6.

Raspunsul corect este: B

Analiza comparativă a managementului calităţii în administraţia publică din
unele state din sud-estul Europei Promovarea modernizării administraţiei reprezintă
un aspect care diferă în totalitate de procesul implementării ,majoritatea reformelor
administraţiei publice fiind caracterizate de un decalaj între implementarea
teoretică şi cea practică. Strategiile de implementare şi intensitatea procesului de
implementare difera de la o ţară la alta şi sunt clar influenţate de un număr de
factori contextuali, cum ar fi gradul de centralizare executivăşi tradiţiile
administrative şi juridice din fiecare ţară în parte.
Realizarea reformei în toate ţările este o prioritate majoră pentru guvernele
acestora, prin care administraţia publică ar corespunde standardelor europene, ar
contribui la satisfacerea necesităţilor societăţii, inclusiv la ridicarea nivelului de trai
al cetăţenilor, caracterizându-se prin transparenţă, predictibilitate, responsabilitate
şi eficienţă. Strategiile de reformă a administraţiei publice au drept scop
identificarea măsurilor pentru asigurarea modernizării administraţiei publice în
baza reorganizării instituţiilor statului, optimizării procesului decizional,
îmbunătăţirii managementului resurselor umane şi al finanţelor publice.
Identificarea elementelor managementului calităţii în documentele şi strategiile
de reformă.
Majoritatea tarilor au ca obiectiv central alinierea la standardele de calitate
europene, a elaborat „strategii de calitate” subliniind politica şi obiectivele
administraţiei centrale cu privire la calitatea în administraţia publică sau încă se
află în procesul elaborării unor astfel de documente strategice. Subiectul privind
calitatea îl regăsim, de asemenea, abordat şi în diferite documente cum ar fi planuri
şi programe naţionale de reformă.
Strategii şi documente, strategii de reformă şi politici de management al calităţii
elaborate in tara noastra:
1.Programul Naţional de Reformare, 2007-2010,
2.Strategia Naţională privind Prevenirea şi Combaterea Corupţiei în Sectoarele
Vulnerabile şi Administraţia Publică Locală 2008-2010, 2008,
3.Strategia pentru o Reglementare mai Bunǎ la Nivelul Administraţiei Publice
Centrale 2009-2013, 2008,
4.Strategia de Reformă a României 2004-2006,
5.Strategia pentru Îmbunătăţirea Sistemului de Planificare şi Elaborare a Politicilor
Publice la Nivelul Administraţiei Publice Centrale, 2006,
6.Strategia Guvernului privind Accelerarea Reformei în Administraţia Publică,
2001 – 2004,
7.Strategiei Guvernului privind Informatizarea Administraţiei Publice, 2001,
8.Strategia Actualizată privind Reforma Instituţională a Ministerului Administraţiei
şi Internelor 2005-2006,
9.Strategia Guvernului privind Planul Naţional de Acţiune E-administraţie, 2001,
10.Programul de Guvernare 2009-2012,
11.Program de Guvernare 2008 – 2012,
12.Programul de Guvernare 2005-2008,
13.Codul de Conduită a Funcţionarilor Publici, 2004,
14.Planul Naţional de Acţiune CAF, 2007,
15.Legea privind Statutul Funcţionarilor Publici, 1999,
16.Legea privind Transparenţa Decizională în Administraţia Publică, 2003,
17.Legea privind Unele Măsuri pentru Asigurarea Transparenţei în Exercitarea
Demnităţilor Publice, a Funcţiilor Publice şi în Mediul de Afaceri, Prevenirea şi
Sancţionarea Corupţiei, 2003,
18.Legea Administraţiei Publice Locale, 2001,
19.Legea privind Liberul Acces la Informaţiile de Interes Public, 2001,
20.Legea Cadru privind Descentralizarea, 2004.
În administraţia publică din România s-au făcut paşi importanţi în
introducerea instrumentelor managementului calităţii. În anul 2004 s-a aplicat în
fază pilot CAF-ul în cadrul a două direcţii din Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca mai apoi în anul 2005
să se extindă la nivelul tuturor ministerelor, prefecturilor, consiliilor judeţene etc.
din România.
MAI este responsabil pentru promovarea CAF în administraţia publicădin
România. Punerea în aplicare a instrumentului de autoevaluare se face pe bază de
voluntariat, fără a fi impus de către guvern, dar fiind pe deplin susţinut de către
UCRAP.
În scopul de a asigura şi consolida managementul calităţii din administraţia
publică, au fost cuprinse în documentele strategice care au fost emise anumite
măsuri coerente, mai ales cu privire la îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice, şi
anume:
 introducerea unor standarde de calitate pentru monitorizarea şi evaluarea
serviciilor publice şi a activităţii profesionale a funcţionarilor publici;
 stabilirea unui număr fix de funcţionari publici în conformitate cu
standardele de calitate stabilite pentru fiecare serviciu public;
 stabilirea unui sistem de planificare strategică pentru fiecare autoritate
publică în conformitate cu serviciile publice oferite;
 stabilirea anumitor scheme motivaţionale în vederea creşterii calităţii
serviciilor publice şi pentru a stimula inovarea;
 elaborarea şi punerea în aplicare a „Cartei calităţii cetăţenilor”, în scopul de a
introduce şi a evalua standardele de calitate pentru serviciile publice;
 implementarea unui ghid de evaluare pentru autoevaluare instituţionalăîn
raport cu CAF;
 dezvoltarea şi creşterea eficienţei serviciilor publice electronice prin
intervenţii publice;
 dezvoltarea sistemului integrat de emitere şi reînnoire a documentelor de
stare civilă.
Obiectivele principale privind managementul calităţii în administraţia publică:
reducerea birocraţiei, profesionalizarea funcţiei publice pentru introducerea calităţii
în serviciile publice, furnizarea de servicii publice de înalt profesionalism,
modernizarea structurilor instituţionale, dezvoltarea unei administraţii orientate
către cetăţean

