UNIVERSITATEA ACADEMIEI DE ŞTIINŢE DIN REPUBLICA MOLDOVA

CETEDRA ŞTIINŢE ALE MEDIULUI

SUPORT DE CURS

LA DISCIPLINA

GEOGRAFIA RAMURILOR ECONOMIEI MONDIALE

Autori:
Bejan Iurii, dr., conf. univ.
Revenco Adelina, lector superior
Revenco Marcel, lector superior

CHIŞINĂU 2012

1
 Geografia ramurilor economiei mondiale în sistema ştiinţelor economico-geografice

1. Obiectul de studiu
2. Etapele formării economiei mondiale
3. Clasificarea activităţilor industriale
4. Tipuri de industrializare şi regiuni industriale
5. Direcţiile principale ale PTŞ în producţia materială

Tema 1 se numeste "Economia mondiala o realitate dinamica" are subpunctele (Notiuni de economie mondiala si
trasaturile ei; Diviziunea internationala a muncii si rolul ei in formarea economiei mondiale; Structura teritoriala si
ramurala a economiei mondiale; Globalizarea economiei mondiale) Tema 2 se numeste "Caracteristica generala a
industriei mondiale" are urmatoarele subcapitole(Rolul si importanta industriei mondiale in economie; Structura
ramurala a industriei mondiale; Schimbarile geoeconomice in sectorul secundar al economiei mondiale;
Perspectivele dezvoltrarii industriale mondiale)

1. Obiectul de studiu
Geografia ramurilor economiei mondiale are ca obiect de studiu analiza aspectelor spaţiale ale
producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri materiale, localizarea şi dinamica factorilor
economici, conexiunea lor teritorială cu componentele fizico-geografice şi demografice. Una dintre
sarcinile de bază ale geografiei economice este identificarea influenţei condiţiilor geografice, influența
factorilor social şi tehnico-economici asupra dezvoltării producţiei şi a altor tipuri de activităţi.
Principalele obiecte ale analizei spaţiale sunt ţările şi regiunile, iar în ultimul timp și corporațiile
transnaționale (CTN). Ele stau la baza structurii ramurale şi teritoriale a economiei mondiale.
A doua sarcină de bază a geografiei ramurilor economiei mondiale a fost şi rămâne analiza
spaţială multilaterală a sistemului diferenţiat şi atotcuprinzător a fluxurilor de mărfuri, mijloace
financiare, inclusiv acordarea de servicii internaţionale.
Prin urmare, localizarea resurselor, amplasarea lor, zonele de prelucrare şi distribuire, examinarea
unor activităţi legate de reţeaua mijloacelor de transport şi comunicaţii, extracţia şi exploatarea resurselor
naturale, producţia diverselor bunuri materiale, comerţul şi serviciile de informatică, consultanţă,
cercetare, acţiunile autorităţilor, care au impact asupra tipurilor de activităţi economice intră în sfera de
activitate a acestei ramuri a geografiei umane.
În afară de aspectele instructiv-educative, geografia ramurilor economiei mondiale mai are
menirea de a soluţiona şi multe probleme aplicative. Acestea se manifestă în amplasarea noilor obiecte
pentru activitatea economică internaţională (întreprinderi, căi de comunicaţii, terenuri agricole, etc.).
Proiectarea unor astfel de obiecte trebuie să ţină cont de interesele fiecărei ţări în parte, cât şi a regiunilor
în ansamblu. În prezent astfel de cercetări şi elaborări adeseori le întreprind companiile transnaţionale,
care fondează întreprinderi, reprezentanţe şi filiale în multe ţări şi regiuni ale lumii.
Geografia Ramurilor Economiei Mondiale studiază răspândirea şi concentrarea spaţială a
industriei, agriculturii, transporturilor şi sferei serviciilor. Geografia Ramurilor Economiei Mondiale se
divizează în mai multe subramuri: geografia industriei, geografia agriculturii, geografia transporturilor,
geografia comerţului, geografia turismului.
Geografia industriei – ramură a geografiei economice care are ca obiect de studiu răspândirea şi
concentrarea industriei în teritoriu, rolul activităţilor industriale în modificarea peisajului geografic, în
structura populaţiei, în fizionomia şi profilul funcţional al aşezărilor.
Industria este ramura de bază a producţiei materiale, care asigură transformarea izvoarelor de
energie şi a materiei prime în mijloace de producţie (utilaje industriale, maşini-unelte, mijloace de
transport) şi bunuri materiale de larg consum (îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente, etc.).
Ramură industrială – totalitatea activităţilor industriale reunite după caracteristici privind
destinaţia produselor, natura materiilor prime şi a proceselor tehnologice de producţie.
Geografia agriculturii – ramură a geografiei care studiază variaţia spaţială a modelelor
activităţilor agricole, descrie şi explică distribuţia teritorială a culturilor de plante, a organizării
agriculturii şi a pieţelor agricole.
Agricultura – ramură a producţiei materiale care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea
animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor materii prime.

2
 Geografia transporturilor – ramură a geografiei care studiază sistemele de căi de comunicaţie,
curenţii de transport, modurile şi diferitele tipuri de transport.

2. Etapele formării economiei mondiale

Termenul economie provine de la grecescul oikonomia (oikos – casă, gospodărie, şi nomos –
ordine, regulă, dirijare). În modul cel mai simplu economia poate fi definită ca fiind o anumită regulă în
administrarea unei gospodării. Ca sinonim cu noţiunea de economie se foloseşte noţiunea activitatea
economică, sau viaţa economică.
Activitatea economică reprezintă ansamblul comportamentelor societăţii şi a factorilor de decizie
de a produce bunuri materiale şi nemateriale, pentru a le repartiza şi comercializa în funcţie de necesităţile
sociale. Interacţiunea a diferite activităţi economice şi sociale prin diviziunea socială şi teritorială a
muncii duce la constituirea treptată a economiei naţionale, iar mai târziu – şi la formarea economiei
mondiale.
Economie mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale ale tuturor ţărilor lumii, legate între
ele prin relaţii economice interstatale, bazate pe diviziunea internaţională a muncii.
Economie naţională – sistem al activităţilor economico-sociale, activităţi care se desfăşoară şi se
întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi care se raportează la posibilităţile şi la interesele generale naţional-
statale; totalitatea ramurilor economice dintr-o ţară.
Economie de piaţă – sistem economic în care majoritatea bunurilor sunt produse în scopul
schimbului, iar decizia economică este luată liber, la un nivel descentralizat, de către producător şi
consumator, pe baza cererii şi ofertei.
Formarea economiei mondiale a început după Marile Descoperiri Geografice şi Revoluţia
Industrială din Anglia şi s-a terminat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Până la Marile
Descoperiri Geografice relaţiile economice dintre statele şi regiunile lumii erau foarte restrânse, multe
teritorii erau izolate de restul lumii. După descoperirile geografice, America, Africa de Sud, Australia şi
alte regiuni au început a fi incluse în schimbul de mărfuri, ele furnizând materii prime agricole, forţă de
muncă ieftină etc. Aproape unica ramură a economiei mondiale în acea perioadă era agricultura, iar
comerţul şi transportul jucau un rol neînsemnat.
O cotitură radicală în constituirea economiei mondiale a fost Revoluţia Industrială din Anglia de la
sfârşitul secolului XVIII. Atunci au apărut primele maşini, care au înlocuit munca manuală (manufactura)
cu cea a maşinilor. A apărut ca ramură a economiei mondiale industria, care s-a dezvoltat iniţial în ţările
Europei de Vest (Anglia, Franţa, Olanda, Germania etc.). S-a perfecţionat radical transportul, prin apariţia
vaporului (navă cu motor cu abur), care înlocuieşte treptat corăbiile cu pânză, a locomotivei cu abur şi
transportului feroviar. Dezvoltarea rapidă a industriei în ţările Europei a sporit cerinţele în materii prime
minerale şi agricole, care erau aduse din coloniile statelor europene. Coloniile mai serveau şi ca piaţă de
desfacere pentru mărfurile industriale din Europa. Deci, astfel se conturează piaţa mondială de mărfuri şi
economia mondială, regiunile lumii începând a se specializa în anumite producţii.
După primul război mondial şi îndeosebi după al doilea război mondial, economia lumii este
divizată în două sisteme economice: capitalist şi socialist. Primul sistem includea ţările capitaliste
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, care se dezvoltau în cadrul pieţei mondiale, continuând evoluţia
firească a economiei mondiale. Pe când sistemul socialist din care făceau parte ţările socialiste, a
experimentat o economie fără proprietate privată, planificată, aproape izolată de piaţa mondială. Acest
sistem a dat faliment şi, în prezent, majoritatea acestor state au păşit pe calea economiei de piaţă.
Economia mondială actuală este un sistem global bazat pe diviziunea mondială a muncii,
exprimată în organizarea producţiei, repartizarea şi consumul bunurilor materiale. Rolul principal în
formarea economiei mondiale l-a jucat acumularea de capital, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de
producţie şi de transport şi economia de piaţă liberă bazată pe proprietatea privată. Economia mondială
este foarte bine structurată în state, care alcătuiesc Centrul Economiei Mondiale, Periferia şi
Semiperiferia.
Economia mondială este produsul evoluţiei îndelungate a diferite structuri socio-economice.
Studierea problemelor genezei, evoluţiei şi dezvoltării acestor structuri permite de a interpreta procesele
actuale din economia mondială şi de a determina locul fiecărui stat aparte în comunitatea statelor lumii.

3. Clasificarea activităţilor industriale

3
 În clasificarea activităţilor industriale – în raport de procesul de producţie şi materiile prime – se
folosesc mai multe moduri de clasificare: după destinaţia economică a producţiei; după caracterul
producţiei; după relaţia dintre resursele folosite şi localizarea activităţilor.
După destinaţia economică a producţiei industriale se împart în industriile din grupa “A”, care
produc mijloace de producţie şi industriile din grupa “B” (produc bunuri de consum).
După caracterul producţiei se împarte în: industria grea (extracţie, mijloace de producţie,
chimică etc.) şi industrie uşoară (alimentară, textilă, încălţăminte etc.).
Industria grea este aceea care valorifică materii prime voluminoase, fiind, totodată, o mare
consumatoare de energie. Din punct de vedere financiar, industria grea este mare consumatoare de capital,
iar investiţiile se amortizează greu, în timp mai lung. Industria grea este localizată în apropierea zonelor
de extracţie a materiilor prime, în porturi, pentru a se evita transportul materiilor prime, la mari distanţe.
Industria uşoară foloseşte materii prime textile, alimentare şi produc semifabricate, care pot fi
transportate la distanţe mari. Industria uşoară consumă puţin capital, iar ritmul de recuperare, de
amortizare a investiţiilor este rapid, timpul fiind scurt.
Un alt mod de clasificare împarte industria în industria de echipament şi industrie de bunuri de
consum.
Industria de echipament produce utilaje, instalaţii, mijloace de transport pentru toate ramurile
economice.
Industria bunurilor de consum realizează o producţie foarte diversă şi cu o largă difuzare în
populaţie.
După al treilea mod de clasificare, se disting următoarele industrii: industrii dependente, industrii
libere, industrii incluse.
Industriile dependente de materii prime sau surse de energie sunt acelea care au constrângeri legate
de accesul la materii prime. Uneori, când se apelează la importuri, sunt nevoite să-şi deplaseze producţia
spre zonele litorale, în porturi, prin care se aprovizionează (ex. siderurgia, industria petrochimică,
rafinăriile, industria zahărului).
Industriile libere sunt acelea care nu au constrângeri legate de accesul la materii prime. Factorii
care le influenţează sunt: existenţa forţei de muncă, existenţa unor pieţe de consum, care solicită
producţia, accesul la informaţie, concentrarea activităţilor administrative şi financiare. Sub aspectul
localizării industriile libere sunt legate de marile oraşe, unde este concentrată o mare forţă de muncă bine
calificată (industria electronică), altele sunt răspândite mult mai larg, aşa cum sunt industria textilă şi
alimentară.
Industriile incluse sunt legate de cerinţele şi necesităţile locale ale populaţiei, fiind localizate în
apropierea clientelei (ex. industria materialelor de construcţie, industriile alimentare).

4. Tipuri de industrializare şi de regiuni industriale

Pe Glob se deosebesc mai multe tipuri de industrializare: european, nord-american, japonez,
sovietic.
a. Industrializarea timpurie de tip european, caracteristică pentru Europa de Nord-Vest, se
bazează pe următoarele elemente: existenţa unor resurse de cărbuni şi minereuri de fier (bazinele
Ruhr, Silezia, franco-belgian). Anglia centrală, Lorena; existenţa unor instituţii bancare şi resurse
financiare legate de extinderea imperiilor coloniale (Olanda, Franţa, Marea Britanie); forţă de muncă
abundentă şi specializată, datorită densităţii populaţiei şi tradiţiei meşteşugăreşti; existenţa unei
burghezii bogate care a făcut investiţii în industrie; posibilitatea de a importa materii prime ieftine
din colonii; posibilitatea desfăşurării producţiei pe pieţele coloniilor.
b. Industrializarea de tip nord-american. Industrializarea s-a făcut mai târziu (secolul XIX).
Caracteristicile acesteia sunt: existenţa unor bogate materii prime în SUA, Canada, Australia, Africa de
Sud (resurse energetice, metalifere, solul fertil); mobilitatea forţei de muncă şi existenţa unui spirit de
iniţiativă, mentalitate, receptivitate faţă de programul tehnic, precum şi o conducere eficientă; exportul
de capital în străinătate, atât în ţări dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare, prin care s-a ajuns la controlul
unor economii naţionale de marile companii nord-americane (în America Latină). Dominarea bursei
financiare prin dolar, principala monedă de schimb, prin care îşi ajustează deficitul balanţei de plăţi
exportând inflaţia proprie la scară mondială.

4
 c. Industrializarea de tip japonez s-a impus în condiţiile lipsei de tradiţie şi a materiilor prime,
dar care s-a dezvoltat în prezenţa câtorva elemente: seriozitate, forță de muncă calificată și
disciplinată; capacitate excepţională de adaptare a tehnologiilor străine şi flexibilitate tehnologică;
nivel ridicat al productivităţii muncii bazat pe tehnică modernă şi relaţii civilizate între antreprenor şi
angajaţi; dezvoltarea unei pieţe largi de desfacere şi penetrarea cu produse de bună calitate pe piaţa
mondială. Tipul japonez s-a mai impus în ţări ca Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Malaiezia, mai nou
în China.
d. Industrializarea de tip sovietic s-a impus după 1917, în fosta U.R.S.S., şi, apoi, în fostele ţări
comuniste bazându-se pe următoarele componente economice şi sociale: proprietatea de stat asupra
industriei; existenţa unei gestiuni planificate şi centralizate; dezvoltarea excesivă a industriei grele
în defavoarea industriei de bunuri de consum; localizarea activităţilor industriale după criterii
politice şi nu economice; capacitatea redusă de retehnologizare (flexibilitate tehnologică redusă) prin
construirea de mutaţii industriale foarte mari, consumatoare de energie şi cu productivităţi reduse ale
muncii.
e. Industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare este recentă şi se face în condiţii caracteristice:
majoritatea ţărilor sunt foste colonii; se dezvoltă unităţi de montaj şi asamblare cu piese aduse din
ţările avansate, ceea ce reduce importul; există o forţă de muncă abundentă, puţin pretenţioasă,
eficientă (dacă se folosesc utilaje moderne) care realizează producţie la preţuri scăzute (după modelul
japonez) ceea ce permite plasarea uşor pe piaţa mondială (datorită calităţii şi preţului scăzut); existenţa
unor materii prime (minerale, energetice, agricole) care încep să fie naţionalizate; există o dependenţă
faţă de ţările dezvoltate la care apelează pentru consultanţă, retehnologizare, orientarea pieţei. Între
statele din această categorie există diferenţe. Unele state cum sunt Brazilia, India, datorită întinderii mari,
au o infrastructură industrială dezvoltată, dar insuficientă, în timp ce altele abia acum îşi creează baza
industrială: Iran, Mexic, Algeria, Venezuela, Chile, precum şi alte ţări din Africa, Asia, etc.
După 1950, au apărut nucleele neoindustriale ale industriei de vârf numite tehnopoluri
(microelectronică, robotică, biotehnologii, neoenergetică, nanotehnologii ş.a.), care sunt localizate la
periferia metropolelor, cu sprijinul ştiinţific al universităţilor ( Ex: Silicon Valley, în regiunea industrială
San Francisco, SUA).
Un alt fenomen legat de criza vechilor regiuni industriale este reconversia industrială, care
se poate manifesta sub mai multe forme: mutaţii tehnice în interiorul ramurii, care constau în
înlocuirea materiilor prime scumpe cu altele ieftine (ex: metalul cu masele plastice); mutaţii geografice
care au loc atunci când factorii de localizare dispar (ex: epuizarea zăcămintelor – minereuri, cărbuni –
centrele minime dispar); reconversia populaţiei în declin, fie prin înlocuirea profilului cu unul apropiat
tehnologic, fie înlocuirea producţiei (ex.: transformarea fabricilor de tancuri în unităţi pentru tractoare,
autovehicule etc.); reconversia regională se produce atunci când o activitate dominantă este în declin
(siderurgia, industria textilă). Reconversia presupune schimbarea completă a profilului activităţilor
sau construirea unor unităţi moderne, adaptate pieţei actuale. O tendinţă modernă este aceea de a
construi în aceste regiuni, supuse reconversiei, a unor zone libere, pentru a atrage investiţiile.
Zona liberă este o zonă bine delimitată într-un teritoriu naţional în care pot fi introduse mărfuri
în vederea prelucrării şi comercializării, fără aplicarea restricţiilor vamale naţionale. Scopul creării de
zone libere este de a atrage capitalul străin şi de a dezvolta economia regiunii. Crearea unei asemenea
zone libere este condiţionată de: infrastructură corespunzătoare, forţa de muncă bine instruită şi calificată;
materii prime şi existenţa pieţelor de desfacere. Se deosebesc: zone libere producătoare (de export și de
import), scutite de impozite, înfiinţate de organizaţii transnaţionale şi companii de navigaţie; zone libere
de depozitare, situate lângă frontiere şi porturi, care se folosesc pentru stocarea mărfurilor necesare
consumului în zonele vecine; zone libere de frontieră, situate la frontiera dintre două state, în care se
desfăşoară activităţi industriale; zone libere comerciale, care au ca obiectiv aprovizionarea cu mărfuri de
import.
Regiunea industrială este un spaţiu în care se concentrează activităţile industriale, în care
sunt prezentate grupări şi centre cu un coeficient mare de industrializare şi de urbanizare. Se
caracterizează printr-o dotare cu căi de comunicaţie, cu resurse umane calificate, dar şi cu legături
economice intense. Formarea regiunilor industriale a fost favorizată de mai mulţi factori. Se deosebesc
mai multe tipuri de regiuni industriale: formate pe baza resurselor energetice şi materii prime proprii
(Ruhr, Donbass, Ural, Silezia Superioară, Lorena); regiuni urbane-portuare (New York, Osaka-Kobe,
5
Shanghai, Buenos Aires); regiuni bazate pe tradiţia meşteşugărească (Flandria, Boemia Centrală,
Saxonia, Lyon); regiuni mixte (regiunea Marilor Lacuri, regiunea Volga, regiunea Los Angeles – San
Francisco).
Regiunile industriale se dezvoltă în zone favorabile – cu materii prime, cu comunicaţii, cu forţă
de muncă, cu număr mare de consumatori – şi au o contribuţie importantă la formarea produsului intern
brut (P.I.B.) al ţării în care se află.

5. Direcţiile principale ale PTŞ în producţia materială

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană este rezultatul marilor descoperiri în domeniul ştiinţei
şi tehnicii, care în mod radical au schimbat baza materială a societăţii.
Trăsăturile ei principale sunt:
 Descoperirea şi utilizarea noilor surse şi tipuri de energie;
 Automatizarea şi cibernetizarea producţiei;
 Utilizarea intensă în procesele de producere, administrare şi ştiinţă a tehnicii electronice de
calcul;
 Descoperirea metodelor de creare a materialelor cu proprietăţi impuse;
 Implementarea noilor metode tehnologice în producţie;
 Transformarea ştiinţei într-o forţă de producţie, legătura ei strânsă cu producţia.
Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific în industrie sunt electrificarea, mecanizarea,
automatizarea şi chimizarea producţiei.
a. Electrificarea procesului de producţiei. Electrificarea – este implementarea largă în toate
ramurile economice a energiei electrice. Electrificarea economiei în mare măsură determină alte direcţii
ale progresului tehnico-ştiinţific. Mecanizarea şi automatizarea producţiei, de asemenea şi chimizarea se
realizează complet sau parţial, pe baza utilizării energiei electrice. Se deosebesc doi indicatori ai gradului
de electrificare – gradul de electrificare a producţiei şi consumul de energie electrică a producţiei. Gradul
de electrificare a producţiei în industrie reprezintă indicatorul de utilizare a energiei electrice la un
muncitor. Consumul de energie electrică a producţiei reprezintă consumul de energie electrică la o unitate
de marfă produsă. Utilizarea energiei electrice joacă un rol important. O industrie înalt mecanizată se
poate dezvolta numai pe baza electrificării. Cu ajutorul energiei electrice se modifică şi perfecţionează
tehnologiile proceselor de producţie.
b. Mecanizarea. Mecanizarea proceselor de producţie — reprezintă înlocuirea muncii manuale
cu mecanisme, maşini, ce asigură creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. După
gradul de mecanizare se deosebesc producţii: a) parţial mecanizate; b) complet mecanizate. Gradul de
mecanizare a proceselor de producţie depinde de nivelul de dezvoltare a industriei constructoare de
maşini, care livrează diverse maşini în diferite ramuri industriale. În condiţiile actuale, de regulă,
mecanizarea cuprinde numai o parte din principalele procese de producţie. Producţiile auxiliare sunt
dominate de munca manuală. Mecanizarea completă permite înlăturarea muncii manuale din întreg
procesul de producţie. Ea creează premise pentru automatizarea producţiei.
c. Automatizarea. Automatizarea proceselor de producţiei prezintă utilizarea complexă a
maşinilor speciale, utilajelor, ce permit dirijarea procesului de producţie, inclusiv controlul lor, fără
intervenţia omului. Se deosebeşte automatizare parţială, când utilajele automate şi semiautomate,
maşinile, liniile de producere îndeplinesc anumite operaţii fără intervenţia omului. Automatizarea
completă reprezintă trecerea la linii autonome de producţie, ce îndeplinesc o serie întreagă de operaţii. În
prezent, în mare parte sunt automatizate producţia de fibre sintetice, cauciuc sintetic, industria uşoară,
energetica, industria constructoare de maşini, metalurgia ş.a.
d. Chimizarea. Chimizarea — reprezintă dezvoltarea intensă a industriei chimice, implementarea
largă a materialelor şi tehnologiilor de prelucrarea chimică în toate ramurile economice. Chimizarea
permite utilizarea materialelor sintetice în loc de cele naturale, utilizarea complexă a materiei prime şi
deşeurilor industriale. În prezent tehnologiile chimice au primit utilizare largă în multe domenii. În
legătură cu creşterea cerinţelor faţă de calitatea metalelor şi prelucrării lui în industria constructoare de
maşini capătă o importanţă procedeele chimice, ce ridică productivitatea muncii şi calitatea producţiei
(cromarea, nichelarea, zincarea). Pe larg se utilizează prelucrarea metalelor cu acizi ş.a. Una din direcţiile
chimizării economiei este utilizarea materialelor chimice în industria prelucrătoare şi agricultură.
Industria chimică creează multe materiale de înaltă calitate, care sunt mai ieftine decât cele naturale dar şi
6
mai calitative. Utilizarea maselor plastice în industria constructoare de maşini dă posibilitate de a înlocui
multe metale şi de a reduce sinecostul producţiei. În industria constructoare de maşini 1 t de mase plastice
înlocuieşte până la 3 t de metal. Dezvoltarea producţiei de fibre sintetice diversifică baza de materii prime
pentru industria textilă. În acelaşi timp, producţia de fibre sintetice necesită mai puţină forţă de muncă,
decât a celor naturale. Industria chimică permite utilizarea deşeurilor metalurgiei neferoaselor pentru
obţinerea acidului sulfuric şi metalelor rare, prelucrarea petrolului, lemnului, etc. Chimizarea economiei
influenţează şi amplasarea întreprinderilor. Aceasta este legată cu utilizarea în calitate de materie
primă a produselor rezultate la prelucrarea combustibilului. Posibilitatea utilizării noilor surse de
materie primă permite industriei chimice să fie amplasată în apropierea consumatorului. Utilizând
deşeurile producţiei în calitate de materie primă, industria chimică se combină cu întreprinderile
industriei metalurgice, forestiere, uşoare, alimentare.
Direcţiile menţionate ale progresului tehnico-ştiinţific determină procesul de intensificare a
producţiei.
Intensificarea — este procesul de dezvoltare a producţiei pe baza utilizării mijloacelor şi
formelor de organizare a producţiei tot mai efective. Esenţa intensificării — mărirea volumului
producţiei pe baza ridicării productivităţii muncii, micşorării consumului de materie ş.a.
Intensificarea proceselor de producţie presupune o mecanizare şi automatizare respectivă a
proceselor de producţie, mărirea capacităţii şi vitezei de producţie, îmbunătăţirea utilizării materiei
prime, ridicarea calităţii producţiei, de asemenea şi ridicarea volumului producţiei pe unitate de
suprafaţă productivă şi de utilaj. Cu intensificarea proceselor de producţie este legată creşterea
productivităţii muncii, care în industrie asigură 80—90% din creşterea producţiei. De exemplu,
utilizarea în siderurgie a oxigenului permite, în aceleaşi condiţii, de a majora producţia de metal cu
20—30%, de a reduce sinecostul lui.

7
 Factorii de amplasare și organizare a industriilor

1. Noţiune de factor de amplasare

2. Factorii naturali
3. Factorii socio-economici
4. Formele de organizare a industriei
5. Diviziunea geografică a muncii

1. Noţiune de factor de amplasare

Localizarea activităţilor este legată de procesul industrializării şi de numeroşi factori care au
impus amplasarea industriilor în teritoriu, urmărindu-se reducerea costului de producţie.
Procesul de amplasare al industriilor şi de formare a îmbinărilor teritoriale de producţie este
influenţat de un număr mare de factori, numiţi „factori de amplasare a producţiei”. Factori de producţie
sunt forţa de muncă, capitalul şi pământul ca principalii participanţi în crearea noului produs şi a noii
valori. În ultimii ani la acestea se adaugă şi timpul, ceea ce accentuează importanţa competiţională în
concurenţă şi prin aceasta să se asigure eficacitatea economică a producţiei.
Prin factori de amplasare se înţelege una din trăsăturile producţiei în sine, care determină relaţia
de cauzalitate a amplasării ei în funcţie de condiţii, iar condiţiile de amplasare nu sunt decât modificări ale
mediului de la un loc la altul, necesare pentru producţia dată. În această viziune factorii de amplasare, spre
deosebire de condiţiile externe, nu exprimă decât o tendinţă internă a însăşi procesului de producţie.
Factorii de amplasare pot avea o expresie valorică diferenţiată teritorială a cheltuielilor
respective în costurile generale ale producţiei, ceea ce face posibilă o evaluare calitativă a lor, înlesnind
comparaţia şi prin aceasta şi ierarhizarea. Nu se poate afirma acelaşi lucru despre alţi factori (de exemplu -
politici), evaluarea calitativă a cărora este practic imposibilă.
Factorii de amplasare a industriilor se divizează în două categorii principale: naturali şi socio-
economici. Printre ei un rol mai important au: existenţa surselor de materii prime şi energetice;
prezenţa porturilor, poziţia favorabilă faţă de căile de transport, poziţia favorabilă faţă de piaţa de
desfacere; apropierea de centrele universitare şi instituţiile de cercetare; existenţa forţei de muncă
şi costul acestuia.
Aceşti factori au putut influenţa pozitiv sau negativ, determinând o concentrare excesivă a
unităţilor industriale în aglomeraţiile urbane sau au contribuit la descentralizarea producţiei.

2. Factorii naturali
Factorii naturali de amplasare a industriilor sunt examinaţi, în principal, ca o totalitate a resurselor
și condițiilor naturale - materii prime energetice, funciare, acvatice; tot în această categorie de resurse
naturale poate fi inclus şi aerul, iar la condiții – resursele climatice sau cele agroclimatice pentru agricultură.
Influenţa factorilor naturali asupra amplasării industriei se realizează, preponderent, prin acțiunea
acestora asupra costurilor de producţie, şi prin ele – valoarea profitului.
Influenţa materiei prime şi energiei sunt în funcţie de transportabilitatea acestora. Prin
urmare, modernizarea transportorilor poate asigura o reducere relativă a importanţei acestor factori. În
ultimul timp, datorită influenţei progresului tehnico-ştiinţific se reduce substanţial cantităţile de materie
primă şi a volumului de energie în producţie, de asemenea valorificarea surselor şi a tipurilor noi de energie
şi de materie primă. Valoarea factorilor materie primă şi energie de asemenea se modifică sub presiunea
schimbărilor preţurilor la acestea. Preţurile se pot schimba, la modul lor, fiind influenţate atât de factorii
sociali, cât şi de cei naturali (de exemplu, modificări în politica preţurilor, promovată de stat, asociaţii
internaţionale, grupări de firme şi monopoluri, de condiţiile climatice deosebit de aspre sau de
condiţiile geologice greu accesibile ale unor zăcăminte din regiunile noi de valorificare etc.). Uzinele mari
siderurgice sunt, de regulă, situate în apropierea surselor de minereu de fier şi cărbuni cocsificabili,
întreprinderile de topire a metalelor neferoase – în apropierea bazinelor de minereuri respective;
numeroasele uzine chimice se află în zonele de exploatare a sărurilor, cărbunilor, petrolului, gazelor
naturale etc. Cele mai multe termocentrale sunt amplasate în zonele de extracţie a cărbunilor energetici,
iar marea majoritate a fabricilor de cherestea se află în apropierea surselor de masă lemnoasă. În cazul
când nu este posibilă amplasarea uzinelor în apropierea surselor de materie primă, este necesar un acces
comod şi ieftin la ele, folosindu-se, în special, navele fluviale şi maritime cu o capacitate mare. În
8
apropiere de sursele de materie primă sunt concentrate şi aşa ramuri, ca industria zahărului, de producere
a uleiurilor vegetale, a conservelor de fructe şi legume, de vinificaţie etc., din cauza netransportabilității
materiei prime.
Importanţa apei. Apa este utilizată în industrie, preponderent, pentru procesele de răcire a
instalaţiilor şi echipamentelor, la fel şi pentru asigurarea unor procese tehnologice în calitate de
dizolvant sau agent termic. Prin ponderi deosebit de mari de apă utilizată în procesul de răcire se
caracterizează industriile electroenergetică, de prelucrare a petrolului, siderurgică şi a echipamentelor
pentru procesele tehnologice din industriile pielăriei, ceramicei, textile etc.; sunt deosebit de mari
cantităţile de apă utilizate de industria celulozei şi hârtiei, de unele producţii chimice. Aşa de exemplu,
pentru producţia 1 tone de masă lemnoasă se consumă de la 50 până la 100 m3 de apă, de celuloză -
100-700 m3, de sodă caustică - 60-160 m3, de fibre şi mătase sintetice - 1000-2000 m3 de apă.
Apa în sine reprezintă şi o importantă sursă de materie primă pentru industrie, în special pentru
producţia hidrogenului. Din apa marină, la nivel mondial, se obţine circa 20% din sarea gemă, peste 60%
din magneziu, peste 65% din cantităţile de brom. În multe state cu climat arid (Arabia Saudită, Emiratele
Arabe Unite, Kuweit, Kazahstan etc.) desalinizarea apei marine a devenit o industrie specifică. Asemenea
instalaţii antrenează adesea centrale termoelectrice şi de producţie a sării, instalaţii serioase de irigaţii pe
terenuri agricole deosebit de extinse. Apa mărilor şi a râurilor reprezintă şi o sursă imp ortantă de
materie primă pentru industria alimentară şi pentru producţia de furaje. Nu poate fi neglijată şi importanţa
valorificării resurselor hidroenergetice şi dezvoltarea transporturilor acvatice în dezvoltarea şi amplasarea
industriilor.
Importanţa aerului. Un alt component al mediului, cu deosebite implicaţii în procesul de
amplasare a industriilor, este aerul atmosferic. Ca factor de influenţă asupra acestui proces se impun
anumite calităţi ale aerului, în special unele diferenţe regionale ale calităţilor aerului, cum sunt
umiditatea, menţinerea unui anumit grad de stabilitate a temperaturilor, în deosebi pentru unele ramuri ale
industriilor textile (pentru filatură) şi alimentare (de producţie a vinurilor, brânzeturilor, etc.). În prezent
sunt deosebit de sensibile faţă de puritatea aerului un şir de producţii contemporane din categoria
tehnologiilor de vârf, în care nu este admisă poluarea nici la nivel molecular - de exemplu, producţia de
microscheme, cristale sintetice, semiconductoare etc. Pentru asemenea producţii este important şi gradul de
poluare fonică sau cele mai mici vibraţii.
Importanţa fondului funciar influenţează posibilităţile de construcţie sau extindere a unor
întreprinderi industriale, deoarece unele din ele necesită suprafeţe considerabile de teren. În special este
deosebit de delicată problema amplasării întreprinderilor care, prin dimensiunile şi gradul de
periculozitate ecologică, necesită condiţii cu caracteristici fizico-geografice specifice. De exemplu, o
centrală atomică electrică cu capacitate medie ocupă un spaţiu care depăşeşte 3-4 km 2, iar suprafaţa medie
a întreprinderilor industriei carbonifere este de 0,5 km 2, fără teritoriul ocupat de halde. Această problemă
este complicată deseori prin opoziţia populaţiei şi a proprietăţii private asupra pământului.

3. Factorii socio-economici
Dintre factorii socio-economici, care influenţează dezvoltarea şi amplasarea industriilor, se
remarcă resursele de forţă de muncă şi capitalul; schimburile reciproce ale acestora pot condiţiona
modificări semnificative în amplasarea producţiei industriale.
Diferenţele teritoriale în ceea ce priveşte prezenţa cerinţelor corespunzătoare a resurselor de forţă
de muncă, a valorii şi calificării acesteia, în productivitatea muncii. În aceleaşi timp, alte condiţii absolut
identice, patronii companiilor preferă amplasarea producţiei în regiunile şi ţările în care este prezentă o
forţă de muncă ieftină (exemplul Chinei). În mod special această situaţie este caracteristică pentru
ramurile industriale specializate în producţia ce necesită un volum mare de muncă, care realizează produse
standardizate şi în masă, pe baza proceselor de producţie puternic fragmentate din punct de vedere
tehnologic (ex. industria electronică, a automobilelor). Pentru ramurile şi producţiile industriale noi, care
realizează produse complicate, este deosebit de importantă folosirea unei forţe de muncă de înaltă
calificare. De aici şi influenţa remarcabilă a centrelor de cercetare tehnico-ştiinţifică în amplasarea
industriilor respective în apropierea lor.
Firmele industriale iau în consideraţie diferenţele regionale în valoarea muncii exercitate de femei
şi bărbaţi şi în calificarea forţei de muncă în cadrul ţărilor industriale dezvoltate, de asemenea diferenţele în
valoarea acesteia între ţări.
9
 În ţările în curs de dezvoltare valoarea forţei de muncă este de zeci de ori mai mică decât în ţările
dezvoltate, ceea ce reprezintă un moment foarte important, utilizat de corporaţiile industriale din ţările
dezvoltate. De exemplu, salariul mediu în industria textilă în Germania și Franța este de 2000 de euro pe
lună, pe când în China sau Pakistan – în jur de 150-200 de euro pe lună. Sub acest aspect sunt preferate
statele în care sunt prezente şi alte premise pentru dezvoltarea industriei - nivelul relativ înalt a
învăţământului, prezenţa unei reţele de căi de comunicaţii dezvoltate şi a căilor de acces favorabile etc.
Tocmai aceste condiţii explică dezvoltarea cu ritmuri foarte înalte a industriei în unele ţări din Asia de Est
şi Sud-Est (Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan) şi din America Latină. Aceste motive au stimulat
investiţiile ţărilor occidentale în ţările postsocialiste din Europa Centrală (Cehia, Ungaria) după anul 1990,
ţări în care salariul mediu din industrie este de peste 5 ori mai mic decât în cele mai dezvoltate state
industriale.
Valoarea forţei de muncă feminine în majoritatea ţărilor lumii, de obicei, este mai mică decât a
celei masculine. De acest fenomen este legată orientarea unor producţii şi ramuri industriale care necesită
un volum mare de muncă spre regiunile cu resurse feminine de forţă de muncă. Mai frecvent acestea sunt
regiuni rurale slab industrializate sau aşezări urbane nu prea mari.
O influenţă remarcabilă asupra geografiei industriilor exercită progresul tehnico-ştiinţific. Sunt
cunoscute deja realizările progresului tehnico-ştiinţific, care asigură antrenarea în procesul de producţie
a unor noi surse şi tipuri de materie primă. Astfel, valorificarea surselor noi de energie, sporirea
rentabilităţii şi eficienţa de utilizare a surselor de materie primă şi energetice tradiţionale şi deschiderea
posibilităţilor de valorificare a resurselor din cele mai greu accesibile regiuni reprezintă acele avantaje
pe care le creează progresul tehnico-ştiinţific. De asemenea, condiţionează apariţia şi dezvoltarea unor
ramuri şi producţii industriale noi, care prezintă cerinţe deosebit de pretenţioase în amplasarea lor. Este
cunoscută importanţa acestuia în modernizarea mijloacelor de transport, a sistemului de comunicaţii şi
informaţional. Utilizarea noilor tipuri de materie primă, a noilor tehnologii şi a mijloacelor moderne
de transport determină, deseori, discontinuităţi teritoriale, justificate din punct de vedere economic.
Aceasta duce la deplasarea anumitor verigi tehnologice de la locul de producţie a materiei prime spre
zonele de consum a produselor respective. Sunt frecvente şi situaţiile în care, invers, utilizarea noilor
tipuri şi surse de materie primă, a noilor tehnologii, inclusiv a celor care asigura o prelucrare complexă a
materiilor prime, justifică dezvoltarea proceselor de combinare şi de formare a unor noi complexe
teritoriale de producţie. Crearea acestora este înlesnită în situaţiile în care unităţile industriale fac parte
din aceeaşi ramură sau din grupuri industriale înrudite şi legate din punct de vedere financiar.
Dezvoltarea economiei în condiţii de piaţă, în mod inevitabil, poate fi cuprinsă de situaţii
structurale de criză în industrie, de discrepanţe regionale, ceea ce condiţionează intervenţia de
reglementare a statului în amplasare. Statul însă, poate să intervină doar prin metode indicative de
reglementare şi numai în ţările cu economie planificată, centralizată (țările socialiste), unde asemenea
reglementări pot avea caracter directiv.
Una din formele principale de intervenţie a statului în procesul de amplasare a industriilor în
ţările economiei de piaţă este utilizarea pe larg a politicilor regionale şi a modificărilor structurale.
Procesul contemporan de globalizare a economiei nu poate să ocolească implicaţiile şi în
industrie. Sunt cunoscute deja intervenţiile în procesul de reglementare a dezvoltării şi amplasării
industriei la nivel interstatal, în special prin Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi alte
organisme de integrare internaţională. Sub acest aspect în calitate de moderatori ai dezvoltării şi
amplasării industriei se prezintă corporaţiile transnaţionale - forţa motrice a internaţionalizării
producţiei industriale şi a integrării economice interstatale, a răspândirii inovaţiilor tehnice şi
tehnologice, a dezvoltării comerţului extern.
Integrarea economică interstatală, care în ultimele decenii şi-a format şi unele expresii
instituţionale prin crearea de zone a comerţului liber şi comunităţi economice, a devenit un factor
important ce modifică condiţiile de amplasare şi de dezvoltare a multor ramuri industriale din ţările
integrante (ex. Uniunea Europeană).
Se ştie că la bază evaluării amplasării producţiei industriale, în general, şi a construcţiei
întreprinderilor noi, în special, se află eficienţa economică. Aici pot fi remarcaţi aşa factori, ca "climatul
investiţional", prin care se înţelege totalitatea situaţiilor socio-economice şi politice din ţară sau regiune,
care poate influenţa soarta investiţiilor, fiabilitatea şi dimensiunile profitului, posibilităţile exporturilor
libere etc. De exemplu, în anii '60 corporaţia transnaţională americană specializată în construcţia de
10
automobile "Ford Motors", la alegerea locului de amplasare a unei întreprinderi de asamblare a
automobilelor, a preferat Germania, în timp ce din punct de vedere economic părea preferenţială varianta
de alternativă franceză. Explicaţia a fost activizarea, la acea vreme, a forţelor de stânga din Franţa, care
revendicau naţionalizarea industriei mari.
În dezvoltarea şi în formarea geografiei industriei mondiale un rol foarte important revine
corporaţiilor transnaţionale, de obicei, cu sediu în una sau două ţări, dar care îşi extind activităţile de
producţie şi de desfacere într-un număr mare de state. Corporaţii transnaţionale - semnifică monopoluri
mari cu active, filiale şi companii subordonate peste hotare (peste 25% din vânzări, active, venituri şi
numărul angajaţilor). Cu activităţile corporaţiilor transnaţionale este legată dezvoltarea internaţionalizării
însăşi a procesului de producţie, prin faze de producţie a unuia și aceluiaşi produs în diferite ţări. În
special se dezvoltă cu ritmuri accelerate diviziunea internaţională a muncii în sistemul şi în cadrul
corporaţiilor transnaţionale; ele au şi rolul principal în răspândirea sau în "difuzia" inovaţiilor, dat
fiind că anume în cadrul lor se realizează peste 90% din volumul cercetărilor din industrie.
În concluzie, referitor la factorii de amplasare a industriei, se poate constata că în majoritatea ţărilor
în curs de dezvoltare amplasarea industriei se caracterizează prin discrepanţe majore: este tipică
concentrarea producţiei industriale pentru export în aşa numite "enclave industriale" şi "zone economice
speciale", slab integrate în economia locală, în timp ce celelalte ramuri sunt amplasate în oraşele capitale,
avându-se în vedere dezvoltarea precară a industriei în cea mai mare parte a teritoriului ţărilor respective.

