Dinamica Autovehiculelor Introducere

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Dinamica autovehiculelor are ca obiect de studiu mişcarea

autovehiculelor. În stabilirea legăturii dintre forţele care acţionează asupra
autovehiculelor şi parametrii mişcării acestora, privită sub aspect calitativ şi
cantitativ, sunt folosite metodele mecanicii aplicate. Dinamica unui
autovehicul reprezintă reacţia autovehiculului la manevrele conducătorului
auto, la accelerarea şi frânarea prin intermediul pedalei de acceleraţie şi de
frână, în timpul deplasării în curbe şi reacţia la alte perturbaţii exterioare.
Determinarea cantitativă şi calitativă a dinamicii autovehiculului se face în
mare măsură prin comparaţia dintre situaţiile de trafic simulate şi reale şi prin
părerea subiectivă a inginerilor de încercare. Pentru aceasta se folosesc
criterii de măsurare care se vor descrie în cele ce urmează. Autovehiculul
trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi:
- să fie uşor controlabil (nu trebuie să încarce prea mult şoferul);
- să nu surprindă şoferul prin perturbaţii exterioare;
- să ofere şoferului posibilitatea să recunoască uşor limitele de
maniabilitate.

3
Dinamica Autovehiculelor Introducere

Modificarea dinamicii, de exemplu prin modificarea sarcinii

autovehiculului, prin diferite tipuri de pneu, sau prin deplasarea pe diferite
căi de rulare, trebuie să fie cât mai mică posibil.
Aceste criterii fac parte din criteriile de confort şi siguranţă pentru
autovehicul. Scopul siguranţei active îl reprezintă scăderea numărului de
accidente şi pentru aceasta se caută adaptarea autovehiculului la
conducătorul auto sau altfel spus considerarea ansamblului conducător auto –
autovehicul ca un tot unitar.
În timpul încercării acest lucru se întâmplă întotdeauna (pentru că
şoferul este cel care conduce autovehiculul), dar în teorie acest lucru se
întâmplă foarte rar. În figura 1.1 este prezentată mişcarea simplificată a
autovehiculului: autovehiculul trebuie să se deplaseze pe o traiectorie impusă
(ximpus), dar în realitate se deplasează pe o traiectorie diferită (xdiferit).
Conducătorul auto reacţionează la diferenţa de traiectorie ∆x= ximpus - xdiferit
prin modificarea unghiului volanului cu δx, astfel încât să minimizeze
diferenţa dintre traiectorii. În acelaşi timp acţionează asupra autovehiculului
şi o perturbaţie exterioară (ex.: vânt lateral).
Pentru a putea aprecia teoretic traiectoria trebuie ca blocurile
conducător auto şi autovehicul să fie de aceeaşi formă şi abia după aceea se
poate îndeplini cerinţa de adaptare a autovehiculului la conducătorul auto.
În literatura de specialitate s–a arătat că, în cazul ansamblului
conducător auto–autovehicul, conducătorul auto este în măsură să se adapteze
autovehiculului şi diferitelor situaţii de trafic (ex.: la parcări cu mai multe
rotaţii ale volanului sau la deplasări rectilinii cu viteze mari când sunt
necesare modificări ale unghiului volanului de numai câteva minute, cel puţin
în situaţii de trafic normale, lipsite de accidente.
Perturbare
laterală
Traiectorie Unghi al traiectorie
deplasare
Conducător auto Autovehicul
impusă volanului reală
laterală

∆x = ximp − xdif

Figura 1.1. Ansamblul simplificat şofer - autovehicul

Aceasta înseamnă că şoferul realizează modificările necesare

diferitelor situaţii de trafic, deci constantele deplasării se modifică, dar în
realitate acest lucru nu se întâmplă. Din acest motiv nu se merită luarea în
considerare a ansamblului conducător auto – autovehicul ca situaţie de trafic
normală. Altfel apare ansamblul conducător auto – autovehicul ca situaţie

4
Dinamica Autovehiculelor Introducere

critică, pentru că şoferul, în aceste situaţii, cu posibila apariţie a accidentului,

nu mai are timpul să se adapteze.
În figura 1.2. este reprezentat sistemul parţial pentru autovehicul. Se
observă intrările δα, perturbaţia exterioară şi ieşirea xdif.