14. Raspunsul corect este: C

Necesitatea conturarii unei astfel de abordari a pornit de la numeroasele

disfunctionalitati aparute ca urmare a influentei determinate de relatia intre politic
si administrativ, in general si managementul public in special. In timp aceste
influente au avut un rol deosebit, marcand semnificativ continutul proceselor de
management si de executie din institutiile publice, obiectivele si modul de realizare
a lor. In cadrul acestei abordari s-au dezvoltat cateva orientari:

- o prima potrivit careia aparatul administrativ reprezinta executivul, in timp ce

politicul, prin reprezentantii lui, stabileste coordonatele de desfasurare a activitatii
in institutiile publice,

- o a doua potrivit careia exista o separatie clara intre politic si institutiile publice
din administratie, prin urmare, indiferent de schimbarile intervenite in sfera politica
sistemul administrative functioneaza in continuare potrivit regulilor si
regulamentelor proprii,

- o a treia potrivit careia reprezentantii politicului sunt si reprezentantii

comunitatilor si, prin urmare, este normal sa determine coordonatele politicilor
pentru institutiile publice din administratie, deoarece cunosc nevoile generale si
specifice si au si competenta sa intervina pentru implementarea acestora.

Desi cele trei orientari se delimiteaza destul de clar din punctul de vedere al
continutului, intre ele exista o legatura, care de fapt reprezinta fundamentul
ideologic al abordarii politice. Principalii reprezentanti care au orientat cercetarile
lor asupra continutului acestei abordari sunt Wallace Sayre si Paul Appleby. Desi a
existat o compatibilitate in ideologie, fiecare din cei doi au interpretat diferit relatia
intre politic si conducerea institutiilor publice din administratie. Wallace Sayre a
pornit de la ideea ca managementul public „este in ultimul rand o problema de
teorie politica”. Prin urmare, crearea structurii unui aparat administrativ si
conducerea acesteia trebuie sa fie determinate de nevoile generale si specifice de
servicii si nu de valori ale puterii politice.

Acestea pot fi considerate doar in masura in care recunosc nevoile sociale si pot
influenta procesul de realizare a lor. Abordarea lui Paul Appleby se situeaza
oarecum la o extrema, deoarece el considera ca sistemul administrativ trebuie sa fie
sustinut si sa sustina realizarea doctrinelor politice. Caracterul limitativ al acestei
abordari este evident daca se considera natura continutului ideologiei promovate de
Appleby.