4. Formele de organizare a industriei

Organizarea teritorială a industriei constă în amplasarea întreprinderilor în centre, noduri şi
complexe industriale, între acestea stabilindu-se legături de producţie. Ele folosesc aceleaşi surse de
energie, combustibil, resurse umane de muncă, transporturi etc.
Optimizarea continuă a structurii producţiei, lărgirea asortimentului şi calităţii ei este posibilă atât în
baza implementării largi a celor mai noi realizări ale progresului tehnico-ştiinţific, cât şi în baza
perfecţionării continue a formelor de organizare a industriei: concentrarea, combinarea, specializarea şi
cooperarea în producţie.
Concentrarea producţiei — reprezintă amplasarea mijloacelor de producţie, a forţei de muncă în
întreprinderi cu capacităţi mai mari. Se deosebesc două forme de concentrare a activităţilor industriale, în
scopul sporirii eficienţei economice: concentrarea orizontală, verticală, financiară. Concentrarea pe
orizontală are loc atunci când unităţile care produc aceleaşi produse se grupează, stabilesc legături
financiare în vederea reducerii concurenţei sau constituirii monopolului asupra unor produse.
Concentrarea verticală se produce atunci când o întreprindere investeşte în producţia de materii prime
sau în producţia de mărfuri sau activităţi financiar-bancare. Concentrarea financiară când se grupează
firme puternice legate între ele prin fluxuri de capital.
Combinarea este îmbinarea organizaţională şi tehnologică în cadrul uneia şi aceleiaşi
întreprinderi a diferitor tipuri de producţie. Ea este posibilă pe câteva căi – prin utilizarea completă a
materiei prime, prin prelucrarea treptată a ei prin utilizarea completă a deşeurilor producţiei. La o
întreprindere-combinat se produc mai multe tipuri de producţie, care aparţin diferitelor ramuri ale
industriei. Se deosebesc trei forme de combinare: prelucrarea consecutivă a materie prime (siderurgia,
industria textilă), utilizarea complexă a materiei prime (metalurgie neferoaselor) şi utilizarea deşeurilor
producţiei în calitate de materie primă pentru alte ramuri.
Specializarea este o formă a diviziunii muncii în condiţiile căreia are loc separarea de sine
stătătoare a noilor subramuri şi tipuri de producţie. În industrie se deosebesc trei forme de specializare:
Specializarea pe obiecte, care se reduce la specializarea întreprinderilor industriale în producţia de
obiecte finite – automobile, tractoare ş.a.
Specializarea pe piese reprezintă specializarea întreprinderilor industriale în producţia de anumite
piese.
Specializarea tehnologică este evidenţierea a anumitor operaţii tehnologice în producţii aparte.
Cooperarea reprezintă stabilirea legăturilor de producţie între întreprinderile industriale din
cadrul aceleiaşi ramuri, care furnizează diverse producţii, precum şi cu întreprinderi din cadrul altor
ramuri, care furnizează variate materii prime. Deoarece cooperarea este strâns legată cu specializarea, ea
poate fi divizate în aceleaşi forme: pe obiecte, pe piese şi tehnologică.

11
 Dezvoltarea intensă a specializării şi cooperării în industrie impune adaptarea unei standardizări.
Standardizarea este întocmirea unor norme şi cerinţe faţă de mărimea, forma, calitatea produselor, care
sunt întărite de anumite acte, numite standarde. Aceste standarde cuprind peste 90% din producţia
industrială.
Ca forme ale standardizării sunt tipizarea şi unificarea. Sub tipizare se înţelege micşorarea
raţională a numărului de mărfuri produse. Unificarea este înlăturarea diversificării exagerate ale
mărfurilor, proceselor, pieselor, deşeurilor ş.a.

5. Diviziunea geografică a muncii

Formele elementare de diviziune a muncii au apărut odată cu apariţia societăţii umane fiind
exprimate iniţial prin diviziunea muncii între membrii familiei sau tribului (diviziunea muncii între
bărbaţi şi femei). Dezvoltarea forţelor de producţie şi a societăţii în general, chiar din cele mai vechi
timpuri, a impus diviziunii muncii un caracter social. Prin urmare, se poate vorbi despre diviziunea
socială a muncii care, în mare măsură, are caracter geografic.
Diviziunea geografică a muncii, ca parte componentă a diviziunii sociale a muncii, reprezintă
diferenţierea în spaţiu a activităţilor economice în procesul dezvoltării societăţii, care se reflectă în
specializarea sistemului de producţie a unor unităţi teritoriale de diferit rang (ţară, regiune, centru
economic, etc.) legate prin relaţii economice reciproce, în dezvoltarea cooperării şi a schimburilor de
produse şi servicii rezultate din specializare. Diviziunea geografică a muncii este o formă teritorială a
diviziunii sociale a muncii, dictată de legile ei de dezvoltare, fiind determinată de modul de producţie.
Dezvoltarea diviziunii geografice a muncii, condiţionată de particularităţile economice, sociale,
naturale, naţionale şi istorice ale diferitor unităţi teritoriale, precum şi aşezarea lor economico-geografică,
reprezintă unul din factorii deosebit de importanţi ai sporiri productivităţii muncii sociale. Rezultatul
dezvoltării diviziunii geografice a muncii in extensio (diferenţierea unui teritoriu în regiuni şi centre
specializate) şi în profunzime (intensitatea şi diversificarea schimburilor dintre unităţile teritoriale) pune
în evidenţă nivelul dezvoltării forţelor de producţie în ansamblu. În funcţie de amploarea diviziunii
geografice a muncii se deosebesc: diviziunea teritorială a muncii şi diviziunea internaţională (mondială)
a muncii.
Diviziunea teritorială a muncii - diferenţierea în teritoriu a activităţilor economice, proces
obiectiv, care-i însoţit de împărţirea muncii în activităţi specializate în cadrul anumitor areale, teritorii,
unităţi teritorial-administrative etc. Se exprimă în repartizarea şi fixarea unor ramuri (subramuri) ale
economiei în anumite regiuni, care ulterior se specializează, în funcţie de condiţiile naturale, economice,
de aspectele naţionale şi istorice din cadrul unei ţări şi a poziţiei lor economico-geografice.
Diviziunea teritorială a muncii este una din categoriile de bază în geografia economică; prin ea
poate fi explicat procesul geografic de localizare a producţiei, gradul de concentrare a activităţilor
economice în spaţiu, formele de concentrare şi ierarhia unităţilor taxonomice din domeniul industriei ş.a.;
explică caracterul relaţiilor economice şi de producţie dintre diferite teritorii specializate şi gradul lor de
integrare în economia naţională.
Diviziunea internaţională (mondială) a muncii - specializarea ţărilor lumii în producţia şi
comercializarea pe piaţa mondială a unor produse şi servicii pentru care ele au avantaje şi prin care se
reflectă rolul fiecărei ţări în circuitul economiei mondiale; reprezintă baza pieţei mondiale şi a altor forme
de relaţii economice dintre state, apare ca factor de coeziune a economiilor naţionale în sistemul
economiei mondiale; favorizează în mod obiectiv progresul economic. Diviziunea internaţională
(mondială) a muncii a apărut în secolul XIX, odată cu trecerea la marea industrie mecanizată în Europa,
în special în Anglia, când apar necesităţi în cantităţi deosebit de mari de materii prime, de asemenea în
cantităţi mari de produse alimentare pentru populaţia oraşelor în creştere accelerată.
Apariţia sistemului colonial mondial, însoţită de transformarea economiilor unui şir de state slab
dezvoltate, în special a coloniilor, în anexe complementare cu rolul de furnizor de materii prime pentru
industrie şi produse alimentare, a accentuat procesul de specializare internaţională a ţărilor lumii. Este
remarcabilă specializarea economică denaturată a unui număr considerabil de ţări, foste colonii şi teritorii
dependente în producţia a unu-două tipuri de materie primă şi a unui singur produs agricol (monocultura),
fapt care le pune în dependenţă totală de statele dezvoltate, creează condiţii de relaţii şi schimburi
economice neechivalente.

12
 Dezvoltarea forţelor de producţie, ca urmare a progresului tehnico-ştiinţific, condiţionează
tendinţa de accentuare a diviziunii muncii între statele dezvoltate şi specializarea internaţională în cadrul
industriei, ceea ce pune în evidenţă o creştere considerabilă a comerţului internaţional cu produse
industriale. Un rol important în aceasta revine exportului de capital, sporirii în continuare a puterii
monopolurilor internaţionale şi a corporaţiilor internaţionale, care implică dezvoltarea specializării şi a
cooperării dintre unităţile lor economice, amplasate în diferite ţări ale lumii.
Prin urmare, diviziunea internaţională a muncii este un proces pozitiv şi inevitabil în condiţiile
consolidării economiei mondiale. Ea este o condiţie obiectivă şi necesară a internaţionalizării vieţii
economice a ţărilor lumii, argumentată încă de economistul D. Ricardo, prin aşa numita teoria
avantajelor comparative.

Energetica mondială
1. Importanţa, locul şi structura energeticii mondiale
2. Geografia consumului de energie şi balanţa energetică mondială
3. Geografia industriei carbonifere
4. Geografia industriei petroliere
5. Geografia industriei gazelor naturale
6. Industria energiei electrice

1. Importanţa, locul şi structura energeticii mondiale

Energetica este una din ramurile de „bază” ale industriei. Ea îndeplineşte un rol esenţial în
dezvoltarea economico-socială a statelor lumii și în accelerarea progresului tehnico-științific, consumul
de energie reprezintă o componentă definitorie a potenţialului economic şi a capacităţii industriale a unui
stat.
Energetica ca ramură a industriei se ocupă cu explorarea, extragerea, prelucrarea şi utilizarea
tuturor surselor energetice, cu producerea energiei electrice şi cu distribuirea ei. În această ramură lucrează
1/5 din populaţia activă ocupată în industrie.
Energetica prezintă un complex industrial compus din două subramuri:
- industria de combustibili; care cuprinde sursele de energie primară: cărbuni, petrol, gaze
naturale, hidroenergie, şisturi bituminoase;
- industria energiei electrice, sau electroenergetica, cu producţia de energie secundară:
energie electrică şi termică, obţinute prin folosirea energiei primare.

2. Geografia consumului de energie şi balanţa energetică mondială

Energetica contemporană se bazează, în principal, pe utilizarea resurselor energetice primare
(petrol, gaze naturale, cărbune, hidroenergie şi energia atomică), numite „comerciale" sau „industriale".
Consumul mondial al resurselor energetice este în continuă creştere, dar neuniform de la o perioadă la alta.
În primii 50 de ani ai secolului al XX-lea consumul total de energie la nivel global se dubla la fiecare 18-
20 de ani, iar în a doua jumătate a secolului ritmurile de creştere a consumului de energie constituiau 3-
5% pe an.
În evoluţia consumului mondial de energie începând cu anul 1900 și până în anul 2000 se observă
o creştere de 12,9 ori, respectiv de la circa 1 miliard t.e.p. (tone echivalent petrol) în anul 1900 la 9,3
miliarde t.e.p. în anul 2000. Pentru anul 2011 consumul a fost de 12,2 miliarde t.e.p.
Repartiţia geografică a consumului total de energie este neuniformă de la continent la continent şi
de la ţară la ţară. Această disproporţie este condiţionată atât de prezenţa resurselor proprii, cât şi de locul
pe care îl deţin în economia mondială. Astfel, în 2011 circa 40% din consumul mondial de energie era
concentrat în regiunea Asia Pacifică.
Analiza consumului energetic la nivel de ţări pune în evidenţă mari diferenţe în ceea ce priveşte
consumul atât global, cât şi pe cap de locuitor. Astfel, primele 7 state (S.U.A., China, Rusia, Japonia,
Germania, Marea Britanie şi Canada) deţin cca. 70% din consumul mondial de energie.
Consumul anual de energie pe cap de locuitor la nivel global este de circa 2 t.e.c. (tone
echivalent cărbune), înregistrându-se diferenţe foarte mari pe ţări şi grupe de ţări. În cadrul ţărilor
dezvoltate cu consum ridicat se evidenţiază Luxemburg (14-15 t.e.c. pe cap de locuitor), S.U.A. şi

13
Canada (10 t.e.c.); la polul opus se află state cu un consum sub 50 kg e.c. pe cap de locuitor - Bangladesh,
Laos, Afganistan, Tanzania, Haiti etc.
Paralel cu creşterea rapidă a consumului mondial de energie, s-au produs modificări esenţiale
cantitative şi structurale în balanţa energetică mondială. Balanţa energetică mondială reprezintă raportul
dintre diferite tipuri de combustibil şi energie la producţia şi consumul lor.
Analiza evoluţiei ponderii combustibililor fosili în balanţa energetică mondială în secolul XX, pune
în evidenţă importante modificări. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, cărbunele ocupa o poziţie
dominantă în balanţa energetică mondială (peste 90%), pentru ca după cel de al doilea război mondial
ponderea lui să scadă vertiginos, ajungând în 1975 la 28,7%. În schimb creşte ponderea altor surse, cum
sunt petrolul, gazele naturale, hidroenergia, energia nucleară etc. Dintre acestea, hidrocarburile au avut
cea mai puternică ascensiune, de la 16,4% în 1925 la cca. 70% în 1970. Această perioadă este numită
„epoca petrolului ieftin”.
Ca urmare a crizei energetice s-au produs modificări considerabile în structura balanţei energetice
mondiale. Astfel, cota de participare a hidrocarburilor în balanţa de consum s-a redus la 63%, iar
ponderea hidroenergiei şi mai ales a energiei atomice a crescut până la 10%.
În anul 2010, ponderea resurselor energetice în balanţa energetică mondială era următoarea:
petrol - 35,0%, cărbune - 28,0%, gaze naturale - 26,5%, hidroenergie, energie nucleară și alte surse
regenerabile – 10,5%.
Balanţa energetică în diferite ţări are specificul său, care depinde de gradul asigurării cu anumite
resurse energetice, de particularităţile dezvoltării economiei naţionale, precum şi de posibilităţile de
import.

3. Geografia industriei carbonifere

Cărbunii sunt roci sedimentare organogene provenite din acumularea de materii vegetale,
transformate chimic în anumite condiţii în scoarţa terestră.
Printre sursele clasice de energie primară cărbunii joacă un rol important nu numai ca generatori
termici sau termoenergetici, dar şi ca materie primă valoroasă pentru industria siderurgică şi chimică. Ei
se folosesc în transporturi şi în economia consumului comunal, înlocuind cu succes lemnul sau gazele
naturale.
Cărbunii se clasifică în raport de numeroase criterii: geneză, proprietăţi fizico-chimice etc. Dar cea
mai utilizată clasificare este după conţinutul de carbon şi puterea calorică. După acest criteriu cărbunii se
împart în două grupe mari: superiori (antracit şi huilă) şi inferiori (cărbune brun, lignit şi turbă).
Antracitul, care are cel mai mare conţinut de carbon (până la 96%) şi o putere calorică mare (8
200-9 200 kcal/kg), este folosit mai ales ca materie primă în industria chimică, drept combustibil la
obţinerea energiei electrice şi termice şi la obţinerea cocsului metalurgic.
Huila are o putere calorică de 7 000-9 000 kcal/kg şi un conţinut de carbon de până la 93%. în
funcţie de aceste caracteristici, huila este de mai multe feluri, importanţă economică având huila
cocsificabilă, huila de gaz şi cea antracitoasă. Sunt utilizate în special pentru producerea cocsului
metalurgic, dar şi a apelor amoniacale, a gudroanelor şi uleiurilor benzenice, a gazelor combustibile sau
de sinteză.
Cărbunele brun, cu un conţinut de 50-70% carbon şi o putere calorică de 3 500-7 200 kcal/kg se
utilizează preponderent în calitate de combustibil. Valori mai ridicate de carbon (70%) şi o putere calorică
mare (7 000 kcal/kg) au cărbunii bituminoşi, folosiţi la producerea cocsului metalurgic.
Lignitul are o putere calorică mică (1 600-4 100 kcal/kg), un conţinut de carbon de 30-50% şi
include apă până la 40% din greutate. Este folosit drept combustibil în termocentrale, de unde şi numirea
de „cărbune energetic".
Turba este un cărbune în formare, cu o putere calorică mică (sub 3 000 kcal/kg) şi o importanţă
economică redusă.
Geografia rezervelor de cărbune. Rezervele exploatabile (sigure), calculate pentru cărbunii
superiori până la adâncimea de 1 800 m şi luând în consideraţie straturile cu minimum 0,35 m grosime,
iar pentru cărbunii inferiori - până la adâncimea de 500 m, în straturi de minimum 0,3 m, se apreciază
astăzi la 2 105 miliarde tone. La acestea trebuie adăugate rezervele de turbă, apreciate la peste 330
miliarde t.e.c.

14
 Din totalul rezervelor mondiale, 90-95% se află în emisfera nordică, în special între paralele 35 şi
60°. Repartiţia geografică a rezervelor certe de cărbune pe continente este următoarea: Europa (inclusiv
ex-U.R.S.S.) - 38,2%, America de Nord - 21,2%, Asia - 26,6%, Oceania - 7,7%, Africa -5,3% şi America
Latină - 1,0%.
Rezervele cele mai mari se găsesc în Rusia - 241 miliarde tone, S.U.A. - 240 miliarde tone, China
- 114 miliarde tone, care împreună deţin 2/3 din totalul rezervelor sigure, urmate de Australia - 90
miliarde tone, Germania - 80 miliarde tone, India - 62 miliarde tone, Republica Africa de Sud - 55
miliarde tone.
Pe glob se cunosc peste 2 900 de bazine carbonifere în 75 de ţări ale lumii, cele mai mari după
rezervele geologice fiind: Lena, Tunguska, Kansk-Acinsk, Kuzneţk, Taimâr, Peciora (Rusia), Appalachi,
Bazinul Inferior (S.U.A.), Shanxi (China).
Geografia producţiei de cărbune. Utilizarea pe scară largă a cărbunilor în metalurgie, în
transporturile navale şi feroviare, apariţia de noi exploatări în alte ţări fac ca secolul al XIX-lea să fie
numit „secolul cărbunilor". Piaţa mondială până la sfârşitul secolului al XIX-lea este dominată de Marea
Britanie (51% din producţia mondială). Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea începe dezvoltarea
industriei carbonifere şi în Belgia, Polonia, Rusia, S.U.A. La începutul secolului al XX-lea supremaţia
trece de partea S.U.A., care exploata cea 37% din producţia mondială.
Folosirea pe scară largă a cărbunelui a însemnat creşterea substanţială a ponderii acestuia în
balanţa energetică mondială - peste 90% în anul 1900, precum şi creşterea producţiei şi rezervelor
exploatabile. După anul 1900, industria carboniferă se dezvoltă, pe plan mondial, mai ales în S.U.A. şi
U.R.S.S., China, Germania, Republica Africa de Sud şi Australia.
Astfel, producţia mondială de cărbune creşte de la 100 milioane tone în anul 1850 la 768 milioane
tone în 1900 şi la 1 334 milioane tone în 1913. După această producţia de cărbune continuă să crească, iar
ritmul de creştere a producţiei devine mai lent datorită apariţiei concurenţei din partea petrolului, precum
şi preţului extracţiei şi transportului mai ridicat decât cel al petrolului sau al gazelor naturale.
În perioada postbelică, în geografia industriei carbonifere se produc modificări esenţiale. Asupra
dezvoltării ramurii o influenţă puternică o are industria petrolieră. Exploatarea masivă a petrolului, mai
ales în ţările în curs de dezvoltare, şi preţurile scăzute a acestuia până la criza energetică din anul 1973 au
condus la importul masiv al petrolului de către ţările industrializate, iar, ca urmare, la stagnarea întregii
industrii carbonifere. În anii '60-70 ţările cu cele mai mari producţii de cărbune îşi reduc esenţial volumul
(Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia). O cauză este şi faptul că în unele bazine rezervele sunt
epuizate.
În ultimele două-trei decenii se înregistrează o nouă creştere a exploatărilor de cărbuni pe plan
mondial şi o nouă sporire a ponderii acestora în balanţa energetică mondială, precum şi a ţărilor lumii.
Aceste creşteri, în mare măsură, sunt condiţionate de creşterea preţurilor la petrol şi la produsele
petroliere şi de utilizarea cărbunelui nu numai ca sursă de combustibil, ci si ca materie primă în industria
chimică.
Evoluţia producţiei mondiale de cărbune are o creştere continuă. Astfel, în perioada 1950-2010
producţia a crescut de la 1,8 miliarde tone la 6,94 miliarde tone, sau de 3,4 ori.
Trei mari regiuni geografice, şi anume: Asia, Europa şi America de Nord, concentrează peste 87%
din producţia mondială de cărbune, iar primele 10 state - 90% din producţia cărbunelui superior şi 82,9%
din producţia cărbunelui inferior.
Cea mai valoroasă importanţă o au cărbunii superiori, a căror producţie mondială a crescut de la
1,4 miliarde tone în 1950 la 6,2 miliarde tone în 2009, cele mai mari producţii având ţările dezvoltate.
Cărbunii superiori se exploatează din bazinele mari carbonifere: Donbass (Ucraina), Karaganda
(Kazahstan), Peciora, Kuzneţk, Celiabinsk (Rusia), Ruhr (Germania), Silezia Superioară (Polonia),
Appallashi (S.U.A.) ş.a.
Industria carboniferă este cea mai
costisitoare şi anevoioasă ramură a energeticii. Ea necesită
investiţii mari în instalaţii şi utilaje dintre cele mai moderne
şi de mare productivitate, capabile să asigure securitatea
procesului de exploatare. Totodată, este ramura cu cel mai
mare volum de muncă. Exploatarea cărbunelui se
desfăşoară fie în mine (fig. 1), până la adâncimi de maximum
15

Fig. 1. Carieră de extracție a cărbunelui

1 500 m, fie în cariere (la zi) la adâncimi cuprinse între 10 şi 400 m, fiind cea mai rentabilă metodă. De
exemplu, în Rusia (Kuzbass), Canada, Mozambic şi Venezuela prin metoda la zi se exploatează până la
4/5 din rezervele totale ale acestor ţări; în India - 2/3; Australia - cea 1/3.
Repartiţia geografică a producţiei de cărbune pe state (fig. 2) în anul 2010:
China (cel mai mare producător de pe glob), cu 3,05 mld. tone anual sau 44% din producţia
mondială. Principalele bazine carbonifere sunt Fushun, Fushin şi Benxi - huilă (în China de nord-est),
Tayiuan şi Datong (în China de Nord).
S.U.A., cu circa 1,0 mld. tone, situându-se pe locul doi în lume. Pe teritoriul S.U.A. sunt trei
provincii carbonifere: Appalachi, (antracit şi huilă); provincia Interioară (cărbune superior), provincia
Vestică (lignit şi cărbune brun).

16
sursa: en.wikipedia.org

Figura 2. Principalii producători mondiali de cărbune

17
 India a realizat o producţie de 558 milioane tone, în bazinele
carbonifere din Bengalul de Vest, Bihar, Assam, Pendjab, Madhya-
Pradesh.
Australia, cu 409 milioane tone. Cele mai importante
exploatări sunt în Australia de Est, unde sunt în special cărbuni
superiori, în Australia de Sud şi în Ins. Tasmania - cărbuni inferiori.
Rusia, cu o producţie de 298 milioane tone. Exploatările de
cărbuni superiori se fac la Peciora, Kuzneţk, iar inferior – la Kansk-
Acinsk (în sudul Siberiei) şi Submoscovean.
Indonezia are o producție de 252 milioane tone.
Republica Africa de Sud, cu o producţie de 250 milioane
tone, în exclusivitate huilă (cu extracţii în provinciile Transvaal,
Orange, Natal) etc.
Germania, cu o producţie anuală de 184 milioane tone
(bazinul Ruhr), Saar şi Saxono-Turingian.
Polonia cu o producţie de cca. 156 milioane tone.
Principalele bazine sunt Silezia Superioară şi Silezia Inferioară.
Polonia este şi un important producător de turbă care se exploatează
în nord-estul ţării.
Producţii mari de cărbune obţin şi alte state: Kazahstan (102
milioane tone, cele mai mari bazine - Karaganda şi Ekibastuz);
Ucraina (81 milioane tone; bazinul Donbass).
Geografia comerţului mondial cu cărbune. Cărbunele
reprezintă o valoroasă materie primă pentru industrială. Produsul
principal obţinut din cărbune este cocsul, pentru care sunt necesare
operaţii de sortare, spălare, preparare şi brichetare, instalaţiile
respective fiind amplasate în cadrul bazinelor carbonifere sau în
apropierea lor, evitându-se transportul voluminos şi costisitor. Prin
arderea brichetelor cocsificabile se obţine cocsul metalurgic utilizat
la topirea fontei şi a oţelului. Gazele de cocserie rezultate în urma
procesului de cocsificare sunt utilizate drept combustibil în industrie
sau ca materie primă pentru obţinerea etilenei, propilenei,
benzenului, din care cauză această ramură poartă denumirea de
industria cocsochimică.
Comerţul mondial cu cărbune este bine dezvoltat, dar
comparativ cu petrolul se comercializează în cantităţi mult mai
18
reduse (17% din totalul producţiei mondiale, din care 90% se
transportă pe cale maritimă).
Ţările cu condiţii
favorabile de exploatare a
cărbunelui (gradul de
concentrare teritorială a
resurselor, adâncimea
mică a straturilor de
cărbune, calitatea înaltă,
apropierea de porturile
maritime etc.): Australia,
S.U.A. (fig. 3), Republica
Africa de Sud sunt şi cei Fig. 3. Transportarea cărbunelui cu barja
mai mari exportatori de
cărbune pe piaţa internaţională (tab. 1). La aceste ţări se mai adaugă
China, Rusia, Indonezia, Canada, Polonia şi Columbia, care
împreună deţin circa 95% din volumul total al exportului de cărbune.
Cantităţile cele mai mari sunt importate de Japonia,
Republica Coreea, Taiwan, precum şi de unele ţări ale Uniunii
Europene (Franţa, Spania, Suedia ş.a.).
Tabelul 1. Principalii exportatori mondiali de cărbune (sursa: en.
wikipedia.org)
Țara Anul 2009 Ponderea în % din totalul mondial
Total mondial 1 090,8 100%
Australia 288,5 26,5%
Indonezia 261,4 24,0%
Rusia 130,9 12,0%
Columbia 75,7 6,9%
Rep. Africa de Sud 73,8 6,8%
S.U.A. 60,4 5,5%
China 38,4 3,5%
Canada 31,9 2,9%
Vietnam 28,2 2,6%
Kazahstan 25,7 2,4%
Polonia 14,6 1,3%
19
 4. Geografia industriei petroliere
Industria petrolieră este principala ramură a energeticii
mondiale. Creşterea accelerată a cererii la produsele petroliere,
cheltuielile relativ scăzute la exploatarea şi transportarea petrolului în
comparaţie cu cele ale cărbunelui, concentrarea celor mai mari
rezerve în ţările în curs de dezvoltare - toate acestea luate în
ansamblul lor au transformat industria petrolieră în una dintre cele
mai rentabile sfere de aplicare a capitalului.
Petrolul prezintă nu numai o sursă de energie, dar, totodată, şi
o valoroasă materie primă pentru petrochimie.
Clasificarea petrolului. Condiţiile geologice variate de
formare şi înmagazinare au condus la existenţa mai multor tipuri de
petrol. Astfel, după greutatea specifică se distinge: petrol uşor, cu o
densitate de 0,75-0,82, mediu, cu o densitate de 0,82-0,88, şi greu, cu
o densitate de peste 0,88.
Pentru rafinare sunt cunoscute următoarele tipuri de
categorii: parafinic, naftenic (sau asfaltic) şi mixt. După conţinutul
în sulf se deosebeşte: petrol bogat în sulf (1-5%) şi cu un conţinut
foarte redus de sulf (sub 1%).
Valoarea petrolului este determinată după conţinutul în sulf şi
după vâscozitate, care, la rândul său, influenţează asupra calităţii
produselor petroliere obţinute din el.
Datorită unui randament energetic considerabil, petrolul este o
sursă energetică de o foarte bună calitate, dispunând de o putere
calorică cuprinsă între 9 000 şi 11 000 kcal/kg. La aceasta se adaugă
avantajul arderii fără cenuşă şi transportarea prin conducte la distanţe
mari a petrolului.
Rezervele sigure mondiale de petrol, în anul 2010 erau
apreciate la 150 miliarde tone. Corelând aceste rezerve cu
producţia mondială a anului 2010 (3,99 mld. tone), ele ar asigura
lumea cu petrol până în anul 2044.
Pe glob se numără 50 de zăcăminte gigant de petrol, cu
rezerve de peste 500 milioane tone sau chiar peste 1 miliard tone.
Mai mult de jumătate din acestea se găsesc în Orientul Apropiat şi
Mijlociu.

20
 Geografia producţiei de petrol. Începutul formării
industriei petroliere contemporane ţine de a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, datorită sistemului de forare prin sonde
mecanice, experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România,
descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa,
1854) şi construirii primelor rafinării în zonele de exploatare
(Pennsylvania, S.U.A.; Baku şi Caucazul de Nord, Rusia; Rahov,
lângă Ploieşti, România; apoi în Polonia, Canada etc.). În această
perioadă se consemnează şi prima înregistrare statistică a producţiei
de petrol - în România (1857), cu exploatări în văile râurilor
Prahova şi Trotuş, apoi în S.U.A. (1859), în Canada (1865) etc. Se
construiesc primele conducte în S.U.A. (1862) şi primele nave
specializate pentru transportul „aurului negru".
Industria de extracţie
şi prelucrare modernă a
petrolului (fig. 4) se dezvoltă
după anul 1900, ca urmare a
invenţiei motorului cu ardere
internă (1862-1855) şi a
motorului Diesel (1893).
Utilizarea tot mai largă a
petrolului în transport a
generat o dezvoltare fără
Fig. 4. Extracția petrolului
precedent a exploatărilor
acestuia, secolul al XX-lea fiind denumit „secolul petrolului".
Producţia mondială de petrol a crescut de la 21 milioane tone
în anul 1900 la 146 milioane tone în 1925 şi până la 400 milioane în
1938, sau de 19 ori. În această perioadă, peste 4/5 din producţia
mondială de petrol este susţinută de ţările din emisfera vestică, în
special de S.U.A. şi Venezuela, care erau şi principalele exportatoare
pe piaţa mondială.
După cel de al doilea război mondial, petrolul deţine un
rol important ca sursă energetică şi ca materie primă pentru
petrochimie.
Ritmul cel mai ridicat se înregistrează după anul 1950, când
producţia creşte de la 523 milioane tone la 2 270 milioane tone în
21
1970 şi până la 3,99 mld. tone în anul 2010, din care 27% provin din
exploatările submarine.
La nivel de state, în anul 2010 se evidenţiau următorii
producători de petrol (fig. 5):
Arabia Saudită - prima producătoare din zonă şi din lume
(526 milioane tone). Zăcămintele cele mai importante sunt Ghawar
(cu o suprafaţă de 200 km2 şi rezerve peste 10 miliarde tone de petrol),
Safaniya, etc.
Rusia, cu o producţie de 511 milioane tone. Pe teritoriul
Rusiei se evidenţiază câteva zone petroliere importante: Siberia de
Vest (circa 300 de zăcăminte de petrol şi gaze naturale cu peste 70%
din producţia naţională de petrol şi gaze). În partea europeană a
Rusiei, cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-
Ural. O altă zonă importantă este Caucazul de Nord, între Marea
Caspică şi Marea Neagră.
S.U.A., cu o producţie anuală de 352 milioane tone (locul
III în lume). Principala zonă petrolieră a S.U.A. o reprezintă regiunea
Golfului Mexic, unde sunt concentrate circa 40% din producţia
naţională. A doua zonă petrolieră este Middlecontinent (30% din
producţia ţării). Alte regiuni petroliere: Vestică, în statele California,
Colorado, Utah, New Mexico; sudul Marilor Lacuri cu statele
Illinois, Indiana şi Michigan; peninsula Alaska cu exploatări terestre
şi submarine.
Iranul, cea mai veche ţară producătoare din zonă, cu o
producţie anuală de 205 milioane tone. Exploatările principale se fac
în sud-vestul ţării, în spaţiul dintre Munţii Zagros şi Golful Persic la
Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu
Irakul.
China, ţară cu o producţie de 204 milioane tone (locul 5 în
lume). Cele mai importante exploatări se realizează în China de Nord
(Tekeng), China de Nord-Est, cu 1/3 din producţia ţării (Taching), şi
China de Nord-Vest (Yumen). Se extrage petrol şi pe platforma
continentală a Golfului Bohai, în delta fluviului Huang-He şi Huag,
iar recent şi din platforma continentală a Mării Chinei de Est (din
1990).

22
http://www.infokart.ru

Figura 5. Principalii producători mondiali de petrol (anul 2010), în milioane tone

23
 Canada, ţară cu o producţie în creştere uşoară (173 milioane
tone). Cea mai mare parte a producţiei (70 %) este realizată în
provincia Alberta.
Emiratele Arabe Unite cu o producţie anuală de 150
milioane tone. Producţia se realizează în cea mai mare parte în
emiratele Abu Dhabi şi Dubai.
Mexic a avut o creştere rapidă a producţiei la 145 milioane
tone. Pe teritoriul său se disting trei zone petroliere: peninsula
Yucatan, istmul Tehuantepec (Minatitlan) şi Golful Mexic.
Kuwait - produce anual peste 140 milioane tone petrol. El
cantonează unul dintre cele mai producătoare zăcăminte ale lumii
- Burgan, situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic, şi care
participă cu 90% la producţia ţării. Este statul care obţine cel mai
ieftin petrol raportat la preţul de extracţie.
Venezuela se impune atât prin rezerve (140 milioane tone),
în plan mondial, cât şi prin producţie (locul întâi în regiune şi 8 în
lume), petrolul fiind principala resursă a acestei ţări şi principalul
produs de export. Cea mai mare zonă petrolieră, cu exploatare
terestră şi submarină, este Lacul Maracaibo, care asigură 80% din
producţia naţională; după care urmează Provincia Oriente şi
platforma continentală a Oceanului Atlantic.
Norvegia, primul producător de petrol din Europa de Vest,
cu peste 129 milioane tone producţie anuală, cu exploatări submarine
în platforma continentală a Mării Nordului, care se extind spre nord,
la Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante (Ekofisk).
Zona Golfului Guineea, cu prelungirea sa sudică, furnizează
cea mai mare parte din producţia submarină a Africii. Aici se remarcă
Nigeria - cel mai mare producător african, cu o producţie anuală de
119 milioane tone.
Alte ţări producătoare în Asia sunt: Irak (98 mil. t), Brazilia
(89 mil. t), Algeria (86 mil. t), Libia (86 mil. t), ș.a.
Industria de rafinare a petrolului. Rafinarea petrolului
este un proces tehnologic de obţinere a produselor petroliere (uleiuri
minerale, hidrocarburi şi aditivi) din petrolul brut.
La amplasarea teritorială a industriei de rafinare a
petrolului influenţează două tendinţe: prezenţa ofertei, sau
24
producătorul (ţările în curs de dezvoltare) şi prezenţa cererii, sau
consumatorul (ţările dezvoltate). În primul caz, capacităţile de
rafinare sunt amplasate în zonele de extracţie sau în porturile
specializate pentru export. În cel de al doilea caz, rafinăriile
funcţionează în porturi sau în interior (fig. 6), la capătul unor
însemnate conducte petroliere.
În anul 2006 în lume
funcţionau peste 700 de
rafinării, dispuse în 114
ţări, cu o capacitate de
prelucrare de peste 4
miliarde tone anual. Dintre
acestea, 507 rafinării erau
concentrate în 28 de state
ale lumii, fiecare cu o Fig. 6. Rafinăria Schell în or. Martinez
capacitate ce depăşea 500 (California, S.U.A.)
000 barili/zi. Cele mai
numeroase rafinării şi cele mai mari capacităţi de rafinare a petrolului
le deţin S.U.A. (163), Japonia (40), Rusia (29), China (34) etc.
Geografia transportului şi comerţului mondial cu petrol.
Dintre cele 3,9 miliarde tone de petrol produse în anul 2009,
statele industrializate au consumat 3/4 din producţie (fig. 7), cea
mai mare parte din această cantitate provenind din import. Circa 1,8
miliarde tone de petrol şi 525 milioane tone produse petroliere au
făcut obiectul operaţiunilor de comerţ (2009).
Principalii exportatori de petrol sunt statele din Orientul
Apropiat şi Mijlociu, cu 30-35% din exportul mondial (Arabia
Saudită, Kuwait, Iran, Emiratele Arabe Unite, Irak, Siria ş.a.), spre
Europa de Vest, S.U.A., Japonia; Africa, cu 16-17% (Nigeria,
Algeria şi Libia), spre Europa de Vest, S.U.A., Japonia; America
Latină, cu 13% (Mexic, Venezuela, Ecuador), spre S.U.A., ţările din
zonă şi spre Europa de Vest; ex-U.R.S.S., cu 13% (Rusia,
Azerbaidjan, Turkmenistan, Kazahstan), spre Europa de Est şi de
Vest. Alte fluxuri importante de export al petrolului se dirijează
dinspre Indonezia şi China spre Japonia.

25
sursa: en.wikipedia.org
Figura 7. Consumul zilnic mondial de petrol pe cap de locuitor

26
 5. Geografia industriei gazelor naturale
Gazele naturale se găsesc de obicei singure în zăcământ,
formând gaze naturale uscate sau neasociate în cantităţi mai mici,
adeseori asociate zăcămintelor de petrol sau cărbune, formând gaze
naturale umede sau de sondă.
Gazele uscate au un conţinut foarte ridicat de metan (CH 4),
până la 99,9%, şi o putere calorică ridicată (9 860-13 850 kcal/m3).
Gazele de sondă au un conţinut mai redus de metan şi mai conţin alte
hidrocarburi: etan (1,5-4,4%), propan şi butan (câte 1,5% fiecare) şi
alte componente: azot, bioxid de carbon, diferiţi compuşi cu
sulf, heliu etc., cu o putere calorică de 5 500-6 000 kcal/m3.
Gazele naturale au o largă utilizare în viaţa economică, sunt o
sursă energetică (cu ardere completă, cu foarte puţine reziduuri şi
fum), înlocuiesc cărbunii în anumite procedee tehnologice din
siderurgie, şi mai ales la termocentrale, pentru producerea de energie
electrică, la încălzirea locuinţelor. Importanţa gazelor naturale a
crescut o dată cu utilizarea lor ca materie primă în industria chimică
pentru producerea unei game largi de produse chimice (peste 1 000):
îngrăşăminte minerale, polimeri, la obţinerea cauciucului sintetic,
mase plastice, fire şi fibre sintetice etc. Gazele naturale se folosesc,
de asemenea, în tehnica criogenă pentru crearea mediului inert, în
aeronautică ş.a.
Comparativ cu petrolul, gazele naturale au început să fie
utilizate industrial mult mai târziu; de exemplu, în S.U.A. extracţia
pe scară largă a început în anul 1930, în U.R.S.S. - după 1956, iar în
ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu - după 1970.
Astfel, în anul 1970 gazele naturale participă cu cca. 19% în
structura balanţei energetice mondiale, în 1988 - cu 23%, iar în 2010
- cu 26,5%. Pentru viitor se preconizează o creştere a consumului
mondial de gaze naturale în majoritatea ţărilor lumii.
În ceea ce priveşte rezervele mondiale de gaze naturale,
acestea sunt evaluate la 177,6 trilioane m3 (rezerve sigure).
În lume există peste 20 de zăcăminte gigant de gaze naturale,
cu resurse de peste 1 trilion m3, care deţin peste 70% din totalul
rezervelor mondiale. Asemenea zăcăminte se găsesc îndeosebi pe
teritoriul Rusiei.
27
 Repartizarea rezervelor certe de gaze naturale are o distribuţie
neuniformă, atât la nivel de regiuni, cât şi la nivel de ţări. La nivel de
ţări, primul loc îi revine Rusiei (47,7 trilioane m3), urmată de Iran (25
trilioane m3) şi Qatar (14,4 trilioane m3). Primele cinci state deţin
60% din totalul rezervelor certe.
Geografia producţiei şi consumului de gaze naturale. În
ceea ce priveşte producţia mondială de gaze naturale, aceasta a
crescut accelerat după anul 1975, ca urmare a crizei petrolului (preţ
mai redus decât la petrol şi cărbune), a progreselor însemnate în
transportul şi distribuţia gazelor naturale prin lichefiere, îndeosebi în
construcţia metanierelor şi gazoductelor de mari dimensiuni, a
descoperirii unor noi utilizări ale lor în industria chimică.
Prin urmare, în ultimii 30
de ani gazele naturale au devenit
un concurent puternic al altor
surse energetice (petrol,
cărbune), înregistrându-se
producţii substanţiale. Astfel, în
1950 producţia mondială de gaze
naturale atinge valoarea de 195
miliarde m3, în 1970 - 1 982
miliarde m3, în 1990 - 2 060
miliarde m3, iar în anul 2011 - 3
276 miliarde m3. În acest Figura 8. Extracția gazelor
interval de timp, producţia de naturale
gaze naturale la nivel global a
crescut de circa 12 ori.
Producția mondiale de gaze naturale în anul 2011 la nivel de
state a fost următoarea (fig. 9):
S.U.A., cu o producţie de 651 miliarde m 3 de gaze naturale
(2011). Cea mai importantă zonă gaziferă este cea a Golfului Mexic,
cu cca. 65% din producţia naţională, din statele Texas (cu 40% din
totalul producţiei ţării) şi Louisiana. A doua zonă de exploatări
gazeifere din S.U.A. este Middlecontinent. Alte zăcăminte se află în
Vest, în Munţii Stâncoşi, pe teritoriul statelor California, în Podişul
Preriilor şi în Alaska de Sud.
28
sursa: en.wikipedia.org

Figura 9. Producția mondială de gaze naturale pe state în m3, în anul 2011

29
 Rusia deţine locul 2 la producţie (607 miliarde m3). Cea mai
importantă regiune de exploatare a gazelor naturale din Rusia se află
în partea asiatică (60% din rezerve şi 50% din producţia ţării), în
special în Siberia de Vest, , zona Siberiei Centrale, insula Sahalin,
zona Volga-Ural, în Povolgia, , în Peciora; în nord-estul Caucazului,
Stavropol; în platforma continentală a Mării Caspice şi în platforma
submarină a Mării Azov.
Canada este a treia producătoare din lume (160 miliarde m3,
2011) cu importante extracţii de gaze în provinciile Alberta,
Columbia Britanică şi Saskatchewan.
Iranul (152 mld. m3 în 2011) se situează pe locul doi în lume
după mărimea rezervelor şi pe locul patru după producţie.
Principalele câmpuri gazifere se află în sudul ţării, în zona de ţărm a
Golfului Persic (Kangan, Dalan, Agha Jari) şi a Strâmtorii Ormuz.
Qatar (147 miliarde m3) dispune de un câmp gazifer uriaș
(locul 3 în lume după rezerve), aflat în nordul țării, în zona orașului
Fuwairat.
China (102 miliarde m3), principalele areale de exploatare se
găsesc în provincia Sichuan (Weiyuan, Luzhou), în insula Hainan și
în provincia Xizang (Tibet).
Norvegia este un mare producător vest-european (101 mld.
m3), cu exploatări numai în zona submarină a Mării Nordului, cu cele
mai importante zăcăminte de la Troll, Ekofîsk, Frigg (împreună cu
Marea Britanie), Miller, Cod etc.
Arabia Saudită (99 miliarde m3) extrage gazele naturale atât
din zona deșertului (Kidan, Al Hilwah), cât și din zonele petroliere
de la Golful Persic.
Algeria cu o producţie de 78 mld. m 3. Principalele bazine de
extracţie sunt în partea centrală (Hassi R'Mel, Makonda, Reg ş.a.),
central-estică (Irlalane, Hamra, Hassi Tuarez) şi sudică a ţării (Ain
Salah şi Berga).
Un mare producător asiatic de gaze naturale este și Indonezia
(76 mld. m3). Aici se găsesc 35% din capacităţile de lichefiere a
gazelor naturale la nivel mondial. Principalele exploatări se află în
insulele Sumatera şi Kalimantan.

