dezvoltarea unei asociații
psihice (între un obiect din realitate și un concept, sau între un concept și un aspect
acustic) și desfășurarea unor procese anatomofiziologice (Irimia se referă la
caracterizarea unor procese acustice sonore care poartă și sens).