In legatura cu aceasta abordare, la sfarsitul secolului al XIX-lea Woodrow

Wilson, unul din promotorii abordarii birocratice in SUA, sustinea ca „ar putea
exista o separatie clara intre politicieni si conducerea institutiilor publice din
administratie, respectiv intre politica si misiunea institutiilor publice de
implementare a acesteia. El argumenta astfel aceasta separatie: „Problemele
administrative nu sunt probleme politice. Desi politicile stabilesc coordonatele de
desfasurare a activitatilor in administratie, nu    s-ar putea accepta o manipulare a
functionarilor publici. Administratia publica trebuie sa aplice sistematic legile
elaborate si aprobate de reprezentanti politici din afara sistemului administrativ. De
exemplu, planul de actiune al unui guvern nu este elaborat de institutiile publice din
administratie, dar aplicarea lui se realizeaza in administratie”. De altfel Wilson
considera ca principalele cauze care au determinat schimbarile majore in
administratia americana la sfarsitul secolului trecut au fost determinate tocmai de
limitele pe care le-a atras implicarea puternica a politicului in sistemul
administrative din SUA, respectiv: coruptie, lipsa de continuitate, insatisfactie,
santaj etc. In 1991 Stillman Richard, in lucrarea The American Bureaucracy
demonstra ca: „distinctia intre politica si administratie reprezinta o conditie
fundamentala pentru declansarea procesului reformelor intr-un system
administrativ”. In plus, adauga Stillman „Separarea sistemului administrativ de
politic poate conduce la dezvoltarea domeniului administratiei, la accentuarea
profesionalismului functionarilor publici din administratie si la cresterea gradului
de libertate al acestora in aplicarea politicilor”.

In domeniul stiintei, s-au delimitat trei modalitati de manifestare a controlului

politic asupra conducerii sistemului administrativ, cel mai bine reflectate in Marea
Britanie, in sistemele Westminster.

Prima consta in faptul ca exista o relatie clara intre atributii si responsabilitati.

Un departament sau o agentie are doua atributii principale:

- o sa-i informeze pe liderii politici asupra stadiului implementarii politicilor,

- o sa gestioneze propriile resurse pentru ca politicile sa poata fi implementate.

In acest context, fiecare functionar public este responsabil, potrivit pozitiei lui in
ierarhia structurii organizatorice din care face parte, fata de seful lui direct si
cetateni.

A doua modalitate consta in faptul ca exista o separare clara intre problemele

politice, care din punct de vedere formal sunt generate de politicieni si problemele
administratiei, care provin din realizarea si furnizarea serviciilor publice.

A treia modalitate consta in aceea ca administratia se presupune ca nu trebuie sa

aiba orientare politica, deci trebuie sa fie neutra, deci practice nu poate fi asociata
cu nici un fel de decizie sau politica promovata de politicieni, aceasta se realizeaza
numai potrivit atributiilor ministerului sau ale altei institutii publice, nu ca urmare a
interventiei unui politician.
 Sistemele Westminster au introdus responsabilitatea formala a ministerelor,
potrivit careia fiecare ministru, care este o persoana politica, raspunde personal
pentru toate activitatile desfasurate in institutia pe care o conduce, iar in aceste
autoritati administrative functionarii publici isi exercita propriile sarcini derivate
din aceasta calitate. Pentru activitatea desfasurata, indiferent de orientarea politica
pe care o au, ministrii primesc salarii si un sistem de stimulente, cum ar fi:
securitatea locului de munca, indiferent de schimbarile care au loc la nivel
guvernamental, pensii corespunzatoare la finalizarea carierei de functionar public si
alte avantaje sociale.

