Gabriel Fauré

“Elégie” pentru violoncel și orchestră,Op.24

Olga Lozovan

Frumusețea blândă, subită a lui Fauré se insinuează în conștiința

ascultătorului, prin nuanță și sugestie. Fauré este,înainte de toate ,un om
al secolului al XIX-lea,hrănit de romantism și militând pentru o muzică
expresivă și introspectivă. Un compozitor a cărui muzică rafinată și
blândă a influențat cursul muzicii franceze moderne.
În 1880, după ce a terminat primul Cvartet de pian, Fauré a început să
lucreze la o sonată pentru violoncel. Practica sa frecventă a fost să
compună mai întâi partea lentă a lucrării și de aceea face la fel și pentru
noua lui sonată.Partea finalizată a fost probabil premieră la salonul lui
Camille Saint-Saëns în iunie 1880. Inițial piesa a fost pentru violoncel și
pian și ulterior fiind orchestrată de Fauré. 
Partea lentă compusă, ca și cvartetul, se află în cheia de Do minor. Nu se
știe dacă restul sonatei ar fi fost în acea cheie: Fauré nu a finalizat-o
niciodată și, în ianuarie 1883, partea lentă a fost publicată ca o piesă de
sine stătătoare sub titlu-” Élégie”.
Elégie este un prim exemplu al capacității lui Fauré să distileze angoasa
într-o scurtă, dar emoționantă declarație muzicală. Alegerea unui
violoncel,cu timbrele sale umane baritonale, este vocea perfectă pentru o
declarație atât de personală.  Lucrarea prezintă o deschidere tristă și
sumbră și culminează cu o secțiune centrală intensă, furtunoasă, înainte
de a reveni la tema deschiderii elegiace în Do minor.
Aici violoncelul poartă principala linie melodică, pianul oferind un
acompaniament variat armonic.
Din punctul meu de vedere,această Élégie face parte din categoria
estetică a Tragicului. Această categorie reprezintă o valoare conflictuală a
sferei estetice. Considerarea drept tragică ,din cauza morții soției.Și în
această lucrare Fauré își revarsă toată durerea nemărginită. Într-
adevăr,pierderea oricărei ființe iubite,moartea în sine,este deosebit de
tristă și atrage după sine una dintre cele mai profunde emoții:durerea
umană nemărginită.