30
 Marea Britanie este a treia producătoare vest-europeană şi a
zecea din lume (70 mld. m3), cu cele mai importante exploatări, în
principal în platforma continentală a Mării Nordului.
Alţi producători importanţi din lume sunt: Olanda (64 mld.
m ), Turkmenistan (62,2 miliarde m3), Malaysia (60,2 miliarde m3);
3

ș.a.
Consumul mondial de gaze naturale în anul 2011 a fost de 3
222,9 mld m3. Repartiţia geografică a consumului mondial de gaze
relevă mari diferenţieri teritoriale. Astfel, se evidenţiază 2 state, care
deţin peste 40 % din consumul mondial – S.U.A. şi Rusia.
Geografia transportului şi comerţului cu gaze naturale.
Cât priveşte comerţul cu gaze naturale, el este relativ redus, datorită
dificultăţilor de ordin tehnic legate de transportul lor. Totuşi,
comercializarea internaţională a gazelor ia o amploare crescândă,
nefiind afectată de consecinţele crizei petroliere.
În anul 2011 au fost comercializate pe piaţa mondială circa
694,3 miliarde m3 de gaze naturale, transportate, în principal, prin
gazoducte.
Din grupa ţărilor exportatoare de gaze naturale fac parte (în
miliarde m3, 2011): Rusia (207,0) - spre ţările europene; Canada
(88,0) - spre S.U.A. şi Japonia; Olanda (50,4) şi Norvegia (92,8) -
spre ţările Uniunii Europene; Australia şi Indonezia – în special spre
Japonia; OPEC - spre ţările europene, S.U.A. şi Japonia. Mari
cantităţi de gaze naturale exportă de asemenea Uzbekistan spre
Kârghâzstan, Kazahstan, Transkaukazia şi Ucraina; Turkmenistan
spre Transkaukazia şi Ucraina; Venezuela spre Brazilia şi S.U.A. etc.
Printre cei mai mari importatori de gaze naturale la nivel
global se remarcă (2011): S.U.A., (88 miliarde m3), deşi are o
producţie foarte mare, Germania (84,0 miliarde m3), Japonia (107,0
miliarde m3), Italia (61 miliarde m3), Franţa (32 miliarde m3) şi alte
state dezvoltate, precum şi statele cu economia în tranziţie (cu
excepţia Rusiei).

31
 6. Geografia industriei energiei electrice
Energia electrică se produce preponderent la centralele
electrice termice, hidrocentrale şi la centralele atomice (96% din
producţia mondială de energie electrică).
La nivel global termocentralele realizează cea mai mare parte
din producţia de energie electrică – 67% din totalul mondial în anul
2010.
Hidrocentralele, deşi se situează pe locul doi în structura
producţiei de energie electrică, au un aport totuşi modest (16%),
mai ales dacă avem în vedere potenţialul mare hidroenergetic al
Terrei. Centralele nucleare participă cu 13% la producţia mondială
de energie electrică.
În ceea ce priveşte structura producţiei la nivel regional şi la
nivel de ţări, aceasta îmbracă aspecte foarte diferite, în funcţie de
nivelul de dezvoltare economică, precum şi de resursele de energie
primară pe care le deţin.
Centralele termoelectrice (C.T.E.). Staţiile termoelectrice
folosesc pentru producerea energiei electrice diverşi combustibili:
cărbuni, turbă, lemn, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase, păcură
etc.
Cel mai răspândit tip de termocentrale sunt cele care
funcţionează în baza turbinelor cu aburi folosind mari cantităţi de
combustibil şi de apă potabilă. Ele prezintă avantaje de a funcţiona în
tot timpul anului, oferind siguranţă în consum, solicită investiţii nu
prea mari etc.
Pe lângă avantaje, termocentralele prezintă şi unele
neajunsuri: consumul ridicat de combustibili cu rezervele limitate;
eliminarea în atmosferă a bioxidului de sulf, care determină
apariţia ploilor acide; scoaterea din circuitul economic a unor
suprafeţe importante de teren, care sunt folosite pentru depozitarea
atât a materiei prime, cât şi a deşeurilor (zgura); consumul ridicat de
apă potabilă, atât pentru răcire, cât şi pentru producerea aburului etc.
Cu toate acestea, în unele ţări termocentralele au o pondere înaltă în
producţia de energie electrică (de exemplu, India, China, S.U.A.,
Marea Britanie, Rusia, Germania).

32
 Amplasarea geografică a termocentralelor este influenţată de
necesităţile de consum, dar şi de rezervele de combustibili de care
dispune fiecare stat sau de posibilităţile de procurare a acestora. în
funcţie de aceşti factori se remarcă următoarele grupări de
termocentrale:
- Termocentrale amplasate în apropierea bazei de combustibili, fie în
bazinele carbonifere.
- Termocentrale construite de-a lungul arterelor fluviale, care
furnizează apă industrială şi favorizează transportarea
combustibilului, formând grupuri liniare de termocentrale.
- Termocentrale localizate în marile zone consumatoare – centre
urbane sau aglomeraţii, care furnizează pe lângă energia electrică
agentul termic şi apa caldă industrială şi menajeră necesare
consumului urban şi care funcţionează pe bază de derivate de petrol
şi gaze naturale.
Cea mai mare parte a capacităţilor de producţie (cca. 40% din
totalul energiei electrice) ale termocentralelor este acoperită de
centralele care funcţionează pe bază de cărbune, ele fiind şi cele mai
poluante.
Principalii producători de
energie electrică la termocentrale
sunt: S.U.A., China, Japonia,
Rusia, Germania, India, Marea
Britanie, etc. În aceste state CTE
funcţionează în bază de cărbune,
păcură şi gaze naturale.
În unele state este foarte
înaltă ponderea CTE în producţia
totală de energie electrică (95- Fig. 10. Centrală termoelectrică pe
100%): Polonia, R.A.S. (în bază bază de cărbune (or. Tampa,
de cărbune); Arabia Saudită, S.U.A.)
E.A.U., Kuweit, Iraq, Libia etc.
(în bază de petrol) sau Danemarca, Belorus, R. Moldova, Israel
Singapore etc. (în bază de resurse importate).

33
 Centralele hidroelectrice (C.H.E.) obţin energie electrică pe
baza utilizării energiei cursurilor de apă. Reprezintă o sursă primară
de energie inepuizabilă şi nepoluantă.
Amenajările hidroenergetice sunt mult mai costisitoare decât
cele ale termocentralelor (de circa 3 ori), datorită lucrărilor complexe
ce trebuie îndeplinite (construcţia de baraje, canale de aducţiune,
reţea de drumuri etc.), dar, totodată, ele permit soluţionarea unei
game largi de probleme, cum sunt: regularizarea râurilor,
aprovizionarea cu apă potabilă, apă industrială şi de irigaţie,
îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie etc. Centralele hidroelectrice au
şi unele dezavantaje: împiedică reproducerea faunei râurilor (a
peştilor din apele marine şi cele ale râurilor), împiedică navigaţia
din cursul superior şi anterior. Construcţia de hidrocentrale
stimulează dezvoltarea altor ramuri ale economiei (agricultura,
pescuitul, turismul etc.) (fig. 11).
Energia electrică produsă
la aceste tipuri de centrale este de
3-5 ori mai ieftină decât cea
produsă în termocentrale. În linii
generale, preţul energiei
hidroelectrice este în funcţie de
dimensiunile centralelor
respective.
Hidrocentralele participă
cu 16% la producţia mondială de
energie electrică, cu mari
diferenţieri de la o regiune la alta Fig. 11. Centrala hidroelectrică
şi de la o ţară la alta. Hoover (r. Colorado, S.U.A.)
Din totalul
hidrocentralelor care astăzi funcţionează în lume, jumătate sunt
concentrate în ţările dezvoltate. În prezent se construiesc baraje şi
hidrocentrale în cascadă, în lungul unui râu, valorificându-se mai bine
potenţialul hidroenergetic şi formând un sistem hidroenergetic.
Principalii producători de hidroenergie (în 2011) sunt: China
(19,8%), Brazilia (12,3%), Canada (10,8%), S.U.A. (9,4%), Rusia
(4,7%), India (3,8%), Norvegia (3,5%), Japonia (2,4%), Venezuela
34
(2,4%), Suedia (1,9%). Paralel, unele state se evidenţiază şi după
ponderea CHE în producţia totală de energie: Norvegia (peste 99%),
Canada, Brazilia, Elveţia, Croaţia, Albania, Zimbabwe, R.D. Congo.
Centralele atomoelectrice (C.A.E.). La centralele
atomoelectrice energia electrică se obţine prin utilizarea drept
combustibil a metalelor radioactive (uraniu, plutoniu şi toriu). Prin
fisiunea nucleară dirijată (fragmentarea atomilor grei) se degajă o
mare cantitate de energie, transformată apoi în energie electrică (prin
fisiunea nucleară a unui gram de uraniu 235 se degajează 20 mil. kcal,
echivalent cu arderea a 2 500 kg de cărbune superior).
Rezervele sigure de uraniu au fost apreciate la 3,4 mil. tone.
Costul redus al producţiei (cu 60% mai mic decât la termocentrale),
implicaţiile, în general, restrânse ale centralelor nucleare asupra
mediului înconjurător, în condiţiile asigurării unei securităţi depline,
şi necesitatea reducerii consumului de petrol fac ca acest tip de
centrale să fie de mare perspectivă. Centralele atomoelectrice
prezintă şi alte avantaje - posibilitatea amplasării în regiuni depărtate
de sursele de combustibil, deoarece costul transportului
combustibilului nuclear este mic, ceea ce poate sprijini dezvoltarea
unor regiuni deficitare în energie sau posibilitatea utilizării apelor
calde reziduale în termoficarea urbană (de exemplu, în Rusia, Franţa).
Amplasarea centralelor atomoelectrice ţine de
particularităţile proceselor tehnologice. S-a căutat pe cât posibil, o
localizare în regiuni cu o densitate mică a populaţiei, delimitată de
marile aglomeraţii urbane. Consumul mare de apă industrială a
impus amplasarea centralelor nucleare pe litoral (unde se
desalinizează apa marină), pe malul lacurilor, în lungul fluviilor
sau al râurilor cu debit mare (Japonia, S.U.A., Franţa, Marea
Britanie, Germania, Canada, Republica Coreea etc.).
Ponderea centralelor nucleare în producţia mondială de
energie electrică este în creştere. În anul 1970, ponderea acestui tip
de centrale constituia circa 2% din totalul producţiei mondiale de
energie electrică, în 1996 - 18,4%. Începând cu anul 1997, se
înregistrează o scădere a acestei ponderi, deşi producţia de energie
electrică obţinută la centralele nucleare este în creştere: 85 miliarde
kWh în anul 1970, 2 trln. kWh în 1990 şi 2772 mld kWh în 2011.
35
 Energia nuclearo-
electrică cunoaşte o dezvoltare
mai amplă în ţările
industrializate şi în regiunile
slab asigurate cu resurse
energetice. Peste 80% din
energia produsă în centralele
nucleare în 2011 au fost
obţinute în 10 state ale lumii:
S.U.A. – 31,4%, Franţa –
Fig. 12. Centrala atomo-electrică
16,7% (fig. 12), Rusia – 6,5%, Cattenom (Franța)
Japonia – 6,2%, Republica
Coreea – 5,7%, Germania – 4,1%, Canada – 3,6%, Ucraina - 3,4%,
Marea Britanie – 2,6% şi Suedia – 2,3%.
În anul 2011 centralele nucleare au asigurat o producţie de
2772 miliarde kWh sau 13% din totalul energiei electrice a globului.
Ponderea energiei atomoelectrice din totalul producţiei diferă
de la o ţară la alta în funcţie de disponibilităţile în combustibili şi de
nivelul de dezvoltare. Cea mai mare pondere a electricităţii de
provenienţă nucleară în producţia totală de energie electrică o au
Lituania, Franţa, Belgia, Coreea de Sud, Suedia, Bulgaria, etc..
Geografia producţiei şi consumului de energie
electrică. Producţia mondială de energie electrică a cunoscut o
creştere continuă, iar ritmurile de creştere au fost mult mai rapide
decât cele ale energiei primare. Cele mai mari ritmuri de creştere a
producţiei au fost înregistrate îndeosebi după cel de al doilea război
mondial. În perioada 1950-2000 producţia de energie electrică la
nivel global a crescut de peste 14 ori şi în 2011 a constituit 22018
mld kWh, cu o putere instalată sumară de peste 3,0 mld kWh.
Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică relevă
deosebiri foarte mari, din punctul de vedere atât al producţiei totale,
cât şi al celei pe cap de locuitor, fiind în funcţie de nivelul dezvoltării
inegale a economiei diferitelor regiuni şi ţări. Peste 2/3 din producţia
mondială de energie electrică revin pe seama primelor zece state ale
lumii (2011): China (4700 mld kWh), S.U.A. (4308 mld kWh),
Japonia (1104 mld kWh), Rusia (1052 mld kWh), India (1006 mld
36
kWh), Germania (614 mld kWh), Canada (608 mld kWh), Franţa
(564 mld kWh), Coreea de Sud (520 mld kWh), Brazilia (501 mld
kWh).
Consumul mediu mondial de energie electrică este de 2500
kWh/ cap de locuitor. În statele dezvoltate, el se ridică la valori
foarte ridicate (peste 5 mii kWh/ cap de locuitor), în timp ce în ţările
subdezvoltate se află sub 1000 kWh/ cap de locuitor (fig. 13). Astfel,
consumul de energie pe cap de locuitor variază de la peste 30000
kWh în Norvegia şi peste 20000 kWh în Canada, la mai puţin de 30
kWh în Ciad, Etiopia, Burkina Faso, raportul fiind de 1:70. Exportul
mondial de energie electrică cuprinde doar 2-3% din producţia
mondială. Producţia, consumul şi exportul de energie electrică sunt
realizate prin sistemele energetice naţionale şi regionale.

sursa: http://burnanenergyjournal.com/how-much-energy-are-we-using/

Fig. 13. Consumul mediu anual de energie electrică pe cap de locuitor în 2009

37
 Industria metalurgică

1. Importanţa şi structura metalurgiei

2. Metalurgia feroaselor (siderurgia)
3. Metalurgia neferoaselor

1. Importanţa şi structura metalurgiei

Metalurgia este una din ramurile de bază ale industriei grele.
Importanţa ramurii constă în faptul că ea asigură cu materie primă
industria constructoare de maşini. Circa 30% din forţa de muncă din
industrie activează în metalurgie.
Metalurgia cuprinde 2 subramuri:
- industria siderurgică numită şi metalurgia feroaselor, care
include procesele tehnologice de obţinere din minereurile de
fier a fontei şi oţelurilor şi transformarea acestora în produse
de laminate (tablă, sârmă etc.);
- metalurgia neferoaselor, care cuprinde procesul de obţinere
din minereuri neferoase a produselor respective semifinite şi
finite în rezultatul prelucrării acestora.
Odată cu accelerarea progresului tehnico-ştiinţific din
ultimele decenii au avut loc mari transformări de caracter tehnologic.
În metalurgie s-a îmbunătăţit calitatea metalelor produse, se
utilizează noi tehnologii în producerea metalelor feroase şi neferoase,
se micşorează pierderile de producţie. Totodată au avut loc
modificări şi în amplasarea ramurilor respective.
Actualmente, rolul metalurgiei se reduce, drept consecinţă a
utilizării pe larg în industria constructoare de maşini a diverselor
materiale plastice, care tot mai mult înlocuiesc metalele. Totodată,
aceasta este legat şi cu îmbunătăţirea calităţii metalelor şi micşorarea
pierderilor în procesul de utilizare lor.
2. Geografia metalurgiei feroaselor (siderurgia)
Siderurgia cuprinde un proces tehnologic complex începând
cu extracţia minereurilor de fier, obţinerea fontei şi a oţelurilor şi
terminând cu obţinerea produselor laminate semifinite şi finite (table,
sârmă). În afară de minereurile de fier siderurgia utilizează cărbunii
cocsificabili, pentru obţinerea cocsului necesar la reducerea
38
minereului, gaze naturale, fier vechi, înnobilatori ai oţelului (pentru
obţinerea oţelurilor superioare), fondanţi (calcar, dolomită) etc.
Metalurgia feroasă include trei faze principale de producţie:
a) obţinerea fontei în furnale, având ca subprodus zgura,
utilizată în industria cimentului;
b) obţinerea oţelului (fig. 14) în cuptoare Siemens-
Martin, oţelării electrice şi în convertizoare cu insuflare directă a
oxigenului. Se
remarcă câteva
tendinţe în producţia
oţelului: creşterea
ponderii oţelurilor
înalt aliate (speciale),
solicitate pe piaţa
mondială a
construcţiilor de
maşini (în special în
electronică și Fig. 14. Obținerea oțelului (întreprinderea
„Severstali”, Rusia)
electrotehnică) şi a
oţelurilor obţinute prin convertizoare;
c) obţinerea laminatelor (fig. 15) sau a produselor plate
(table), a produselor cu profil rotund (sârmă, ţevi etc.).
Întreprinderile
siderurgice se împart în două
categorii: cu ciclu complet
(în care se realizează
producţia de fontă, oţel şi
laminate) şi cu ciclu
incomplet (de obicei, se
produce doar oţel şi
laminate).
În general siderurgia Fig. 15. Laminate sub formă de table
este o ramură economică care
caracterizează statele industriale dezvoltate, dar trebuie de menţionat
că în ultimele decenii şi-a găsit teren favorabil pentru dezvoltare într-

39
un număr relativ mare de ţări în curs de dezvoltare (Brazilia, China,
Ucraina).
Construcţia întreprinderilor industriale specializate în
producerea metalelor în cantităţi mari are loc abia după revoluţia
industrială din Anglia (sfârşitul sec. ХVIII - începutul sec. XIX),
revoluţie axată în mare parte pe dezvoltarea siderurgiei ca bază
pentru construcţia de maşini, dezvoltarea mijloacelor de transport şi a
căilor de comunicare, precum şi mecanizarea principalelor domenii
ale vieţii socio-economice.
O amploare a dezvoltării siderurgiei se înregistrează după cel
de-al doilea război mondial, când ritmurile dezvoltării au marcat
indici majori până în anii 1970 - până la criza energetică. După anul
1975 se înregistrează ritmuri foarte lente în producţia de metale, ceea
ce este indisolubil legat ce elaborarea noilor tehnologii în industria
constructoare maşini (principalul consumator de metale feroase),
care au condiţionat reducerea substanţială a consumului de metale la
o unitate de producţie, în afară de aceasta, în unele ramuri oţelul este
înlocuit cu insistenţă de mase plastice, ceramica sau aluminiu.
Siderurgia contemporană utilizează mai multe tehnologii de
producţie, între care menţionăm următoarele:
1. Siderurgia clasică - foloseşte procedeele Bessemer,
Siemens-Martin şi Thomas, pe baza utilizării preponderente a
cocsului;
2. Siderurgia modernă, transformând mai multe
procedee învechite, a trecut la tehnicile electrometalurgice, care
utilizează energia electrică de înaltă şi joasă frecvenţă.
Electrosiderurgia facilitează obţinerea de oţeluri de calitate
superioară prin reducerea directă a minereurilor în convertizoare cu
insuflare de oxigen sau prin reducerea minereului de fier într-un
mediu îmbogăţit cu argon.
Factori de localizare. Funcţionarea metalurgiei feroase
presupune vehicularea unor cantităţi foarte mari de materii prime,
combustibili şi produse finite, grele şi relativ ieftine. În funcţie de
combinarea factorilor de producţie se pot delimita trei tipuri
principale de localizare a industriei siderurgice:
a) în apropierea zăcămintelor de minereuri feroase sau
40
cărbuni cocsificabili (Ruhr în Germania, Midland în Marea Britanie,
Donbass în Ucraina, Ural în Federaţia Rusă etc.);
b) în proximitatea surselor de energie primară şi relativ
ieftină, în special a energiei electrice unde se dezvoltă
electrosiderurgia (S.U.A., Franţa, Ucraina);
c) pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a
combustibililor, în special în porturile maritime, în care materiile
prime sunt aduse cu nave speciale (Japonia, Litoralul atlantic al
S.U.A., Franţa, Italia, uzinele noi din Marea Britanie etc.)
Componentul principal în producţia de metale feroase este
minereul de fier, care constituie circa 90% din materia primă
siderurgică. Minereurile de fier (oxizii de fier) sunt: magnetita (72%
Fe), hematita (70% Fe), limonita (60% Fe), siderita (40-50% Fe).
Rezervele sigure mondiale de minereuri de Fe sunt apreciate
astăzi la 250 mld. t, ceea ce ar acoperi consumul mondial pentru încă
410 de ani.
Rezervele sunt localizate în mai multe ţări pe toate continentele
(mld t): Rusia şi Ucraina – 23, Australia – 10,2, Brazilia – 6,5,
Canada – 4,6, S.U.A.– 3,8, China – 3,5, India – 3,3, Africa de Sud -
2,5, Suedia – 1,6, Venezuela –1,2, şi alte state (4,3).
Extracţia minereului de fier a sporit rapid în secolul XX,
constituind circa 1 mld t în anii ’90. În prezent se observă o înviorare
a producţiei de minereu de fier (cu 280 mil. t în ultimii 7 ani), mai
ales pe contul statelor în plin proces de industrializare. În anul 2010,
producția mondială de minereu de fier a fost de 2300 mil. t. Prin
valorificarea fierului vechi se asigură cca. 40% din producţia
mondială de oţel.
Principalii producători mondiali de minereu de fier sunt (fig.
16): Brazilia (277 mil. t – Itabira, Minas Geras), China (265 mil. t –
Anshan), Australia (262 mil. t – Pilbara), , India (140 mil. t -
Bengalul de Vest), Rusia (98 mil. t - Munţii Ural, Anomalia
magnetică de la Kursk), Ucraina (64 mil. t – Krivoi Rog, Kerci),
SUA (53 mil. t – Lacul Superior), R.A.S. (40 mil. t în Transwaal şi
Nordul provinciei Capului), Canada (32 mil. t - peninsula Labrador),
Venezuela (28 mil. t - bazinul fluviului Orinoco), Kazahstan (18 mil.
t), Suedia (Kiruna-Kirunavaara-Gallivare), etc.
41
sursa: en.wikipedia.org

Figura 16. Principalii producători mondiali de oțel (anul 2009), în milioane tone

42
 Circa 48% din producţia minereului de fier (650 mil. t) se
comercializează. Principalii exportatori sunt: Brazilia, Australia,
Rusia, Ucraina, India, Suedia, Canada, Venezuela, iar importatori –
SUA, Japonia, China, Europa de Vest.
Producţia de fontă şi feroaliaje este de 898 milioane tone şi a
fost realizată în statele: China, Japonia, S.U.A., Rusia, Brazilia,
ş.a.
Producţia de oţel este de 1417 milioane tone (2010).
Principalele ţări producătoare au fost: China (627 mil. t), Japonia
(110 mil. t), S.U.A. (81 mil. t), India (68 mil. t), Rusia (67 mil. t),
Coreea de Sud (58 mil. t), Germania (44 mil. t), Ucraina (33 mil.
t), Brazilia (33 mil. t), Turcia (29 mil. t), Italia (25 mil. t), Taiwan
(20 mil. t), Franţa (21 mil. t).
Principalele grupări siderurgice: Arcelor-Mital (India, Franţa,
Luxemburg, Spania – 98,2 mil. t), Hebei Iron and Steel (China – 52,9
mil. t. ), Baosteel Group (China – 37,0 mil. t.), Wuhan Iron and Steel
(China – 36,6 mil. t. ), Posco (Coreea de Sud – 35,4 mil. t), Nippon
Steel (Japonia – 35 mil. t), JFE (Japonia – 31,1 mil. t), etc.
În procesul tehnologic al siderurgiei se mai utilizează şi alte
tipuri de materie primă cum sunt:
Minereurile aliate (ajutătoare sau complementare), pot fi
feroase (mangan, crom, nichel), sau refractare şi rare (tungsten,
molibden, vanadiu, titan), servind la fabricarea aliajelor de oţel dur,
inoxidabil, rezistent termic şi la şoc.
Manganul este folosit ca aliaj pentru fabricarea oţelului dur, a
bateriilor electrice, în industria chimică etc. Producţia mondială de
minereu de mangan a fost de 31,2 mil. t., în anul 2009. R.P.Chineză
(6,0 mil. t.) este prima producătoare mondială. Minereurile de
mangan sunt extrase în nord-estul ţării, în apropierea oraşului
Anshan şi în provinciile Hunan, Guanxi şi Guizhou. Republica
Africa de Sud (5,2 mil. t.) – a două producătoare mondială de
minereu de mangan, deţine peste jumătate din rezervele cunoscute de
pe Glob. Industria extractivă a manganului este dezvoltată în
provincia Cap. Cantităţi mari de mangan sunt conţinute şi în nodulii
metalici ai Oceanului Planetar (mai ales din Oceanul Pacific).

43
Australia (4,6 mil. t.) cu principalele centre de exploatare minieră
fiind la Ripon Hill și Wudi-Wudi în N-V țării.
Cromul serveşte la fabricarea oţelurilor speciale, foarte dure,
inoxidabile, a învelişurilor refractare etc. Producţia mondială de
minereu de crom a fost de peste 11 mil. t. Republica Africa de Sud
dispune de 70% din rezerve şi extrage cca. 44% din cantitatea
mondială de minereu de crom, având cele mai importante zăcăminte
în provinciile Transvaal şi Cap. India realizează 18% din producția
mondială(în N-E țării și în S-V). Kazahstan furnizează cca. 16% din
cantitatea mondială de minereu de crom. Valorificarea minereului de
crom este dezvoltată şi în Zimbabwe, a treia producătoare mondială,
Finlanda, Brazilia, Albania,.
Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor rezistente la
coroziune, inoxidabile şi termorezistente, necesare în industria
automobilelor, aeronautică, chimică etc. Producţia mondială de
minereu de nichel este aproximativ 1,6 mil. t. Rusia se situează pe
primul loc, cu peste 1/5 din producţia mondială de minereu de nichel
şi nichel metal, având principalele zăcăminte în nordul Siberiei, la
Norilsk, în peninsula Kola şi în sudul munţilor Ural. În Canada, a
doua producătoare mondială de minereu de nichel şi a treia de nichel
metal, centrele cele mai mari ale acestei industrii sunt în sudul
provinciei Ontario, la Sudbury şi în nordul provinciei Manitoba, în
zona lacului Lynn. Japonia este a treia producătoare mondială de
nichel metal, bazată în întregime pe minereul de import. Industria
extractivă a minereului de nichel este dezvoltată şi în R.P.Chineză,
Noua Caledonie, Australia, Indonezia, Africa de Sud, Republica
Dominicană, Cuba. Prin rezerve mari de minereu de nichel se
evidenţiază Noua Caledonie, Canada, Australia, Rusia, Brazilia.
Aproape 3/4 din producţia mondială de nichel este consumată de
ţările cu economia înalt dezvoltată.
Tungstenul (Wolframul) este un metal refractar, elastic şi dur,
utilizat în electronică, siderurgie, fabricarea materialului rulant,
industria aerospaţială. Producția mondială de metal a fost de 61,3 mii
t. în anul 2009. R.P.Chineză, având peste jumătate din rezervele
cunoscute pe Glob, asigură circa 80% din producţia mondială de
tungsten, extras în principal în zăcămintele din provinciile Jiangxi şi
44
Hunan. Rusia ocupă locul secund, după mărimea rezervelor de
tungsten, care sunt răspândite în principalele regiuni metalifere din
munţii Ural. Kazahstanul cu rezerve în dorsala Kazahă etc. În
S.U.A., a treia producătoare mondială de tungsten, zăcămintele,
asociate cu cele de molibden, se găsesc în statele Nevada şi Colorado
(la Climax). Rezerve mari de tungsten se găsesc şi în peninsula
Coreea, Tailanda, Australia (Tasmania) etc.
Molibdenul este un metal rar, care serveşte la fabricarea
oţelurilor dure. Producția mondială de metal a înregistrat 220 mii t în
anul 2009. Circa 2/5 din producția mondială este realizată de China,
cu principalele explorări în nordul Marii Câmpii Chineze. S.U.A.
deţine peste 3/5 din rezerve şi furnizează 1/5 din producţia mondială
de molibden (cca. 48.000 t). Molibdenul este extras în statele
Nevada, Colorado (la Climax), Utah (la Bingham) etc. Chile cu circa
16% din producția mondială. În Canada se găsesc zăcăminte
importante de molibden, în Columbia Britanică. Ţări cu producţii
semnificative de molibden sunt Mexic, Armenia şi Rusia.
Vanadiul este un metal rezistent la coroziune, utilizat în
cantităţi mari în industria chimică, navală şi aerospaţială. Producția
mondială este de 55,5 mii t. (anul 2008). Republica Africa de Sud
dispune de 90% din rezervele de vanadiu şi produce cca. 1/3 din
cantitatea mondială de minereu. De asemenea, exportă 3/4 din totalul
minereului de vanadiu comercializat pe Glob. Alte ţări producătoare
de vanadiu sunt: Rusia (14,5 mii t), Kazahstan, S.U.A., Finlanda,
Norvegia, Namibia, Chile.
Titanul extras din zăcămintele de rutiliu şi ilmenit (minereu de
titan şi fier), este un metal anticoroziv, termorezistent, indispensabil
în industria aerospaţială. Australia este ţara cu cele mai mari rezerve
de ilmenit şi prima producătoare mondială, cu peste 1 mil. t. de
minereu pe an. Zăcămintele cele mai importante se desfăşoară în
extremitatea sud-vestică şi în partea central - sudică a Alpilor
Australieni. În Norvegia, al doilea producător mondial, ilmenitul este
exploatat în sud-vestul ţării, în districtul Rogaland. În S.U.A. a treia
producătoare mondială de titan, principalele zăcăminte se desfăşoară
în est, în statele Virginia şi New York (în munţii Adirondack) şi în
vest, în statele Colorado şi Utah. Necesarul de titan pentru consumul
45
intern este acoperit prin import. Societăţile americane controlează
45% din producţia mondială de titan. Alte ţări producătoare de titan
sunt: Africa de Sud, India, R.P. Chineză, Rusia, Kazahstan, S.U.A.,
Canada, Sri Lanka, Sierra Leone, Malaiezia, Norvegia, Finlanda.
Dintre alte materii prime utilizate în procesul siderurgic sunt:
cocsul siderurgic, care se obţine în rezultatul distilării cărbunelui
brun, fondaţii, alcătuiţi din calcare siderurgice şi dolomite. În
procesul de topire a metalului se practică la fel şi reciclarea fierului
vechi. Mari producători de cocs sunt statele bogate în cărbune de
calitate înaltă şi cu o producţie înaltă de minereu de fier.
Comerţul mondial cu produse ale metalurgiei feroaselor este
cu mult mai redus comparativ cu acel cu materii prime siderurgice.
Astfel anual circa 200 mil. t de oţel, laminate şi alte produse de profil
fac obiectul schimburilor economice internaţionale. Principalele state
exportatoare de astfel de metale sunt China (56 mil. t), Japonia (37
mil. t), Ucraina și Germania (câte 29 mil. t), Federaţia Rusă, Belgia,
R. Coreea, Turcia, Italia, Franţa, iar importatori sunt statele în curs
de dezvoltare şi unele state industrializate dar care nu acoperă cererea
de produse siderurgice (SUA, ș.a.). Este semnificativ faptul că unele
state din lume sunt şi importatori şi exportatori de metale feroase.
Aceasta ne mărturiseşte despre extinderea cooperării între statele
lumii în ramura industriei constructoare de maşini. La importul
metalelor feroase se evidenţiază statele în curs de dezvoltare şi unele
state din Europa, care la rândul lor au necesităţi mari în producţia
siderurgică datorită a unui nivel înalt al dezvoltării industriei
constructoare de maşini.
3. Metalurgia neferoaselor
Metalele neferoase deţin poziţii deosebit de importante ca
urmare a utilizării lor crescânde în producerea aparatajului, maşinilor
şi utilajelor, în procesul de electrificare. Este deosebit de valoroasă
această grupă de metale pentru dezvoltarea ramurilor industriale de
vârf, ca electrotehnica şi electronica, producerea roboţilor industriali,
industria aeronautică, a mecanicii de precizie etc., care determină
dezvoltarea progresului tehnic. Unele metale neferoase (metalele
radioactive) sunt utilizate în energetica nucleară.

46
 Specific pentru metalele neferoase este răspândirea lor
restrânsă şi conţinutul redus de metal în minereu – de obicei sub 3%,
cu excepţia bauxitei, care conţine circa 30% aluminiu.
Datorită conţinutului mic de metal în minereu, principalul
factor de amplasare a metalurgiei neferoase este apropierea de
zăcămintele de extracţie, iar necesarul înalt de energie în procesul de
prelucrare impune amplasarea lângă sursele mari de energie ieftină –
CHE şi CTE de mare capacitate (la 1 tonă de aluminiu se consumă
28 mii kWh).
Metalurgia neferoaselor are o pondere de circa 20% din
volumul metalelor prelucrate, însă după costul producţiei depăşeşte
siderurgia şi constituie 60%. Minereurile neferoase conţin mai multe
metale în aceiaşi rocă (polimetale), fiind mai rentabilă producerea a
câtorva metale la aceiaşi întreprindere – cupru, nichel, cobalt şi a.).
Metalele neferoase,după proprietăţile fizico-chimice se împart
în câteva grupe: grele (cupru, plumb, zinc, cositor ş.a.), uşoare
(aluminiu, magneziu, titan ş.a.), nobile (aur, argint, platină),
radioactive (uraniu, toriu, plutoniu), rare (zirconiu, cadmiu,
germaniu, iridiu, taliu) şi diseminate (germaniu, seleniu, indiu,
rubidiu).
Cel mai larg utilizat dintre metalele neferoase este aluminiul,
folosit în construcţia aviarachetară, în transportarea energiei electrice
etc. În procesul tehnologic al industriei aluminiului se evidenţiază
două stadii de producţie: producerea oxidului de aluminiul din
bauxită (alumina) şi a metalului purificat. Prima stadie de producere
este localizată în apropiere de baza de materie primă, iar cea de a
doua – în centrele care dispun de energie electrică ieftină.
Cel mai răspândit minereu de aluminiu este bauxita, care
pentru a fi utilizată în procesul tehnologic trebuie să conţină peste
45% Al2O3. Se mai folosesc ca materie primă şi sienitele, nefelinele
şi unele varietăţi de argile. Producţia de bauxită la scară globală
constituie circa 175 mil. tone. Cei mai mari producători de bauxită
din lume sunt: Australia (realizează 1/3 din producţia mondială),
Brazilia, China, Guineea și Jamaica. De cantităţi mai mici dispune
India şi Rusia.

47
 Producţia mondială de aluminiu (anul 2010) constituie 41,4
mil. t. Cel mai mare producător de aluminiul din lume este China
(16,8 mil. t), Rusia (3,9 mil. t), Canada (2,9 mil. t), E.A.U. (2,0 mil.
t), SUA (1,8 mil. t), după care urmează Australia (1,7 mil. t). Statele
respective nu sunt asigurate pe deplin cu materie primă proprie şi
parţial recurg la importul acestor resurse din alte regiuni ale lumii.
Aluminiul se obţine din bauxită, necesitând un consum foarte mare
de energie electrică. De aceea uzinele de producere a aluminiului
sunt localizate lângă sursele de energie ieftină, de obicei lângă CHE
(în Norvegia) sau CTE (cum este cazul E.A:U. sau Bahrain). Astfel,
majoritatea marilor producători de aluminiu sunt ţările ce importă
bauxită, dar dispun de multă energie electrică: SUA, Canada,
Japonia, Germania, Norvegia. Alţi mari producători sunt: Rusia,
Australia, Franţa.
Tabelul 2. Principalele companii producătoare de aluminiu
Locu Volumul producției,
Denumirea companiei Țara
l mii t
1 RUSAL Rusia, Elveția 4153
2 Alcoa Inc. S.U.A. 3965
3 Alcan Canada 3454
Aluminum Corporation of China
4 China 2034
Limited, CHALCO
Årdal og Sunndal Verk, ASV
5 Norvegia 1576
(Hydro Aluminium)
6 BHP Billiton Australia 1349
Dubai Aluminium Company
7 E.A.U. 872
Limited (DUBAL),
Marea Britanie,
8 Rio Tinto 864
Australia
9 Aluminium Bahrain B.S.C. (Alba) Bahrain 860
10 Century Aluminum S.U.A. 741
sursa: ru.wikipedia.org
Cuprul datorită proprietăţilor sale (rezistenţă la coroziune,
conduce bine electricitatea ş.a.) se utilizează în diverse domenii (în
electrotehnică, la producerea aliajelor etc.). Rezervele mondiale sunt
48
apreciate la 1,5 mld. t. Producția anuală de minereu de cupru este de
15,1 mil. t. Principalii producători de concentrat de cupru sunt: Chile
(5,3 mil. t sau 1/3 din producția mondială), SUA (1,3 mil. t), Peru
(1,2 mil. t), China (1,0 mil. t), Indonezia (0,95 mil. t), Australia (0,9
mil. t), Rusia, Zambia, Canada și Polonia. Însă, cel mai mare consum
îl au ţările înalt dezvoltate: SUA, China, Japonia, Germania, Italia,
Franța, Taiwan), Coreea de Sud, Belgia și Marea Britanie. Circa 35%
din producţia mondială (5 mil. t) se comercializează anual. Cei mai
mari exportatori sunt: Chile, Canada, Zambia, importatori – SUA,
Germania, Japonia.
Plumbul şi zincul deseori se găsesc îmbinate în acelaşi
minereuri (polimetalice), de aceea şi prelucrarea lor este concentrată
la aceleaşi întreprinderi. Plumbul este un absorbant al radiaţiilor
radioactive, utilizat în tehnica militară, tipografie, obţinerea aurului şi
argintului, sticlă specială, aliaje ş.a. Rezervele mondiale – 70 mil. t.
Producţia anuală de plumb este de 10,1 mil. t şi se obţine în: China,
SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Coreea de Sud.
Zincul este folosit în electronică, poligrafie, obţinerea unor aliaje etc.
Rezervele mondiale – 230 mil. t. Producţia mondială este de
aproximativ 13,1 mil. tone, remarcându-se China, Coreea de Sud,
Canada, Japonia, India,Australia.
Pentru cositor este specifică răspândirea geografică limitată,
rezervele mondiale – 5 mil. t. Producţia mondială – 325 mii t. Astfel,
¾ din producţia de cositor revine ţărilor Asiei de Sud-est (China,
Thailanda, Malaysia, Indonezia), de asemenea mari producători sunt
Peru, Brazilia, Bolivia. Cositorul se foloseşte predominant în aliaje.
Aurul – în aliaje, la fabricarea bijuteriilor, în electrotehnică şi
electronică (China, R.A.S., Australia, SUA, Peru, Rusia, Canada,
etc.). Producţia anuală – 2,35 mii t. Argintul – în tehnica fotografică
(50%), la fabricarea bijuteriilor, în electrotehnică şi electronică, în
industria chimică (Peru, China, Mexic, Chile Australia, Bolivia, etc.).
Producţia anuală – 21,4 mii t. Platina - în industria chimică, în aliaje
(Rusia, Columbia, R.A.S. etc.). Producţia anuală – 190 t.
Uraniul este o sursă importantă de energie produsă prin
fisiunea nucleară. Producţia mondială este în scădere, ajungând la
cca. 53,7 mii t. în anul 2010. Kazahstan este principalul producător
49
mondial cu 17,8 mii t anual sau 33,2% din totalul mondial. Canada
este o doua producătoare mondială de uraniu (9,8 mii t). Principalele
zăcămintele sunt localizate în regiunea Lacului Urşilor, a Lacului
Athabasca şi în provincia Ontario. Australia posedă cele mai mari
rezerve mondiale de uraniu. Zăcămintele sunt răspândite în „zona
uraniferă australiană“, care se desfăşoară la estul Platformei
Australiene. Producția anuală este de 5,9 mii t. Principalele centre de
extracţie sunt la Radium Hill, în statul Queensland, în regiunea
portului Darwin etc. Namibia deţine mai multe zăcăminte de uraniu
şi thoriu, la Rossing, Pilansberg etc. În Niger a cincea producătoare
mondială de uraniu, rezervele cele mai mari, din apropierea oraşului
Agadez se înscriu în importanta regiune uraniferă a Sahelului. Rusia
a treia producătoare mondială de uraniu (3,6 mii t), dispune de
zăcăminte importante în munţii Ural, Siberia de Est, etc. În S.U.A., în
regiunile de platformă şi de podiş din faţa Munţilor Stâncoşi.
Cantităţi mari de minereu de uraniu sunt extrase în Podişul Colorado
(statele Utah, Colorado, New Mexico, Arizona). În America de Sud,
uraniul este exploatat în Brazilia şi Argentina. Tadjikistan - valea
Fergana. Uraniul din Republica Africa de Sud este extras în zeci de
mine din bazinul munţilor Witwatersrand. Pe continentul african
există depozite semnificative de uraniu şi în Algeria, Zair, Gabon.
Franţa are cele mai importante rezerve exploatabile şi este prima
producătoare de uraniu din Europa. Zăcămintele de uraniu se
desfăşoară în Masivul Central Francez şi în Bretania.
Metalele rare şi disperse, extrase în cantităţi reduse din
scoarţa terestră, sunt utilizate în tehnica spaţială, aviaţie, reactorii
nucleari etc.
Cadmiul se întâlneşte în zăcăminte împreună cu zincul fiind
utilizat în industria electronică şi la reactoarele nucleare. Principalii
producători de cadmiu sunt S.U.A. care furnizează jumătate din
cantitatea extrasă pe Glob, Japonia, C.S.I., India, Canada,
Germania etc.
Beriliu, metal uşor, şi foarte rar (0,0005% din scoarţa terestră),
se găseşte alături de zirconiu în cristalele de inacit. Prezintă o
rezistenţă mecanică de două ori mai mare ca a oţelurilor aliate,
greutate specifică mică, punct de topire ridicat şi este folosit în
50
astronautică, la construcţia navelor cosmice, etc. Rusia dispune de
cele mai mari rezerve mondiale de beriliu. Zăcămintele sunt situate
în Munţii Ural (Sverdlovsk), în bazinul fluviului Irtâş etc. În Brazilia
beriliu se extrage la nord de Recife, iar Argentina în provinciile
Cordoba şi San Luiz. Ţări cu producţii semnificative de beriliu sunt,
de asemenea, S.U.A., Canada şi Japonia.
Zirconiul, descoperit relativ recent, este mai răspândit decât
beriliul, plumbul, zincul şi nichelul (cu o proporţie de 0,025%-
0,028% din scoarţa terestră). Foarte rezistent la coroziune, are
utilizări în tehnica nucleară. Australia deţine rezerve bogate de
zirconiu pe coasta estică, la Byron Bay. Exploatări importante de
zirconiu sunt în S.U.A. în peninsula Florida şi în Senegal, la Djifar.