Asa cum se poate constata, aceasta problema a separatiei intre politic si

administratie a aparut cu mai bine de un secol in urma, ceea ce a facut ca unii
specialisti, Caiden, in 1982, sa o abordeze ca pe un „mit”, o perioada destul de
lunga de timp considerandu-se ca, practic, aceasta separatie este relativa.
Conturarea abordarii birocratice si aplicarea acesteia in majoritatea sistemelor
administrative din tarile dezvoltate a demonstrat ca mitul se poate transforma in
realitate, pentru ca, practic, in timp s-a reusit crearea unei simbioze rezultata din
aceea ca politicienii au inceput sa se implice direct in realizarea unor atributii
determinate exclusiv pentru administratie, in timp ce functionarii publici au inceput
sa-si asume unele responsabilitati fata de politic. Politicienii se comporta astfel
deoarece obiectivele lor politice se concretizeaza doar prin componentele
sistemului administrativ, de aceea a existat intotdeauna un interes politic in
administratie. Functionarii politici, ca angajati in sistem, trebuiau sa se implice in
realizarea politicilor propuse de politicieni si sa raspunda efectiv de gradul de
realizare a lor.

Desi la prima vedere pare o inversare de „roluri”, realitatea a demonstrat ca

aceasta formula a functionat cel mai bine pana in a doua jumatate a secolului trecut,
cand au inceput sa fie promovate alte valori, care au redefinit semnificativ rolul si
pozitia politicului in institutiile publice.

Fara indoiala, cunoasterea abordarii politice in general si a orientarilor

de baza care s-au dezvoltat in cadrul acesteia faciliteaza intelegerea
influentelor pe care factorul politic le are asupra managementului public
si permite descoperirea unora din cauzele pentru care unele sisteme
administrative sunt mai eficiente decat altele, unii functionari publici
sunt mai eficace decat altii, iar cetatenii sunt mai mult satisfacuti de
modul in care institutiile publice preiau si satisfac nevoile lor. Ca o
concluzie referitoare la aceasta abordare, inca din anul 1886, Woodrow
Wilson, profesor de administratie publica la Universitatea Princetown
din SUA, cu multi ani inainte de a deveni presedinte al SUA,afirma:
„Administratia se afla dincolo de sfera politicii. Problemele
administrative nu sunt probleme politice, chiar daca politicul stabileste
sarcini pentru administratie, nu trebuie lasat sa-i manipuleze acesteia
din urma functionarii”.

