Romantismul a fost curentul literar-artistic care a pus în centrul existenţei umane

etnicitatea şi limba poporului. Produs al gândiri occidentale, romantismul a fost

considerat adesea o reacţie la universalismul clasicismului, a cosmopolitismului.
Tradiţia, trecutul şi limba unei comunităţi împărtăşite de toţi membrii săi au fost
considerate fundamentele pe care romantismul vedea lumea. Iar statul naţional a
fost forma politică de exprimare a ideilor romantismului. Romantismul românesc nu a
făcut nici el excepţie fiind prima sincronizare a spaţiului românesc cu ideile
Occidentului. În cele trei ţări române, influenţele romantismului venit din două
direcţi: în Moldova şi Muntenia din lumea franceză, în Transilvania din lumea
germană.

L-am întrebat pe istoricul literar Ioan Stanomir în ce a constat proiectul romantic

şi cum a fost el receptat în spaţiul românesc: "Romantismul în spaţiul european şi
în cel românesc proiectează o nouă imagine asupra comunităţilor etnice. În această
imagine este practic o reinventare a identităţii acestora. Se porneşte de la
explorarea unui patrimoniu arheologic şi cultural şi se ajungela crearea unui
panteon în care sunt situaţi părinţii neamului şi modelele acestuia. Este un tip de
reţetă care porneşte din Vestul Europei şi ajunge, cu o întârziere semnificativă în
spaţiul românesc. Dacă discutăm din perspectiva purităţii estetice, romantismul
românesc este un romantism compozit şi eclectic. O seamă dintre romanticii noştri
au şi pagini clasice, să ne amintim de Grigore Alexandrescu. Alţi romantici sunt
romantici dar sfârşesc prin a fi clasici, cazul lui Vasile Alecsandri. Cei care
sunt cu adevărat pur romantici nu sunt foarte mulţi. Romantismul lor este uneori
strident şi ilizibil astăzi, cum este cazul lui C. A. Rosetti. Romantismul românesc
respectă reţeta europeană în privinţa reinventării de sine. Avem un întreg inventar
de imagini, de la ruine la strămoşi, şi terminând cu evocarea faptelor de arme ale
trecutului."

Soluţia elitelor din Muntenia şi Moldova pentru modernizare şi statalitate a fost

romantismul francez, în timp ce pentru românii din Imperiul austriac modelul
romantic german a fost dominant: "Principala problemă a diferenţei dintre cele două
romantisme ţine de definiţia naţiuniii. Romantismul german era un romantism într-un
anumit segment al său organicist, conservator şi xenofob. Influenţa sa se vede nu
atât la paşoptişti, cât la Eminescu. El este cel mai puternic influenţat de
romantismul german. În Transilvania se simte influenţa iluminismului de tip
iosefinist şi a contaminării cu ideologia revoluţionară. Dar revoluţia din
Transilvania este una paradoxală pentru că este, în termeni europeni, o
contrarevoluţie gândită ca reacţie la excesele xenofobe ale unei revoluţii prin
excelenţă europene, aşa cum era cea maghiară."

Revoluţia de la 1848 a fost punctul culminant al manifestărilor romantismului

românesc. Ea a fost începutul reformelor şi a modernizării în spaţiul românesc.
Ioan Stanomir: "Romantismul românesc este paşoptismul, iar în acest tablou de
familie cu toţii au fost implicaţi, mai mult sau mai puţin strălucit, în politică
însemnând alcătuirea de societăţi cultural-literare, societăţi secrete, în exil şi
apoi la întoarcerea din exil în ceea ce a rămas de făcut până către anii 1860-1870
când acea generaţie, practic, se epuizează. Depinde foarte mult de longevitatea
romanticilor. Avem romantici care intră într-o perioadă de eclipsă, cazul lui
Grigore Alexandrescu, romantici vârstnici care traversează perioade de mutaţii şi
de metamorfoze, cazul lui Heliade Rădulescu, romantici exponenţiali şi manipulaţi
de comunism, ulterior, cum a fost Nicolae Bălcescu intraţi în canon prin moarte
eroică. Sunt romantici care abandonează cariera literară şi se dedică politicii în
totalitate, aşa cum a fost C. A. Rosetti. Mai sunt romantici precum Bolliac care
este mai mult jurnalist decât poet. Este o imagine de familie care se confundă cu
ceea ce Paul Cornea numea oamenii începutului de drum."

Romantismul a devenit, în timp, modelul cultural de referinţă. Aşa s-a născut

cultura standardizată sau canonul: "Dacă ne referim la o anumită receptare mecanică
şi defomatoare m-aş opri la Dimitrie Bolintineanu. Este reţinut mai cu seamă prin
legendele istorice, care sunt un fel de mic manual de patriotism paşoptist.
Legendele istorice au reuşit un îndreptar de comportament şi să imortalizeze
mitologic anumite figuri. Ceea ce proiecţia canonică a omis este opera romantică
cea mai profundă şi vibrantă a lui Bolintineanu, poemul "Conrad", care este un mic
echivalent românesc al "Rătăcirilor lui Childe Harold", scris de Byron. Byronismul
a fost o modă de care romanticii români nu s-au putut sustrage."

Unitatea naţională a fost cheia modernizării şi emancipării naţionale propusă de

romantism, Ioan Stanomir: "Unitatea naţională este o expresie care îşi datorează
existenţa acestui discurs paşoptist. Ceea ce noi privim ca fiind canonic,
domnitorul Mihai Viteazul, este invenţia lui Florian Aaron şi Nicolae Bălcescu, şi,
în particular, a lui Gheorghe Bibescu, cel care îi foloseşte mantia cu ocazia
ceremoniilor oficiale. Conştiinţa naţională este o formulă anacronică pe care noi o
proiectăm pentru a ne explica comportamente care nu au niciun fel de legătură cu
investirea lor din epocă. Romanticii paşoptişti au dorit în mod cert unitatea
principatelor. În privinţa Transilvaniei şi Banatului lucrurile erau complicate
pentru faptul că exista acolo un curent federalist care privea mai degrabă spre
Europa Centrală şi mai puţin spre Carpaţi. Nu trebuie să uităm că relaţia
romanticilor transilvăneni şi bănăţeni cu Imperiul austriac a fost una complicată,
mulţi dintre ei s-au pus sub semnul imperiului pentru a rezista republicanismului
maghiar."