Industria constructoare de maşini

1. Importanţa, locul şi structura industriei constructoare de
maşini
2. Industria utilajului industrial
3. Industria mijloacelor de transport
4. Industria utilajului industrial
5. Industria electrotehnică şi electronică

1. Importanţa, locul şi structura industriei

constructoare de maşini
Industria constructoare de maşini sau industria de echipament
este ramura principală a industriei. De nivelul dezvoltării industriei
constructoare de maşini în mare măsură depinde nivelul dezvoltării
societăţii, nivelul progresului tehnico-ştiinţific, gradul de apărare şi
securitate a statului; determină nivelul dezvoltării celorlalte ramuri a
economiei mondiale. Acestei ramuri î-i revin 35-40% din tot volumul
producţiei industriale mondiale. În funcţie de nivelul dezvoltării
statului, ponderea ramurii variază de la 3-5% în statele slab
dezvoltate până la 35-40% în statele înalt dezvoltate.
În industria constructoare de maşini contemporane sânt
ocupate 25-35% din numărul total a populaţiei angajate în industria
mondială. Este ramura cu cea mai mare pondere în relaţiile externe a
51
statelor (import, export). Industriei constructoare de maşini îi
aparţine partea principală în formarea produsului intern brut a
statelor dezvoltate şi a veniturilor statelor lumii.
Funcţia industriei de maşini este de a aproviziona toate
ramurile economiei cu utilaj, aparataj şi echipament, de a satisface
necesităţile populaţiei în diverse tipuri de maşini şi aparataj de uz
casnic.
Industria constructoare de mașini este cea mai complexă și
diferențiată ramură, împreună cu prelucrarea metalelor ea cuprinde
peste 200 de subramuri și producții. Este ramura cu cel mai mare
consum de capital. În statele înalt dezvoltate această ramură consumă
peste 2/3 din cheltuielile din cercetare.
Asupra amplasării teritorială a industriei constructoare de
maşini influenţează următorii factori:
- Prezenţa materiei primă, adică centrele metalurgice,
deoarece s-a constatat că la 1 t de producţie finită se consumă până la
1,5 t de semifabricate, în primul rând metal. De aceea producerea
utilajului greu, a navelor maritime, etc., care consumă mult metal se
amplasează în apropiere de centrele metalurgice (utilaj metalurgic,
utilaj pentru cazangerii şi alt.) Aşa centre mari sunt Chicago (SUA)
Essen (Germania), Celiabinsk (Rusia), Harkov (Ucraina) şi alt.
- Prezenţa forţei de muncă de înaltă calificare. Pentru
producere aparatajului electric, electronic şi multor ramuri a
industriei atomice, aeronauticii şi altele se dezvoltă în centrele cu
forţa de muncă de înaltă calificare. Astfel de centre mari mondiale s-
au format la New-York (SUA), Moscova (Rusia), Berlin (Germania),
Paris (Franţa). În genere toate ramurile industriei constructoare de
maşini tind spre resurse umane calificate.
- Apropierea de consumator. Producerea maşinilor şi
tractoarelor agricole în cea mai mare parte se realizează în raioanele
agricole. Specializarea agricolă determină în mare măsură şi tipul de
maşini agricole produse.
- Prezența forței de muncă ieftină. Este o tendință mai
recentă, axată în special pe procesele de asamblare în astfel de ramuri
ca electronica (de exemplu, asamblarea de calculatoare, telefoane

52
mobile, televizoare, etc.), în special în regiunea Asia Pacifică,
industria automobilelor (în Mexic, China, Ungaria, Cehia, etc.).
Printre factorii de mare importanţă în repartizarea teritorială
se mai includ specializarea şi cooperarea producerii. În dependenţă
de nivelul specializării se diferenţiază:
- specializarea după tipul de maşini, ca exemplu
producerea utilajului tehnologic pentru alte ramuri a industriei;
maşini energetice, electroenergetice şi altele;
- specializare în producerea diferitelor piese pentru
maşinile cu construcţie complicată (nave maritime, avioane,
automobile şi altele).
Ca rezultat a dezvoltării specializării, creşte rolul cooperării
producţiei industriei constructoare de maşini. De exemplu, pentru
asamblarea unui avion sunt necesare de aproape 100 mii piese.
Dezvoltarea ramurii e posibilă în baza unei cooperări largi cu diferite
centre, ramuri şi state specializate. Compania Airbus (Aerobus) are
întreprinderi în 16 centre din 4 state europene (Franța, Germania,
Marea Britanie și Spania). Specializarea şi cooperarea în industria
constructoare de maşini este determinată de profitul întreprinderii şi
de caracterul producţiei.
Un rol important în dezvoltarea industriei constructoare de
maşini îl joacă tot mai mult dezvoltarea sistemului de transporturi.
Specializarea, cooperarea şi concentrarea produsului finit este
determinată de dezvoltarea întregului sistem de transport (feroviar,
rutier, aerian).
Complexitatea mare a tipurilor de mărfuri fabricate,
tehnologii diverse şi complicate, destinația producţiei finale face
foarte problematică clasificarea subramurilor industriei constructoare
de maşini actuale.
Cea mai frecventă clasificare a industriei constructoare de
maşini este următoarea:
- industria utilajului industrial;
- industria utilajului agricol;
- industria mijloacelor de transport;
- industria electrotehnică şi electronică;
- industria mecanico diversă.
53
 2.Industria utilajului industrial
Industria utilajului industrial, sau industria constructoare de
maşini grele, include fabricarea unei game largi de produse: utilaj
minier, utilaj pentru extragerea şi prelucrarea gazului natural şi
petrolului, utilaj pentru industria metalurgică, maşini-unelte
(strunguri, freze), utilajului pentru industria chimică, alimentară,
uşoară, utilaje pentru industrii de construcţii (excavatoare,
buldozere).
Fiind o mare
consumatoare de metal,
această ramură este
repartizată preponderent în
marile centre siderurgice
(Chicago, Detroit, Boston
(SUA), Birmingham
(Marea Britanie),
Ekaterinburg (Rusia) (fig.
17), Duisburg, Essen
(Germania) etc.). Fig. 17. Mașini-grele pentru industria
Unele întreprinderi extractivă
producătoare de utilaj
industrial (de roboți industriali
(fig. 18), linii automate de
producție) se amplasează în
centrele mari industriale, care
dispun de forţă de muncă de
înaltă calificare. New Haven,
New-York (SUA), Hamburg
(Germania), Harkov (Ucraina),
Moscova, Sankt-Petersburg
(Rusia), Tokyo (Japonia), Lille
(Franţa), Milano (Italia),
Glasgow, Manchester (Marea
Britanie) etc. Fig. 18. Utilizarea roboților
industriali în procesul de asamblare

54
 Particularităţile de bază ale dezvoltării acestei ramuri sunt:
- construcţia întreprinderilor cu ciclul complex, în care
toate procedeele tehnologice se realizează la aceiaşi întreprindere;
- fabricarea produsului final într-un exemplar sau într-o
serie mică de exemplare.
Producţia industriei de utilaje ocupă un loc important în
exportul statelor dezvoltate. În anul 2008, valoarea producţiei de
diverse strunguri a fost de 81,5 mld. dol., iar valoarea exportului a
fost de 30 mld dol. La nivel de state, în producția de strunguri se
evidenţiau: Japonia (13,8 mld. USD), Germania (9,5 mld. USD),
China (5,0 mld. USD), Italia (4,9 mld. USD), Taiwan (3,4 mld.
USD), S.U.A. (3,2 mld. USD), Coreea de Sud (2,8 mld. USD),
Elveţia (2,5 mld. USD), Spania (1,0 mld. dl USD), Marea Britanie
(0,9 mld. USD).
Primul loc după volumul de export a utilajului industrial î-l
împart la egalitate Japonia cu Germania (în jur de 6,2-6,4 mld USD
fiecare). Este foarte înaltă ponderea exportului acestei ramuri în
Italia, dar şi în unele state mai mici ca Elveţia, Taiwan, Coreea de
Sud. Importatoare de utilaje sunt în mare parte statele care
modernizează ramurile industriei şi în care continuă procesul de
industrializare (China – I loc în lume după volumul importului),
inclusiv şi dintre statele dezvoltate ca Franţa, Canada şi alt.
3 Industria mijloacelor de transport.
Această ramură include producerea mijloacelor de transport:
rutier (automobile); feroviar (locomotive, vagoane şi a.); acvatic
(nave maritime şi fluviale); aerian (avioane, elicoptere).
Dezvoltarea ramurii se datorează ascensiunii economice ce a
dus la intensificarea schimburilor comerciale şi a turismului, au
impus modificări în structura căilor de comunicaţii şi a mijloacelor
de transport, au determinat intensificarea traficului de mărfuri şi
călători şi, implicit, mărirea numărului mijloacelor de transport de
toate tipurile.
Are o structură complexă şi cuprinde următoarele subramuri:
- industria de automobile;
- industria materialului rulant;
- producerea navelor;
55
 - industria aeronautică.
Industria de automobile în prezent ocupă locul principal
între ramurile industriei constructoare de maşini de transport,
revenindu-i 61% din valoarea producţiei industriei mijloacelor de
transport.
Ramura se caracterizează ramura prin consum foarte mare de
diverse materiale şi semifabricate. În statele dezvoltate se consumă
52% din oţelurile speciale, 50% din laminate de aluminiu, 70% din
cauciucul sintetic şi 90% din sticla organică.
Dezvoltarea industriei de automobile pe parcursul secolului al
XX-lea are următoarele particularităţi:
- ritmurile înalte de dezvoltare. Numai în anii 1950-
2011 volumul de producere a crescut de la 10,5 mil. bucăți până la
80,1 mil. bucăți, adică o creştere de mai mult de 7,6 ori;
- sortiment mare de
producţie finală;
- acestei ramuri îi
revin 4% din produsul intern
brut şi peste 12% din produsul
industrial global.
- aici activează peste
50% din cei angajaţi în industria
mijloacelor de transport;
- are un grad înalt de
cooperare şi cu cea mai înaltă
productivitate a muncii (fig. 19);
- ocupă un loc
important în exportul mondial.
Anual se exportă peste 27 mil.
automobile, sau până la 40% din
tot produsul.
Industria producătoare de
vehicule este una din cele mai
monopolizate ramuri a Fig. 19. Automatizarea producției
industriei. În anul 1966 patru la uzina KIA Motors
companii au produs 48% din numărul de automobile. În anul 2010,
56
10 companii de bază produc 67,8% din tot parcul de automobile:
Toyota (8,6 mil. buc.), General Motors (Opel-Daewoo) (8,5 mil.
buc.), Volkswagen (7,3 mil. buc.), Hyundai Motor (5,8 mil. buc.),
Ford (Jaguar-Volvo) (5,0 mil. buc.), Nissan (4,0 mil. buc.), Honda
(3,6 mil. buc.), Peugeot-Citroen (3,6 mil. buc.), Daimler-Chrysler
(3,5 mil. buc.), Suzuki (2,9 mil. buc.).
La nivel de state (fig. 20) se evidenţiau: China (18,4 mil.
automobile pe an), S.U.A. (8,6 mil.), Japonia (8,4 mil.), Germania
(6,3 mil.), Coreea de Sud (4,7 mil.), India (3,9 mil.), Brazilia (3,4
mil.), Mexic (2,7 mil.), Spania (2,4 mil.), Franţa (2,3 mil.).
Exportatorii principali de automobile sunt Japonia (2/3 din
propria producţie), Germania, Franţa și, mai recent, China.
Importatorii de bază sânt statele din Africa, America de Sud,
Europa de Est, Rusia.
Industria constructoare de automobile, după destinaţia
producţiei, se divizează în trei subramuri mari:
- producerea de autoturisme;
- producerea de camioane (de tonaj mic și mare);
- producerea de autocare.
Industria de autoturisme este prezentă în toate statele înalt
dezvoltate, locul dominant fiind ocupat de China, Japonia, S.U.A,
Germania, Rep. Coreea, Franţa ş.a. În majoritatea statelor ponderea
autoturismelor în producţia de automobile constituie 60-75%.
Producerea de camioane variază atât de la stat la stat, cât şi pe
diferite perioade istorice. De exemplu, în perioada celui de al doilea
război mondial s-a redus esenţial producerea autoturismelor şi a
crescut producerea camioanelor pentru necesităţile militare. State
mari producătoare de camioane au devenit SUA, Germania, Italia,
Rusia. În ultima perioadă se evidenţiază producerea camioanelor în
China, India şi în alte state.
Industria producătoare de autobuze este o ramură comparativ
nouă. Dezvoltarea ei a început după anii 50, în perioada urbanizării
intense, şi concentrării populaţiei în centre industriale mari, de aceea
în dezvoltarea ramurii s-a evidenţiat producerea autobuzelor pentru
transport urban (Ungaria, Suedia, Marea Britanie) şi transport
interurban (ex. URSS, Italia, Ungaria, Suedia, Anglia şi alt.).
57
sursa: en.wikipedia.org
Figura 20. Principalii producători mondiali de automobile (2007), mil. bucăți

58
 Progresul tehnico-ştiinţific în industria de automobile este
îndreptată în următoarele direcţii:
- creşterea fiabilităţii automobilelor sportive;
- creşterea securităţii automobilelor în perioada
exploatării;
- asigurarea maximală a normelor ecologice;
- creşterea economiei de combustibil.
Industria materialului rulant este una dintre cele mai vechi
ramuri ale industriei constructoare de maşini. Începutul dezvoltării a
fost determinat de apariţia primilor magistrale ferate (Rusia, Marea
Britanie şi alte state).
Iniţial industria producătoare de transport feroviar se dezvoltă
în regiunile unde se construiau magistrale ferate, apoi producerea s-a
amplasat în apropierea centrelor siderurgice.
În dezvoltarea industriei mijloacelor de transport feroviar se
delimitează trei perioade mari:
1. Perioada interbelică, caracterizată prin creşterea numărului
unităţilor de transport (locomotive, vagoane).
2. Perioada postbelică, caracterizată prin modernizarea
tuturor mijloace de transport feroviar.
3. Perioada actuală, caracterizată prin dezvoltarea lentă a
acestei ramuri.
Industria mijloacelor de transport feroviar include:
- producerea locomotivelor;
- producerea tuturor tipurilor de vagoane;
- producerea altor tipuri de utilaj şi maşini pentru
transportul feroviar:
Amplasarea teritorială a industriei mijloacelor de transport
feroviar se face în:
- în centre vechi tradiţionale (Letonia – Riga, Marea
Britanie – Birmingham, Petersburg – Rusia şi alt.);
- în apropiere de centre siderurgice, din cauza unui
consum mare de metal (Ecaterinburg – Rusia (fig. 21), Ucraina –
Harkov, SUA - Erie; Germania – Essen; România – Reşita);
- lângă importante noduri feroviare (Rusia – Kolomna,
SUA – Chicago, Franţa – Belfort, Japonia - Tokyo).
59
 Un factor important a dezvoltării mijloacelor de transport
feroviar este volumul traficului de mărfuri şi pasageri, determinat în
mare măsură de nivelul dezvoltării economice a societăţii şi suprafaţa
statelor lumii. În prezent, concurenţa transportului feroviar cu alte
tipuri de transport (auto, aerian) a determinat scăderea ritmurilor de
dezvoltare a acestei ramuri. De aceea toată atenţia este îndreptată
spre modernizarea locomotivelor (locomotive electrice, electro-
magnetice etc.).
Repartiţia producţiei
de material rulant pentru căile
ferate a suportat mari
modificări, dar tot mai des
reflectă specificul naţional şi
regional în utilizare. Lideri în
producerea mondială au fost
„marile puteri feroviare" ale
lumii - SUA şi ex-URSS, iar
după anul 1991 - Rusia şi Fig. 21. Producerea materialului
rulant (or. Ekaterinburg, Rusia)
China. Cererile naţionale
mari de produse determină şi volumul de producţie. Volumul
maximal produs în unii ani la locomotive a atins de la 1 000 bucăţi în
China la 2,2-2,4 mii în ex-URSS şi SUA, a vagoanelor de marfă în
ex-URSS - peste 70 mii şi SUA - peste 100 mii, a vagoanelor de
pasageri de la 1 000 în SUA până la 1 800 în RDG şi China şi 2 200
în ex-URSS. Țările industrializate din Europa de Vest cu orientarea
producţiei spre export produceau până la 1 000 de locomotive
(Marea Britanie, Germania) şi până la 2 500 vagoane de pasageri
(Germania).
Aceşti indicatori ai producţiei au fost caracteristici pentru
perioada anilor 1950-1980. De atunci în toate ţările menţionate, cu
excepția Chinei, producerea materialului rulant s-a redus de câteva
ori. Cererea internă în ţările vestice a scăzut datorită concurenţei
transportului auto. Multe dintre ţările în curs de dezvoltare (India,
Brazilia s.a.) şi-au organizat propria producere de vagoane şi
locomotive. Până în 1991 volume mari de producţie se fabricau în
ţările CAER: Polonia, RDG, România, Cehoslovacia.
60
 În America de Nord, principalele noduri feroviare din SUA
sunt Minneapolis, Chicago, Pittsburg, Erie, Cincinati, Memphis,
Dallas, Kansas City, Saint Louis, Houston, Atlanta, iar în Canada
(ţară exportatoare de locomotive) -Edmonton, Montreal, Hamilton,
Kingston etc., Mexic produce locomotive la Monterey şi Ciudad de
Mexico.
În Europa, Germania este cel mai important producător de
locomotive şi vagoane. Principalele centre de producţie sunt la Essen
(locomotive), Salzgitter (vagoane), Kiel, Kasel, Dortmund,
Düsseldorf, Duisburg, Hanovra etc. Principalele grupuri industriale
germane sunt „Krupp" şi „Siemens".
Franţa deţine locul doi pe continent în producţia de
locomotive, automotoare, vagoane. Principalele centre de producţie
se află la Metz, Bordeaux, Lille, Strasbourg etc. Producţia franceză
de material feroviar este controlată de mari grupări industriale,
precum Alsthom, MTE, CEM.
În Rusia mari uzine producătoare de locomotive şi vagoane
sunt cele din partea europeană (Moscova, Ekaterinburg, Ufa,
Voronej, Lugansk, Breansk s.a.), în Ural (Orsk, Nijnii Taghil) şi în
Siberia (Kuzneţk, Ulan-Ude). La Novocerkask se produc locomotive
electrice.
În Marea Britanie principalele centre de producţie sunt Leeds,
Glazgow, Birmingham, Derby, Earletown s.a.
Alte ţări producătoare de locomotive şi vagoane sunt Suedia,
Spania, Italia, Elveţia, Cehia, Polonia s.a.
În zona Asia-Pacific, Japonia produce toată gama de
echipamente la uzinele din Tokyo, Osaka, Kobe, Nagoya, Fukushima
şi Yokohama. Cele mai mari producătoare de automotoare sunt
Nagoya şi Osaka.
China produce un volum mare de utilaj feroviar - locomotiva
electrice, Diesel, vagoane etc.); principalele centre de producţie sunt
Wuhan, Liida, Beijing, Quingdao etc. ,
Din această regiune prin producţia sa se mai evidenţiază
Coreea de Sud, India, Pakistan (cu cel mai mare centru Madras).
În Australia, industria de material rulant (în principal
vagoane) este concentrată la Sidney şi Newcastle.
61
 În dezvoltarea acestei ramuri se evidenţiază următoarele
direcţii de modernizare:
- creşterea vitezei (până la 200-300 km/ore);
- creşterea traficului de mărfuri (până la 20 mii tone
mărfuri în 300 vagoane).
Industria navelor maritime şi fluviale este una din cele mai
vechi ramuri a industriei constructoare de maşini şi a maşinilor de
transport în special.
Factorul dominat în
amplasarea industriei
constructoare de nave este
litoralul maritim şi delta
râurilor mari (fig. 22).
Producerea navelor poate
fi repartizată pe cursul
râurilor mari navigabile
(Volga, Dunăre).
Fig. 22. Șantier naval din or. Shanghai
Particularităţile de (China)
bază ale dezvoltării
industriei navale sunt:
- procesul tehnologic destul de complex, şi, respectiv,
perioada îndelungată pentru finalizare producerii;
- gama foarte diversificată a navelor destinate pentru
transportul de mărfuri şi pasageri; fiecare din aceste tipuri având o
gamă mare de specializare, fiind destinate pentru prelucrarea
industrială a peştelui, crabilor, ş.a.; sportive şi turistice.
- în structura producţiei de nave pe parcursul istoriei s-
au produs mutaţii importante. Progresul tehnico-ştiinţific având
influenţa mare asupra calităţii şi varietăţilor de nave maritime;
- concentrarea, şi, respectiv, nivelul înalt de specializare
atât pe grupe de state, cât şi pe state aparte;
- producţia de nave se bazează pe comenzi separate,
fiecare vas lansat fiind, din anumite puncte de vedere unic.
Actualmente, industria constructoare de nave cedează în
concurenţa cu alte ramuri ale industriei mijloacelor de transport şi, în
primul rând, cu producerea avioanelor. Acest fapt este determinat de
62
tehnologiile complicate de construcţie, de costul înalt de producţie,
de consumul înalt de diferite tipuri de materiale costisitoare, de
perioada îndelungată pentru construcţii şi de termenul de exploatare
comparativ mic (de 2-3 ori mai mic ca la avioane).
Reparaţia navelor maritime, reutilarea şi renovarea navelor
este un proces foarte costisitor şi cere un volum mare de lucru.
Pe parcursul perioadei 1950-2007 sau produs modificări
esenţiale în structura construcţiilor navale. Până în anul 1975 se
înregistrează o creştere sensibilă a ponderii vaselor petroliere, care
ajunsese la două treimi din producţia mondială. Producția mondială
de nave (după tdw) în anul 2007 a fost de circa 35 mii vase
comerciale, cu capacitate totală de volum ce depășea 38 mil tdw. În
structura vaselor maritime produse 39% reprezentau vasele
petroliere, 26% - cele miniere, 17% - port-containere și 15% - alte
tipuri de vase. Construcţia navelor de pasageri este restrânsă, datorită
concurenţei cu transportul aerian.
Destul de neuniformă este repartizată ramura pe diferite state
ale lumii. Dintre statele tradiţionale producătoare de nave s-a păstrat
locul în cele mai mari state producătoare Japoniei, Olanda, Franţa,
Danemarca, Italia, Germania. În acelaşi timp, Marea Britanie,
S.U.A., Suedia, Belgia nu se includ în rândul statelor după locul 10.
Principalii producători de nave maritime (în %), în anul 2011, au
fost: Coreea de Sud – 37,45, Japonia – 17,3, China – 33,7, Filipine –
1,6, urmate de Germania, Olanda, Finlanda, Polonia.
Se înregistrează o anumită specializare a ţărilor producătoare
de nave comerciale. În construcţia navelor de pescuit sau specializat
Japonia, Danemarca, Olanda. În vase metaniere – Franţa; por-
containere – Germania, vase fluviale – Rusia, China, S.U.A.;
spărgătoare de gheaţă – Rusia. Şantierele cele mai mari producători
de nave sunt: Coreea de Sud – Ulsan (Hyundai), Japonia –
Yokohama, Nagasaki, Kobe; Suedia – Goteborg, Uddevoila; Marea
Britanie – Sunderland şi Liverpool; Germania – Hamburg, Bremen;
Norvegia – Stavanger; Spania – Cadiz; Franţa – Saint Nazaire;
România – Constanţa; etc.
Industria aeronautică este una din cele mai moderne ramuri
a industriei constructoare de maşini, dar şi una din cele mai
63
complicate şi pretenţioase. Piaţa sa de desfacere este relativ restrânsă,
deoarece preţul la producția finită este foarte ridicat. Chiar și cele
mai mari companii aeriene nu cumpără mai mult de câteva aeronave
pe an. Construcţia unui anumit tip de avion nu este rentabilă, dacă nu
se produc câteva sute de exemplare. Construcţia de avioane necesită
materii prime scumpe, aparataj de mare precizie, resurse umane de
înaltă calificare.
Această ramură cuprinde următoarele subramuri: producţia de
avioane, elicoptere, rachete, motoare pentru diferit tip de aparate,
aparataj aeronautic, sateliți artificiali, etc.
Factorii principali ai repartizării teritoriale sunt centrele mari
ştiinţifice şi zonele cu forţă de muncă de înaltă calificare. Un loc
aparte în repartizarea teritorială ocupă elementele de securitate a
statului și zonele cu condiții climatice favorabile pentru testarea
producției.
Particularităţile de bază a acestei ramuri sunt cerinţele înalte
faţă de securitate şi fiabilitate. De aceea, se cere un termen de 5-7 ani
la proiectare, iar pentru utilajul aeronautic – 10-12 ani. Acesta
determină investiţii foarte mari de capital. De exemplu 50% din
alocaţiile statale a SUA sunt introduse în ramura aeronautică.
Această ramură s-a dezvoltat intens în jumătatea a doua a
secolului al XX-lea. Actualmente, în lume se produc până la 1000 de
avioane de pasageri şi 600 – 1200 elicoptere (preponderent militare),
mult mai mare este producţia avioanelor sportive, pentru instruire,
speciale etc. Dacă costul unui avion de pasageri ajunge la 180-200
mil. dolari SUA, apoi a unui avion uşor este de 20-80 mii dolari
SUA.
Producţia de avioane de dimensiuni mari se realizează prin
cooperare şi combinare internaţională a mai multor producători, prin
livrarea de subansambluri. Astfel, Marea Britanie s-a specializat în
producţie de motoarelor, inclusiv a motoarelor cu reacţie (Rolls-
Royce), exportate în mai multe state; Africa de Sud în cooperare cu
Israelul produce elicoptere. Avioanele Aerobus (Airbus) se
asamblează în Franţa (Toulouse), Hamburg (Germania), Sevilia
(Spania), iar mai nou din 2009 în Tianjin (China), utilizând piese
produse din mai multe state, în special europene.
64
 Actualmente, industria aeronautică este dezvoltată în peste 20
state ale lumii, însă potenţialul lor este foarte diferit. Avioane mari
(pentru 100-400 pasageri) se produc numai în S.U.A. (Boeing), în
Europa (Airbus), şi C.S.I. (Rusia, Ucraina, Uzbekistan - TU). O altă
grupă de state ca Brazilia, China, Canada s-a specializat în
producerea avioanelor mari pentru transportul intern (avioane pentru
100 pasageri). Celelalte state
(Cehia – fig. 23, România)
produc avioane mici
(sportive, pentru instruire).
În producerea multor de
tipuri de avioane şi
elicoptere militare se
evidenţiază SUA şi Rusia.
Procesul tehnologic
complicat şi costul mare
determină gradul ridicol de Fig. 23. Asamblarea avioanelor L 410 în
Cehia
monopolizare a industriei
aeronautice. De exemplu, companiile SUA (Boeing, Mc.Donnell-
Douglas), Marii Britanii (Rolls Royce), Franţei, Rusiei. Reieşind din
costurile înalte de producţie, uzarea morală rapidă a echipamentelor
aeronautice, perioada mare dintre proiectare şi lansarea pe piaţa.
Cele mai mari concerne și corporații în industria aeronautică
sunt: Mc.Donnell-Douglas, Lokhid Martin, Boeing, Nortrop, United
Technologies din S.U.A., Airbus, Aerospatial, British Airspace,
Daimler-Benz în Europa de Vest.
În dezvoltarea contemporană a aeronauticii se evidenţiază
următoarele direcţii:
- creşterea capacităţilor de transportare a pasagerilor pe
baza producerii avioanelor mari cu posibilitate de a transporta 600-
700 pasageri;
- micşorarea zgomotului produs (începând cu anul 1994
funcţionează norme care limitează nivelul ecologic a zgomotului
produs de avioane);
- creşterea securităţii tehnice şi a confortului în
transportul de pasageri.
65
 4. Industria utilajului agricol
Industria de utilaj agricol se evidenţiază, în epoca
contemporană, printr-o complexitate deosebită, datorită pătrunderii
mecanizării în domeniile foarte diverse ale agriculturii (lucrările
solului, operaţiunile de fertilizare, semănatul şi recoltarea cerealelor,
plantelor textile, legumelor şi fructelor, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, conservarea furajelor, activităţile zootehnice etc.).
Mecanizarea şi dezvoltarea echipamentelor agricole, au pus
în valoare cuceririle ştiinţei agronomice, contribuind la creşterea
considerabilă a productivităţii muncii, a randamentului terenurilor
agricole şi a calităţii recoltelor etc.
Este caracteristică ţărilor industrializate şi cu o agricultură
intensivă. Industria utilajului agricol produce tractoare, combine,
semănătoare şi alte maşini şi utilaje destinate agriculturii. Această
ramură este reprezentată atât în ţările înalt dezvoltate (SUA, Japonia,
Belgia, Italia, Germania ş.a.), cât şi în alte ţări, care au o agricultură
de mari proporţii (Rusia, Ucraina, India, China). Specific pentru
ramură este amplasarea în regiunile agricole: zona de silvostepă şi
stepă din Europa, partea centrală a SUA ş.a.
Principalele state producătoare de tractoare sunt Japonia - 150
mii anual (poziția de lider se datorează producţiei de minitractoare,
restul ţărilor producând tractoare medii şi puternice), India şi SUA -
câte 100 mii buc. Firmele-lider în lume la producerea utilajului
agricol sunt „Massey Fergusson”
(fig. 24), „Ford", „John Deere" şi
„Internaţional Harvester”. Parcul
mondial cuprinde circa 35 milioane
tractoare (în anul 2008), în medie
la 1000 de hectare revenind 20,7
tractoare şi 3 combine.
Cel mai mare producător
mondial de maşini şi utilaje
agricole este SUA, prezentând o
structură completă cu o concentrare
a producţiei în nord-estul ţării Fig. 24. Tractor „Massey
Ferguson”
Canton (Pensylvania), Chatanooga
66
(Tennessee), Richmond (Indiana), Springfield (Ohio), Peoria (Illinois
- cel mai important producător de tractoare) - şi în multe zone de
cultură: Chicago, Melwakee, Saint-Paul, Kansas-City, iar în New-
Orleans se produc maşini de recoltat bumbac.
Al doilea producător mondial este Rusia, care fabrică
producţie importantă la uzinele din Volgograd, Celeabinsk, Omsk,
Krasnoiarsk ş.a. în repartiţia acestei subramuri pot fi evidenţiate două
tipuri majore de regiuni: în vechile regiuni industriale, a căror
produse sunt orientate spre zone agricole care necesită aceste
echipamente (Sankt-Petersburg, Tula, Oriol, Reazani) sau chiar în
cadrul marilor zone de culturi cerealiere (Saratov, Volgograd,
Rostov, Novosibirsk, Krasnodar, Blagoveşcensk).
În Europa primul producător şi un mare exportator este
Germania. Principalele uzine sunt amplasate la Hanovra, Kassel,
Köln, Mannheim, Nürnberg, în partea de est Weimar, Schönebeck,
Leipzig. Cea mai mare firmă producătoare şi totodată, prima în
Europa este grupul „Claas".
Industria de utilaj agricol din Franţa este dispersată pe întreg
teritoriul, preponderent în marile zone agricole din regiunile Ile-de-
France, Bourgogne, Loire-Atlantic, Champagne, toate situate în
partea central-nordică care concentrează 300 de uzine de profil.
În Italia unităţi producătoare importante sunt în Lombardia şi
Piemont.
Alţi producători europeni mari sunt Spania, Austria,
Danemarca, Suedia, Polonia, România ş.a.
Din spaţiul geografic asiatic se remarcă Japonia care obţine
producţie diversă în unităţile concentrate, în cea mai mare parte, în
jurul oraşelor Tokyo (Câmpia Kanto) şi Osaka, restul centrelor fiind
dispersate în zona de ţărm (Okayama, Niigata - pe insula Hondo;
Kochi - pe insula Sikoku) sau în interiorul ţării (Kyoto, Nagano,
Yamagata - toate pe insula Hondo).
China are unităţi mari de producţie la Tianjin, Beijing, Dairen
ş.a.
Alţi producători mondiali sunt: Australia, Canada, India,
Turcia, Iran, Argentina, Mexic, Egipt, Nigeria, Maroc etc.

67
 Printre statele producătoare se remarcă o specializare la nivel
de ţară cum ar fi Japonia - specializată în producerea maşinilor de
răsădit orez, Uzbekistan - în producerea de utilaj pentru recoltarea
bumbacului, India - în producerea utilajului pentru irigaţii, Suedia,
Finlanda, Franţa şi Elveţia - în producerea de utilaje zootehnice etc.

5. Industria electrotehnică şi electronică

Este o ramură relativ tânără şi foarte complicată atât ca
structură, cât şi ca tehnologii de producţie. Industria electrotehnică ca
ramură se formează la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului
XX. Apariţia şi dezvoltarea industriei electrotehnice şi electronice
este legată de apariţia şi utilizarea energiei electrice. Iniţial s-a
conturat industria utilajului electro-energetic greu (turbine,
transformatoare, motoare), acesteia adăugându-se mai recent o
producţie largă de echipamente electrotehnice şi electronice destinate
în mare măsură largului consum (aparate de radio, televizoare,
frigidere etc.) şi mai târziu producerea echipamentelor de
telecomunicaţii, a aparaturii electrotehnice și a calculatoarelor.
Fiind o ramură pretenţioasă din punctul de vedere al
tehnologiei, în strânsă legătură cu cercetarea ştiinţifică, repartizarea
şi teritorială dezvoltarea este determinată de necesitatea investiţiilor
financiare mari şi prezenţa forţa de muncă de înaltă calificare. De
aceea, această ramură este specifică ţărilor înalt dezvoltate şi
constituie una din pârghiile esenţiale de dezvoltare a economiei
mondiale şi nivelul de viaţă a populaţiei statelor lumii.
După importanţa tipurilor de producţie, industria electronică
se divizează în două subramuri:
- producţia de utilaje electrice (turbine, motoare
electrice, transformatoare, generatoare);
- producţia de aparataj electric de uz casnic (frigidere,
maşini de spălat, aspiratoare, sobe electrice, lampe electrice,
întrerupătoare şi prize electrice).
Electronica. Este o subramură relativ nouă desprinsă din
industria electrotehnică care s-a format definitiv şi s-a dezvoltat după
cel de-al doilea război mondial, deşi începuturile datează cu sfârşitul
secolului XIX.
68
 Electronica reprezintă o interacţiune complexă a ştiinţei
contemporane, tehnicii şi tehnologiei, având astăzi un rol exclusiv, şi
fiind o subramură ce necesită cele mai mari cheltuieli din întreaga
ICM. Aceasta şi a determinat strânsa colaborare dintre instituţiile de
cercetări ştiinţifice şi întreprinderile producătoare, în condiţiile
concurenţei de piaţă s-a impus necesitatea de a reduce timpul ciclului
de producere a diferitelor articole, începând de la elaborarea
proiectului până la producere. S-a reuşit înfăptuirea acestora în
tehnopolisuri. Aici practic lipseşte discontinuitatea teritorială (deci, şi
în timp) între cercetările ştiinţifice şi producere. Astfel, s-a atins o
eficacitate economică maximă a întregului ciclu - din momentul
apariţiei unei idei noi până la producţia în masă a mărfii. Aceasta a
constituit elementul nou în repartiţia geografică a ramurii.
Gama de produse cuprinde: componente şi microcomponente
electronice, echipamente de telecomunicaţii, articole audio-video,
echipamente informatice, tehnică de calcul, echipament medical.
Aceste produse sunt folosite în telecomunicaţii, sistemul bancar,
roboţi industriali, informatică etc. Aceasta este prima subramură de
bază. A doua subramură este industria electronică militară, domeniul
de bază al SUA şi Rusiei şi într-o măsură mai mică al Japoniei şi
statelor Europei de Vest.
Producţia de aparate de uz casnic de folosinţă îndelungată
reflectă nivelul dezvoltării industriei electrice şi a întregii economii a
unor ţări, precum şi numărul populaţiei ce formează piaţa lor internă.
în producţia acestor articole se evidenţiază o grupă de lideri cum ar fi
SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, de asemenea China, CSI,
Republica Coreea. Specializarea ţărilor însă este diferită: la
producerea de frigidere şi congelatoare se remarcă SUA, China şi
Italia; la producerea de maşini de spălat - China, SUA, Italia; a
maşinilor de spălat vesela - SUA şi Germania; la producerea
aspiratoarelor - SUA, Japonia şi Germania; la cuptoare cu microunde
- SUA şi Japonia; ventilatoare - China.

69
 În China cea mai diversificată industrie mecanică este
dezvoltată în a marele oraş Shanghai, unde se produc aparate
fotografice, microscoape, maşini de scris, aparatură de măsură şi
control etc. China a devenit şi prima producătoare de biciclete din
lume, asigurând singură o treime
din producţia mondială. De
asemenea, aici se produc și se
asamblează peste 1/3 din
calculatoarele persoanele (fig. 25).
În SUA principalele centre
de producţie sunt New York,
Chicago, Detroit, Atlanta, Saint
Louis, Tucson, Los Angeles, San
Francisco, Silicon Valey, iar cele Fig. 25. Asamblarea notebook-
mai cunoscute concerne - „General urilor (HP) în China
Motors", „Motorola", IBM, DEC,
„Hewlett -Packard", ATT, „Timex”.
În Japonia principalele centre de producţie sunt amplasate la
Tokyo, Osaka, Nagoya, Hamamatsu, Hiroshima. Cele mai cunoscute
firme japoneze - „Toshiba”, „Sony”, „Mitsubishi”, „Nipon”,
„Sanyo”, „Hitachi”, „Sharp”, „Panasonic”ş.a.
Germania are o serie de firme specializate în electrotehnică
casnică, telecomunicaţii şi o paletă largă de produse („Siemens”,
„Griundic”, „AEG – Telefunken”) fabricate în oraşele Hamburg,
Münhen, Stuttgart, Nürnberg, Francfurt pe Main, Köln, Dortmund,
Hanovra, Bremen, ş. a.
Firma olandeză „Philips" a scos pe piaţă caseta audio şi
înregistrările audio-digitale, echipamente de telecomunicaţii. Mari
centre de producţie sunt Eindhoven şi Utrecht.
În Rusia industria electronică şi electrocasnică este localizată
la Sankt-Petersburg, Moscova, Ekaterinburg, Nijnii Taghil,
Novosibirsk, Ijevsk.
În Coreea de Sud îşi au sediile concernele „Samsung", LG,
„Daewoo", în China mari centre de producţie sunt Beijing, Shanghai,
Nanjing.

