12.

TRANSFERUL INTERNAȚIONAL DE TEHNOLOGIE – partea a II-a

12.1. Comerţul internaţional cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-

how, savoir faire)
Conceptul de know-how a început să fie utilizat în SUA la începutul secolului trecut,
căpătând semnificaţia prezentă în anii ’50 în SUA şi în Marea Britanie.
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice, experienţă, abilitate tehnică
etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se referă la producerea, funcţionarea ori
comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.
Elementele know-how-ului se pot grupa în patru categorii: abilitate tehnică, experienţă
tehnică, cunoştinţe tehnice şi procedee.
 Abilitatea tehnică înglobează în egală măsură atât abilitatea generală a unui tehnician
datorată aptitudinilor sale naturale, ingeniozităţii sale, cât şi dexteritatea de tehnician
dobândită în privinţa operaţiilor în îndeplinirea cărora s-a specializat la întreprinderea
la care lucrează. Această dexteritate se adaugă celei generale, potenţând-o. O astfel de
abilitate se fundamentează pe calităţile inerente persoanei respective (cum sunt talentul
sau arta) şi se transmite de la o întreprindere la alta, odată cu persoana căreia îi
aparţine.
 Experienţa tehnică este dobândită de o persoană printr-o practică îndelungată,
implicând soluţionarea problemelor apărute în legătură cu îndeplinirea sarcinilor.
Acest termen presupune un grad mai înalt de activitate intelectuală (cum este cel
specific informaticii). Experienţa tehnică se transmite prin asistenţa tehnică acordată
care, la rândul ei, presupune detaşarea unor tehnicieni de la întreprinderea furnizoare
de know-how la întreprinderea beneficiară sau invers.
 Cunoştinţele tehnice sunt de o mare diversitate şi cu un grad variabil de aport
intelectual. Avem în vedere anumite cunoştinţe rezultate din tehnica curentă, care sunt
necesare pentru optimizarea punerii în valoare a procedeelor utilizate şi a cunoştinţele
dobândite prin intermediul progresului tehnic, despre care este înştiinţat publicul prin
mijloace de publicitate (de exemplu descrierea invenţiei cuprinsă într-un brevet deja
publicat, articolele şi studiile din revistele de specialitate etc.). Know-how-ul poate
avea ca obiect nu numai cunoştinţe tehnice specifice domeniului industrial, ci şi
cunoştinţe din alte domenii, cum sunt: cele privind administrarea întreprinderilor
(publicitatea poate îmbrăca diverse forme etc.), cele de natură să optimizeze punerea
în valoare a procedeelor la care se referă sau a calităţilor produsului a cărui fabricaţie
se urmăreşte, cele rezultând din cercetarea ştiinţifică întreprinsă în scopul de a
definitiva procedee noi, prototipuri, cele negative, adică erorile ce trebuie evitate, pe
baza experienţei acumulate.
 Procedeele, metodele şi tehnicile presupun o grupare de operaţii dispuse într-o
anumită ordine şi reunite prin scopul comun, și anume obţinerea unui rezultat. Acestea
pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regulă, asemenea cunoştinţe (procedee) nu
sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezintă un grad suficient de noutate, lipsa
anumitor elemente ce ţin de esenţa brevetului, lipsa interesului; existenţa unui interes
contrar (cum este cel legat de păstrarea secretului). Cunoştinţele ce formează know-
how-ul sunt transmisibile, putând forma obiectul contractului comercial internaţional
de know-how. Beneficiarul într-un asemenea contract nu le poate însă transmite nici în
totalitate, nici parțial, în absenţa unei stipulări exprese. Un asemenea beneficiar este
însă îndreptăţit să utilizeze know-how-ul transmis de furnizor cu referire la orice
aplicaţie a cunoştinţelor respective. Posesorul de know-how nu are drept de proprietate
industrială. În măsura în care cunoştinţele ce formează obiectul know-how-ului sunt
dobândite şi de către terţi prin experienţă proprie, ele pot fi utilizate de către aceştia.
Know-how-ul se distinge prin două trăsături esenţiale, şi anume: noutatea şi secretul,
conţinutul acestora fiind diferit de acela specific unei invenţii. Noutatea este subiectivă, în cazul
1
know-how-ului, apreciindu-se în raport cu stadiul de dezvoltare al tehnicii în cadrul întreprinderii
care doreşte să achiziţioneze cunoştinţele respective. Nu este necesar ca noutatea să fie absolută,
fiind suficient ca deţinătorul unor cunoştinţe să execute anumite operaţiuni mai bine decât
persoana interesată să-i achiziţioneze acele cunoştinţe. Aceasta nu exclude însă ipoteza ca un
know-how să conţină o noutate absolută (este vorba de un know-how pe care deţinătorul lui nu
doreşte să-l breveteze, fie datorită formalităţilor multiple, fie datorită temerii de a nu fi divulgate
cunoştinţele respective, în perioada înscrierii, pe calea spionajului economic). De regulă însă,
noutatea va fi diferită în raport cu nivelul cunoştinţelor beneficiarului, iar în cazul unui schimb
de know-how-uri între contractanţi (cross licensing), aceasta este dependentă de nivelul
cunoştinţelor fiecărui beneficiar considerat în mod distinct. În ceea ce priveşte secretul,
divulgările de know-how determină în general numai o diminuare a valorii acestuia. Atunci când
asemenea divulgări sunt de proporţii, pot conduce la transmiterea cunoştinţelor respective în
domeniul public. De asemenea, în cazul în care acelaşi know-how se află în posesia mai multor
titulari, valoarea lui se diminuează. Ori de câte ori unei persoane i se comunică un know-how
secret, cu titlu confidenţial, se prezumă că acea persoană s-a angajat să păstreze acest caracter.