1. Raspunsul corect este: A

Managementul public ca domeniu distinct al stiintei managementului a aparut în
deceniul al optulea al secolului trecut, în principal ca urmare a situatiei critice în
care s-au aflat sistemele administrative din majoritatea statelor dezvoltate.
Deficientele majore ale acestor sisteme au creat disfunctionalitati devenite cronice
care, în timp, au exercitat o presiune puternica, greu de suportat de catre cetatenii
tarilor respective si au alimentat efectele unei crize în domeniul administratiei. A
fost necesara aparitia unei astfel de situatii, pentru ca liderii statelor dezvoltate sa
traga un semnal de alarma asupra pericolului iminent în care se afla omenirea la
acea vreme, daca teoriile clasice traditionale aveau sa continue sa domine modul de
organizare si functionare a institutiilor, sistemelor administrative, în general si din
tarile lor, în special. A fost "o lectie a istoriei" pentru care unele state, chiar din
grupa celor dezvoltate, mai "platesc" si astazi.
Greselile trecutului, pe de o parte, si ritmul foarte lent în care au început în
ultimii douazeci de ani ai secolului trecut schimbarile majore în procesele de
management si de executie din institutiile publice si în comportamentul
organizational, au efecte majore si astazi în sistemele administrative din tarile
dezvoltate. De altfel, la vremea respectiva analistii pentru sectorul public au aratat
în lucrarile lor dimensiunile crizei si implicatiile pe care aceasta le-ar putea avea pe
termen mediu si lung asupra sistemului administrativ.
A aparut astfel nevoia de schimbari majore în sectorul public, în general si în
modul de administrare a institutiilor statului, în special, astfel încât acestea sa fie
eficiente si sa satisfaca deplin interesele cetatenilor, asteptarile lor, nevoile lor.
Grupuri reprezentative de cercetatori din tarile dezvoltate au considerat ca a sosit
momentul ca rezultatele investigatiilor si studiilor elaborate de ei în ultimul deceniu
sa fie publicate. Au sperat ca liderii interesati ai administratiilor occidentale vor
aprecia efortul lor si vor întelege de ce sistemul trebuia schimbat si cum ar trebui sa
aiba loc schimbarile necesare. În acea perioada s-a declansat o strategie ofensiva a
specialistilor în domeniul managementului public asupra marilor conducatori ai
administratiilor din tarile dezvoltate. Rezultatul confruntarii a fost aparitia unui nou
domeniu al stiintei managementului, managementul public si a unui nou mod de
perceptie si abordare a aparatului administrativ dintr-o tara. Mai concret, aparatul
birocratic, care a functionat mai bine de 50 de ani, trebuia orientat potrivit unor noi
principii.
Mutatii fundamentale nu puteau fi facute de aceiasi teoreticieni si practicieni care
aveau un mod de gândire si comportament traditional, rigid, bazat pe principiile
birocratice ale gândirii formaliste promovate de binecunoscutul sociolog german
Max Weber. Atunci, în fata argumentelor specialistilor în domeniul
managementului public, practicienii au înteles un adevar esential si elementar,
anume faptul ca un sistem nu poate deveni functional si eficient în acelasi timp si
nu-si poate realiza misiunea pentru care a fost creat doar pe baza unui pachet de
legi, a unor reguli, norme si regulamente elaborate de juristi, aplicabile si/sau
aplicate în baza unor perceptii oarecare de catre persoane cu pregatire generala. Era
nevoie de orientarea sistemului catre noile valori ale managementului public, care
sa asigure functionarea eficienta a structurilor administrative create pentru a
satisface nevoile cetatenilor, interesele generale si individuale ale
membrilor comunitatii, perceputi drepti clienti ai unei imense piete
reprezentate de societate în ansamblul ei si de fiecare unitate
administrativ teritoriala în parte.
În prima jumatate a secolului al XX-lea, profesori celebri, cum au fost Lorenz
von Stein, Charles-Jean Bonnin si Alecsandre-François Vivien, Henry Fayol si
Frederic Taylor de la mari universitati din Viena si Paris, au adus noutati în
managementul public si mai târziu, catre jumatatea secolului trecut, din SUA si
Marea Britanie, au dezvoltat stiinta managementului si stiinta administratiei, care
au determinat aparitia mai târziu, în câteva tari europene si în SUA, a
managementului public.
În acest context, ca raspuns la modelul traditional al administratiei, promovat de
Max Weber, a aparut si s-a dezvoltat managementul public, un nou domeniu al
stiintei managementului, cu obiective clar determinate, cu principii si legitati
generale si specifice bine definite.Dupa aproape 10 ani de cercetari, specialistii în
domeniul managementului public au sintetizat rezultatele activitatii lor si astfel au
aparut curente de gândire care au reunit valorile de baza ale managementului public
sub diferite forme de exprimare.
Managementul public a aparut ca o necesitate si se dezvolta permanent ca unul
dintre cele mai importante domenii ale stiintei managementului care, prin
rezultatele sale, poate avea un impact direct asupra îmbunatatirii modului de viata
al cetatenilor dintr-o tara.
Este unanim acceptat faptul ca schimbarea de conceptie în sectorul public si
crearea noului sistem de management public functional si eficient pentru structura
administrativa reprezinta un proces de durata care, însa, ar trebui intensificat în
toate tarile ce doresc o orientare reala a serviciilor oferite de administratie catre
piata. De altfel, specialistii în domeniu, între care Isaac Henry-Kester, Chris
Painter, în lucrarea Management in the Public Sector: Challenge and Change si
Kieron Walsh în lucrarea Public Service and Market Mechanisms, au demonstrat
necesitatea reformarii conceptiei manageriale în sectorul public.
În deceniul opt al secolului trecut, s-a folosit pentru prima data conceptul de
management în sectorul public. Structurile rigide, bazate pe ierarhie si forme
birocratice diversificate, care au dominat institutiile din administratia publica în cea
mai mare parte a secolului douazeci, nu mai puteau raspunde pozitiv problemelor
majore cu care se confrunta administratia. În acest context a aparut managementul
public, ca un nou mod de perceptie asupra conducerii institutiilor publice si asupra
misiunii acestora în sectorul public.