70
 INDUSTRIA CHIMICĂ
1. Importanţa ramurii şi caracteristica bazei de materie
primă. Particularităţile de dezvoltare a industriei chimice
2. Geografia industriei chimice de bază
3. Geografia industriei chimiei sintezei organice

1. Importanţa ramurii şi caracteristica bazei de materie primă.

Particularităţile de dezvoltare a industriei chimice
Industria chimică este o ramură modernă cu un ritm accelerat
de dezvoltare, strâns legată de cercetările ştiinţifice, fapt ce-i permite
în permanenţă lansarea pe piaţă a multor produse noi. Alături de
celelalte ramuri ale industriei grele, industria chimică îndeplineşte un
rol important în valorificarea complexă şi mai calitativă a unei game
mari de materii prime, dar şi a diferitelor subproduse şi deşeuri ale
altor ramuri industriale.
Ponderea industriei chimice este în permanentă creştere şi
constituie în prezent 15% din produsul industrial global, iar
ritmurile de creştere al volumului producţiei este foarte înalt. Se
consideră că la fiecare 15 ani, volumul producţiei ei se dublează. În
industria chimică activează 10-12% din populaţia ocupată în
industrie. În anul 2009 costul total al producției industrie chimice a
constituit circa 4 trln. USD. Industriei chimice îi revine circa 40%
din costul exportului industrial şi de capital.
Asupra dezvoltării şi repartizării teritoriale a industriei
chimice influenţează mai mulţi factori:
- prezenţa materiei prime. De acest factor dominant se ţine
cont la repartizarea ramurilor ce folosesc o cantitate mare de materie
primă la o unitate de producţie sau în cazul când materia primă nu
este transportabilă. Astfel, în apropierea materiei prime se
localizează întreprinderile de produse clorosodice, îngrăşăminte
fosfatice, potasice etc. De exemplu, la producerea 1 tone de
îngrăşăminte de potasiu se utilizează 2 tone de sare de potasiu;
- prezenţa consumatorului, în cazul amplasării
întreprinderilor de producere a acizilor (sulfuric, clorhidric), a
amoniacului, îngrăşămintelor azotoase, maselor plastice etc.;

71
 - prezenţa energiei electrice, la amplasarea subramurilor
chimiei sintezei organice, cum ar fi industria maselor plastice,
răşinilor, metanolului etc. De exemplu, la producerea 1 tone de fibre
sintetice se consumă 8-11 mii kW/oră şi 16-19 t combustibil
convenţional. Industria chimică, în ansamblu, consumă 15-20% din
volumul total de energie electrică;
- prezenţa apei, când apa se foloseşte în calitate de materie
primă. De exemplu, la producerea unei tone de fibre sintetice se
consumă circa 6 mii m3 de apă, de 25 ori mai mult decât la topirea
unei tone de fontă;
- factorul ecologic. Industria chimică nu produce deşeuri,
dar în rezultatul procesului tehnologic sunt eliminate substanţe
chimice toxice dăunătoare lumii vii.
Unele ramuri ale industriei chimice pot profita de mai mulţi
factori. De exemplu, la producerea coloranţilor, maselor plastice,
pesticidelor etc. este necesară prezenţa atât a materiei prime, cât şi a
consumatorului.
Baza de materie primă pentru industria chimică include
următoarele surse:
a) materii prime minerale: hidrocarburi, cărbune,
pirite, apatite, fosforite, săruri, sulf, deşeuri ale siderurgiei etc.;
b) materii prime de origine organică: grăsimi, oase,
etc.;
c) materii prime de origine vegetală: lemn, stuf,
cauciuc natural, tananţi, uleiuri etc.;
d) materii prime oferite de atmosferă: oxigenul,
azotul;
e) produse agricole: cartofi, sfeclă, cerealele, fructe;
În dependenţă de nivelul progresului tehnico-ştiinţific,
industria chimică la producerea unui produs poate utiliza cele mai
diverse tipuri de materii prime (de exemplu, cauciucul se poate
produce din arborele de cauciuc, grâu, porumb, sfeclă, lemn, petrol,
gaz, cărbune pe de o parte, iar pe de alta - din acelaşi tip de materie
primă se poate produce cele mai diverse produse chimice (de
exemplu, din gaze naturale se poate obţine mase plastice, fibre
sintetice, cauciuc sintetic, ş.a. ).
72
 Un rol important în dezvoltarea industriei chimice actuale are
înlocuirea unor tipuri de materie primă cu alte tipuri mai ieftine şi
mai răspândite. De exemplu, în industria constructoare de maşini
piesele de metal se înlocuiesc cu cele de mase plastice, coloranţii
naturali cu cei sintetici, fibrele naturale cu cele sintetice, care după
calitatea lor deseori depăşesc cele naturale fiind și mai ieftine.
Caracteristic este faptul că industria chimică valorifică în
complex o varietate mare de materie primă, subproduse şi deşeuri ale
altor sectoare economice (este o industrie fără deşeuri). De exemplu,
în procesul de prelucrare a petrolului în prima etapă se capătă
benzina şi gazul lampant, apoi benzenul, toluen, xilen, din care
ulterior se produce răşini, mase plastice, fibre sintetice, iar mai apoi
uleiuri, vopsele, medicamente etc.
Pentru dezvoltarea şi repartiţia industriei chimice sunt
caracteristice următoarele particularităţi:
1. Sortimentul mare de produse chimice, care actualmente
includ circa 1 milion de denumiri, tipuri şi mărci. Diversitatea
producţiei se explică prin faptul că ele posedă calităţi superioare
celor ale produselor naturale, fiind uneori de 10 ori mai ieftine. De
exemplu, 1 tonă de mase plastice înlocuiește 2-3 tone de aluminiu
sau 4-5 tone oţel sau 15 m3 material lemnos.
2. Este ramura care în dezvoltarea sa n-a cunoscut perioade
de criză. Scăderea volumului de producţie în una din subramuri se
compensează prin creşterea volumului de producere în altele. De
exemplu, la fiecare 10-15 ani, industria chimică îşi dublează volumul
producţiei.
3. Cooperarea strânsă între diferite stadii de producere şi
subramuri chimice. Materia primă în procesul de prelucrare trece mai
multe stadii, iar produsul fiecărei stadii serveşte ca materie primă
pentru alte subramuri ale industriei chimice.
4. Nivelul înalt de monopolizare. În cadrul industriei
chimice încă în prima jumătate a secolului XX au apărut mari trusturi
internaţionale. Cele mai mari corporaţii internaţionale după volumul
producţiei şi exportului sunt: BASF, Bayer – Germania, Pfizer,
LyondellBasell, Johnson & Johnson, Dow Chemical, Du Pont,
Exxon Mobil – SUA, INEOS, GlaxoSmithKline, Shell – M. Britanie.
73
 Industria chimică ca ramură are o structură complexă (tab. 3)
şi tradiţional cuprinde două subramuri mari:
a. Industria chimiei de bază (anorganică);
b. Industria chimiei organice (sintetice).
În ultimii timp, din cadrul chimiei organice se evidenţiază o
altă ramură – chimia fină, cu farmaceutica, parfumeria şi cosmetica.
Tabelul 3. Structura subramurală a industriei chimice
Subramura Exemple de producții
amoniac, nitrogen, producția de sodă (caustică, calcinată), acid
Chimia anorganică
sulfuric, etc.
Chimia organică Acrilo-nitril, fenol, carbamidă
Produse ceramice -
Petrochimia etilenă, propilenă, benzen, stiren
Agrochimia Fertilizanți, insecticide, erbicide
Polimeri Polietilenă, poliester
Elastomeri poli-izopren, neopren, poliuretan
Explozive nitroglicerină, nitrat de amoniu, nitroceluloză
Farmaceutica Preparate medicale
Parfumeria și
Vanilină, cumarină, camfor
cosmetica

2. Geografia industriei chimice de bază

Este ramura cea mai veche a industriei chimice. În cadrul ei
se obţin numeroase produse suport, preluate ulterior de alte
subramuri pentru obţinerea produselor finite (acizi, produse
clorosodice, amoniac, metanol, fenol etc.), cât şi îngrăşăminte
minerale. Odată cu dezvoltarea chimiei organice rolul chimiei de
bază s-a redus, deşi unele subramuri ale ei, cum ar fi producerea
acidului sulfuric, amoniacului, sodei caustice, îngrăşămintelor
minerale ş.a. reprezintă indicatori principali ai dezvoltării industriei
chimice.
Industria acidului sulfuric. Acidul sulfuric se utilizează pe
larg în industria îngrăşămintelor minerale, în metalurgie (la
decaparea oţelurilor), industria petrolieră (la rafinarea lui), în

74
industria constructoare de maşini, la fabricarea fibrelor artificiale, a
unor substanţe explozive etc. Acidul sulfuric este o soluţie uleioasă
grea care uşor se dizolvă în apă. Peste 50 % din producţia acidului
sulfuric se utilizează la producerea îngrăşămintelor minerale.
Industria acidului sulfuric are o bază de materie primă foarte
bogată. Acidul sulfuric se obţine din sulful nativ (circa 50%), din
sulfură metalică, asociată cu minereurile de cupru, pirită de sulf,
pirită de cupru ş.a. sau concentratele de apatite, din deşeurile de la
metalurgie, din ghips şi calcar etc., care conţin sulf. Sulful nativ este
răspândit în raioanele vulcanice active, cum ar fi „Cercul de foc al
pacificului”, Anzii Cordelieri ş.a.(Japonia, Cili, Sicilia ş.a). Multe
zăcăminte de sulf sunt cantonate în depozitele sedimentare (Polonia,
China, SUA, India, ş.a.) sau în regiunile petroliere şi gazifere (Golful
Persic, Golful Mexic, Siberia de Vest, Canada ş.a.). În ultimul timp
pe larg se utilizează sulful derivat din prelucrarea cărbunelui,
petrolului şi îndeosebi a gazului natural.
Producţia mondială de sulf din anul 2009 (55 mil. t.) a fost
realizată în SUA (11,6 mil. t), Canada (9,5 mil. t), China (6,0 mil. t),
Rusia (4,5 mil. t), Japonia (3,4 mil. t), Germania (2,3 mil. t), Polonia
(2,1 mil. t), etc.
Industria acidului sulfuric este o mare consumatoare de
materie primă. De exemplu, la producerea unei tone de acid sulfuric
este nevoie de 1,5-2,0 t. de pirită, 30-45 m3 de apă şi de energie
electrică şi termică. Localizarea acestei ramuri poluante şi riscante
este dependentă de resursele de sulf (nativ sau recuperat), dar,
îndeosebi, de apropierea consumatorului. De aceea, în cele mai dese
cazuri, uzinele de producere a acidului sulfuric sunt amplasate în
apropierea complexelor de producere a îngrăşămintelor fosfatice,
combinatelor metalurgiei colorate şi petrochimiei. Astfel, deosebim
câteva modalități de producție a acidului sulfuric: în urma prelucrării
gazelor naturale; în urma prelucrării gazului petrolier asociat; la
prelucrarea petrolului; în procesele metalurgice (la neferoase); la
producerea cocsului și în urma exploatării zăcămintelor de sulf.
Producţia anuală de acid sulfuric la nivel global oscilează
între 120-150 mil. t.

75
 Principalii producător de acid sulfuric sunt SUA (41,0 mil. t),
China (18,1 mil. t), Rusia (6,9 mil. t), Japonia (6,9 mil. t), Canada
(4,2 mil. t), Brazilia (3,7 mil. t), India (3,7 mil. t.), Franţa (2,4 mil.
t.), Germania (2,4 mil. t), Spania (2,3 mil. t).
Industria produselor clorosodice utilizează drept materie
primă sarea gemă. Principalele produse din sare sunt: soda caustică,
soda calcinată, clorul, acidul clorhidric, clorura de amoniu, produse
farmaceutice, pesticide şi alte produse folosite ulterior în diverse
ramuri ale economiei mondiale (industria sticlei, industria hârtiei şi
celulozei, la extracţia şi rafinarea petrolului, la producerea
săpunurilor, detergenţi, la fabricarea mătăsii artificiale ş.a.).
Cei mai mari producători de sare gema sunt SUA (41 mil. t.),
China (30 mil. t.), Rusia (14,2 mil. t.), Germania, Marea Britanie,
Franţa, India, România ş.a. Statele cu cea mai mare producţie în acest
domeniu sunt SUA (13,6 mil. t.), cu o grupare specializată în jurul
Golfului Mexic; Germania – bazinul Ruhr (5,3 mil. t.), Rusia,
Japonia, China, Franţa, Italia, Canada, România, India etc.
Fiind mare consumatoare de energia electrică, industria
produselor clorosodice este amplasată în state cu importante
disponibilităţi energetice, cum sunt Canada, Suedia, SUA, Japonia,
Rusia etc. Cei mai mari exportatori de produse clorosodice sunt
SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, iar
importatori sunt statele cu rezerve mici de sare, precum Mexic,
Brazilia şi numeroase state din Africa. Circa ¾ din producţia de sare
sunt folosite în industria produselor clorosodice, 10% în alimentaţie,
iar restul pentru fabricarea gheţii şi întreţinerea drumurilor.
Industria produselor clorosodice este bine dezvoltată în
statele puternic industrializate, în acelaşi timp, fiind şi cei mai mari
consumatori.
Localizarea acestei industrii depinde de trei factori:
 prezenţa materiei prime;
 existenţa unor surse abundente de energie, fiind o ramură
energofagă;
 apropierea de consumatori (industriile farmaceutice, de
detergenţi, coloranţi, de îngrăşăminte minerale, industria alimentară
etc.), fiind produse toxice greu de transportat.
76
 Industria îngrăşămintelor minerale dispune de bogate surse
de materie primă şi ocupă locul central în chimia de bază, îndeosebi
în ţările în curs de dezvoltare. Această subramură se caracterizează
printr-un volum mare de producţie, care constituie peste 400 mil. t.
sau aproape 150 mil. t. (calculat la 100% substanţă nutritivă).
Producția a fost în permanentă creștere (fig. 26), datorită chimizării
intense a agriculturii.

sursa: http://www.rad.pfu.edu.ru:8080/tmp/avtoref4524.pdf

Figura 26. Structura și dinamica producției

de îngrășăminte minerale, mii t

Cei mai mari producători de îngrăşăminte minerale (în anul

2009) sunt China (32,1 mil. t), S.U.A. (18,5 mil. t), India (14,5 mil.
t), Canada (14,0), Rusia (13,8 mil. t), Germania (7,0), Belorus (5,2),
Indonezia (3,3), Franţa (3,1), Ucraina (2,8).
Structura îngrăşămintelor minerale produse este următoare -
azotate (47%), fosfatice (29%) şi potasice (24%).
Îngrăşămintele azotoase constituie baza principală de
dezvoltare a agriculturii contemporane. Această ramură dispune de o
bogată şi variată baza de materie primă: azotaţi naturali, azotul

77
atmosferic, gazul metan etc., rezultând azotat de amoniu, uree,
amoniac, etc., folosite pe larg în agricultură.
Dezvoltarea acestei ramuri a început în secolul XIX, folosind
drept materie primă azotaţii naturali. Rezervele mondiale de azotaţi
naturali aflaţi sub forma salpetrului de Chile (azotat de sodiu) sunt
reduse şi concentrate, în cea mai mare parte, în Chile. Extragerea
anuală nu depăşeşte 700-800 mii t. La sfârşitul secolului al XIX-lea a
fost descoperit procedeul de fixare a azotului atmosferic, însă
industrializarea lui este recentă, fiind nevoie de o mare cantitate de
energie.
Odată cu dezvoltarea metalurgiei şi creşterii volumului de
producţie a cocsului a început utilizarea gazului care se degajă în
procesul tehnologic. Astfel întreprinderile de producere a
îngrăşămintelor azotoase sunt amplasate în apropierea complexelor
metalurgice sau a bazinelor mari de extragere a cărbunelui
cocsificabil.
Ca rezultat al progresului tehnico-ştiinţific, îngrăşămintele
azotoase, în marea lor majoritate, se obţin astăzi prin folosirea
gazelor naturale (metan), şi produselor rezultate din prelucrarea
petrolului şi azotului atmosferic. Ca urmare, amplasarea teritorială a
ramurii a devenit mai liberă, deşi este dependentă de sursele ieftine
de energie (gaze naturale, cărbuni superiori). Astfel de întreprinderi
pot fi repartizate în raioanele de extragere şi prelucrare a
hidrocarburilor şi cărbunelui de-a lungul conductelor petro-gazifere,
cât şi în raioanele consumatoare de îngrăşăminte azotoase.
Actualmente 90% din producţia de îngrăşăminte azotoase se bazează
pe utilizarea gazului natural.
Producţia mondială anuală de îngrăşăminte azotoase este
apreciată la 96 mil. t. Cei mai mari producători de îngrăşămintelor
azotoase sunt China (18,7 mil. t.), SUA (9,1 mil. t.), India (8,8 mil.
t.), Rusia (4,8 mil. t.), Canada (3,8 mil. t.), Mexic, România, Pakistan
ş.a.
Industria îngrăşămintelor fosfatice utilizează în calitate de
materie resursele de fosfaţi naturali, care se găsesc din abundenţă
(fosforite, guano, apatite). Rezervele mondiale de fosfaţi sunt
evaluate la 12,5 mld t.
78
 Producţia anuală de fosfaţi constituie 152 mil. t.. Actualmente
extrag fosfaţi peste 30 state ale lumii. Locul principal în producţia de
fosfaţi îi revine SUA cu 45 mil. t. sau 30% din volumul total, urmată
de Rusia, Kazahstan şi alte state din C.S.I. cu 24 mil. t. sau 15-16%,
Maroc (18,2 mil. t), China (23,5 mil. t), Tunisia şi alte state. Cel mai
mare exportator de fosfaţi î-l realizează Maroc.
Conţinutul de fosfor în fosforite constituie circa 40%. De
aceea repartizarea teritorială a întreprinderilor se orientează spre
raioanele bogate în astfel de resurse. Conţinutul de fosfor în apatite
este mult mai mare, de aceea deseori repartizarea întreprinderilor se
efectuează în raioanele îndepărtate de bazinele cu resurse.
Producţia anuală de îngrăşăminte fosfatice este evaluată la
peste 42 mil. t (2009). Cei mai mari producători de îngrăşăminte
fosfatice sunt S.U.A. (9,0 mil. t), China (6,5 mil. t.), India, Rusia,
Brazilia, Maroc, Tunisia, Indonezia ş.a.
Industria îngrăşămintelor potasice se bazează pe sărurile de
potasiu şi, în cele mai dese cazuri, este amplasată în zonele de
extracţie.
Producţia anuală de îngrăşăminte potasice constituie 31 mil. t.
(2009), realizată de Canada (6,4 mil. t.), Germania (5,8 mil. t.), Rusia
(3,3 mil. t), Belarus (3,1 mil. t), SUA (1,4 mil. t.).
Din cauza concentrării mari a producţiei îngrăşămintelor
potasice în anumite regiuni şi state, a utilizării intense şi a numărului
mic de producători, circa 70% din producţie se exportă. Principalii
exportatori sunt Franţa, Marea Britanie, Israel, Canada, Germania, iar
importatori sunt SUA, China, Brazilia şi Japonia.

3. Geografia industriei chimiei sintezei organice

Chimia sintezei organice este cea mai dinamică ramură a
industriei chimice. Ea foloseşte drept materie primă produsele
prelucrării cărbunelui, petrolului, gazului natural, precum şi deşeuri
ale metalurgiei. În calitate de materie primă se utilizează petrolul şi
gazul natural (în proporție de 72%) şi produsele cocsochimiei (17%).
Industria chimiei de sinteză are un sortiment bogat de produse.
Ca factori de localizare se impun, pe lângă materia primă,
forţa de muncă calificată (producerea firelor şi fibrelor sintetice,
79
farmaceutica etc.), sursele de energie (producerea maselor plastice şi
răşinilor sintetice etc.), consumatorul (producerea obiectelor de larg
consum) ş.a.
Chimia de sinteză are legături strânse cu alte ramuri ale
economiei mondiale, deoarece asigură cu produse finite sau
semifinite alte ramuri, cum ar fi industria constructoare de maşini,
transporturile, energetica, agricultura ş.a.
Industria chimiei sintezei organice formează cea mai
complexă ramură a industriei chimice. Ea cuprinde următoarele
subramuri: industria carbochimică, industria petrochimică, industria
maselor plastice şi a răşinilor sintetice, industria fibrelor şi firelor
sintetice, cauciucului sintetic, etc.
Industria carbochimică este localizată în regiunile bogate în
cărbuni superiori. Produsele sale se utilizează în industria fibrelor şi
firelor sintetice, a cauciucului sintetic, farmaceuticii etc., iar în
ultimul timp şi unele produse mai scumpe, ca grafitul artificial,
fibrele carbonice şi diamantele artificiale.
Grafitul artificial este folosit în centralele nucleare şi se
localizează în apropierea uzinelor specializate în utilaje nucleare
(SUA, Canada, Rusia etc.).
Fibrele carbonice se folosesc în aeronautică şi, mai ales, în
construcţiile spaţiale, în telecomunicaţii, în construcţii. Se produc în
uzine mici, dar de înaltă tehnicitate.
Diamantele artificiale au o localizare similară şi completează
producţia diamantelor naturale. Peste 75% din necesar este asigurat
de diamante naturale. Producţia de diamante naturale şi artificiale
este concentrată în câteva centre europene tradiţionale – Amsterdam,
Anvers, Sankt-Petersburg, Londra, Lisabona, dar şi în Tel Aviv şi
Haifa (Israel). Dar ţările producătoare de diamante, precum
Republica Africa de Sud, Angola, Brazilia, India etc. tind să-şi
dezvolte propria industrie.
Industria cocsochimică produce combustibil (cocsul) pentru
siderurgie, gudroane şi uleiuri speciale. Localizarea sa este în strânsă
legătură cu siderurgia. Se mai produce şi fibre chimice (viscoză),
utilizate pe larg în industria textilă.

80
 Este bine dezvoltată în SUA, Rusia, Marea Britanie şi
Canada.
Industria petrochimică. Utilizează ca materie prime petrolul
şi produsele obţinute în urma prelucrării petrolului (etilena,
propilena, butadiena etc.), metan. Enumeră o gamă de peste 3000 de
produse.
Repartiţia teritorială a petrochimiei diferă de la stat la stat, în
funcţie de prezenţa resurselor de hidrocarburi, de traseul marilor
conducte petrogazifere, dar şi de amenajările portuare.
Industria petrochimică este cea mai diversificată şi complexă
ramură a industriei chimice. Principale subramuri ale petrochimiei
sunt:
Industria materialelor plastice şi a răşinilor sintetice s-a
dezvoltat datorită ofertei crescânde din partea multor ramuri ale
economiei mondiale. Datorită proprietăţilor (duritatea, rezistenţa,
termoizolaţie), adeseori superioare unor materiale naturale, au găsit o
utilizare largă în cele mai diverse domenii - industria constructoare
de maşini (caroserii, şasiuri şi alte piese), agricultură (polietilenă
pentru sere), în comerţ (ambalaje), fabricare de plăci, conducte, fire
etc.
Produsele principale ale acestei ramuri sunt polietilena,
policlorura de vinil, polistirenul. Polietilena se utilizează pentru
izolarea conductoarelor în industria electroenergetică, împotriva
coroziunii, în producerea ţevilor pentru transportarea apei.
Policlorura de vinil se foloseşte ca izolator în gospodăriile comunale.
Polistirenul este un material dur şi transparent. Se foloseşte ca
izolator şi la producerea unor piese pentru electroenergetică.
Industria maselor plastice după volumul producţiei ocupă
primul loc printre ramurile chimiei organice. Avantajul principal al
ramurii constă în faptul că se pot produce mase plastice cu calităţi
fizice şi chimice speciale. Aceste produse sunt de 4-5 ori mai uşoare
ca metalele şi de 10-15 ori mai rezistente ca oţelul.
Producţia anuală de mase plastice constituie 142 mil. t. Mari
producători de mase plastice sunt SUA (38 mil. t.), Japonia (11,7 mil.
t.), Germania (11,5 mil. t.), Coreea de Sud (7,0 mil. t.) ş.a.

81
 Industria fibrelor şi firelor sintetice. În prezent 62% din
fibrele utilizate în industria textilă sunt de origine chimică. Totodată,
fibrele naturale au o folosire mult mai largă la producerea diferitor
tipuri de filtre, plase pentru pescuit, în industria de automobile.
Datorită progresului tehnico-ştiinţific, în prezent se produc fibre
sintetice mai calitative decât cele naturale şi mai ieftine.
Fibrele chimice se împart în două grupe:
- artificiale (de celuloză), care se produc din produse naturale
(alcoolul produs din cartofi, grâu, sfeclă ş.a. produse agricole);
- fibrele sintetice produse din carburanţi (cărbune, petrol,
gaz), reprezintă peste 85% producţia globală de fibre chimice.
Actualmente se produc următoarele tipuri de fibre sintetice:
 fibre poliesterice (lavsan, tegral ş.a.);
 poliamidice (neylon, capron ş.a);
 poliacrilenitrilice (melană sau lână artificială);
Din aceste tipuri de fibre se produc ţesături de tipul fibrelor
de lână, mătase, ştapel si alte ţesături tehnice. În volumul total de
producţie, fibrelor polietsterice le revine 60%, fibrelor poliamidice
peste 20% şi restul celorlalte tipuri
Asupra repartizării teritoriale a industriei fibrelor şi firelor
sintetice influenţată mai mulţi factori, principalii fiind:
- resursele de energie şi căldură. La producerea 1 t. de fibre
sintetice se utilizează până la 19 tone de combustibil convenţional;
- resursele de apa. În procesele tehnologice, la producerea 1
t. de fibre sintetice este necesar de 6 mii t de apă;
- prezenţa resurselor umane, numerice şi mai ales calitative.
În prezent se produce - peste 38 mil. t. de fibre sintetice. Cei
mai mari producători de fibre sintetice sunt China (11 mil. t), Taiwan
(3,5 mil. t), S.U.A. (2,9 mil. t), Coreea de Sud (2,4 mil. t), India (2,1
mil. t), Indonezia (1,3 mil. t), Japonia (1,2 mil. t), Germania (0,9 mil.
t), ș.a.
Industria cauciucului sintetic. Cauciucul sintetic este un
produs cu proprietăţi asemănătoare cauciucului natural, obţinut prin
polimerizarea butadienei. Producerea butadienei se realizează din
hidrocarburi (petrol, gaz). Mai târziu sa simplificat tehnologia
producerii cauciucului sintetic prin producerea lui directă din petrol
82
şi gaz (fără producerea alcoolului sintetic). Aceasta a simplificat
amplasarea teritorială a întreprinderilor de producere a cauciucului
sintetic. Actualmente, cauciucului sintetic îi revine peste 70% din
producţia totală de cauciuc. Producţia mondială constituie 12,8 mil. t.
Principalii producători de cauciuc sintetic sunt: S.U.A. – 2,5 mil. t,
Japonia – 1,5 mil. t, China – 0,5 mil. t, Germania – 0,5 mil. t. În
cadrul acestei ramuri se evidenţiază producția de anvelope cu
următoarele corporaţii transnaţionale: Bridgestone – Japonia,
Michelin – Franţa, Continental – Germania, Goodyear, Firestone –
SUA, Pirelli – Italia. Consumatorul principal (60-65%) al
cauciucului sintetic este industria constructoare de maşini – pentru
producerea anvelopelor în special.
Industria celulozei şi hârtiei include diverse procedee
tehnologice de prelucrare de natură chimică, de aceea şi se atribuie la
industria chimică. Principala sursă de materie primă o constituie
masa lemnoasă, deşeurile textile, paiele şi stuful. Producția mondială
de hârtie și carton în anul 2009 a fost de 372,9 mil. t. Trăsătura
principală a producţiei industriei celulozei şi hârtiei este că
amplasarea ei nu se suprapune în totalitate cu ariile de resurse de
materii prime. Cei mai mari producători (anul 2009, mil. t) sunt:
China (83,7), SUA (72,1), Japonia (26,2), Germania (22,8) și
Finlanda (13,3).
Industria farmaceutică. Producţia de medicamente este
considerată una din cele mai avansate ramuri ale industriei chimice,
specifică mai ales pentru ţările dezvoltate. Ramura necesită o forţă de
muncă înalt calificată (10% din tot personalul angajat î-l constituie
cercetătorii) şi investiţii mari de capital. Cea mai mare producţie o
realizează S.U.A., Japonia şi statele Uniunii Europene.
În cadrul acestei ramuri funcţionează câteva corporaţii, care
în anul 2010 au realizat următorul volum de producţie (mld. dol.
SUA): Pfizer (SUA) – 58,5; Novartis (Elveţia) – 42,0; Sanofi
Avensis (Franța) – 40,3; Merck (SUA) – 39,8; Roche (Elveţia) –
39,1; GlaxoSmithKline (Marea Britanie) – 36,2; AstraZeneca (Marea
Britanie-Suedia) – 33,3; Johnson & Johnson (SUA) – 22,4; Eli Lilly
(SUA) – 21,1; Abbott (SUA) – 19,9.

83
 Industria materialelor de construcţie
A fost impulsionată de ritmul ridicat al construcţiilor din toate
domeniile – civil, industrial, căi de comunicaţie, hidrotehnică,
edilitare – care absorb întreaga producţie. Materiile prime sunt rocile
de construcţie: marmura (Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Franţa)
travertinul (Italia, Franţa), granitul (Finlanda, Suedia, Italia, Egipt,
Brazilia, Rusia), bazaltul (cele mai mari zăcăminte de bazalt sunt
cantonate în Podişul Decan (India), care se extind pe o suprafaţă de
300000 km2) (India, Franţa, Rusia). De asemenea, se mai folosesc:
nisipurile, pietrişurile, argilele şi marnele. Totodată este poluantă şi
consumatoare de energie. Subramurile industriei materialelor, după
produsele pe care le realizează sunt: industria lianţilor, industria
ceramică, industria porţelanului, industria sticlei.
Industria lianţilor foloseşte ca materii prime – calcarul,
marnele, dolomitele – şi produce materialele de priză: ciment, var,
ipsos, materin.
Cimentul este un liant hidraulic deosebit de important,
întrebuinţat la prepararea mortarelor şi betoanelor de mare rezistenţă.
Cimentul se obţine prin arderea până la clincherizare a unui amestec
omogen şi bine dozat de calcar şi argilă, la care se mai pot adăuga
diverse materiale silicoase, aluminoase, feruginoase etc., ce-i conferă
anumite proprietăţi.
Cimentul este unul dintre cele mai importante materiale de
construcţii, destinat producţiei de betoane şi mortare, pentru fixarea
anumitelor elemente ale structurii construcţiilor, pentru hidroizolare
etc.
În dependenţă de materia primă folosită la fabricarea
clincherului, se deosebeşte cimentul portland şi cimentul aluminos;
după durata prizei sunt cimenturi cu priză normală şi cu priză rapidă,
iar după durata de întărire (timpul necesar atingerii rezistenţei finale
la compresie) sunt cimenturi cu întărire rapidă şi cu întărire lentă. În
dependenţă de materialele folosite, a gradului de umiditate a

84
materialelor şi a energiei consumate se evidenţiază mai multe
procedee de producere: uscat, semiuscat, umed şi semiumed.
Tipul cel mai utilizat este cimentul portland normal, fiind
utilizat la lucrări de betonare, la mortare pentru zidărie, tencuieli la
fundaţii, pardoseli, acoperişuri, la construcţii hidrotehnice şi la
fabricarea produselor de azbociment.
Materiile prime de bază pentru fabricarea cimentului sunt
calcarul şi argila utilizate de obicei în proporţie de 3:1. În afară de
aceste materii prime, pentru a oferi cimentului însuşiri dorite şi în
dependenţă de domeniile de utilizare, se mai folosesc şi marne, care
conţin 5-20% calcar; marnele argiloase conţin 20-40% calcar;
marnele normale 40-60% calcar, iar marnele calcaroase 60-80%
calcar, la fel se mai utilizează deşeurile industriei extractive, ale
metalurgiei, de asemenea, produsele secundare ale acestei ramuri.
Cimentul se obţine prin arderea calcarului în cuptoare
rotative, la care se adaugă ingrediente ca marne, pirită, aluminiu.
Producţia de ciment (3,3 mld t) este realizată, pe plan mondial, în
câteva state (tab. 4): China (cea mai mare producătoare – 1,8 mld t)
cu principalele unităţi de producţie sunt situate în apropiere de
orăşele Harbin, Liida, Tianjin, Luoyang, Nanjing ş.a., amplasate în
nordul şi sudul ţării. Locul 2 la volumul producției de ciment este
deținut de India, cu principalele unități în centrul statului. S.U.A. are
principalele unităţi de producţie amplasate în nord-est, în statul
Pennsylvania (Allentown), în zona Marilor Lacuri şi în statele
Tennessee, Arizona şi California. Centrele în care se obţin cantităţile
cele mai mari de ciment sunt în apropiere de oraşele: Norfolk,
Knoxville, Tâmpa, St. Louis ş.a. Alți producători sunt: Turcia,
Brazilia, Japonia, Iran, Spania, etc. Principalele corporații din lume
producătoare de ciment sunt: Holdenbank (S.U.A.), Lafarge
Coppee, Blue Circle, Ciments francais (Franţa), Italcementi
(Italia), Heidelberg Zement (Germania).

85
 Tabelul 4. Principalii producători mondiali de ciment în 2010
(conform Asociației americane de producători de ciment)
Locul Țara mil. tone
1 China 1,800
2 India 220
3 S.U.A. 63.5
4 Turcia 60
5 Brazilia 59
6 Japonia 56
7 Iran 55
8 Spania 50
9 Vietnam 50
10 Rusia 49
11 Egipt 48
12 Coreea de Sud 46
13 Arabia Saudită 45
14 Indonezia 42
15 Italia 35
16 Mexic 34
17 Germania 31
18 Thailanda 31
19 Pakistan 30
Celelalte state 520
Producția mondială în 2010 3,325
sursa: http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/commodity/cement/mcs-2011-cemen.pdf

Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila

comună şi realizează cărămizi de toate tipurile, pentru construcţii,
refractare, materiale izolatoare, materiale de finisaj (faianţă, gresie,
teracotă, obiecte de uz sanitar). State producătoare, care se impun
86
prin producţie deşi această subramură este larg răspândită, sunt:
Rusia, Italia, S.U.A., Germania, Marea Britanie.
Ceramica fină realizează porţelanul (porţelanul, ca şi
mătasea, este o creaţie a estului şi sud-estului asiatic. Numele vine de
la cochiliile sidefii – porcella – pe care chinezii le foloseau drept
farfurii) care se obţine dintr-o argilă superioară numită caolin. Ţări
producătoare de porţelan (veselă, figurine, decoraţiuni ş.a.), care sunt
cunoscute pe piaţa internaţională: China, Japonia, Franţa,
Germania, Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Spania, Italia,
Elveţia, Suedia ş.a.
Industria sticlei produce numeroase sorturi – geamuri,
termolux, sticlă ornată. Astăzi, sticla, alături de beton şi oţel, este un
material frecvent folosit în construcţii. Materiile prime folosite sunt:
nisipurile silicioase şi cuarţoase, soda caustică, soda calcinată,
feldspaţii, boraţii, oxidul de plumb.
Această industrie este răspândită în toate continentele şi
ţările, încât consumul intern este acoperit din producţia proprie.
Totuşi, pe piaţa mondială, se impun mai multe societăţi producătoare
de sticlărie: Saint-Gobain (Franţa), PPG, Owens Illinois, Owens
Corning (S.U.A.), Pilkington (Marea Britanie).
În plan geografic, ramura este răspândită pe toate continentele,
fiind corelată cu sursele de combustibil şi cu piaţa de desfacere.
Majoritatea statelor lumii îşi satisfac consumul intern prin propriile
resurse.
În multe ţări europene industria sticlei are tradiţii vechi, cum ar
fi Polonia, Cehia (nordul Boemiei), Germania (bazinele Ruhr şi Saar,
Turingia şi Saxonia Inferioară), Franţa (Lorena), Belgia (Gompel),
Marea Britanie (Londra, Glazgow), Italia (Piemont) ş.a.
În Asia de Est, Japonia produce mari cantităţi de sticlă de toate
categoriile (Amagassa, Tokyo, Osaka, Makayama ş.a.), fiind un mare
exportator. Alţi mari producători sunt China (Shanghai şi
Chinwangted), Coreea de Sud, India ş.a. Aceste ţări se remarcă prin
producţia de geamuri.
SUA au principalele centre de producţie amplasate în statele din
Sud (Muncie în Louisiana) şi Est (Trenton, lângă Philadelphia şi

87
Charleston în Carolina de Nord), fiind recunoscută pe plan mondial
pentru producţia importantă de geamuri şi obiecte de sticlă.

Industria forestieră și de prelucrare a lemnului

Industria de prelucrare a lemnului. Industria forestieră, deşi
aparţine la categoria ramuri industriale vechi, este o activitate
economică cu un rol important în economia mondială
contemporană.
În componenţa ramurii intră exploatarea, prelucrarea
mecanică şi chimică a lemnului, producerea cherestelei, placajului,
mobilei, chibritelor, etc. Prelucrarea chimică a lemnului este realizată
de chimia lemnului şi se ocupă cu producerea pastei de celuloză
(materie primă pentru hârtie, mătase artificială, materiale plastice,
taninul), etc. Tehnologia chimică în combinare cu prelucrarea
mecanică a lemnului dezvoltă ramura industria celulozei şi hârtiei.
Producţia mondială anuală de lemn rotund este de circa 3,5 mil.
m3.
Industria forestieră prelucrează materiale forestiere şi alte
materiale lemnoase. Nomenclatura acestor produse este foarte vastă.
Conform clasificării SUA, principalele ramuri ale acestei industrii
includ:
- exploatările forestiere;
- fabricarea cherestelei;
- fărâmiţarea şi pregătirea furnirului pentru placaje;
- confecţionarea ambalajelor din lemn;
- construcţia caselor din lemn;
- obţinerea altor produse din lemn.
Pentru ca arborele să poată fi folosit, este necesar a fi prelucrat
sub anumite forme de materiale. Cu aceasta se ocupă primele trei
ramuri menţionate. Ele trec prin circa 20 de procese tehnologice,
printre care pot fi menţionate: tăierea, mărunţirea, fasonarea
compresională, fasonarea, prelucrarea cu materiale abrazive,
sfredelirea, prelucrarea chimică etc.
Deoarece lemnul este un material neomogen şi constă din mai
multe componente, specificul utilizării acestuia este dictat de o serie
de proprietăţi de care dispune numai lemnul. Proprietăţile diferite,
88
care scot în evidenţă un vast asortiment de lemn, depind în primul
rând de specia arborilor. Există două tipuri de bază de lemn: de
conifere (pin, brad, zadă) şi de foioase, care se împart în specii cu
frunză tare (stejar, fag), cu frunză moale (plop, arţar) şi neutră
(mesteacăn). Pentru prelucrarea industrială cel mai mare interes îl
prezintă lemnul speciilor de conifere, care oferă materiale de calitate
înaltă folosite în industria mobilei. în activitatea economică cel mai
puţin valoros este lemnul speciilor cu frunza moale, principalele
calităţi ale acestuia fiind prelucrarea chimică şi mecanică. Pentru
producerea hârtiei se folosesc semifabricatele din lemn care au trecut
o pregătire specială, la fel şi deşeurile rezultate în urma prelucrării
mecanice. în componenţa lemnului intră în medie 41-42% de
celuloză, circa 20% lignină, 26% hemiceluloză, 3-4% răşini, grăsimi,
acizi. în producţia de celuloză se foloseşte doar primul component,
restul se folosesc la producerea de alcool, drojdii furajere etc.
Industria cherestelei este cea mai importantă subramură în
industria prelucrării lemnului. în cadrul ei se produc parchete,
traverse, scânduri, grinzi. Aceasta este subramură care asigură
materia primă pentru celelalte subramuri ale industriei lemnului. în
structura producţiei de cherestea predomină lemnul de conifere (circa
75%), apoi cel de foioase din zonele temperate şi cel din pădurile din
zona caldă. Industria cherestelei este concentrată în statele care au
mari resurse forestiere.
Producţia mondială de lemn este asigurată de țări cu suprafețe
mari de pădure: SUA, China, India, Brazilia, urmate de Indonezia,
Rusia, Nigeria, ţările scandinave. Producţia de cherestea brută este
asigurată de: SUA (cu centre mari de prelucrare în nord-vestul
federaţiei, oraşul Seattle fiind cel mai important), Canada (cu
importante centre la Vancouver, Victoria, Ottawa şi Quebec), Rusia
(cu centre mari dispersate în partea europeană: Arhanghelsk,
Murmansk, Saratov sau în partea asiatică în Siberia şi Extremul
Orient), etc.
Industria plăcilor aglomerate (P.A.L.), plăcilor fibro-
lemnoase (P.F.L.), a furnirelor şi a placajului este o subramură nouă
a industriei lemnului fiind un rezultat al tendinţelor de valorificare

89
superioară a deşeurilor şi prelucrării întregii mase lemnoase
exploatate.
P.A.L.-ul şi P.F.L.-ul se utilizează tot mai mult în industria
mobilei, în construcţii etc. Această industrie are aceeaşi amplasare
ca şi industria cherestelei. Dacă în 1950 această subramură deţinea
doar 4% din valoarea totală a producţiei industriei lemnului, în
prezent, ea constituie circa 12%. Ca ramură apare în statele vest –
europene, mai sărace în lemn, ca mai apoi să se extindă pe tot globul.
Nivelul cel mai mare al producţiei se înregistrează în SUA, Canada,
Rusia, Finlanda.
Industria mobilei a fost impulsionată în dezvoltare sa de
necesităţile mereu sporite ale populaţiei şi ale unităţilor productive
pentru dotarea şi echiparea tehnică. Urbanizarea modului de viaţă al
populaţiei şi al creşterii standardului de viaţă al populaţiei a stimulat
creşterea producţiei de mobilă din lume, a determinat trecerea ei de
la artizanat la industria de fabrică. Această ramură e localizată cu
precădere în centre mari urbane (Paris, Munchen, Milano, Bucureşti),
dar şi în apropierea surselor de materie primă în Vaasa, Oulu
(Finlanda), Bergen, Trondheim ( Norvegia ) etc.
Ramura şi-a diversificat mult structura datorită progresului
tehnic, creşterii calificării muncitorilor, solicitările de export. Cei mai
mari producători de mobilă de calitate înaltă sunt: Italia, S.U.A.,
Franţa, România, Germania. Ramura este impulsionată în dezvoltare
de creşterea necesităţilor sferei de deservire în asigurarea cu cantităţi
mari de mobilă specială de birou, mobilă pentru instituţiile de
învăţământ, etc. Importatorii principali de mobilă din lume sunt
S.U.A. (în special din Canada), Marea Britanie, Olanda, Belgia etc.
În ultimul timp o largă dezvoltare în cadrul industriei
forestiere o au subramurile: industria binalelor (uşi, ferestre) şi
parchetelor, industria ambalajelor din lemn (butoaie de dogărie, lăzi),
fabricarea instrumentelor muzicale, creioanelor şi rechizitelor şcolare
utilaj agricol chibrituri, diverse produse din împletituri şi obiecte de
artizanat.
Cele mai mari companii în industria forestieră în 2006 (după
volumul vânzărilor) au fost International Paper Champion

90
International, Kimberly – Clark, Stora Ensot Consolidated Papers,
Wejerhaluser şi Georgia – Pacific.
Piaţa internaţională a lemnului este tot mai activă şi aceasta
din cauza creşterii cererii produselor din lemn şi repartizării
neuniforme a pădurilor pe Terra. Comerţul cu lemn şi produse din
lemn are o tendinţă de globalizare. Partea producţiei care este
exportarea s-a dublat în prezent în raport cu anii ’70. Obiectul
comerţului îl constituie în special produsele semifinite şi finite, pe
când cel cu lemn rotund în calitate de materie primă este limitat.
Doar 8% din producţia mondială de lemn rotund fac obiectul
comerţului internaţional.
Comerţul cu cherestea, mobilă , hârtie şi celuloză este mult
mai activ. Spre exemplu comerţul cu celuloza, hârtie s-a triplat în
ultimii 30 ani. Circa 1/5 din producţia actuală de celuloză şi 1/4 din
cea de hârtie sunt comercializate la nivel internaţional, ceea ce
constituie 44% din valoarea exportului de produse forestiere
lemnoase.
Comerţul cu cherestea este la fel foarte intens, în special cu
cele din răşinoase. Principalii exportatori sunt Canada, Finlanda,
Austria şi Rusia, care exportă respectiv 73%, 65%, 60% şi 35% din
producţia cherestelei de răşinoase, iar principalii importatori sunt
SUA, Germania şi Franţa. Geografia comerţului cu placaje este
similară cu alte produse din lemn. Ponderea cea mai mare în export o
deţin Rusia, Australia, Franţa, Polonia etc.
Fluxurile principale ale lemnului şi produselor din lemn
conturează trei direcţii principale:
1) Ţările scandinave şi Europa Estică spre UE şi Sud–Est Europei
2) Canada spre SUA (cu o pondere de 1/4 comerţul internaţional).
3) America Centrală şi de Sud spre UE, SUA. şi Japonia.

91
 Industria uşoară
1. Importanța ramurii
2. Industria textilă
3. Industria confecțiilor și tricotajelor
4. Industria pielăriei şi a încălţămintei.