12.2. Activitatea de consulting – engineering

Amploarea pe care a cunoscut-o comerţul mondial cu maşini, utilaje şi instalaţii complexe,
a presupus rezolvarea unor probleme tehnice de natură practică, care a necesitat elaborarea unor
studii, proiecte etc. În acest context a apărut activitatea de consulting – engineering.
Consultingul poate fi definit drept ansamblul de servicii prestate de către persoane fizice
sau juridice (firme) specializate, în scopul alegerii soluţiilor cele mai adecvate şi eficiente pentru
realizarea unor obiective sau desfăşurarea anumitor activităţi economice şi sociale.
La rândul său, engineeringul, conform aceleiaşi surse de documentare, este o activitate
legată în general de consulting şi constă în elaborarea, la cererea clienţilor, de proiecte complexe
de investiţii, întocmirea de studii tehnico-economice (studii de fezabilitate), cu indicarea
eventuală a potenţialilor furnizori, a anumitor maşini sau grupe de maşini, necesare procesului
tehnologic, acordarea de consultaţii tehnice legate de cumpărarea unor licenţe, formularea
condiţiilor tehnice ale contractului şi chiar negocierea contractelor în numele firmei ordonatoare,
precum şi acordarea de asistenţă tehnică (la cerere) în timpul realizării investiţiei.
De remarcat că activitatea de engineering este relativ nou apărută pe plan extern, de multe
ori fiind confundată, datorită etimologiei, cu termenul de inginer.
Progresul tehnico-ştiinţific contemporan şi-a pus amprenta asupra factorilor de producţie,
generând în acelaşi timp creşterea complexităţi activităţilor manageriale. S-au creat astfel
premisele unificării celor două activităţi.
Consulting – engineering-ul poate fi definit ca un serviciu de natură intelectuală, ce vizează
realizarea de studii, proiecte, asistenţă tehnică în supravegherea şi controlul realizării unui
obiectiv investiţional.
Activitatea de consulting – engineering comportă, pe parcursul derulării ei (de la
conturarea concepţiei până la punerea în funcţiune a unei instalaţii industriale) executarea mai
multor seturi de prestaţii, şi anume: întocmirea de studii pentru fundamentarea tehnico-
economică, aprecierea oportunităţii şi a posibilităţilor de realizare, stabilirea amplasamentelor
asigurarea resurselor energetice şi de materii prime, a căilor de comunicaţie şi a celor de acces, a
forţei de muncă; alegerea procesului tehnologic, întocmirea unor studii de piaţă, organizarea
obiectivului sub toate aspectele sale; întocmirea unor studii şi lucrări de proiectare preliminare,
proiecte generale, proiecte şi desene de execuţie etc.; întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor
pentru furnizarea materialelor şi a echipamentelor; analiza ofertelor primite şi lansarea
comenzilor; încheierea contractelor cu furnizorii, antreprenorii etc.; coordonarea, conducerea şi
supravegherea lucrărilor de construcţii-montaj, a furnizorilor de echipamente, instruirea
personalului, efectuarea de încercări, de recepţii etc.
Înfăptuirea acestor operaţii de engineering se produce în două faze:
2
  Faza de studii. În această fază se întocmesc studii preliminare (preliminary
engineering), care vizează elaborarea concepţiei şi realizarea planurilor şi a schiţelor
de detaliu ale unei instalaţii industriale. Toate aceste operaţii necesită efectuarea de
cercetări, pe baza cărora se întocmeşte un proiect.
 Faza de execuţie. Operaţiile specifice acestei faze sunt: lansarea comenzilor,
procurarea materialelor, montajul, construcţiile, recepţiile, punerea în funcţiune etc.
În funcţie de natura prestaţiilor la care se obligă firma de engineering, activitatea acesteia
poate îmbrăca forma de:
 engineering economic;
 engineering de proiectare;
 engineering industrial.
Ca urmare a specializării, s-a produs dezvoltarea unor activităţi de engineering în diverse
domenii, ca de exemplu chemical engineering, electrical engineering, military engineering, naval
engineering, comercial engineering etc.
Activitatea de consulting-engineering prezintă o importanţă economică deosebită. Se
estimează că mai mult de trei sferturi din totalul investiţiilor industriale întreprinse în marile ţări
occidentale (inclusiv Japonia) se realizează prin intermediul acestor societăţi, care îşi extind
activităţile dincolo de frontierele naţionale ale statelor pe teritoriile cărora şi-au stabilit sediile
principale. Asemenea societăţi au în structură sau în subordine birouri de studii tehnice
organizate în multe cazuri sub formă de filiale.
De regulă, între societăţile de consulting-engineering şi întreprinderile producătoare se
stabilesc raporturi contractuale, în virtutea cărora cele dintâi îndeplinesc pe seama acestora din
urmă serviciul de „avant-vente”, contribuind astfel la pătrunderea pe diferite pieţe a utilajelor
produse de întreprinderile respective pentru beneficiarii prestaţiilor inginereşti.
Uneori întreprinderea de engineering îşi asumă în raporturile contractuale rolul de furnizor
general, în această calitate revenindu-i îndatorirea ca pe lângă activitatea de engineering să o
îndeplinească şi pe aceea de furnizor al maşinilor şi al utilajelor, necesare realizării lucrărilor
industriale, precum şi pe aceea a procurării licenţelor de fabricaţie, pe care le obţine de la
întreprinderile producătoare (adică de la subfurnizori) sau de la institutele de proiectări (adică de
la subproiectanţi). Cadrul juridic al activităţii de engineering îl constituie contractul de
consulting - engineering.