Perturbare
exterioară
Xdif
δα
Autovehicul

Figura1.2. Sistem parţial pentru autovehicul

Se obişnuieşte să se spună că la δα =ct (în special δα =0) avem control

fix (poziţie nemodificată a volanului). Mai există şi alte posibilităţi, denumite
control liber, în care se observă autovehiculul fără şofer. De exemplu: la
ieşirea dintr-o curbă se eliberează volanul şi se observă comportamentul
autovehiculului. Pe lângă aceste situaţii amintite anterior mai există un număr
mare de alte situaţii prezentate în figura 1.3.
Caracteristicile dinamice ale autovehicului nu se apreciază după
statistica accidentelor, care apar din fericire rar, ci se apreciază în situaţii
normale de trafic, de aceea se oferă o cantitate mare de informaţii referitoare
la caracterisitcile dinamice şi ale motorului autovehiculului ce au mare
însemnătate.
Dacă se solicită prea puţin şoferul, acesta îşi pierde atenţia, iar dacă
este suprasolicitat îşi utilizează atenţia.
Autovehiculul este o maşină prin excelenţă comandată de către un
operator uman, astfel că, în final trebuie considerată dinamica sistemului
autovehicul – om. Din cauza dificultăţii descrierii exacte a comportării
operatorului uman, respectiv a legăturii dintre excitaţie şi senzaţie, în general
se tratează numai dinamica autovehiculului, deşi există încercări de a
considera întregul sistem.
Metodele de analiză, criteriile de apreciere şi relaţiile de calcul
stabilite la această disciplină stau, în primul rând, la baza proiectării generale
a autovehiculelor, ele permiţând stabilirea forţelor, momentelor şi
caracteristicilor cinematice.
Cu ajutorul lor se fundamentează metodologia de efectuare a
încercărilor şi se creează suportul pentru interpretarea rezultatelor acestor
încercări.
Folosind rezultatele din această disciplină se poate face o evaluare
comparativă a calităţilor tehnice de exploatare a autovehiculelor, ceea ce

5
Dinamica Autovehiculelor Introducere

permite să se aleagă tipul cel mai adecvat anumitor condiţii de utilizare. Ele
permit şi aprecierea modificării acestor calităţi ale unui anumit autovehicul în
timpul exploatării sale sau după efectuarea unor reparaţii.

Figura 1.3. Examinarea comportării autovehiculului după principalele tipuri de deplasare

În cadrul dinamicii autovehiculelor nu se studiază procesele de lucru

din subansamblele ce compun autovehiculul, deşi acestea pot determina
mişcarea autovehiculului. Pentru a ţine seama de acţiunile şi efectele
diferitelor subansamble se folosesc caracteristicile de ieşire ale acestora care
se consideră ca fiind date. Rezolvarea problemelor de dinamică are astfel un
caracter mai general, întrucât nu este necesară analiza proceselor de lucru
dintr-un anumit subansamblu, care în funcţie de soluţia constructivă aleasă,
poate prezenta anumite particularităţi. Există totuşi o excepţie şi anume aceea
a organelor de propulsie şi rulare (roţile şi şenilele), pentru care, în cadrul

6
Dinamica Autovehiculelor Introducere

acestei discipline, se face o analiză suficient de detaliată a proceselor de lucru

care privesc interacţiunea lor cu calea de rulare.
În urma acestei analize se pot stabili forţele care acţionează asupra
autovehiculului şi care sunt determinante pentru mişcarea sa.
Datorită complexităţii autovehiculului, care este alcătuit dintr-un
număr mare de elemente cuplate în diverse moduri între ele, studiul mişcării
acestuia se face prin considerarea unor mişcări cu caracter particular, dar
esenţiale pentru comportarea autovehiculului.
În aceste condiţii problemele se simplifică şi se dobândesc o
înţelegere şi o privire de ansamblu mai clare a diferiţilor factori şi influenţe.
După ce se analizează interacţiunile autovehiculului cu calea de
rulare şi cu aerul, se studiază dinamica tracţiunii şi frânării, maniabilitatea,
stabilitatea, oscilaţiile şi aspectele energetice ale mişcării acestuia.
Cu ajutorul metodelor acestei discipline se descrie comportarea
autovehiculului considerat ca un sistem dinamic.
Adoptând simplificări în privinţa legăturilor dintre diferite
subansamble, se determină parametrii mişcării autovehiculelor, evidenţiindu-
se calităţile de mers potenţiale, deci posibilităţile maxime. În felul acesta se
poate aprecia gradul de perfecţionare al unui auotvehicul dat şi, pe baza
analizei factorilor ce determină performanţele lui, se pot stabili măsuri de
natură constructivă pentru îmbunătăţirea acestora.
Dinamica autovehiculelor aplică metodele mecanicii aplicate, ea fiind
o disciplină cu caracter teoretic, care însă face apel permanent la rezultatele
experimentale şi la constatările de natură practică cu privire la comportarea în
exploatare a autovehiculelor.
Pe măsura perfecţionării cercetărilor experimentale şi a acumulării de
date are loc îmbunătăţirea metodelor de studiu teoretic, după cum şi folosirea
de noi metode teoretice implică adâncirea cercetării experimentale.