1. Importanța ramurii
Industria uşoară reprezintă ramura care asigură necesităţile
fiziologice şi estetice ale populaţiei, de aceea ea are o mare
importanţă socială şi cultural-estetică. Consumul vestimentaţiei ţine
cont de anotimp, de ritmul vieţii, de împrejurările în care sunt folosite
accesoriile vestimentaţiei.
Structura ramurii reflectă etapele tehnologice de prelucrare a
materiei prime de origine naturală sau chimică. Din acest punct de
vedere, subramurile industriei uşoare pot fi clasificate în trei grupe:
subramuri primare (obţinerea bumbacului, inului, pieilor), subramuri
ale semiproduselor (filatură, textile, pielărie, blănuri) şi subramuri
care produc mărfuri finite (confecţii, tricotaje, covoare, încălţăminte,
produse de marochinărie etc.).
Principalele particularităţi ale industriei uşoare, care determină
dezvoltarea şi repartizarea teritorială, sunt:
- subramurile ei sunt mari consumatoare de resurse umane, cu
precădere feminine. Un rol important îl au braţele de muncă ieftine. În
etapa contemporană mai multe subramuri au „migrat” din statele
dezvoltate spre statele în curs de dezvoltare, cu rezerve mari de forţă de
muncă ieftină şi bogate în materii prime;
- subramurile industriei uşoare sunt concentrate în unităţi economice de
capacitate relativ mică şi medie, având o concentrare teritorială mică
(contribuţii importante în dezvoltarea ramurii aduc unităţile artizanale
rurale mici şi chiar gospodăria casnică);
- utilizarea unor cantităţi mici de materii prime;
92
- producând bunuri de larg consum curent şi fiind adresate unei mase
largi de consumatori, localizarea ei geografică e foarte largă,
amplasarea teritorială fiind atât în centrele urbane mari, cât şi în oraşe,
orăşele şi chiar în aşezări rurale.
Baza de materie primă în industria uşoară e diversificată. Ea
poate fi de origine vegetală (culturi textile), animalieră (lână, piei,
blănuri), minerală şi sintetică (fire şi fibre sintetice, fibre artificiale,
uleiuri minerale).
Raportul materiilor prime de origine naturală şi sintetică în
industria textilă în anul 2009 a fost de 38 la 62.
Ca materie primă de origine vegetală servesc în deosebi
culturile tehnice textile: bumbacul, inul, cânepa, sisalul, iuta,
chenaful, rafia, abaca etc.; şi de origine animalieră: lâna şi mătasea
obţinută din coconii viermilor de mătase. Bumbacul este principala
cultură textilă, iar industria bumbacului reprezintă subramura de bază
a industriei textile. 90% din fibrele textile naturale produse în lume
sunt din bumbac, circa 4-5 % din ţesături sunt din lână şi mătase,
celelalte având o pondere mai mică. De cele mai dese ori se produc
ţesături în combinaţii. Industria cânepei și cea de mătase au cunoscut
un regres din cauza concurenţei puternice din partea fibrelor
sintetice, mătasea având o cerere mai mică pe plan internaţional.
Fibrele sintetice sunt folosite pe larg în combinaţie cu cele naturale,
cu precădere în industria ţesăturilor tehnice, covoarelor, preşurilor
etc. Industria încălţămintei şi cea a marochinăriei folosesc pe larg
pieile animalelor şi pielea artificială.
În ceea ce priveşte factorii de amplasare teritorială, industria
uşoară ţine cont de factorul uman: forţa de muncă, tradiţiile locale,
apropierea faţă de pieţele de desfacere. De obicei prelucrarea primară
şi finală se desfăşoară în unităţi diferite. Dependenţa de materie primă
de import a influenţat localizarea ramurii în porturi (Italia, Franţa,
Suedia, Japonia). Amplasarea teritorială e determinată şi de influenţa
factorilor de consum, şi de tradiţiile locale. Mai multe regiuni
tradiţionale ale industriei uşoare sunt formate în baza unor ocupaţii
agricole de natură istorică, în prezent depăşite de evoluţia economică.
Ca exemplu pot servi regiunile textile ale Angliei, apărute în legătură
cu creşterea oilor, sau cele ale Flandriei (Belgia) formate prin relaţia
93
cu cultura inului etc. În localizarea spaţială o importanţă mare o are şi
corelarea cu industria grea, din considerentele folosirii raţionale a forţei
de muncă. La etapa contemporană amplasarea producţiei de serie ţine de
ţările în curs de dezvoltare, datorită costului mic al forţei de muncă, iar
fabricarea produselor „scumpe” ale ramurii - de ţările dezvoltate.
Amplasarea industriei uşoare se modifică din cauza folosirii
materiei prime chimice. Toate subramurile industriei uşoare (cu excepţia
prelucrării primare a materiilor prime) din punctul de vedere al localizării
teritoriale se clasifică în 3 subgrupe:
a) subramuri orientate către factorul materie primă şi consumator
(industria textilă, tricotajelor, covoarelor etc.);
b) subramuri orientate către consumator (industria încălţămintei şi a
confecţiilor, poligrafică, a jucăriilor ş.a.);
c) subramuri orientate către materie primă (industria inului).

2. Industria textilă
Este principala ramură a industriei uşoare. Produce mai multe
tipuri de ţesături, ponderea cea mai mare având-o cele din bumbac, lână,
in, mătase. De cele mai dese ori ele se produc în combinaţie cu cele
chimice. Este o ramură cu mare vechime, ea stând la temelia primei
revoluţii industriale din Anglia din secolul al XVIII-lea.
În secolul al XX-lea, industria textilă se diversifică sub raport atât
tehnologic, cât şi al gamei de materie primă utilizată. Sunt atrase în circuit
tot mai mult fibrele obţinute din culturile textile tropicale şi se introduc
fibrele chimice, care au o evoluţie foarte rapidă. La începutul sec. XXI,
producția mondială de țesături de toate tipurile oscila între 120 și 130
mld m2 anual, iar producția totală de fibre textile este în jur de 55-60
mil. t.
2.1. Producerea țesăturilor din bumbac este sectorul cel mai
important al industriei textile, după cantitatea de materie primă folosită
şi volumul producţiei. Industria bumbacului comportă două faze
principale: filarea, prin care se obţin fibrele textile, şi ţesutul acestora. În
a doua jumătate a secolului al XX-lea au intervenit schimbări esenţiale în
geografia ramurii – „migrarea” industriei bumbacului din zonele vechi
industriale ale statelor postindustriale către zonele de cultivare a
bumbacului ale ţărilor în curs de dezvoltare. Cei mai mari producători de
94
țesături din bumbac și celuloză sunt (mld m3): China (40), India (18,2),
S.U.A. (2,4), Rusia (2,2), Egipt (1,5), Italia (1,3), Brazilia (1,3), Mexic (0,8),
Pakistan (0,7), Taiwan (0,6).
2.2. Industria de mătase. Ocupă poziţia secundă după cea a
bumbacului. În prezent majoritatea întreprinderilor industriale de
mătase s-au reprofilat pe mătase artificială şi fibre poliamidice.
Principalii producători rămân a fi statele dezvoltate S.U.A., Japonia şi
ţările Europei de Vest. O dezvoltare tot mai largă au „noile state
industriale” ale Asiei. Producţia de mătase naturale e concentrată în
special în China, Japonia şi India.
Toate celelalte tipuri de ţesături se produc în cantităţi mici şi
foarte mici.

3. Industria confecțiilor și tricotajelor

Ca şi industria textilelor, această subramură are origine
artizanală. Deşi meşteşugul confecţionării îmbrăcămintei este foarte
vechi, organizarea producţiei în unităţi mari s-a făcut destul de târziu.
În 1527 este menţionată prima breaslă a tricotajelor în statele
germanice. Nu mult după aceea, în 1590, englezul Wilian Lee, a
construit prima maşină de tricotat cu acţiune manuală. Ulterior,
maşinile au fost perfecţionate continuu. În 1846 firma „Singer" a
lansat producţia în serie a maşinilor de cusut noi modernizate şi
practic odată cu aceasta a început producţia în serie a industriei
confecţiilor. în secolul XX, producţia de confecţii şi tricotaje a
continuat să crească. Fabrici moderne au fost amplasate în centrele
dens populate.
Această ramură prelucrează astăzi aproape 70% din textilele
produse pe glob. Produsele tricotate sunt materiale textile obţinute
din ochiuri legate elastic între ele prin buclarea unuia sau mai multor
fire într-o anumită ordine în funcţie de contextură. Tricotajele se
obţin din bumbac, lână, mătase, fibre sintetice sau în amestec. Cele
mai utilizate articolele de tricotaje sunt puloverele, fularele,
treningurile, mănuşile tricotate, lenjeria de corp, ciorapii ş.a.
Confecţiile din tricoturi cuprind articole de lenjerie, îmbrăcăminte de
toană, de iarnă, îmbrăcăminte uşoară pentru primăvară şi toamnă.

95
 Fabricile modeme de confecţii şi tricotaje sunt amplasate în
centrele dens populate, dar și cu forță de muncă ieftină. În statele
dezvoltate se găsesc o serie de centre cu evidentă specializare în
acest domeniu: Boston, Philadelphia, New York, Baltimore, Boston,
Los Angeles, San Francisco (SUA), Paris, Marcilia, Amiens (Franţa),
Napoli, Genova, Roma (Italia), Londra, Manchester, Bradford
(Marea Britanie), Mtinhen, Hamburg, Koln (Germania), Moscova,
Sankt-Petersburg (Rusia) ş.a. A crescut simţitor importanţa unor ţări
care dispun atât de materii prime, cât şi de forţă de muncă
numeroasă: China, Indonezia, India, Filipine, Taiwan, Coreea de
Sud. Chiar statele Europei estice sunt prezente cu produsele lor pe
pieţele vest-europene şi din alte regiuni geografice.
Înaltul grad de specializare din unele ţări a permis acestora să
domine comerţul cu îmbrăcăminte. Franţa furnizează 43% din
îmbrăcămintea pentru femeile din Italia, Elveţia dispune de 420 de
fabrici de confecţii; Filipine de 900 firme de confecţii şi unităţi de
tricotaje, exportând anual în SUA şi Uniunea Europeană produse în
valoare de peste 1 miliard de dolari, iar Indonezia exportă anual pe
aceleaşi pieţe, produse în valoare de 2 miliarde dolari.
Ţările din sudul şi estul asiatic (Taiwan, Coreea de Sud,
China (Hong Kong), Singapore, Malaysia, India), ţările Maghrebului
(Tunisia, Maroc, Turcia), ţările centrale şi est-europene (Serbia,
Polonia, România, Ungaria) au devenit în ultimele decenii mari
producători şi exportatori de încălţăminte.
Exportul de îmbrăcăminte al Chinei depăşeşte 6 miliarde
dolari anual, ceea ce reprezintă circa 10% din exportul total al acestei
ţări. Un export masiv de tricotaje, pe piaţa SUA, face Israelul (240
milioane dolari anual).
Comerţul mondial cu aceste produse (tab. 5) se ridică anual la
circa 200 miliarde dolari, din care la import, ţările dezvoltate deţin
64,5%, iar la export, ţările în curs de dezvoltare deţin 66% din total.

96
 Tabelul 5. Exportatorii mondiali de produse textile – 2008, (mld.
USD)
Exportul,
Țara, regiunea
mld. USD
Uniunea Europeană 80.2
China 74,5
S.U.A. 12.5
Coreea de Sud 10.4
India 10.3
Turcia 9.4
Japonia 7.3
Pakistan 7.2
Emiratele Arabe Unite 5.8
Indonezia 3.7
sursa: http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2009_e/its09_merch_trade_product_e.pdf

O activitate importantă a acestei ramuri este producţia de

covoare. Pentru confecţionarea covoarelor la început s-a folosit lâna
şi iuta, ulterior utilizându-se tot mai mult fibrele sintetice şi în
amestec. Printre ţările producătoare de covoare obţinute din amestec
de fibre se pot menţiona SUA, Turcia, Belgia, Uzbekistan,
Kîrgîzstan, Marea Britanie, Japonia, China, Franţa.
Există ţări renumite prin producţia covoarelor manuale, unele
adevărate opere de artă, foarte solicitate la export, cunoscute în
Orientul Mijlociu şi Apropiat sub numele de covoare persane: Iranul
cu centrele Ispahan, Shiraz, Karmenaah; Turcia (Kutanay, Smirna,
Bursa, Kayseri), India (Djalpur, Anristar); Maroc (Marrakesh,
Tanger, Fes).

4. Industria pielăriei şi a încălţămintei

97
 În industria pielăriei şi a încălţămintei trecerea de la producţia
meşteşugărească la marea producţie industrială, modernă şi în serie
mare a avut loc relativ târziu. Şi în prezent producţia încălţămintei la
scară industrială e însoţită de producţia artizanală. În această ramură, ca
şi în majoritatea ramurilor industriei uşoare, se atestă tendinţa de
deplasare a producţiei către regiunile şi statele cu exces de forţă de
muncă ieftină. Producția mondială de încălțăminte este de 20 mld
perechi anual. Principalii producători de încălţăminte în prezent sunt
China (12,6 mld perechi anual), India (2,1 mld perechi anual),
Brazilia (0,9 mld perechi anual), Vietnam, Indonezia, Pakistan,
Thailand, Mexic, Italia, Turcia, etc. Întreprinderile mici şi mijlocii
din această ramură se adaptează mai uşor la schimbările în modă şi la
cererea pieţei mondiale. La etapa contemporană în industria pielăriei şi
încălţămintei pătrund tot mai mult produsele sintetice şi cauciucul
sintetic.

98
 Industria alimentară

Importanţa ramurii este determinată de caracterul şi destinaţia

produselor. Industria alimentară include subramurile de prelucrare a
materiei prime agricole. Industria alimentară este ramura cu cea mai largă
arie de repartiţie pe suprafaţa globului, fiind singura ramură industrială
care este prezentă practic în orice oraș. Pentru un număr mare de state în
curs de dezvoltare, industria alimentară deţine locul principal în volumul
total al producției industriale. Şi pe plan mondial ea este depăşită doar de
industria constructoare de maşini în producţia globală industrială, având o
tendinţă de creştere. Industria alimentară cuprinde mai mult de 20 de
subramuri: morăritului şi panificaţiei, prelucrarea fructelor şi
legumelor, industria zahărului şi a produselor zaharoase, industria
produselor gustative, industria uleiurilor şi a grăsimilor vegetale,
animaliere, mixte, industria laptelui şi a produselor lactate, industria
cărnii şi a produselor din carne, industria produselor alimentare
acvatice, industria concentratelor alimentare, industria concentratelor
alimentare, industria produselor de tutungerie, etc.
Din punctul de vedere al structurii, subramurile industriei
alimentare pot fi clasificate în: industrii primare, ce produc semiproduse
(faină, pudra de cacao, unt etc.), utilizate în continuare în industrii
secundare, care au ca produs final alimentul de consum. Deseori
întreprinderile industriale alimentare combină produsele primare cu cele
secundare (finale). Industria alimentară cuprinde atât întreprinderi mici
specializate, dispersate în majoritatea statelor lumii, unităţi artizanale
mici rurale (prepararea mezelurilor şi brânzeturilor în Franţa, a produselor
zaharoase şi de ciocolată în Elveţia etc.), cât şi corporații transnaţionale.
Unele subramuri ale industriei alimentare au o tendinţă de
supraconcentrare în cadrul unor societăţi transnaţionale, majoritatea cu
sediul în ţări cu vechi tradiţii şi cu un număr impunător de filiale şi
unităţi de producţie specifice (Nestlé, Perrier, PepsiCo, Unilever, Coca-
Cola etc.). Grupul Nestlé, de exemplu, dispune de 489 de uzine cu 220
000 de salariaţi în 120 de ţări.
De obicei, prelucrarea primară a produselor agricole se realizează
în locurile de prezenţă a materiilor prime, iar cea finală – uneori în ţări
aflate la distanţe foarte mari (pudra de cacao produsă în Cote d' Ivoire
99
este prelucrată ulterior în Europa de Vest). Iată de ce, nu mai este de
mirare, că unele state Occidentale se prezintă în statistica internaţională
ca producătoare a unor produse exotice (Marea Britanie – ceai, Germania
– cafea etc.). Statele exportatoare de materii prime şi semiproduse,
semipreparate realizează venituri mici în comerţul internaţional şi sunt
defavorizate.
În localizarea teritorială a întreprinderilor ce aparţin industriei
alimentare se ţine cont, în primul rând, de perisabilitatea materiei prime (în
special prelucrarea primară) şi de pieţele de consum. Dar aceste legităţi
uneori sunt intersectate de interesele investitorilor internaţionali.
Principalele cinci state europene – Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Elveţia şi Germania, precum şi S.U.A., Japonia sunt investitorii
principali în acest domeniu, fiecare impunându-se prin câteva mari
grupuri cunoscute prin specializarea lor în diverse subramuri alimentare.
Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un
număr mare de societăţi (Broke, Bond, MC Dougall, G. W. Holdings
etc.), care activează cu succes în trei sectoare privilegiate: panificaţie,
băuturi alcoolice şi produse alimentare diverse, în special în S.U.A. şi
Commonwealth.
Franţa, un alt mare investitor în domeniu, are ca teren direct de
intervenţie băuturile alcoolizate şi produsele lactate, operând în mai multe
ţări europene şi în S.U.A., Olanda, specializată tradiţional în domeniul
produselor grase, al berii şi al produselor lactate (Unilever etc.) este la
fel orientată spre spaţiul european şi cel american de nord. Elveţia se
sprijină pe doi piloni de forţă în domeniul investiţiilor în străinătate şi care
operează practic pe toate continentele: Néstle şi Jacobs-Suchand.
Activităţile de bază sunt definite pe sectoare: produse alimentare pe bază
de lapte şi cele de cofetărie.
Germania, cu numeroase societăţi alimentare (General Biscuits,
Bahlsen etc.), operează predominant în Europa, în domeniul producţiei de
ciocolată, biscuiţi şi produse de cofetărie. Dintre alte ţări europene vom
menţiona Danemarca, ţara care s-a impus în specializarea internaţională
în domeniul produselor lactate, conservelor de carne şi al berii (United
Breweries – Tuborg), cu acest produs cucerind întreaga piaţă mondială.

100
 S.U.A. deţin un număr mare de societăţi, care activează cu
succes atât în interior, ţinând cont de dimensiunile enorme ale pieţei
interne, cât şi în întreaga lume.
În statele dezvoltate industria alimentară concentrează toate fazele
de transformare a materiilor prime, iar specializarea lor internaţională
depăşeşte cu mult posibilităţile agriculturii lor. În statele în curs de
dezvoltare, industria alimentară, cu toate că reprezintă una dintre
ramurile de bază ale industriei, are o specializare îngustă. O pondere
mare în export au produsele agroalimentare cu un grad redus de
prelucrare şi semiprodusele.
În localizarea spaţială a subramurilor industriei alimentare se iau
în consideraţie următorii factori de amplasare: - fabricarea unor produse
alimentare în apropierea consumatorului („ramuri urbane”), ce activează
în baza materiei prime aduse (industria panificaţiei, de cofetărie,
băuturilor alcoolice şi nealcoolice, producţia semipreparatelor etc.);
orientarea către factorul materia primă (industria zahărului, conservelor,
prepararea untului, brânzeturilor etc.).
Industria cărnii si a produselor de carne. Piaţa produselor din
carne este determinată de rolul cărnii ca aliment de bază pentru populaţie,
carnea conţinând mai multe componente importante pentru viaţa omului.
Creşterea consumului de carne e direct proporţională cu creşterea
nivelului de trai al populaţiei, consumul crescând şi paralel cu progresele
înregistrate în sectorul zootehnic. Pentru mai multe state comerţul cu
carne şi produse din carne a devenit o direcţie principală a comerţului
exterior. În consumul alimentar se foloseşte carnea diverselor specii de
animale, acestea fiind preferate de către populaţia Terrei diferit în funcţie
de condiţii naturale, obiceiuri, tradiţii, nivelul veniturilor. Structura
industriei cărnii în ţările lumii fiind diferită, predomină totuşi producerea
cărnii de bovine, porcine, ovine, pasăre etc.
Producţia mondiale de carne în anul 2008 a fost de 280 mil. t
(China – 72, S.U.A. – 46,8, Brazilia – 16,2, Franța – 8,7, Germania –
8,1).
Una dintre cele mai dinamice ramuri ale industriei cărnii este cea
a cărnii de pasăre. Succesul cărnii de pasăre pe piaţa cărnii este
determinat de posibilităţile de a produce carne de pasăre ieftină, pe baza

101
intensificării ramurii, de calităţile dietetice ale cărnii de pasăre şi de
comoditatea şi uşurinţa preparării.
Industria laptelui şi a produselor lactate produce o gamă
foarte variată de produse lactate: brânzeturi, unt, smântână etc. În
prezent ponderea laptelui prelucrat pe cale industrială este de circa
75%.
Producţia totală de lapte proaspăt (de vacă) a constituit în anul
2010 circa 600 milioane tone, fiind consumat astfel: lichid – 8,7%,
concentrat – 0,8%, praf – 7,2%, unt – 43,5%, brânzeturi – 31%,
smântână – 8,2%, diverse – 4%. Principalii producători de lapte
(mil. t, anul 2010): S.U.A. – 87,5, India – 50,3, China – 36,0, Rusia
– 31,9, Brazilia – 31,7.
Industria de prelucrare a laptelui este localizată în zonele de
creştere intensivă a animalelor de lapte sau în cele care aparţin unor mari
societăţi industriale (Néstle, Danone, Unilever etc.). Producţia şi
prelucrarea laptelui corespunde unor centre specializate situate pe toate
continentele: Scoţia şi Ţara Galilor (Cornwall), specializată în obţinerea
cremelor concentrate; Frise (Olanda) cu celebra brânză Gonda; Câmpia
Padului (Italia); Noua Galie de Sud (Australia ); Dairy Belt (S.U.A.) etc.

102
 Agricultura mondială
1. Evoluția și trăsăturile generale ale agriculturii
2. Condițiile naturale ale agriculturii
3. Factorii tehnico-economici și sociali

1. Evoluția și trăsăturile generale ale agriculturii

Agricultura, principalul sistem de asigurare a hranei
populaţiei, este considerată o activitate primară şi include ansamblul
operaţiilor de valorificare a mediului natural, făcute cu scopul
obţinerii de produse vegetale şi animale, destinate consumului.
Agricultura reprezintă unul din procesele de producţie cele
mai vechi, o ocupaţie tradiţională fundamentală, aflată la originea
civilizaţiei umane. Vânătoarea şi culesul erau principalele mijloace
de existenţă pentru om, încă cu 13.000 de ani, în mezolitic. Mai
târziu, în neolitic, începe procesul de despădurire şi de punere în
valoare a terenurilor defrişate pentru cultura speciilor vegetale, care
vor substitui în alimentaţie, vânătoarea şi culesul.
Începuturile agriculturii diferă pe suprafaţa Globului, în
raport de epoca de apariţie a tehnicilor de utilizare a solului. Cele mai
vechi forme de agricultură practicate cu cca. 10.500 de ani în urmă,
în Orientul Apropiat şi Turcia, sunt semănăturile speciilor sălbatice
de grâu, orz, linte, mazăre şi măslin, premergătoarele viitoarelor
produse agricole. După încă jumătate de mileniu, aici vor fi
domesticite, pentru prima dată, caprinele şi ovinele. Mai târziu, peste
un mileniu în China, se vor pune, prin metode autohtone, bazele
culturii orezului şi meiului. De cca. 5.500 de ani sunt cunoscute
cultura porumbului în Mexic şi a cartofului, în America de Sud, iar
de cca. 4.500 de ani, cultura florii soarelui, în America de Nord.
Extinderea spaţială a agriculturii s-a produs mai rapid în
Europa şi Asia, în comparaţie cu America şi Africa. Deşerturile şi
regiunile aride au format bariere climatice în calea expansiunii
agriculturii din America şi Africa. Cultura plantelor din Orientul
Apropiat s-a extins în sens latitudinal, urmărind zonele favorabile,
caracterizate prin condiţii climatice asemănătoare locurilor de
origine. Forma cea mai primitivă a exploatării solului, a fost
agricultura itinerantă de subzistenţă, cu caracter extensiv, bazată pe
103
cules sau nomadism, întâlnită şi în prezent, într-o serie de regiuni din
lume, ca: Africa Centrală, Indochina, cordiliera Americii Centrale,
Munţii Anzi, bazinul fluviului Amazon. Fără a fi asociată, în general,
cu creşterea animalelor, agricultura itinerantă, are ca trăsătură
principală, mobilitatea câmpurilor cultivate prin tehnici primitive,
care din lipsa îngrăşămintelor, sunt abandonate, după 2-3 ani, pe
măsura reducerii fertilităţii solului. Următoarele recolte sunt obţinute
pe câmpuri agricole noi, rezultate din defrişări sau prin arderea
vegetaţiei naturale. Terenurile abandonate pot reintra, pe o durată
scurtă, în circuitul agricol, după parcurgerea perioadei de repaos,
necesară refacerii solului.
Anterior practicării primelor forme de agricultură, existenţa
populaţiei umane din Europa era bazată pe vânătoare şi pescuit.
Agricultura pătrunde pe teritoriul european în neolitic, în urmă cu 5-6
milenii (concomitent cu invaziile popoarelor din Orientul Apropiat şi
Africa de Nord), având iniţial caracter itinerant şi devenind, ulterior,
sedentară. Această agricultură, care utiliza plugul şi era fundamentată
pe cereale (grâu, orz), leguminoase (mazăre, linte) şi plante textile
(in), se îmbina cu creşterea animalelor (cabaline, ovine, porcine). În
regiunea mediteraneană era cultivat, de asemenea, măslinul. Mai
târziu, în epoca civilizaţiei greco-romane, sunt introduse anumite
specii fructifere de origine tropicală şi este asimilată tehnica viticolă.
Progresul agriculturii sedentare a fost însoţită de creşterea însemnată
a densităţii populaţiei.
În sec. IV î.e.n. şi sec. I e.n., arheologia agrară consemnează
existenţa, pe întreg teritoriul european, a peisajului tradiţional, cu
mici aşezăminte rurale înconjurate cu ogoare acoperite de culturi
vegetale sezoniere sau permanente. Pe acest fond se detaşează
anumite nuanţe pe teritoriile faţadei atlantice a Europei, unde peisajul
agrar dispersat, era imprecis, împletindu-se cu fâşiile „câmpurilor
deschise“ şi caroiajele „câmpurilor închise“ (cu ziduri de piatră,
taluzuri, garduri vii etc.), proprii păşunilor bogate din această zonă cu
climă umedă.
Acest peisaj agrar original, de „câmp închis“ („bocage“),
caracteristic teritoriilor din apropierea Oceanului Atlantic, semnalat
încă înainte de era creştină, se menţine şi mai târziu, când dispare în
104
Europa Centrală, fiind înlocuit de „câmpurile deschise“
(„openfields“), cu posesiuni agricole comune, prielnice culturii
cerealelor. În această perioadă, în sudul Europei, peisajul complex al
„câmpurilor deschise“, neregulate, cu culturi în asolament bienal
(cereale alternând cu pârloagele), a fost întregit de suprafeţele largi,
destinate arboriculturii şi pomiculturii.
„Câmpurile deschise“ se extind considerabil în Evul Mediu,
odată cu defrişările începute din sec. VIII, în Germania de Sud, cu
scopul lărgirii suprafeţelor cerealiere, impusă de creşterea densităţii
populaţiei. Dezvoltate iniţial în Germania şi Franţa (între Elba şi
Sena), „câmpurile deschise“ au cuprins ulterior, în sec. IX, teritoriile
cultivate cu cereale din estul Angliei, iar între sec. X şi XII şi pe cele
din Suedia, de unde se răspândesc în Finlanda.
Formele primare ale agriculturii intensive, apărute în sec. XV,
în anumite regiuni din Europa Vestică (în primul rând în Flandria),
prefigurează zorile revoluţiei agricole, începută din sec. XVI şi
extinsă în sec. XVIII, promovând creşterea productivităţii şi
concurenţei şi contribuind la înlocuirea vechilor practici policulturale
ale agriculturii de subzistenţă.
Progresul lent al revoluţiei agricole - fără a fi paralel cu
revoluţia industrială - va fi imprimat de rutina, inerţia şi rezistenţa
experienţei seculare, proprii agriculturii ancestrale, rămânând, în
general, la nivelul de economie domestică închisă, de subzistenţă. În
această epocă se pun bazele agriculturii moderne şi în alte regiuni ale
lumii. În sec. XVI, pe litoralul nord-estic al Braziliei şi în a doua
jumătate a sec. XVII, în insulele Antile, sunt amenajate primele mari
plantaţii de trestie de zahăr.
În Europa, sistemul de cultură tradiţional, asociat cu
creşterea animalelor, a cunoscut puţine modificări până în sec.
XVIII, fiind dominat de cultura cerealelor, legumelor, viţei de vie şi
a unor plante textile şi specii de origine tropicală.
Influenţele variate şi complexe ale revoluţiei agricole se vor
răsfrânge atât asupra cadrului social-economic, cât şi a celui tehnic
din epoca respectivă.
În sec. XVII şi XVIII sunt asimilate tehnici noi în activitatea
agricolă, - iniţial în Europa Occidentală şi ulterior în Europa
105
Centrală, - prin introducerea grapei, semănătorii, a plugului cu
brăzdar asimetric şi a altor asemenea utilaje.
Aplicarea cunoştinţelor agronomice, - aflate în plin progres -,
randamentele ridicate obţinute în cultura vegetală şi zootehnie,
angajările masive de capital, au contribuit la dezvoltarea pe scară
largă a industriei alimentare, asigurând, mai ales de la sfârşitul sec.
XIX, necesităţile unei populaţii, care în condiţiile exploziei
demografice, nu mai puteau fi acoperite de tehnicile agriculturii
tradiţionale.
În acelaşi timp, se măresc suprafeţele agricole, prin
înlăturarea pârloagelor, sunt dezvoltate păşunile artificiale şi se
cultivă plante noi, de mare randament, printre care şi rădăcinoasele
furajere. Se trece la utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor
minerale şi la aplicarea sistemelor de rotaţie a culturilor de 4 ani, care
cuprind plantele prăşitoare şi amelioratoare (fixatoare de azot în
nodozităţi, ca trifoiul, lucerna etc.). În agricultura europeană sunt
introduse plante noi, revoluţionare, de mare randament, originare de
pe continentele americane: cartoful, din bazinele Munţilor Anzi şi
porumbul, de pe platourile înalte ale Mexicului. Cartoful, cultivat în
sec. XVI, mai întâi în Spania şi Italia, apoi în Anglia şi Irlanda, iar la
mijlocul sec. XVIII în Germania, se răspândeşte, ulterior, spre
regiunile estice. Porumbul intră în cultură la sfârşitul sec. XVIII, în
sudul Europei şi în Balcani, alcătuind, împreună cu grâul, un nou tip
de asolament bienal. Alternanţa în rotaţie a porumbului şi în
ansamblu, a plantelor prăşitoare, înlătură intervalul de timp pentru
repausul necesar refacerii principiilor fertile ale solului, creează
spaţiu pentru cultura plantelor tehnice etc.
Creşterea numerică a şeptelului, stimulată de intrarea în
consum a acestor plante noi de cultură, de mare capacitate nutritivă,
ca şi de reuşitele medicinii veterinare în combaterea epidemiilor şi a
bolilor cronice, a permis utilizarea în agricultură, a unor cantităţi
crescânde de îngrăşăminte naturale.
Între sec. XVI-XVIII, în Franţa, Anglia, ca şi în alte ţări din
Europa, se manifestă un interes susţinut pentru crearea ştiinţelor
agricole, progresul cunoştinţelor agronomice stând la baza noilor
sisteme de producţie vegetală. De asemenea, în sec. XVIII, în Anglia,
106
se pun bazele zootehniei moderne, şi prin crearea unor rase noi de
bovine şi ovine, de mare productivitate, prin introducerea în nutriţie a
rădăcinoaselor furajere ameliorate etc.
Progresele înregistrate de agronomie la începutul sec. XIX,
vor avea o contribuţie fundamentală la dezvoltarea agriculturii
moderne. Structura peisajelor agrare europene se modifică de la
sfârşitul sec. XVII, o dată cu desfăşurarea procesului de delimitare,
prin închidere, a marilor proprietăţi agricole, achiziţionate de
burghezia îmbogăţită prin comerţ, cu scopul de a evita obligaţiile
specifice impuse posesiunilor în comun. Închiderea câmpurilor
urmărea protecţia faţă de intruşi şi de asemenea, avea un sens juridic,
legalizând dreptul de proprietate. Acest tip de structură agrară s-a
extins şi în domeniul micilor proprietăţi, prin continuarea procesului
de închidere a câmpurilor. Atunci când micile proprietăţi cu
„câmpuri deschise“, au rezistat expansiunii marilor proprietăţi
vecine, s-au format peisaje agrare mixte.
Între sec. XVI şi XVIII, în Marea Britanie, iar de la sfârşitul
sec. XVII, pe întreg teritoriul faţadei atlantice a Europei de nord-vest,
„câmpurile deschise“ de tip medieval vor fi înlocuite de „câmpurile
închise“, concomitent cu trecerea de la cultura cerealieră, la creşterea
intensivă a animalelor sau la dezvoltarea agriculturii specializate de
tip comercial.
Începând din sec. XVIII se accentuează divizarea Europei
între cele două structuri agrare opuse: de „câmp închis“ şi de „câmp
deschis“, deşi s-au produs puţine transformări în sistemul agricol
policultural, tradiţional, caracterizat prin cultura cerealelor,
legumelor, a plantelor textile, a viţei de vie şi a unor culturi fructifere
de origine tropicală, asociate cu creşterea animalelor. Aceste trăsături
fundamentale s-au menţinut, cu modificări reduse, pe fondul
deosebirilor existente între peisajele agrare din Europa, de la
începuturile istoriei şi până în sec. XIX.
Formele intensive, create pe fondul agriculturii tradiţionale
europene, participau la mijlocul sec. XIX, la asigurarea cerinţelor
alimentare, în condiţiile creşterii demografice rapide. Statele din
vestul Europei întreprind acţiuni de comasare a terenurilor de cultură,
simultan cu modernizarea structurilor agrare, în scopul creşterii
107
productivităţii. Aceste comasări, de la sfârşitul sec. XVIII şi
începutul sec. XIX, sunt practicate iniţial, în Germania şi ulterior, în
Suedia şi Danemarca.
În această perioadă, agricultura dezvoltată pe principii
moderne se extinde şi în alte regiuni ale lumii. Astfel, în cursul sec.
XIX sunt populate şi valorificate pentru agricultură, vastele terenuri
virgine din S.U.A., - situate la vest de M. Appalachi - şi de asemenea,
din provinciile pe care se desfăşoară preeria canadiană. Acest proces
de extindere a terenurilor agricole a fost înlesnit de construcţia căilor
ferate transcontinentale. Peisajul agrar american nu a rezultat în urma
unei evoluţii milenare, ca în Europa, fiind creat relativ recent şi rapid
şi având un aspect original, dat de contururile geometrice şi marea
uniformitate a terenurilor cultivate. Agricultorii americani, fără
legături funciare profunde, tradiţionale, au adoptat moduri noi de
exploatare, rezultate din experienţa tehnică şi economică industrială.
Industria S.U.A a promovat mecanizarea lucrărilor agricole
de timpuriu, în lipsa mâinii de lucru abundente, necesară valorificării
vastului fond funciar. În anii 1833-1834, Mac Cormick construieşte
la Chicago, prima secerătoare mecanică, utilizată pe scară largă, timp
de peste 3-4 decenii. Sunt introduse în exploatare, plugul cu brăzdar
multiplu şi cu discuri, batoza (proiectată de Deering în 1879),
semănătoarea mecanică, maşina de împrăştiat îngrăşăminte, iar la
sfârşitul sec. XIX, precursoarea actualei combine. Aceste utilaje erau
tractate de regulă, de atelaje cu cai, deşi din sec. XIX, încep să fie
folosite treptat, ca surse de energie pentru maşini, cărbunele şi apoi
petrolul.
Comerţul cu produse agricole a fost impulsionat de
inventarea maşinii cu aburi, care a permis, în prima jumătate a sec.
XIX, progresul rapid a transporturilor feroviare, fluviale şi maritime.
La sfârşitul sec. XIX sunt concepute noile tehnici frigorifice, care
asigură transportul produselor alimentare congelate la mari distanţe,
pe căile feroviare sau maritime.
O consecinţă importantă a revoluţiei agricole a fost
specializarea producţiei, în raport de avantajele oferite de pieţele
interne şi externe. În a doua jumătate a sec. XIX sunt create
„centurile“ grâului, porumbului şi bumbacului din America de Nord,
108
ca şi marile plantaţii coloniale din regiunile intertropicale şi
subtropicale, se extinde monocultura viţei de vie în sudul Europei
etc. Cerealele americane intră în concurenţă, la sfârşitul sec. XIX, cu
cele produse în ţările din vestul Europei. Perioada primului război
mondial a fost favorabilă dezvoltării producţiei agricole din S.U.A. şi
alte ţări, situate în afara teatrelor de operaţii militare, care
aprovizionau statele beligerante.
În prima jumătate a sec. XX, în diferite regiuni ale lumii
(Europa, S.U.A., Canada, America Latină, Asia de Sud-Est,
Australia), se dezvoltă o agricultură, complet diferită de cea
tradiţională - de subzistenţă. Această nouă formă de agricultură,
mecanizată şi specializată, integrată economiei de schimb, are ca
scop principal, obţinerea de produse destinate pieţei interne şi mai
ales celei internaţionale.
După cel de al doilea război mondial, agricultura europeană
cunoaşte o transformare radicală, bruscă, accelerată în ultimul sfert
de secol, simultan cu evoluţia spre agricultura de piaţă. În aceste
condiţii, din anul 1983, Europa de Vest înregistrează pentru prima
dată, după un secol, un excedent agricol, devenind din importatoare,
exportatoare de cereale.
Gradul înalt de mecanizare, culturile specializate practicate
pe suprafeţe vaste, sunt imperativele acestei agriculturi, care trebuie
să asigure producţii mari, la preţuri scăzute.
Comasarea funciară, necesară realizării marilor ferme
capitaliste, cu potenţial ridicat de producţie şi obligate să răspundă
cerinţelor pieţei, este lentă şi dificilă datorită coexistentei structurilor
agrare tradiţionale, învechite - principalul obstacol în calea
progresului agriculturii europene. Pe câmpurile cultivate cu suprafeţe
reduse, costurile de producţie se măresc, datorită neuniformităţii
lucrărilor, a folosirii incomplete a potenţialului maşinilor agricole, a
creşterii duratei lor de deplasare etc.
Chiar în Europa de Vest, unde acţiunea de comasare a
terenurilor agricole este continuată, cu perseverenţă, în special în
regiunile cerealiere, persistă încă, fragmentarea suprafeţelor
cultivate, datorită exploatării asociate a proprietăţilor individuale şi a
parcelelor închiriate, care nu alcătuiesc permanent, un tot unitar.
109
 În fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi Orientală se
desfăşoară un proces complex de reconstrucţie şi adaptare funciară la
cerinţele agriculturii moderne, pe fondul predominării peisajului mai
mult sau mai puţin fragmentat, lăsat moştenire de colectivismul
agrar.
Agricultura Americii de Nord, anglo-saxone, a fost marcată
de mutaţii sensibile începând din timpul celui de al doilea război
mondial, generate de concentrarea şi specializarea economică a
exploatărilor şi suprafeţelor agricole. Populaţia nu a ajuns la densităţi
mari în regiunile situate la vest de Munţii Appalachi, deşi
valorificarea terenurilor în scopuri agricole a fost întreprinsă încă din
sec. XIX. Cu excepţia faţadei atlantice, suprafeţele agricole din
S.U.A. sunt puţin şi foarte puţin populate (în medie 16-17 loc/kmp).
Numărul agricultorilor înregistrează o diminuare încă din perioada
interbelică, simultan cu creşterea suprafeţelor de cultură, rezultată
din comasarea exploatărilor. Fenomenul de restrângere a populaţiei
agricole a fost determinat, în primul rând, de puternica mecanizare a
agriculturii, perfecţionată după primul război mondial şi într-un ritm
deosebit de intens, mai ales după cel de al doilea război mondial. În
perioada 1950 - 1990, numărul agricultorilor din S.U.A. a scăzut de
aproape patru ori, alcătuind în prezent cca. 13% din totalul populaţiei
active (fig. 27). În acelaşi timp, dimensiunea medie a exploatărilor
agricole din anul 1990, a devenit aproape dublă faţă de anul 1950 -
când era de cca. 100 ha, - înlesnind folosirea maşinilor performante,
de talie din ce în ce mai mare. Evoluţia agriculturii canadiene
prezintă trăsături asemănătoare celei din S.U.A, în provinciile preriei
(Manitoba, Saskatchewan, Alberta), unde sunt concentrate 4/5 din
teritoriile agricole naţionale.
Agricultura intensivă din America de Nord (fig. 28) este
fundamentată pe ultimele cuceriri ale cercetării ştiinţifice, pe
mecanizarea avansată, îmbinată cu folosirea soiurilor şi hibrizilor de
mare productivitate, a îngrăşămintelor chimice, şi a irigaţiilor, a
gamei diverse de substanţe fitosanitare etc. Progresul agriculturii
americane este asigurat de marea dimensiune a suprafeţelor agricole,
de capacităţile importante de irigaţie şi de abundenţă forţei de muncă
de origine hispanică. În ansamblu, America de Nord, anglo-saxonă,
110
exportă peste un sfert din produsele mondiale agricole (>20%,
S.U.A. şi 5%, Canada). S.U.A., exportă 1/2 din producţia proprie de
grâu, 1/3 din producţia de soia şi 1/5 din producţia de porumb.

