TUDOR ARGHEZI

TESTAMENT

Este o poezie programatică, o artă poetică pe linia îndemnului lui Ienăchiţă Văcărescu
„Urmaşilor mei – Văcăreşti, /Las vouă moştenire, /Creşterea limbei române/ Şi a patriei cinstire”
Ideea este întâlnită şi în poeziile mai multor autori (Epigonii – Mihai Eminescu, Unde ne sunt
visătorii? – Alexandru Vlahuţă, Poeţii – Alexandru Macedonski, Rugăciune – Octavian Goga).

Testament apare în 1927, în fruntea volumului de debut Cuvinte potrivite. Este un manifest
poetic care exprimă crezul artistic şi conştiinţa estetică a unui geniu cu totul original. Conştient de
vremelnicia omului, poetul îşi manifestă intenţia de a lăsa urmaşilor săi o bogăţie spirituală, un nume
de poet înscris pe o carte:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte”.
Poetul a ajuns la o înţelegere superioară a misiunii legii ţi scriitorului, a sensului vieţii şi a
preţului ei. Omul valorează atât cât lasă pentru alţii după ce moare. Vârsta omului nu coincide cu
vârsta artistului şi a artei. Latinii spuneau: „Ars longa vita brevis” – „Arta e lungă, viaţa e
scurtă”. Poetul străbate drumul dintre două generaţii – străbunii şi fiul într-un suiş târâş (ca în mitul
lui Sisif, pe brânci): „De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci”.
Creaţia pe acest drum plin de asperităţi este o treaptă, o carte de căpătâi,
prinosul cel dintâi: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi,
Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.
Apare şi ideea continuităţii generaţiilor: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile pline
De osemintele vărsate-n mine”.
Uneltele agricole se convertesc în uneltele scrisului, convertirea are ca motivaţie tradiţia
muncii ţi suferinţei de secole a neamului: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani”.
Poetul îşi simte vocaţia imortalizării trudei seculare a unui neam de robi în forme estetice,
în versuri şi icoane. Poezia nu are numai o utilitate socială, nu are numai menirea de a fi un mijloc de
instrucţie ci este şi un joc plăcut, o desfătare a minţii şi a sufletului: „Din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite // Eu am ivit cuvinte potrivite”. Expresia „cuvinte potrivite” vrea să spună ceva despre
îmbinare, meşteşug, căutare, potrivire artistică, cum ar fi spus Mihai Eminescu în poezia Criticilor
mei: „Unde vei găsi cuvântul // Ce exprimă adevărul”.
Poetul insistă asupra ideii elaborării îndelungate şi a migalei meşteşugului artistic. Opera
de artă se naşte greu, după multe frământări şi arderi, renunţări şi sacrificii dintr-o prea mare
bucurie sau o prea mare suferinţă.
La Tudor Arghezi, poezia se naşte şi dintr-o răzvrătire. Cuvintele care tradiţional erau
poetice, nu-l mai satisfac pe artist, nu se mai potrivesc gândurilor şi intenţiilor sale artistice. Astfel,
poetul se revoltă împotriva lor, căutând cuvinte de la marginea limbajului, părăsite şi însingurate,
aşteptându-şi descoperitorul, vrând parcă să spună că şi ele pot fi înzestrate cu harul sublimului.
Acesta este principiul esteticii argheziene, aşa numita estetică a urâtului, care îşi propune reciclarea
cuvintelor prin rostirea obişnuită, familiară: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” sau „Din bube,
mucigaiuri şi noroi // Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. La moderni obiectul artistic se lărgeşte,
cuprinzând şi alte zone decât ale frumosului, chiar urâtul capabil să trezească emoţii puternice:
„E un miraculos privilegiu al artei ca oribilul artistic exprimat devine frumuseţe şi că
durerea ritmată şi cadenţată umple spiritul cu o bucurie neliniştita (Baudelaire);
„Odinioară se credea că zahărul se prepară numai din trestie de zahăr. Acum se scoate
aproape din orice. Aşa-i şi cu poezia, s-o extragem de pretutindeni căci ea sălăşluieşte în toate şi
peste tot (Flaubert).
 La poetul „Florilor de mucegai’’, urâtul social şi natural, zdrenţele, bubele, mucigaiul,
noroiul se preschimbă în „frumuseţi şi preţuri noi”. Urâtul, trivialul, psihicul, oribilul, abjectul,
terifiantul nu sunt căutate pentru ele însele ci pentru a trezi cu ajutorul lor sentimente esenţial
estetice: groaza, tragicul, comicul, grotescul. Veninul strâns, truda, ocara asupra celor urgisiţi se
transformă în miere, adică în poezie: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Versurile „Am luat ocara, şi torcând uşure // Am pus-o când să-mbie, când să-njure”
anunţă violenţa verbală şi revoluţia limbajului în poezia argheziană.
În general, metaforele argheziene cuprind elemente din mediul ţărănesc: sapa, brazda,
vitele, plăvanii, fierul îmbrăţişat în cleşte. Cultul strămoşilor este un alt motiv în poezia lui Tudor
Arghezi. Poetul sacralizează memoria străbunilor şi o idolatrizează:
„Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale”.
Versul „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte” concentrează întregul sens al poemului
sugerând forţa biciuitoare a verbului arghezian ca în poezia Ruga de seară:
„Să-mi fie verbul limbă
De flăcări ce distrug,
Cuvântul meu să fie plug
În faţa solului o schimbă
Lăsând în urma lui belşug”.
Biciul mai semnifică şi funcţia justiţiară a poeziei. Ea pedepseşte pe cel rău şi mângâie pe
cel bun, Iad pentru cel rău şi Paradis pentru cel bun. Poemul consemnează şi frenezia dionisiacă a
stăpânului venit dinspre abuzul şi schimbare până la inconştienţa durerii altora. În urmă apare şi
ideea de răzbunare. Stăpânul este asemenea unui ţap înjunghiat, ţapul biblic purtător al relelor
omeneşti:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor”.
Autorul va insista asupra artei, aceasta fiind un mijloc prin care cel ce suferă se poate
răzbuna pe cel nepăsător şi îmbuibat: „Întinsă leneşă pe canapea // Domniţa suferă în cartea mea”.
Un alt motiv este acela al viorii, simbolizând arta, poezia în general şi virtuţile ei estetice. Este
întărită ideea că arta se naşte şi din suferinţă: „Durerea noastră surdă şi amară // O grămădii pe-o
singură vioară”. Vom întâlni alte două metafore ce conturează şi amplifică estetica argheziană.
„Slova de foc” reprezintă flacăra inspiraţiei ţâşnită din zonele cele mai adânci ale eului creator,
geniul, harul, înzestrarea nativă.
Artist trebuie să te naşti, nu poţi să devii printr-un act de voinţă sau prin asimilare de
cultură. „Slova făurită” este rezultatul efortului artistic, meşteşugului, travaliului. Ea este rodul
înzestrării divine. Cele două structuri coexistă, se presupun reciproc şi dau naştere artei:
„Slova de foc şi slova făurită
Împerecheate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.
În finalul poemului reapare mesajul social al artei. Ea nu este rodul îmbuibării ci al
suferinţei, venind mai ales dinspre mânia adunată de veacuri:
„Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei”.