sursa: en.wikipedia.org

Figura 27. Ponderea angajaților în agricultură

sursa: en.wikipedia.org

Figura 28. Producția agricol în USD, în anul 2008

111
 Tendinţa de modernizare s-a manifestat în ultimele decenii şi
în America Latină, simultan cu dezvoltarea agriculturii bazată pe
complexele agro-industriale, având structuri de producţie,
transformare şi comercializare a produselor agricole, la care firmele
multinaţionale deţin supremaţia economică. Cu toate, că
transformările recente înregistrate de tehnicile de producţie şi
structurile agrare latino-americane, au fost profunde şi rapide,
trăsătura fundamentală a agriculturii este conferită de contrastul
pronunţat dintre exploatările mari şi mici. Marile exploatări agricole
se remarcă prin plantaţiile eficiente şi rentabile, angajate în comerţul
internaţional de amploare, spre deosebire de vastele domenii de
creştere a animalelor, care au rămas frecvent, extensive şi cu
randamente mediocre.
Structurile agrare din America Latină s-au dezvoltat pe
fondul celor create în epoca colonială. Reformele agrare începute de
Mexic, în anul 1915 şi continuate, în mai multe ţări latino-americane,
în a doua jumătate a sec. XX, s-au înscris în strategiile de
modernizare a sistemelor de proprietate. În sec.XX s-a produs o
puternică expansiune a suprafeţelor agricole, concomitent cu lărgirea
reţelei rutiere, feroviare şi portuare. Alături de dotarea infrastructurii
de circulaţie, un rol important în acest proces a fost deţinut de
capitalul străin şi de intensificarea comerţului exterior. Între cele
două războaie mondiale sunt date în exploatare marile suprafeţe
irigate din nordul Mexicului şi se populează în scopuri agricole,
terenurile joase din proximitatea Glofului Mexic. În aceeaşi perioadă,
sunt implantate o serie de colonii agricole în Brazilia - în statul Mato
Grosso, iar din anul 1970, se extind considerabil terenurile cultivate
din Câmpia Amazonului, având ca suport crearea magistralei rutiere
transamazoniene - dintre litoralul atlantic (oraşul Recife) şi graniţa
statului Peru. Suprafaţa totală a exploatărilor agricole a atins astfel
375 mil. ha, în anul 1985 (dublându-se faţă de anul 1920), Brazilia
numărându-se, în prezent, printre ţările mari exportatoare de soia,
trestie de zahăr, cafea, citrice.
Asia de Sud-Est continentală şi insulară, posesoarea
principalelor plantaţii coloniale de la sfârşitul sec. XIX, devine din a
doua jumătate a sec. XX, una din cele mai importante regiuni
112
agricole din lume, ocupând în prezent, primul loc în exportul de orez,
în producţia şi exportul de manioc, ananas, cacao, ulei de palmier,
copra şi cauciuc natural şi furnizând, de asemenea, pe piaţa
mondială, cantităţi importante de porumb, trestie de zahăr şi banane.
Principalele ţări producătoare şi exportatoare agricole din
Asia de Sud-est, sunt Malaiezia, Thailanda, Indonezia şi Filipine. Din
anul 1988, în rândul exportatorilor de orez intră şi Vietnamul, ca
urmare a decolectivizării şi reîntoarcerii la mica exploatare familială,
predominantă în Asia de Sud-est. Exportul de produse agricole,
început încă din epoca colonială şi intensificat după cel de al doilea
război mondial, este destinat aprovizionării metropolelor cu trestie de
zahăr, ceai, cafea, cacao, tutun, mirodenii etc. Progresul agriculturii
de export din Asia de Sud-est, a fost impulsionat de puternica
expansiune a teritoriilor agricole în detrimentul domeniului forestier
(supus unei defrişări vaste), de existenţa forţei de muncă ieftine şi
eficiente, de dezvoltarea transporturilor rutiere şi maritime. De
asemenea, s-a trecut la utilizarea pe scară largă a seminţelor
ameliorate, a îngrăşămintelor şi pesticidelor şi la popularizarea şi
aplicarea cuceririlor agronomiei moderne. Transformările de
amploare a peisajelor şi sistemelor agrare, alături de formele recente
de producţie agricolă, sunt o rezultantă a adaptării la cerinţele
economiei de piaţă, a intervenţiei statului, a acţiunii marilor
întreprinderi capitaliste şi totodată, a colonizării spontane a
terenurilor de către micii agricultori, impusă de creşterea
demografică, deosebit de puternică în deceniile 8 şi 9 ale sec. XX. În
acest context s-a produs şi o extindere a plantaţiilor mici în
vecinătatea plantaţiilor mari, din sudul Thailandei şi din Indonezia
(în vestul şi sudul insulei Sumatra şi insula Borneo). Numărul
lucrătorilor agricoli s-a redus în ultimele decenii, deşi reprezintă,
încă, peste jumătate din totalul populaţiei active din Asia de Sud-est,
dar înregistrând o proporţie mai redusă în Brunei (36%) şi Malaiezia
(26%) şi lipsind în Singapore. Modelul „Revoluţiei Verzi“, aplicat în
Asia de Sud-est din deceniul 7 al sec. XX, a avut drept consecinţă o
creştere considerabilă a productivităţii agricole. Thailanda ocupă
primul loc din lume, în producţia de cauciuc natural, în exportul de
manioc şi asigură 2/5 din exportul mondial de orez. Indonezia, cea
113
mai mare importatoare de orez, din trecut, produce în prezent
cantităţile necesare consumului intern şi disponibilităţi pentru export,
datorită extinderii irigaţiilor şi introducerii noilor varietăţi de mare
randament, cu creşterea rapidă, care permit obţinerea a 2-3 recolte pe
an.
Fenomenul de expansiune a frontierelor agricole, prin
defrişarea şi arderea vegetaţiei, deosebit de intens până în deceniul 7
al sec. XX în Thailanda, Filipine şi Vietnam, a fost continuat în
ultimele decenii în Malaiezia şi Indonezia. Prin dublarea suprafeţelor
agricole, rezultată din defrişările efectuate timp de 3 decenii (între
anii 1963 şi 1993), Thailanda a pierdut 2/5 din fondul forestier, iar
din deceniul 8 a devenit importatoare de lemn, din fostă exportatoare.
Acţiunea de despădurire în scopul câştigării de terenuri agricole a
avut o serie de urmări negative asupra echilibrului ecologic, în
primul rând prin perturbarea ciclului hidrologic şi accelerarea
eroziunii solului, solicitând măsuri urgente de conservare, menite să
împiedice degradarea mediului înconjurător.
India a cunoscut, din a doua jumătate a deceniului 7 a sec.
XX, o transformare rapidă a agriculturii datorită „Revoluţiei Verzi“.
Utilizarea seminţelor ameliorate, de mare randament, furnizate de
centrele de cercetări agronomice internaţionale (pentru orez-din
Filipine şi pentru grâu-din Mexic), investiţiile susţinute de Banca
Mondială în vederea achiziţionării tehnologiei moderne, a
îngrăşămintelor, pesticidelor şi a extinderii irigaţiilor, împreună cu
acţiunea de largă popularizare a cunoştinţelor agronomice, vor
asigura într-un timp scurt, necesităţile alimentare ale Indiei, în
condiţiile creşterii puternice a populaţiei. În două decenii producţia
de cereale s-a dublat şi din importatoare, în anul 1966 (a zecea parte
din producţia comercială mondială), India a devenit exportatoare, în
anul 1977.
China, ţara cea mai populată din lume, a reuşit să îşi asigure
necesarul de cereale şi, prin acesta, securitatea alimentară, depăşind,
în câţiva ani etapele Revoluţiei Agrare (străbătute de alte ţări în mai
multe decenii), prin adoptarea principiilor „Revoluţiei Verzi“ şi a
reformelor. Prin extinderea suprafeţelor irigate şi cultivarea unor
soiuri şi hibrizi de mare randament, au fost obţinute recolte anuale
114
multiple, producţia de cereale dublându-se în perioada dintre anii
1950-1977. După reforma agrară din anul 1978 şi înlocuirea
structurilor colectiviste de către fermele familiale, productivitatea a
crescut puternic, mai ales prin utilizarea pe scară largă a
îngrăşămintelor chimice. Din anul 1984, China a depăşit S.U.A.
realizând o recoltă cerealieră de peste 300 mil. t, iar în prezent este
pe primul loc din lume în producţia de orez, grâu şi arahide şi pe
locul secund, în producţia de porumb. Datorită predominării
ţinuturilor muntoase şi deşertice, China se numără printre ţările cu
cea mai mică suprafaţă agricolă pe cap de locuitor, având cultivabil
doar 1/10 din teritoriu, situat în cea mai mare parte pe fâşia largă de
1.500 km, ce urmăreşte coastele din est şi sud. Suprafaţa irigată, cea
mai mare din lume (49 mil. ha), ocupă jumătate din teritoriul agricol
al Chinei şi furnizează aproape 4/5 din producţia naţională de
cereale. Ca urmare a dezvoltării economice şi industriale, rapide,
agricultura chineză, una din cele mai productive din lume, se
confruntă cu restructurarea suprafeţelor cultivabile şi cu creşterea
cantităţii de apă, consumată în alte scopuri, decât cele agricole.
Succesul „Revoluţiei Verzi“ din India, China, ca şi din alte
ţări din Asia, în comparaţie cu dificultăţile întâmpinate de acest
fenomen în regiuni, ca Africa subsahariană, a fost asigurat de
experienţa seculară existentă în aceste ţări, în domeniul tehnicilor
agricole intensive. Un exemplu îl constituie India, prin delta fluviului
Cauvery, având amenajări hidraulice importante pentru irigaţii, încă
din primele două secole ale erei noastre, ca şi prin agricultura
intensivă, practicată în statul Pendjab, bazată pe reţeaua canalelor de
dirijare a apei de irigaţie, de la barajele construite, în a doua jumătate
a sec. XIX, pe afluenţii fluviului Indus din Munţii Himalaia. De
asemenea în Thailanda şi Indonezia, cultura intensivă a orezului,
fundamentată pe irigaţii, s-a dezvoltat începând din sec. XI, iar în
Birmania din sec. XIII.
Africa se confruntă, în prezent cu o situaţie alimentară
nesatisfăcătoare, înregistrând în zona intertropicală cea mai redusă
raţie calorică medie de pe Glob, deşi proporţia populaţiei active din
agricultură (71%) este cea mai ridicată, în comparaţie cu celelalte
continente.
115
 Agricultura din Africa, predominant manuală şi extensivă, are
o productivitatea redusă, fertilizare dificilă şi în anumite regiuni, este
supusă riscurilor climatice şi sanitare, caracterizându-se, în
ansamblu, prin stagnare sau dezvoltare redusă. Atunci când sunt
formate, peisajele agrare africane sunt de „câmp deschis“ sau
„închis“, asemănându-se într-o manieră rudimentară cu cele
europene. În Africa Neagră sunt prezente formele de tranziţie dintre
agricultura itinerantă şi cea sedentară. La începutul deceniului 8 al
sec. XX, este semnalată prima mare secetă din Sahel şi în condiţiile
persistenţei acestui fenomen, se produce o restrângere a suprafeţelor
agricole şi a păşunilor, simultan cu propagarea deşertului, prin
retragerea izohietei de 100 mm, pe distanţe cuprinse între 100 şi 400
km. Totuşi, în agricultura africană se manifestă, de peste 3 decenii,
tendinţa de pătrundere a elementelor moderne, de progres, prin
utilizarea fertilizanţilor, ierbicidelor, a echipamentelor de prelucrare
a solului, ieftine, adaptate posibilităţilor de tracţiune şi condiţiilor
pedoclimatice etc. De asemenea, sunt asimilate culturile productive,
cu mare plasticitate ecologică, cum ar fi cele de porumb, care
înlocuiesc sorgul, sau sunt introduse în rotaţie, cu bumbacul. În jurul
marilor oraşe africane, s-au creat forme de agricultură intensivă - mai
ales legumicolă -, impuse de urbanizarea accelerată din a doua
jumătate a sec. XX. Randamente agricole relativ ridicate se obţin în
Africa de Sud, Zimbabwe şi, într-o anumită măsură, în ţările de
religie musulmană, în Madagascar, Burkina etc.
După cel de al doilea război mondial, agricultura mondială a
înregistrat o dezvoltare fără precedent, contribuind la eradicarea
foametei, ca fenomen major. În această perioadă, ţările dezvoltate din
America de Nord şi Europa au parcurs o nouă revoluţie agricolă,
însoţită de creşterea puternică a productivităţii şi a gradului de
utilizare a fondului funciar. Aceste progrese au fost posibile, ca
urmare a utilizării pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, a
pesticidelor, a soiurilor şi hibrizilor vegetali de mare randament, a
creşterii şi diversificării gradului de mecanizare şi a politicii de
comasare a terenurilor agricole. Agricultura a beneficiat, de
asemenea, în ţările dezvoltate, de subvenţii importante (aproape 50%
în Uniunea Economică Europeană şi 30% în S.U.A.).
116
 În condiţiile presiunii demografice crescânde şi a
posibilităţilor limitate de extindere a suprafeţelor de teren arabil, s-a
accentuat caracterul intensiv a agriculturii, sursa principală de
produse alimentare.
Datorită „Revoluţiei Verzi“, creşterea productivităţii agricole
a depăşit rata creşterii demografice într-o serie de ţări din Asia şi
America Latină, unde se concentrează peste 4/5 din populaţia
regiunilor în curs de dezvoltare.
Intensificarea producţiei agricole în perioada postbelică, a
avut şi efecte nefaste, generate de poluarea solurilor, a apelor de
suprafaţă şi subterane, ca urmare folosirii masive a îngrăşămintelor
chimice şi a pesticidelor. Procedeele agricole intensive şi în special,
mecanizarea şi irigaţiile, au amplificat fenomenele de compactare,
eroziune, acidifiere, sărăturare şi epuizare a fertilităţii solurilor, de
diminuare a stocurilor de apă din straturile freatice etc. În consecinţă,
tehnologiile din agricultură sunt reorientate spre sistemele de
agricultură ecologică, durabilă, asigurându-se astfel atât protecţia
mediului înconjurător, cât şi productivitatea agricolă înaltă, de
calitate. Un accent deosebit se pune pe agricultura integrată, în
scopul înlocuirii procedeelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor
culturilor agricole prin mijloace biologice sau fizice. Biotehnologiile
şi cuceririle geneticii deschid noi perspective, oferind un potenţial
considerabil agriculturii avansate a viitorului.

2. Condițiile naturale ale agriculturii

Agricultura prezintă un grad ridicat de dependenţă faţă de
condiţiile naturale, atunci când nu se desfăşoară în spaţii artificiale,
special amenajate (sere, solarii etc.). Caracteristicile reliefului şi
resursele pedoclimatice ale terenurilor arabile, sunt elemente
fundamentale pentru practicarea activităţilor agricole.
Suprafeţele agricole de pe Glob, totalizează aproape 4,8
miliarde ha (cca. 37% din suprafaţa uscatului), din care 1,4 miliarde
ha, aparţin terenurilor arabile şi 3,4 miliarde ha, păşunilor şi
fâneţelor. Cea mai mare suprafaţă a terenurilor arabile se desfăşoară
în Asia (cca. 32% din totalul mondial), iar a păşunilor şi fâneţelor, în
Africa (cca. 27% din totalul mondial). În ansamblu, zonele temperate
117
şi zona intertropicală, deţin cea mai mare parte a suprafeţelor
agricole de pe Glob (cca. 3,4 miliarde ha).
Aceste estimări exprimă într-o formă foarte generală
potenţialul agricol mondial şi maschează marea variabilitate a
calităţii şi categoriilor de folosinţă a terenurilor de cultură, a
productivităţii lor naturale, a modului de exploatare etc.
Relieful este un factor fundamental al agriculturii.
Modalităţile de organizare şi valorificare a terenurilor de cultură şi
randamentul recoltelor, depind de complexul caracteristicilor
reliefului: poziţia fizico-geografică, altitudinea, forma, pantă,
orientarea, fragmentarea, structura etc. Poziţia fizico-geografică
(latitudinea, longitudinea) defineşte potenţialul agroclimatic şi în
special, resursele radiativ-calorice ale diferitelor regiuni agricole de
pe Glob. Altitudinea determină zonalitatea verticală pedoclimatică şi
a vegetaţiei. Scăderea temperaturii aerului odată cu creşterea
înălţimii reliefului, conform gradientului mediu vertical (0,65°C/100
m), delimitează disponibilităţile sau restricţiile termice existente
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor agricole. Limitele
altitudinale cele mai ridicate la care se practică agricultura de pe
Glob, depăşesc 4.500-5.000 m (în Asia Centrală, M. Anzi etc.).
Dintre formele majore de relief, pe care terenurile de
folosinţă agricolă ocupă suprafeţe vaste, fac parte, în primul rând,
câmpiile, culoarele de vale şi depresiunile şi de asemenea, ţinuturile
colinare, deluroase şi de podiş.
Terenurile în pantă implică amenajări specifice (agrotehnice,
antierozionale, agropedo-ameliorative etc.), pentru menţinerea
potenţialului cultivabil, atunci când înclinarea şi structura reliefului,
favorizează dezvoltarea fenomenelor de eroziune şi torenţialitatea,
alunecările, drenajul defectuos etc. Panta terenului (declivitatea),
asociată cu expoziţia formelor de relief, generează o gamă variată de
climate locale şi microclimate, ca urmare a diferenţierilor generate de
variabilitatea unghiului de incidenţă şi mărimea insolaţiei, de
caracterul orientării fluxurilor de aer şi a repartiţiei umezelii şi
pluviozităţii etc. Contrastele agroclimatice cele mai expresive se
produc între versanţii însoriţi, dominaţi în general de plantele
heliofile, şi cei umbriţi, preferaţi de plantele sciofile.
118
 Tehnica este adaptată în raport de fragmentarea şi structura
reliefului, agricultura mecanizată devenind costisitoare sau
imposibilă pe versanţii înalţi, cu înclinare puternică.
Solurile, suportul fundamental al agriculturii, sunt rezultatul
transformării rocilor superficiale (materialul parental) sub acţiunea
complexă a condiţiilor climatice şi organismelor vii, alcătuind un
strat viabil, mobil, cu adâncimea variabilă în raport de stadiul de
evoluţie şi utilizare, ca şi de expoziţia, altitudinea şi fragmentarea
reliefului.
Compoziţia solurilor este dată de elementele simple, rezultate
din transformarea fracţiunilor minerale prin fragmentare, disoluţie,
coroziune şi alte procese fizico-chimice, la care se adaugă o serie de
oligoelemente (Fe, Mn etc.), gaze, apă etc. Din amestecul
elementelor minerale cu materia organică, furnizată de vegetaţie şi
faună şi în special, datorită acţiunii microorganismelor, rezultă acizii
huminici - produse de sinteză, reprezentând 80-90% din masa
humusului, principalul constituent al componentei organice a
solurilor, care îl uneşte în agregate stabile.
Procesul de humificare, la care descompunerea bacteriană
joacă un rol important în transformarea materiei organice, se
intensifică la temperaturi ridicate.
Creşterea cantităţii de oxigen şi diminuarea materiei organice
ca urmare a exploatării agricole, provoacă pierderea humusului şi
slăbirea stabilităţii structurale a solurilor.
Alcătuirea granulometrică a solurilor, poate avea o textură
fină (particule < 2 mm sau un conţinut de argilă > 32%) sau grosieră
(particule > 2 mm sau un conţinut de argilă < 12%), fiind importantă
pentru agricultură, prin capacitatea mai mare de retenţie a apei la
solurile cu textură fină şi porozitate mică, solurile grosiere
contribuind la accentuarea uzurii diferitelor utilaje (tractoare, pluguri
etc.). Ocuparea spaţiilor libere din sol (interstiţii, pori etc.) de către
apă, determină diminuarea sau lipsa oxigenului, impunând lucrări de
drenaj pentru prevenirea asfixiei plantelor.
Solurile umede, mai reci la suprafaţă, acumulează o cantitate
mai mare de căldură, prin transmisia ei mai bună în adâncime,
datorită conductivităţii calorice ridicate, în comparaţie cu solurile
119
uscate, care se încălzesc puternic la suprafaţă, însă dispun de rezerve
mici de căldură, în interiorul lor. Pe solurile umede, ciclul vegetativ
întârzie primăvara, prin încălzirea lor lentă, şi se prelungeşte toamna,
datorită rezervei mari de căldură acumulată în perioada caldă a
anului.
Dintre solurile umede cu texturi grele (lutoargiloase şi
argiloase), numite şi „reci“, fac parte, de exemplu, solurile de pajişte
şi turbăriile umede, iar solurile uscate cu texturi uşoare, numite şi
„calde“, cuprind turbăriile uscate, loessurile, solurile calcaroase,
nisipoase etc.
Albedoul - sau raportul dintre radiaţia solară primită şi cea
reflectată - este mai mare la solurile uscate, luminoase, deschise la
culoare, în comparaţie cu solurile întunecoase, umede.
Astfel, albedoul solurilor nisipoase uscate, de culoare
deschisă este de 35%-45%, iar a solurilor argiloase cenuşii umede, de
10%-20%.
Proprietăţile fizico-calorice ale solurilor, deosebit de utile
pentru practica agricolă, pot fi ameliorate sau adaptate scopurilor
productive, întrebuinţând metode agrotehnice specifice.
Structura solurilor este definită de particulele aflate în diferite
grade de dispersie, care dau naştere prin aglomerare, la agregate
micro – şi macrostructurale, formate din fragmente coloidale, proprii
aşa numitului „complex coloidal al solului“. Componentele
„complexului coloidal al solului“ („coloizii“) sunt de natură minerală
şi organică, în stare dispersată sau coagulată – acestea din urmă
acoperind, sub formă de pelicule, particulele fine de natură minerală.
Energia existentă la suprafaţa extrem de mare a particulelor
coloidale, dispersate sau coagulate, reţine prin adsorbţie, ionii din
soluţia solului, ce pot fi înlocuiţi prin fenomenul de schimb de ioni.
La suprafaţa particulelor coloidale au loc, în acest mod, cele mai
importante procese fizico-chimice ale „complexului coloidal“,
determinând geneza solurilor şi nutriţia plantelor – care îşi pot
procura cu uşurinţă elementele necesare vieţii şi dezvoltării.
Solurile lipsite de cationi în complexul organo-mineral, reţin
slab amendamentele şi îngrăşămintele încorporate, având o fertilitate
redusă.
120
 Pentru administrarea îngrăşămintelor, amendamentelor şi
substanţelor de protecţie şi, în general, pentru practicarea unei
agriculturi cu randament ridicat, este importantă cunoaşterea
proprietăţilor chimice ale solurilor. Solurile se clasifică după gradul
de aciditate – exprimat prin pH (cantitatea de ioni de H+) – în acide
(pH < 6,8), neutre (pH = 6,9-7,2) şi bazice (pH > 7,3).
Creşterea acidităţii este provocată, de o serie de factori, cum
ar fi prezenţa aluminiului în sol, care accentuează toxicitatea
acestuia, afectând sistemul radicular al plantelor. La acidifierea
solurilor contribuie şi hidroxizii de fier sau sărurile solubile provenite
din îngrăşăminte chimice, printre care azotatul de amoniu etc. Lipsa
substanţelor bazice, duce la scăderea fertilităţii solurilor.
De asemenea, în condiţiile creşterii concentraţiei sodiului din
sol, pH-ul devine puternic alcalin, aeraţia este necorespunzătoare, iar
plantele reţin greu apa, datorită modificării presiunii osmotice.
Mineralele primare din soluri, supuse alterării chimice, devin
minerale secundare, având în compoziţie oxizi şi materiale argiloase.
Potenţialul de oxidoreducere (redox), exprimat prin pH,
depinde de condiţiile de alteraţie şi este determinat de echilibrul
dintre substanţele oxidate şi cele reducătoare. Procesele de oxidare
predomină în solurile cu texturi uşoare, uscate, iar procesele de
reducere, în solurile „reci“, excesiv de umede.
În acelaşi timp, solurile uşoare, nisipoase au o capacitate
redusă de fixare, adică de reţinere a ionilor, moleculelor şi chiar
compuşilor de natură organică sau minerală.
Identificarea şi clasificarea tipurilor de sol, în regiunile
cultivate, constituie unul din scopurile majore ale practicii agricole.
Sistemul de clasificare a solurilor se bazează pe analiza proprietăţilor
şi structurii profilurilor acestora.
Profilul natural al unui sol, constituit frecvent din mai multe
straturi orizontale distinctive, numite orizonturi (începând cu A, la
suprafaţă şi urmat în profunzime de B, C etc.), se întâlneşte, de
obicei în zonele forestiere sau necultivate şi este substituit pe
terenurile arabile de aşa numitul „profil cultural“ marcat de acţiunea
utilajelor agricole.

121
 Categoriile cu cea mai mare răspândire, reprezentând 33%
din totalul tipurilor genetice de sol de pe Glob (după N. Florea, 1963)
au un grad mijlociu de fertilitate şi cuprind oxisolurile din regiunea
intertropicală şi inceptisolurile din Asia sudică şi sud-vestică. În
proporţii relativ egale (de cca. 9%) se repartizează solurile cu grad de
fertilitate mare (solurile molice, argiloiluviale, entisolurile din
Eurasia, America etc.) şi scăzut (din Europa, America de Nord etc.).
O proporţie relativ ridicată (21%) este deţinută de solurile nefertile
de tundră (histosoluri) şi deşert (aridisoluri).
Repartiţia solurilor este influenţată de altitudinea, expoziţia şi
înclinarea reliefului. Solurile etajate pe verticală, acoperă cca. 15%
din suprafaţa terestră şi pot include, în raport de altitudine şi poziţia
latitudinală a unor masive muntoase, întreaga gamă, de la clasele
specifice zonelor calde, până la clasele zonelor reci şi alpine.
Condiţiile climatice, determinante pentru agricultură, sunt
definite de caracterul influenţei lor - exercitată în timp şi spaţiu -
asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
Succesiunea fazelor fenologice, parcurse pe durata ciclului
vegetal a diferitelor plante de cultură, se produce pe fondul unui
regim specific al elementelor agrometeorologice, având frecvent, un
rol hotărâtor în formarea recoltelor. Repartiţia geografică şi dinamica
spaţială a proceselor şi fenomenelor meteorologice, care acţionează
asupra activităţii agricole, delimitează potenţialul productiv a
diferitelor zone agroclimatice de pe Glob.
Factorii vitali pentru creşterea, dezvoltarea şi productivitatea
plantelor agricole sunt radiaţia solară, temperatura şi umezeala.
Energia părţii vizibile a spectrului radiaţiei solare are o
importanţă primordială pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Radiaţia solară furnizează energia utilizată în procesul de fotosinteză
pentru producerea materiei organice, influenţează durata ciclului
vegetal, calitatea recoltei etc. În raport de adaptarea la durata
perioadei de iluminare (fotoperiodism), se deosebesc aşa-numitele
„plante de zi lungă“ (grâu, orz, secară, in etc.), „plante de zi scurtă“
(bumbac, orez, porumb, soia etc.) şi „plante neutre“ (leguminoase,
begonia etc.) – a căror dezvoltare nu este influenţată de lungimea
intervalului diurn. În ansamblu, „plantele de zi scurtă“ sunt adaptate
122
condiţiilor climatice de la latitudinile mici, iar „plantele de zi lungă“,
condiţiilor climatice de la latitudinile mari.
Solurile azonale sunt prezente în orice zonă, nefiind în
echilibru complet cu condiţiile climatice, datorită factorilor limitativi
de formare (relieful, vârsta necorespunzătoare etc.).
Solurile intrazonale prezintă o serie de trăsături, care exprimă
influenţa factorilor locali (relief, roca mamă etc.) în procesul lor de
formare. Din ele fac parte solurile calcaroase, sărăturoase etc.
O altă clasificare este cea americană, care porneşte de la
prezenţa unui orizont diagnostic în sol. Ea separă 11 clase:
- Oxisolurile şi ultisolurile, frecvente la latitudinile mici şi
caracterizate prin conţinutul redus în baze;
- Vestisolurile, bogate în baze şi elemente argiloase;
- Alfisolurile, cu un conţinut moderat sau ridicat de baze şi un
orizont de acumulare a argilei, - prezente din zona intertropicală până
în zona subaretică;
- Spodosolurile, sărace în baze şi cu textură grosieră, -
specifice zonelor climatice reci şi umede;
- Molisolurile, saturate în baze, cu un orizont superior bogat
în humus - răspândite la latitudinile mijlocii;
- Aridisolurile sunt, după cum arată denumirea, solurile
regiunilor aride, având orizonturi de acumulare a carbonaţilor
minerali şi sărurilor;
- Histosolurile, cu un orizont superior gros, în care domină
materialul organic;
- Entisolurile, începtisolurile şi andosolurile, cu orizonturi
slab dezvoltate sau lipsind; andisolurile sunt proprii regiunilor
vulcanice.
Temperatura aerului şi solului sunt de asemenea, elemente
fundamentale pentru activitatea vitală a plantelor agricole. Creşterea
şi dezvoltarea plantelor se asociază cu un regim definit al
temperaturii aerului şi solului, marcat de praguri termice
caracteristice începutului şi sfârşitului diferitelor fenofaze sau pentru
întreaga perioadă de vegetaţie. De exemplu, cerealele de toamnă din
zona temperată încep ciclul vegetal în condiţiile descendenţei curbei
anuale a regimului termic şi se dezvoltă primăvara şi vara, odată cu
123
creşterea valorilor temperaturii aerului şi solului. În acelaşi timp,
ciclul vegetal al plantelor din zona intertropicală se desfăşoară, în
ansamblu, pe un fond estompat, relativ uniform, a regimului termic
anual. De asemenea, pragul de primăvară a temperaturii medii a
aerului la intrarea în vegetaţie a cerealelor timpurii este de cca. 5°, iar
la plantele termofile (bumbac, trestie de zahăr), de 15°-20°. Fiecare
grupă de plante se distinge printr-o gamă proprie de temperaturi
optime, la care procesele vegetative sunt deosebit de active.
Temperaturile extreme sunt elemente limitative pentru producţia
agricolă. La temperaturi ridicate ale aerului, de peste 35°-45°,
intervine stresul fiziologic. La fel, îngheţurile timpurii sau târzii, pot
compromite recoltele, total sau parţial.
Temperatura are un efect cumulativ asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor. Suma optimă de temperaturi active necesare
parcurgerii ciclului vegetativ, diferă în raport de plantele cultivate,
fiind, de exemplu, de cca. 400°-500°, pentru legumele timpurii şi de
5.000°-6.000°, pentru plantele tropicale perene.
Precipitaţiile atmosferice deţin, de asemenea, un rol
fundamental în activitatea agricolă. Creşterea şi dezvoltarea plantelor
se desfăşoară în condiţii optime, într-o anumită zonă agroclimatică,
atunci când procesul de fotosinteză este asigurat, pe durata întregului
ciclului vegetal, de umezeala provenită din precipitaţiile atmosferice.
În cazul deficitului de umezeală se recurge la irigaţii. În zonele
climatice tropicale şi mediteraneene, unde există un sezon uscat, mai
restrâns sau mai amplu, sistemele irigate acoperă suprafeţele cele mai
mari.
Stabilitatea recoltelor este influenţată într-o măsură însemnată
de cantitatea precipitaţiilor şi variabilitatea regimului pluviometric.
Problemele alimentare pot deveni grave, în regiunile unde spaţiul
agricol este puternic afectat de extinderea fenomenelor de aridizare şi
deşertificare (ex. ţările Sahelului).
O influenţă semnificativă poate fi exercitată, în anumite stări
de vreme şi de o serie de factori meteorologici de risc, ca vânturile
tari, ploile torenţiale, secetele, diverşi hidrometeori (grindina, bruma,
chiciura, ceaţa, poleiul etc.).

124
 3. Factorii tehnico-economici și sociali
În procesul contemporan de mondializare, factorii tehnico-
ştiinţifici şi social-economici deţin un rol determinant în
generalizarea caracterului modern şi intensiv al agriculturii,
implicând mutaţii de mari proporţii în domeniul structurilor agrare.
Agricultura s-a dezvoltat considerabil, după cel de al doilea
război mondial, în primul rând în ţările industrializate, unde au fost
introduse rapid şi pe scară largă, mecanizarea şi metodele de cultură
modernă, în condiţiile utilizării intensive a îngrăşămintelor şi
substanţelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor, a extinderii
sistemelor de irigaţie, a progreselor înregistrate în ameliorarea
genetică a plantelor şi în biotehnologie etc. Tranziţia agriculturii spre
formele industrializate şi terţiarizate, au modificat profund structurile
şi practicile tradiţionale, pe fondul angajării de mari capitaluri şi a
investiţiilor masive (mai ales în America de Nord, Europa
Occidentală şi Japonia), a modernizării gestiunii exploatărilor, a
lărgirii noilor regimuri de proprietate agricolă etc.
Aceste evoluţii au contribuit la un salt radical a productivităţii
din agricultură, având ca rezultat o creştere fără precedent a
volumului de materii prime de origine agricolă şi a produselor
alimentare.
Factorii tehnico-economici. Mecanizarea lucrărilor agricole
a fost introdusă treptat, între a doua jumătate a sec. XVII şi prima
jumătate a sec. XVIII, în anumite ţări din vestul Europei, (Anglia,
Franţa, Germania etc.), unde încep să fie utilizate metodic, o serie de
mijloace tehnice avansate pentru acel timp (grapa, semănătoarea,
plugul metalic cu brăzdar asimetric etc.).
Înlocuirea tracţiunii animale, a impus crearea unor utilaje noi
pentru lucrările solului, concomitent cu introducerea maşinismului.
Dintre utilajele concepute în sec. XIX, care au permis exploatarea
rapidă şi extinsă a terenurilor de cultură şi creşterea remarcabilă a
productivităţii agricole, se evidenţiază secerătoarea mecanică, batoza
şi în special, tractorul.
În perioada interbelică şi mai ales după cel al doilea război
mondial, mecanizarea se perfecţionează şi se generalizează într-un
timp scurt, în primul rând în ţările industrializate.
125
 De la mijlocul deceniului 6 al sec. XX, se măreşte
considerabil consumul de energie din agricultură, iar la începutul
deceniului 7, combustibilii fosili sunt întrebuinţaţi pe scară largă
pentru funcţionarea instalaţiilor de uscare a cerealelor, de
climatizare, de încălzire a serelor etc.
Pe terenurile arabile vaste, rezultate în urma operaţiunilor de
comasare, întreprinse de ţările dezvoltate, au devenit uzuale utilajele
puternice, de mare capacitate, printre care şi tractorul de 250 cai
putere.
Simultan cu investiţia din ce în ce mai înaltă de tehnologie,
maşinile agricole au devenit tot mai numeroase şi diverse. Alături de
combinele performante, de mare capacitate pentru recoltarea
cerealelor, plantelor oleaginoase, bumbacului, viţei de vie şi
fructelor, au intrat în uzul curent maşinile de cules şi calibrat
tomatele, salata etc. La acestea se adaugă maşinile de pulverizat
îngrăşămintele şi pesticidele, elevatoarele de snopi, motopompele
etc.
Tehnologiile avansate folosite în ţările industrializate au
provocat crize frecvente de supraproducţie, accentuând decalajul faţă
de ţările în care se practică agricultura tradiţională.
Asolamentele sau rotaţia culturilor se numără printre
tehnicile, care au progresat pe parcursul revoluţiei agricole din sec.
XVI-XVIII, desfăşurată în ţările din vestul Europei. În această epocă
s-a trecut la un tip nou, diversificat, de rotaţie a culturilor agricole,
iniţial în Belgia (în Flandra), Italia (în regiunile nordice) şi Franţa,
unde, în locul pârloagelor, s-au introdus leguminoasele furajere,
rapiţa sau sfecla de zahăr, urmărindu-se îmbogăţirea solului cu
elemente minerale - în special azot, consumat intens de cereale.
Pârloagele, folosite prin tradiţie din cele mai vechi timpuri,
reprezintă forma primitivă de alternanţă cu plantele cultivate, făcută
în scopul afânării şi reconstituirii potenţialului fertil al solului, fără a
recurge la cantităţi mari de îngrăşăminte. În perioada de repaus a
terenului agricol, ocupat de pârloagă, se dezvoltă procesele de
humificare şi nitrificare, restituindu-se solului principiile fertile
preluate de plantele recoltate.

126
 Această gestiune a terenurilor agricole, prin succesiunea pe
aceeaşi parcelă a unei game de culturi diferite, a devenit tot mai
complexă pe măsura suprimării pârloagelor şi a introducerii
fertilizanţilor chimici, de a căror abundenţă, depinde, în general,
ritmul rotaţiilor.
În practica asolamentelor, un principiu esenţial îl constituie
respectarea cerinţelor fiecărei culturi agricole faţă de durata rotaţiilor
şi de planta premergătoare. De exemplu, cerealele de toamnă (grâu,
orz etc.) prezintă cerinţe moderate faţă de durata rotaţiei, dar sunt
deosebit de exigente faţă de plantele premergătoare, spre deosebire
de porumb, care suportă cultura repetată şi se adaptează bine unei
game diverse de plante premergătoare. De asemenea, floarea soarelui
manifestă o exigenţă maximă faţă de durata rotaţiei, care nu trebuie
să fie mai mică de 4 ani, în timp ce soia şi fasolea, puţin pretenţioase
faţă de planta premergătoare, sunt introduse într-o rotaţie a culturilor
de 2-3 ani.
Sistemele agrotehnice moderne permit rotaţia culturilor la 8 şi
chiar la 10 ani, asigurând exploatarea raţională a solurilor, în
condiţiile satisfacerii cerinţelor crescânde şi diverse de produse
agricole, ale pieţii de consum.
De la începutul deceniului 7 al sec. XX s-a conturat o
tendinţă de simplificare a asolamentelor şi de menţinere a
echilibrului ecologic, prin administrarea raţională a îngrăşămintelor
chimice şi pesticidelor şi renunţarea la utilizarea loc excesivă, în
scopul evitării degradării mediului.
Îngrăşămintele aplicate pe terenurile agricole pot fi:
chimice, naturale sau sub formă de biopreparate (bacteriene). Ele
contribuie la creşterea, dezvoltarea şi valorificarea potenţialului
plantelor de cultură prin ameliorarea fertilităţii solului şi completarea
necesarului de substanţe nutritive, prin intensificarea activităţii
microbiene şi de descompunere a resturilor organice etc.
Ponderea cea mai importantă aparţine îngrăşămintelor
chimice (azotoase, fosfatice, potasice), intrate în producţia industrială
între prima jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Din cantitatea globală de îngrăşăminte chimice consumate în
prezent, în agricultură, se apreciază că jumătate aparţine celor
127
azotoase, iar restul, în părţi relativ egale, îngrăşămintelor fosfatice şi
potasice.
Îngrăşămintele naturale de origine organică (dejecţii animale,
gunoaie etc.) au intrat în circuitul agricol din cele mai vechi timpuri,
în timp ce administrarea îngrăşămintelor sub formă de biopreparate
este de dată relativ recentă şi include culturile de specii bacteriene
(nitraginul, azotobacterinul, fosfobacterinul etc.), care prin tratarea
seminţelor sau răsadurilor, ameliorează nutriţia plantelor şi
fertilitatea solului.
Îngrăşămintele chimice au avut un rol fundamental în
dezvoltarea producţiei alimentare mondiale, în a doua jumătate a sec.
XX. Administrarea intensivă a îngrăşămintelor, pe terenurile de
cultură, conjugată cu tehnicile de exploatare modernă şi sistemele
perfecţionate de irigaţii, cu utilizarea pesticidelor şi introducerea
soiurilor şi hibrizilor noi, de mare randament, au stat la originea
„Revoluţiei Verzi“, marcând un pas hotărâtor în creşterea radicală a
productivităţii din agricultură.
La sfârşitul celor patru decenii, de după anul 1950, producţia
mondială de îngrăşăminte a crescut de peste 10 ori, înregistrând un
maxim de 146 mil. t. în anul 1989.
Ulterior, această producţie a intrat în declin (126 mil. t., în
anul 1993, 122 mil. t., în anul 1995), datorită reducerii sau eliminării
subvenţiilor acordate pentru îngrăşăminte, într-o serie de ţări, mari
producătoare agricole, ca R.P. Chineză, C.S.I. şi India. După anul
2000 utilizarea de îngrășăminte iarăși a crescut până la 169 mil. t.
(substanță activă) în anul 2009. În acelaşi timp, prin tehnologiile
elaborate în anumite ţări dezvoltate, cum ar fi S.U.A, a fost înlăturată
tendinţa de aplicare excesivă a cantităţilor de îngrăşăminte chimice,
prin ajustarea lor la cerinţele plantelor de cultură.
În consecinţă, la nivel global, s-a produs o reducere cu peste
jumătate, a cantităţii medii de îngrăşăminte, utilizată pe suprafeţele
agricole (211 kg/ha în 1989, 94 kg/ha în 1995), însă, între ţări, există
decalaje pronunţate în consumul îngrăşămintelor chimice. În ţările
slab dezvoltate, cantitatea de îngrăşăminte chimice administrată, în
medie, pe terenurile arabile (<20 kg/ha), este de peste 10 ori mai

128
mică, faţă de ţările dezvoltate din vestul Europei, exportatoare de
produse agricole.
Tendinţa de diminuare a producţiei de îngrăşăminte chimice
este determinată şi de poluarea mediului înconjurător, una din
problemele majore ridicate de agricultura intensivă.
Aportul de îngrăşăminte este principala cauză a poluării
nitrice a solului, iar agricultura intensivă, în ansamblu, este alături de
industrie şi deşeurile menajere, una din sursele majore de poluare a
apei şi, în general, a mediului înconjurător.
Pesticidele – substanţele chimice folosite pentru combaterea
dăunătorilor plantelor - se numără, de asemenea, printre factorii
hotărâtori ai dezvoltării agriculturii intensive şi a creşterii
remarcabile a randamentului recoltelor din a doua jumătate a sec.
XX. Pesticidele, împărţite în mai multe grupe, în raport de
organismele vii, care afectează culturile agricole (erbicide,
insecticide, fungicide, bactericide, substanţe antivirale etc.), au o
mare eficacitate biologică, fiind administrate în cantităţi oscilând
între câteva grame sau kilograme şi mai rar, trecând de peste zece
kilograme la hectar. Se estimează, că 1/3 din producţia agricolă
mondială este prejudiciată de dăunători. Folosirea pesticidelor este în
creştere mai ales în ţările în curs de dezvoltare latino-americane şi
asiatice; totuşi, cca. 4/5 din consumul lor actual aparţine, încă, ţărilor
industrializate, dar în cantităţi stagnante în ultimii ani.
În ansamblu, pe plan mondial, se constată o intensificare a
preocupărilor pentru reducerea dependenţei faţă de pesticide, deşi ele
reprezintă un mijloc accesibil, uşor utilizabil şi eficient, în
combaterea organismelor, care provoacă pagube culturilor agricole.
Abandonarea pesticidelor este dificilă, însă întrebuinţarea lor
exagerată are consecinţe multiple, mărind rezistenţa biologică la
substanţele administrate şi perturbând echilibrul ecologic, prin
eliminarea organismelor utile omului pentru combaterea dăunătorilor
agricoli.
Totodată, administrarea excesivă şi necorespunzătoare a
pesticidelor, în asociere cu îngrăşămintele chimice, amplifică
poluarea mediului înconjurător, antrenând substanţele toxice în

129
circuitul nutritiv al vegetaţiei şi faunei, afectând starea de sănătate a
oamenilor etc.
Se consideră, că în prezent, numărul speciilor de dăunători
rezistenţi la pesticide, s-a mărit, fiind de cca. 900, iar în straturile
freatice au fost depistate peste 50 de tipuri de pesticide.
Orientările actuale preconizează reducerea efectelor
ecotoxicologice ale pesticidelor, acordând prioritate factorilor
naturali, prin aşa numita combatere integrată, folosind metodele
combinate agrotehnice, biologice şi genetice în limitarea sau
distrugerea dăunătorilor culturilor agricole.
Tehnicile biologice ale combaterii integrate, prevăd utilizarea
pe scară largă a organismelor concurente şi antagoniste dăunătorilor
(păsări, insecte, microorganisme), selecţia soiurilor şi hibrizilor cu
rezistenţă mare la maladiile şi atacul diferitelor organisme, adoptarea
unor tehnici de cultură, adecvate metodelor biologice de eliminare a
dăunătorilor etc.
Irigaţiile reprezintă o activitate tehnologică de bază, în
asigurarea unei productivităţi crescute în agricultură, având o
contribuţie majoră la satisfacerea cerinţelor de hrană ale omenirii, în
condiţiile „exploziei demografice“ din sec. XX.
În statele cu populaţia cea mai numeroasă de pe Glob, R.P.
Chineză şi India, ca şi în Indonezia, Pakistan, Japonia, Coreea de
Nord şi de Sud, Israel, Egipt şi Peru, suprafeţele irigate asigură peste
jumătate din producţia alimentară internă.
Irigaţiile, însoţite de administrarea pe scară largă a
îngrăşămintelor, conferă un caracter deosebit de intensiv agriculturii,
mai ales în zona climatică musonică (unde există un sezon uscat),
obţinându-se două până la trei recolte, atunci când regimul termic
permite extinderea perioadei de vegetaţie de-a lungul întregului an.
În ansamblu, terenurile irigate nu ocupă decât 16% din totalul
suprafeţelor cultivate, însă ele furnizează peste 1/3 din totalul
producţiei agricole mondiale.
Producţia agricolă solicită cel mai ridicat volum de apă, în
comparaţie cu alte activităţi. Se estimează, că agricultura consumă la
nivel global, 65%, industria, 25%, iar populaţia şi aşezările urbane,

130
10%, din întregul volum de apă furnizat de reţeaua acviferă de
suprafaţă şi subterană.
În amenajările irigate de pe terenurile agricole se practică mai
multe metode de udare: prin scurgerea apei la suprafaţa terenului de
cultură (pe brazde normale sau înierbate şi pe fâşii), prin aspersiune,
submersiune, picurare, în subteran, prin rampe perforate şi
subirigare.
Practica irigaţiilor în scopuri agricole durează de milenii. Încă
din antichitate, odată cu primele civilizaţii, s-au dezvoltat sisteme
controlabile de aprovizionare cu apă a plantelor cultivate,
evidenţiindu-se prin amploarea lor, cele de pe valea Nilului şi din
Mesopotamia.
Cea mai importantă creştere a terenurilor irigate s-a produs în
sec. XX. Faţă de anul 1900, când totalizau cca. 40 mil. ha,
suprafeţele irigate din lume s-au mărit de peste 2 ori în prima
jumătate a sec. XX (94 mil. ha, în 1950) şi de peste 6 ori, în perioada
următoare (248 mil. ha în 1993).
Pe continentul asiatic, R.P. Chineză deţine aproape 2/3 din
totalul mondial al suprafeţelor irigate, ocupând primul loc, cu cca. 50
mil. ha, la mică diferenţă de India, cu 48 mil. ha. Sistemele de irigaţii
asiatice, deosebit de complexe şi vaste, includ numeroase baraje şi o
reţea densă de canale de deviere a apelor marilor fluvii: Huanghe,
Chang Jiang, Indus, Gange, Brahmaputra. Atât în R.P.Chineză, cât şi
în India, apa a fost folosită pentru irigaţii înaintea erei noastre, însă
suprafeţele amenajate în acest scop au progresat deosebit de rapid în
a doua jumătate a sec. XX, între anii 1950-1980, devenind de peste
două ori mai mari în ambele ţări. O evoluţie relativ asemănătoare a
existat în ex U.R.S.S. şi S.U.A, care urmează după R.P. Chineză şi
India, ca mărime a suprafeţelor irigate. În afara Asiei, ponderea
suprafeţelor irigate din totalul mondial se repartizează astfel: aproape
12% în America de Nord, cca. 8%, în C.S.I., peste 5% - 6% în Africa
şi Europa, aproape 4%, în America de Sud şi sub 1%, în Australia.
De la sfârşitul deceniului 8 al sec. XX, progresul suprafeţelor
irigate a devenit lent, ca urmare a creşterii preţului energiei şi a
proiectelor de amenajare – mai complexe şi a restricţiilor tehnologice
impuse agriculturii în condiţiile creşterii consumului de apă
131
industrial şi urban şi a problemelor ecologice. La aceasta a contribuit
şi povara datoriei externe în ţările în curs de dezvoltare. Se
estimează, că principalele ţări producătoare agricole din Asia, au
atins limitele posibilităţilor de extindere a suprafeţelor irigate.
În aceste condiţii, aportul irigaţiilor la producţia agricolă va
trebui să rezulte nu atât din extinderea suprafeţelor existente, ci din
perfecţionarea tehnologiilor folosite pentru creşterea eficienţei
folosirii apei, a cărei randament în sistemele irigate nu depăşeşte
40%.
În procesul de irigare, pe terenurile agricole este distribuită o
cantitate de apă mai mare decât cea necesară creşterii şi dezvoltării
plantelor. Un volum mare de apă este consumat prin
evapotranspiraţie, iar părţi importante de apă se pierd prin scurgere,
înainte de a ajunge la plantele cultivate, sau rămân nefolosite,
datorită irigării în exces. Pierderi semnificative de apă sunt provocate
de organizarea şi întreţinerea necorespunzătoare a sistemelor irigate,
de infiltrarea din bazinele de retenţie, de drenarea defectuoasă a
câmpurilor agricole, de colmatarea conductelor de distribuţie etc.
Irigaţiile sunt asigurate atât prin amenajarea adecvată a apelor
de suprafaţă, cât şi prin exploatarea straturilor acvifere subterane.
Exploatarea straturilor acvifere subterane, prin puţuri de foraj asigură
o eficienţă superioară irigaţiilor, în comparaţie cu cele realizate prin
cursurile, canalele şi acumulările apelor de suprafaţă, datorită
controlului strict a volumului de apă şi a perioadei de udare.
La începutul deceniului 7 al sec. XX, exploatarea apelor
subterane prin puţuri de foraj a devenit preponderentă, având drept
consecinţă o scădere a nivelului pânzelor freatice în medie cu 1-2 m.
în marile ţări cultivatoare, R.P. Chineză, India şi S.U.A.
Alături de tendinţa de diminuare şi epuizare a apelor
subterane, irigaţiile atrag şi alte efecte ecologice nefaste, ca excesul
de umiditate şi sărăturarea solurilor, poluarea, scăderea volumului
bazinelor acvatice exploatate, determinând reducerea recoltelor, a
productivităţii solurilor şi scoaterea unei părţi însemnate de suprafeţe
irigate din circuitul agricol.

132
 Irigarea în exces şi drenajul necorespunzător provoacă
ridicarea nivelului freatic, suprasaturarea solurilor cu apă şi băltirea,
afectând dezvoltarea normală a culturilor agricole.
Fenomenul de sărăturare, specific zonelor climatice aride,
este generat de pelicula de sare – depusă prin evaporarea apei în
orizonturile superioare şi la suprafaţa solurilor – cu concentraţii mai
mult sau mai puţin toxice pentru plante. Acumulările de săruri
antrenează pierderea parţială sau totală a fertilităţii solurilor. Se
estimează, că 40% din totalul terenurilor irigate sunt afectate de
fenomenul de sărăturare, iar 10% sunt acoperite de culturi agricole,
cu randamente diminuate semnificativ, ca urmare a concentraţiei
ridicate a sărurilor.
Excesul de umiditate şi sărăturarea solurilor scot anual, din
circuitul mondial, 1-1,5 mil. ha de teren agricol. Una dintre cauzele
creşterii fără precedent a productivităţii agricole, din a doua jumătate
a sec. XX, a fost utilizarea intensivă pe scară largă, a
îngrăşămintelor, pesticidelor şi irigaţiilor.
Însă, sursele de poluare din reţeaua de aprovizionare cu apă,
generate de aplicarea îngrăşămintelor şi pesticidelor, reduc calitatea
irigaţiilor. De asemenea, irigaţiile în exces, însoţite de deversările de
substanţe toxice, intrate în circuitul nutritiv, afectează fauna acvatică
şi terestră, având implicaţii profunde asupra echilibrului ecologic.
Impactul ecologic al irigaţiilor este puternic resimţit atât de culturile
agricole, cât şi de rezervele reţelei hidrografice, de suprafaţă şi
subterană, fiind consumate anual, mari cantităţi, pentru udarea
plantelor de cultură.
Agravarea penuriei de apă determină o restrângere a folosirii
irigaţiilor în agricultură şi modificarea modalităţilor de abordare a
exploatării resurselor acvatice, urmărindu-se astfel, perfecţionarea
sistemelor de irigaţii existente, în vederea sporirii eficienţei lor şi a
reducerii consumului de energie, elaborarea de tehnologii, la scară
mică, necesare economisirii apei dulci, valorificându-se precipitaţiile
atmosferice şi apele reziduale urbane etc.
Ameliorarea plantelor, prin metodele ei moderne, a avut o
importanţă decisivă în asigurarea saltului radical al productivităţii din
agricultură, înregistrat în a doua jumătate a sec. XX. Se estimează, că
133
în această epocă, aportul adus în creşterea randamentului plantelor de
cultură, de către cuceririle tehnologice (mecanizarea, îngrăşămintele,
pesticidele etc.), a fost egalat, ca pondere, de contribuţia ameliorării
genetice din acest domeniu. Succesul „Revoluţiei Verzi“ a fost
generat, în primul rând, de crearea noilor varietăţi de cereale (grâu,
orez, porumb hibrid etc.), de mare performanţă. Datorită ameliorării
genetice producţia actuală a unor soiuri de grâu, cultivate în ţările
vest-europene (M. Britanie, Franţa etc.), este de peste 4-6 ori mai
mare decât media, de 2t/ha, realizată la sfârşitul celui de al doilea
război mondial.
În afara randamentelor superioare, plantele ameliorate genetic
se evidenţiază prin adaptarea la rigorile climatice (frig, secetă etc.),
prin rezistenţa mărită la boli, dăunători, conservare şi transport, prin
valoarea nutritivă ridicată etc.
Agricultura modernă a intrat într-un stadiu nou, superior de
dezvoltare, datorită utilizării biotehnologiilor. Din diversitatea
activităţilor biotehnologice, cea mai cunoscută este ingineria
genetică, care deschide largi perspective agriculturii, oferind varietăţi
noi de plante de cultură de mare randament şi cu o eficienţă
superioară în valorificarea îngrăşămintelor, rezistente la dăunători,
secetă, sărăturare etc.
Folosirea intensivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor, a stat la
baza creşterii considerabile a producţiei agricole din a doua jumătate
a sec. XX. Însă aplicarea pe scară largă a substanţelor chimice în
agricultură, a atras şi o serie de riscuri majore pentru echilibrul
ecosistemelor (poluarea, distrugerea vegetaţiei şi faunei etc.). În acest
context, în ultimele trei decenii, a fost lansată aşa-numita agricultură
integrată, întemeiată pe principii ecologice ca o alternativă
promiţătoare, la metodele şi procedeele agriculturii intensive,
generatoare de efecte negative asupra mediului înconjurător.
Agricultura integrată urmăreşte să pună de acord cerinţele
economice şi de administrare a teritoriului, cu protecţia mediului
înconjurător şi calitatea vieţii, impunând restricţii în utilizarea
îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor. Îngrăşămintele naturale
înlocuiesc .îngrăşămintele chimice, iar combaterea dăunătorilor se

134
realizează prin mijloace biologice şi fizice, renunţându-se pe cât
posibil, la pesticide.
Agricultura integrată apelează la un minim de substanţe
străine în obţinerea recoltelor, preconizând diversificarea
asolamentelor, cultivarea de plante rezistente la boli şi dăunători,
păstrarea vegetaţiei pe câmpurile cultivate etc. Dacă protecţia
chimică a plantelor este inerentă, atunci se recurge la ea restrictiv,
selectiv şi eficient, cu pesticide lipsite de toxicitate şi persistenţă în
sol. Aplicarea şi extinderea principiilor agriculturii integrate este încă
dificilă, deoarece în comparaţie cu agricultura intensivă, solicită
procedee tehnice superioare, adaptate unor medii de cultură deosebit
de diverse şi bazate pe consumul energiei reînnoibile.
Agricultura integrată este, încă, puţin răspândită, practicându-
se mai ales în ţările Europei occidentale în grădinărit, viticultură şi
pomicultură.
Factorii social-economici. Impactul tehnologiilor moderne a
impulsionat considerabil metodele de exploatare a terenurilor
cultivate, deşi acesta poate fi mai puţin determinant decât structurile
social-economice ale agriculturii.
Un rol primordial revine formei de proprietate asupra
pământului, care poate fi privată sau colectivă. Lipsa sau prezenţa
infrastructurilor (tehnice, de comercializare etc.), defineşte caracterul
contrastelor dintre agricultori sau dintre diferitele regiuni agricole.
Terenul agricol poate fi exploatat direct, de către proprietar
sau indirect, de către titularul, căruia i se acordă dreptul de
valorificare şi amenajare a acestui teren.
În exploatarea directă, întreprinsă de către un proprietar sau
familia lui, se apelează eventual la terţi, temporari sau permanenţi. În
cadrul marilor proprietăţi (plantaţii etc.), responsabilitatea exploatării
poate fi încredinţată unei societăţi, unui administrator etc., care
recrutează frecvent şi forţa de muncă retribuită (ex. agricultura
latino-americană şi sudeuropeană).
Exploatarea indirectă cuprinde modalităţi de locaţie foarte
diverse, forma tradiţională fiind arenda; în acest caz arendaşul îşi
asumă întreaga responsabilitate pentru valorificarea terenului agricol.

135
O formă mixtă de locaţie este arenda parţială, proprietarul având
anumite răspunderi pentru investiţii, cheltuieli de exploatare etc.
Multitudinea metodelor de exploatare şi a formelor de
proprietate, determină, la nivel global, o mare variabilitate a
modalităţilor de valorificare a terenurilor agricole.
În ţările dezvoltate, proprietatea colectivă a dispărut aproape
în întregime ori se păstrează în proporţii reduse, mai ales în cazul
fondului forestier şi a păşunilor din domeniul statului sau comunelor.
Proprietatea colectivă aparţinând societăţilor de tip patriarhal şi
tribal, întemeiată pe munca agricolă în comun a diferitelor grupuri de
persoane, este larg răspândită şi azi în ţările slab dezvoltate din
Africa şi Orientul Mijlociu.
Tipul de gospodării colective evoluate, (kibutz-uri), alese
liber, din agricultura Israelului, oferă un exemplu separat, original.
Forme mixte se întâlnesc în ţările maghrebiene, unde
proprietatea colectivă asupra terenurilor destinate creşterii
animalelor, se îmbină cu proprietatea privată asupra terenurilor
cultivate.
Agricultura colectivă a fost practicată pe scară largă în ex.
U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, menţinându-se riguros şi în
prezent, în unele dintre acestea (R.P.D. Coreeană, R. Cuba).
Trecerea de la proprietatea colectivă la cea privată a fost
impusă de imperativele optimizării organizării producţiei agricole, în
contextul evoluţiei generale a societăţii, dreptul la proprietate făcând
parte din drepturile fundamentale ale omului.
Reformele agrare înfăptuite, mai ales după cel de al doilea
război mondial, şi-au propus ca obiectiv evitarea inegalităţilor,
modificarea structurilor şi sistemelor primare de exploatare şi de
proprietate asupra pământului şi în ansamblu, modernizarea şi
dezvoltarea agriculturii. În multe ţări însă (din America Latină,
Africa etc.), realizările obţinute au rămas la distanţă faţa de
obiectivele propuse de reformele agrare.
Forme principalele ale economiei agricole actuale sunt
agricultura de subzistenţă şi agricultura de piaţă.
Agricultura de subzistenţă asigură, în primul rând, resursele
alimentare, necesare consumului indivizilor, care o practică.
136
Produsele agriculturii de subzistenţă pot intra şi în circuitul comercial
sub diferite forme, şi cuprind, deseori, chiar trocul. Această formă de
economie agricolă, întâlnită în Europa, înaintea revoluţiei industriale,
este dominată în zona intertropicală, în ţările slab dezvoltate sau în
curs de dezvoltare din Africa şi într-o mare parte din ţările Asiei şi
Americii Latine (unele cu o populaţie deosebit de numeroasă), deşi
pe anumite teritorii se practică agricultura de plantaţie şi cea de tip
colectivist. Printre trăsăturile agriculturii de subzistenţă se numără
eficienţa redusă a utilizării forţei de muncă şi terenurilor de cultură,
intensificarea eroziunii solurilor (mai ales prin defrişări), structurile
economico-sociale arhaice etc.
Agricultura de piaţă are drept scop principal comercializarea
produselor obţinute din exploatările moderne, cu randament ridicat.
Activitatea agricolă, consacrată produselor celor mai rentabile,
antrenează dezvoltarea monoculturii şi specializării (arboricultura,
cultura legumelor etc.) tot mai accentuate, concomitent cu creşterea
dimensiunii exploatărilor. Forţa de muncă, valorificată la maximum,
poate fi şi salariată. Sunt folosite pe scară largă, soiurile şi hibrizii de
mare productivitate, mecanizarea (bazată pe tehnica de vârf),
irigaţiile, fertilizanţii, pesticidele, aplicându-se consecvent metodele
de cultură şi inovaţiile cele mai noi, furnizate de cercetările
agronomice. Comercializarea produselor se realizează individual,
prin cooperative, organizaţii specializate etc. Statul sau organismele
supranaţionale (ex. Uniunea Europeană), stimulează producţia
agricolă prin subvenţii, indemnizaţii, achiziţii garantate etc.
Autoconsumul produselor obţinute este practicat în
exploatările familiale de talie mijlocie ale agriculturii de piaţă,
răspândite mai ales în Europa, America Latină şi Japonia, însă el
poate avea un caracter marginal sau poate lipsi, în exploatările mari
din Americă de Nord şi Europa de Vest.
Agricultura de piaţă, specifică ţărilor dezvoltate, este adaptată
procesului de mondializare a schimburilor de produse şi a economiei.
Alte două forme ale economiei agricole, individualizate prin
trăsături distincte, sunt agricultura de plantaţie şi agricultura
colectivistă.

137
 Agricultura de plantaţie, dominată de marile societăţi
capitaliste şi folosind forţa de muncă salariată, are un pronunţat
caracter comercial, speculativ şi concurenţial, urmărind profituri
maxime. Dezvoltată pe principii tehnico-ştiinţifice moderne şi
destinată exportului, este specializată în monoculturi (trestia de
zahăr, bumbac, cafea, cacao, citrice etc.), adaptate condiţiilor
pedoclimatice specifice din anumite sectoare ale zonei tropicale,
unde sunt concentrate pe spaţii vaste.
Agricultura colectivistă, fundamentată pe proprietatea
obştească asupra mijloacelor de producţie şi având caracterul unei
economii planificate, a fost larg dezvoltată în ţările ex-socialiste şi de
democraţie populară, cunoscând în prezent o serie de mutaţii impuse
de tranziţia spre formele principale de economie agricolă.

Culturile cerealiere
1. Importanța și clasificarea
2. Cultura grâului
3. Cultura orezului
4. Cultura porumbului
1. Importanța și clasificarea
Culturile cerealiere este ramura de bază a fitotehniei şi
include o mare varietate de plante cu o destinaţie economică
multiplă. Ele ocupă peste 43% sau 720 milioane ha din terenurile
arabile mondiale. Regiunile de cultivare a cerealelor coincid practic
cu focarele dezvoltării civilizaţiilor antice. Cercetările arheologice ne
vorbesc despre faptul că unele cereale sunt cunoscute cu peste 5-6
mii ani î. Hr. în Asia Mică, cu 4 mii ani î. Hr. în Egipt, în China cu 3
mii ani în Hr. Toate culturile cerealiere sunt clasificate în plante
alimentare de bază (grâul, orezul, porumbul) care au 95% destinaţie
alimentară şi secundare (orzul, secara, sorgul, meiul, ovăzul).
Primele sunt folosite în special pentru alimentaţia populaţiei, iar cele
secundare ca furaje pentru animale şi doar parţial în alimentaţie:
obţinerea berii alcoolului amidonului.

138
 Cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de culturile de bază: grâu
- 217 mil. ha, orez - 154 mil. ha, porumb - 162 mil. ha, culturile
secundare constituind 30% din suprafeţele însămânţate.
Culturile cerealiere au o pondere variată la nivel de state: ele
constituie 80% în Vietnam, 70% - în Germania, 60-65% - în Japonia,
Rusia, România, 50-60% - în Franţa, Italia, Marea Britanie.
Producţia mondială de cereale în anul 2010 a depăşit 2,4 mld t.
Cei mai mari producători sunt China, S.U.A, India, Rusia, cărora le
revin peste 50% din producţia mondială de cereale.

Tabelul 6. Dinamica producției mondiale de cereale

Producția mondială (mil. t)
Cereale
2010 2009 2008 1961
Porumb 844 820 827 205
Orez 672 685 689 285
Grâu 651 687 683 222
Orz 123 152 155 72
Sorg 56 56 66 41
Mei 29 27 35 26
Ovăz 20 23 26 50
Triticale 13 16 14 12
Secară 12 18 18 35
Hrișcă 1.5 1.8 2.2 2.5
Fonio 0.53 0.46 0.50 0.18
Quinoa 0.07 0.07 0.06 0.03
sursa: en.wikipedia.org

Producţia de cereale a crescut în toate statele lumii în ultimii 50

de ani. de la 136,5 milioane t până la 2,4 mld t. (tab. 6). Succese
deosebite în producerea de cereale au avut S.U.A., China, India,
Brazilia, Indonezia, Franţa şi alte state. Aceasta este legat de
introducerea unor soi mai productive în cultură, de ridicarea gradului
de mecanizare şi chimizare a agriculturii.

139
 Deosebiri esenţiale se înregistrează în producţia de cereale pe
cap de locuitor. Acest indice variază de la 100 kg în statele Africii
până la 2000-2500 kg în S.U.A şi Canada.
Condiţiile optime pentru cultivarea cerealelor sunt în latitudini
tropicale şi temperate, fiecare dintre ramuri având cerinţe specifice
faţă de sol, umiditate şi temperatură. Limitele de cultivare
încadrându-se între 80° latitudine nordică şi sudică, cele mai mari
suprafeţe concentrându-se în emisfera nordică.
Pe piaţa mondială sunt comercializate anual peste 270 milioane
t sau 12% din producţia mondială. Comerţul mondial este în
ascensiune şi este concentrat într-un grup restrâns de state. Exportul
este asigurat de S.U.A, Canada, Australia şi Argentina, cărora le
revin 50% din exportul mondial. Importul este orientat spre statele în
curs de dezvoltare. Sunt comercializate în special cerealele
alimentare de calitate, care domină piaţa. Cele furajere constituie mai
puţin de 10% din comerţul mondial şi au un caracter regional.

2. Cultura grâului
Cultură alimentară de bază cultivată în special pentru
prepararea făinii, pâinii. Seminţele conţin o cantitate mare de
proteine, lipide, glucide, vitamine. Această cultură s-a extins în
perioada modernă datorită deficitului de grâu în statele din Europa.
În acelaşi timp a crescut şi productivitatea sa. Originea grâului este
polifiletică, centrele de origine fiind zonele montane din Orientul
Apropiat şi Africa de Nord. Pentru prima dată fiind cultivat în
Mesopotamia.
Grâul are 2 forme: comun şi durum. Grâul comun are ca
principala zonă de origine regiunea montană a Asiei Centrale şi de
Sud-vest, iar pentru grâul durum centrul de origine este Etiopia.
Ambele au varietăţi atât de toamnă, cât şi primăvară. În lume se
cultivă pe larg peste 10 specii de grâu. Este o cultură care suportă
climate foarte variate, de la cele bogate în umiditate, ierni blânde,
până la cele secetoase cu ierni aspre. Are nevoie de o sumă a
temperaturilor active de 1800-2000°C cu perioada de vegetaţie 260-
280 de zile şi cantitate de precipitaţie de 350-450 mm. Este cea mai
pretenţioasă cereală faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri slab acide
140
şi slab alcaline, de textură lutoasă bogate în humus. Limitele
geografice de cultivare sunt la nord până la 64°, în Suedia şi 67° în
Rusia. În emisfera sudică pătrund până la 40° în Argentina, Australia
şi Noua Zeelandă. În altitudine urcă până la înălţimea de 1400 m în
Alpi, pe versanţii sudici – la 1600 m, iar în Anzi, în Peru - până la
3700 m. La nivel mondial, cele mai mari suprafeţe unde există
condiţii optime pentru cultura grâului se află între paralelele de 35-
55° în emisfera nordică şi 30-40° în emisfera sudică.
Suprafaţa cultivată a evoluat rapid de la 40 milioane ha în 1970
la 217 milioane ha în prezent. Cultura grâului în statele din Europa
este bazată pe asolamente complexe, cu o productivitate sporită. În
perioada revoluţiei industriale, suprafeţele cultivate sau redus în
favoarea zootehniei. În prezent, se observă o refacere a economiei de
cerealiere. La nivel de continente, cele mai mari suprafeţe sunt
concentrate în Eurasia peste ½, urmată de America de Nord şi de
Sud, (cu 30%).
Producţia mondială de grâu a evoluat de la 267 milioane. t în
1965 la 651 milioane în 2010. Producţia de cereale creşte pe baza
măririi productivităţii la hectar.
Volumul producţiei grâului pe state aparte se diferenţiază foarte
mult. Grâul se cultivă în peste 100 de state ale lumii. Însă rolul
dominat (peste 70% din producţia totală) revine celor 10 state mari
producătoare de grâu. După cantitatea de grâu produs se evidenţiază
China (115 mil. t.), India (81 mil. t.), S.U.A. (60 mil. t.), Rusia (41
mil. t), Franța (38 mil. t).
Pe plan mondial, producţia în ultimele decenii creşte pe baza
statelor în curs de dezvoltare cum ar fi China, India, Pakistan, etc., pe
când în statele industriale creşterea este lentă.
Productivitatea la hectar este foarte variată (fig. 29), de la 7399
kg/ha în Olanda la 1870 kg/ha în Maroc. Productivitatea medie la
hectar pe glob fiind de 2457 kg. Statele Asiatice obţin şi câte două
recolte pe an în perioada de iarnă (în Asia musonică), în Orientul
Apropiat este cultivat în oaze.

141
sursa: en.wikipedia.org
Figura 29. Productivitatea medie la hectar a grâului
142
 Pe piaţa internaţională grânele sunt comercializate pe larg,
constituind 20% din producţia mondială. Sunt comercializate numai
cele de calitate. În funcţie de calitatea conţinutului de gluten, ele sunt
grupate în 3 clase: grâne tari şi semitari (celei mai calitative), cum
este grâul argentinian, românesc, rusesc, indian. Grânele moi conţin
cantităţi inferioare de gluten, sunt puţin comercializate, folosite ca
furaj, dar şi în alimentaţie (la producerea biscuiţilor, copturilor).
Stocurile de grâne sunt îndreptate spre Rusia, China, Japonia şi
India din statele Europei de Vest, S.U.A, Argentina şi Australia.
Comerţul este monopolizat, lider mondial fiind S.U.A., care deţine
peste 30% din comerţul mondial cu această cereală. În Africa
cerealele sunt importate din statele din europene.

3. Cultura orezului
Cultură cerealieră de bază pentru 2 miliarde de oameni, în
special din spațiul asiatic. Este folosit, atât direct, cât şi prelucrat
(făina), la producerea conservelor, a spirtului şi amidonului. O
importanţă economică au şi resturile agricole, paiele - la fabricarea
hârtiei şi a celulozei, pentru producerea obiectelor artizanale (coşuri,
pălării) şi în aceeaşi măsură pentru furaj şi combustibil. Orezul
constituie o cultură specifică a regiunilor cu populaţie densă a Asiei.
Sunt cunoscute peste 26 de specii dintre care cele mai cultivate sunt
două: orezul comun – cu cele mai extinse areale pe glob cu boabe
mari, şi orezul mărunt - cu boabe scurte ovale, cultivat pe suprafeţe
restrânse în India, Indonezia, Filipine. În formă spontană creşte în
Asia, Australia. Centrul de origine este Asia de Sud-est, de unde s-a
răspândit în China cu 2800 ani î. Hr., apoi în India, iar mai apoi - în
Egipt şi Maroc. În Europa este cultivat pentru prima dată în Spania şi
Italia în secolul al VIII-lea. Orezul este o cultură cerealieră tropicală
şi tinde spre areale cu climă tropical-musonică. Este o plantă
iubitoare de căldură, apă şi lumină, necesită o cantitate mare de
umiditate, se cultivă sub strat de apă paralel, în zonele montane pe
terase, se practică şi fără substrat de apă. Faţă de sol este adaptabil:
se cultivă pe variate soluri ca fertilitate, textură, pune în valoare
terenurile agricole parţial sau total improprii pentru agricultură.

143
 Suprafaţa totală ocupată de această cultură constituie 154
milioane ha. Se cultivă prin două metode: prin semănare, ce se
efectuează manual, numai în statele dezvoltate sunt aplicate maşini
agricole; şi prin plantare se plantează direct în sol plantulele de orez.
A doua metodă este cea mai rentabilă, dar cere un volum mare de
muncă. Prin această metodă orezul este cultivat numai în centrele de
provenire. Datorită capacităţii de adaptare, suprafeţele s-au extins în
perioada contemporană. Suprafaţa însămânţată constituie 11-12% din
suprafaţa ocupată de cereale. Arealele de extindere sunt 45° nord şi
34° sud. În altitudine urcă până la 1200-1500 m în zona tropicală, iar
în zonele subecuatoriale şi ecuatoriale până la 2400-2500 m (în India,
Indonezia).
Producţia mondială este în continuă creştere datorită cererii
mari pe piaţa mondială şi creşterii productivităţii la hectar. În ultimii
ani producţia mondială de orez a crescut de la 379 milioane t în anul
1979 la 672 milioane t în anul 2010.
Cea mai mare zonă geografică producătoare rămâne Asia, cu
peste 90% din produsul global. Liderul mondial este China cu o
producţie de 197 milioane t sau 29% din totalul mondial. A doua
producătoare este India (121 mil. t.). Cea de-a treia producătoare este
Indonezia (66 mil. t.). Alți importanți producători din Asia sunt
Bangladesh (49 mil. t), Vietnam (40 mil. t), Myanmar (33 mil. t),
Tailanda (32 mil. t).
A doua zonă geografică este America. Principalii producători
sunt Brazilia (11 mil. t), S.U.A. (11 mil. t), Venezuela, Panama, Peru,
Uruguay.
În Europa orezul se cultivă până la paralela de 45°. Cele mai
extinse suprafeţe sunt în Italia, Spania, Belgia şi în alte state.
Productivitatea medie la hectar a cunoscut o creştere continuă.
Indicii variază de la o ţară la alta (fig. 30). Producţia medie la hectar
constituie 3320 kg. Cea mai ridicată producţie la hectar s-a realizat în
Coreea de Nord 7088 kg şi 6375 kg Coreea de Sud, cea mai mică în
Sierra-Leone 1157 kg. Recolte sporite obţine Japonia, datorită unei
chimizări intense.

144
sursa: en.wikipedia.org
Figura 30. Productivitatea medie la hectar a orezului
145
 Comerţul mondial cu orez este redus, se apreciază la 29
milioane tone (2009) şi poartă un caracter regional. Cele mai intense
fluxuri comerciale sunt între statele Asiei. Comerţul mondial
constituie numai 2-3% din comerţul cu cereale. Printre marii
exportatori sunt Thailanda (5,0 milioane t), Vietnam (4,0 mil.t),
S.U.A, Italia.
Printre statele importatoare se înscriu Malaysia, Sri Lanka,
unde agricultura are un caracter de monocultură, urmate de statele
europene şi Canada. În aşa state ca Japonia, Filipine, Senegal
importul s-a redus la minim prin creşterea producţiei interne.

4. Cultura porumbului
Cultură cerealieră de bază care s-a răspândit foarte rapid
datorită multiplelor utilizări, randament sporit şi capacitate de
adaptabilitate. Iniţial a fost cultivat de americani drept cultură
alimentară. Datorită europenilor s-a răspândit în Europa, iar mai
târziu - pe toate zonele geografice. Pentru prima dată în Europa a fost
cultivat în Spania (în Andaluzia), de unde s-a extins în Portugalia,
Italia, iar prin intermediul veneţienilor - în Orientul Apropiat.
Portughezii au contribuit la introducerea acestei culturi în Africa,
prin secolul al XVI-lea. În România porumbul începe să fie cultivată
în sec. XVII-lea.
Deşi este o cultură a latitudinilor subtropicale, în prezent se
cultivă în condiţii foarte diferite. Aceasta se explică prin marea
plasticitate ecologică a culturii şi prin procesul de selecţie care a dus
la formarea soiurilor rezistente la condiţii climaterice foarte variate.
Cerinţele termice sunt 1700 - 3000°C, este relativ pretenţios faţă de
umiditate cantitatea minimă fiind de 250 - 300 mm. Porumbul
necesită soluri cu fertilitate medie şi scăzută.
Porumbul se utilizează pe larg în alimentaţie, însă şi ca furaj
pentru masă verde. Boabele constituie o importantă sursă de materie
primă pentru industrie, din care se obţine: amidon, glucoză, alcool,
ulei comestibil, miere artificială etc.
Porumbul cunoaşte câteva varietăţi dintre care cele mai
răspândite sunt: porumbul cu bob tare, (cu pondere ridicată în
America de Sud şi Centrală), porumbul dinte de cal (cu mari
146
suprafeţe în Europa, Argentina cultivat mai mult pentru furajarea
animalelor), porumbul ceros sau chinezesc (cultivat în China,
Filipine şi Myanmar).
Porumbul se cultivă pe o suprafaţă de aproximativ 162
milioane ha. Cele mai extinse suprafeţe fiind în emisfera nordică. În
nord ajunge până la paralela 52-54°, iar în Federaţia Rusă este
cultivat până la 59°, pentru cantitatea de masă verde. În sud este
cultivat până la 42° în Noua Zeelandă. În altitudine pătrunde până la
3000 m în Mexic, în Munţi Anzi atinge 4000 m, în Bolivia este
cultivat pentru siloz.
Producţia mondială a fost în continuă creştere, dar cele mai
înalte ritmuri au fost atinse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
producţia crescând de peste 3 ori. Indicii producţiei globale
constituie 490 milioane t. anuale, iar în anul 2010 s-a înregistrat o
producţie de 844 milioane tone.
Producţia este asigurată de un număr restrâns de state. Circa
80% din producţia globală este asigurată de 10 state, fiind în
continuă creştere. În raport cu media pe glob sunt mari diferenţe la
nivel de continente şi state. În Europa producţia medie la hectar
constituie 5850 kg (1989), în Africa - 1850 kg. Între ţările Europei
cea mai sporită rentabilitate o are Grecia - 10000 kg la hectar, în
S.U.A, Australia productivitatea la hectar, de asemenea ajunge la
10000 kg la hectar.
Pe primul loc în producerea porumbului se situează S.U.A.
asigurând 37,4% din producţia globală (316 milioane t). Această
cultură, datorită suprafeţelor extinse, formează brâul (sau centura) de
porumb (fig. 32), care cuprinde statele Indiana, Illinois, Iowa,
Minnesota, Wisconsin, Nebraska, etc.

147
sursa: en.wikipedia.org
Figura 31. Productivitatea medie la hectar a porumbului

148
Figura 32. Centura de porumb din S.U.A.
149
 În America de Nord importante producţii obţine Mexicul (23
mil. t.). În America de Sud se evidenţiază Brazilia (56 mil. t.) şi
Argentina (23 mil. t.).
China deţine locul II în lume, cu o producţie de 177 mil. t.
În comerţul internaţional porumbul deţine 18% din comerţul cu
cereale. Exportatorii principali sunt S.U.A, Franţa, Argentina.
Importatori Japonia, C.S.I, Italia, Marea Britanie. S.U.A este lider
mondial şi controlează mai bine de 50% din comerţul internaţional
anual de porumb exportat.

Culturile tehnice
1. Importanța culturilor tehnice
2. Culturile oleaginoase
3. Culturile textile
4. Culturile zaharoase
1. Importanța culturilor tehnice
Culturile tehnice constituie a doua ramură ca importanţă după
volumul producţiei fitotehniei. Denumirea ramurii provine de la
faptul, că aproape 2/3 din producţie este supusă prelucrării tehnice.
Volumul producţiei se află într-o continuă creştere datorită
industrializării agriculturii. Producţia constituie o sursă importantă de
materie primă pentru industria alimentare, uşoară, chimică. Cea mai
mare parte din producţia acestor culturi este asigurată de statele în
curs de dezvoltare, din cauza faptului că aceste culturi necesită o
cantitate mare de muncă manuală. Aceste culturi se supun mai puţin
mecanizării spre deosebire de cereale şi necesită îndeplinirea muncii
agricole în intervale stricte de timp. Această ramură agricolă se
divide în: culturile oleaginoase, zaharoase, textile, narcotice şi
medicinale.

150
 2. Culturile oleaginoase
Această grupă includ plantele ale căror seminţe au un conţinut
sporit de lipide: soia, arahidele, floarea-soarelui, care constituie
principalele culturi de obţinere a uleiurilor vegetale. Unele din ele
sunt utilizate pentru obţinerea uleiului din seminţe (bumbac, cânepă,
in, rapiţă, muştar, mei).
Conform cerinţelor la temperatură şi umiditate, plantele tehnice
sunt clasificate în culturi oleaginoase a latitudinilor temperate
(floarea soarelui, rapiţa, cânepa, inul, meiul) şi culturi a latitudinilor
tropicale (bumbacul, măslinul, soia, arahidele, palmierul de ulei,
cocotierul, sisalul, ricinul). Se căpătă două tipuri de uleiuri: uleiuri
alimentare şi tehnice. Producţia mondială de ulei este de 45-50
milioane tone anual.
După volumul de producţie locul principal îl deţine soia, pe
seama căreia revine circa 70% din producţia de culturi uleioase. Soia
este o plantă originară din China. Are o mare valoare nutritive,
datorită conţinutului mare de lipide (19-20%), proteine (34-39%)
substanţe minerale. Are diverse întrebuinţări – la fabricarea uleiului,
margarinei, în industria lacurilor, vopselelor, săpunului, în industria
cauciucului etc.
Este o cultură relativ pretenţioasă faţă de mediu, solicită
temperaturi ridicate, umiditate şi soluri afânate. Soia ocupă o
suprafaţă de 56 milioane ha şi o producţie globală de 249 milioane
tone în 2010. Cea mai mare producţie o obţine S.U.A. Datorită unei
agrotehnici avansate producţia în S.U.A a crescut foarte mult,
constituind 90,6 milioane tone sau 36,4% din producţia mondială.
A doua ţară producătoare este Brazilia (68,5 milioane t) cu o
creștere spectaculoasă în ultimii ani, urmată de Argentina cu 52,7
milioane t (2010) şi China, a cărei producţie este apreciată la 15,1
milioane t în anul 2010.
Pe continentul European această cultură deţine suprafeţe
neînsemnate. Soia s-a extins datorită modului american de furajare a
animalelor, respectiv şi asocierii soii cu porumbul. Principalele
producătoare sunt Ucraina (1,7 mil. t), Franţa, Spania, România.
În comerţul mondial soia deţine un loc important datorită unei
orientări spre zootehnie a agriculturii statelor dezvoltate, cât şi a
151
utilizării pe larg în alimentaţia umană a uleiului de soia. Comerţul
internaţional cuprinde 40% din producţia mondială sau 98.3 milioane
t anual. Principala exportatoare este S.U.A, care concentrează 43.3%
din comerţul internaţional, urmată de Brazilia (32.5%) şi Argentina
(11,0%). Piaţa de desfacere o constituie Europa şi Japonia, care
absorb 50% din exportul total.
Floarea-soarelui este o plantă uleioasă valoroasă. Uleiul este
folosit în alimentaţie şi în industria alimentară la fabricarea
conservelor, mai puţin se foloseşte la fabricarea margarinei, a
săpunului, vopselelor. Importanţă mare au şroturile şi deşeurile care
servesc ca furaj pentru animale. Seminţele au un conţinut sporit de
ulei (43-52%). Floarea-soarelui este o cultură cu cerinţe mari faţă de
căldură şi umiditate.
Suprafaţa globală însămânţată cu floarea-soarelui este apreciată
la 30 milioane ha, iar producţia mondială este de 26 mil. t în 2010.
Productivitatea medie fiind de 16 chintale la hectar (fig. 33). Cele
mai mari suprafeţe sunt în emisfera nordică. Jumătate din producţia
mondială este asigurată de Europa, unde cele mai întinse suprafeţe
sunt în C.S.I.
Suprafeţe mari de floarea-soarelui sunt în Asia, care asigură
17% din producţia mondială. Principala producătoare este China (în
Câmpia Chineză), urmată de India şi Turcia. În America de Sud
principala producătoare rămâne a fi o perioadă îndelungată
Argentina, care deţine locul al II-lea în producţia mondială şi primul
în emisfera sudică.
Principalii producători de semințe de floarea-soarelui sunt:
Ucraina (6,8 mil. t), Rusia (5.3 mil. t), Argentina (2,2 mil. t), Franța
(1,6), Bulgaria (1,5).
Pe piaţa mondială se comercializează numai uleiul, mai rar
seminţele de floarea-soarelui, schimbul comercial se apreciază la 25-
27% din producţia mondială. Se exportă în ţările Europei şi Americii.
Ca exportatori se remarcă ţările din Europa şi Argentina.

152
sursa: en.wikipedia.org
Figura 33. Productivitatea medie la hectar la floarea soarelui
153
 Arahidele se cultivă pentru conţinutul ridicat de grăsimi (40-
60%), conţin 30% substanţe minerale, vitamine. Datorită acestor
calităţi, au o valoare alimentară sporită. Producţia anuală de arahide
este de 34,4 mil. t, inclusiv 4 mil. tone de ulei. Arahidele au şi
destinaţie industrială: din ele se extrage ulei fin, bogat în vitamine.
Sunt utilizate în producţia ciocolatei, halvalei. Deşeurile agricole şi
boabele necalitative sunt utilizate pentru furajarea animalelor. Este o
cultură pretenţioasă la sol şi condiţiile climaterice. Sunt crescute pe
terenuri întinse cu expoziţie sudică şi ferite de vânt.
În prezent cea mai mare extindere o are în Asia, cu o pondere
de 63,4% din producţia mondială. Principalul producător este China
(14,3 mil. t), care 41,6% din producția mondială. Pe locul 2 urmează
India (6,2 mil. t.). În America principalul producător este S.U.A cu o
producţie anuală de 1,6 milioane t, urmată de Nigeria (1,6 mil. t) și
Indonezia (1,3 mil. t).
Măslinul. Bazinul mediteranean concentrează 90% din
suprafeţele de măslin. În emisfera sudică această cultură este
prezentă numai în Argentina.
Producţia mondială de măsline este de 18,2 mil. t. Cele mai
întinse suprafeţe de măslin sunt în Spania (8,0 mil. t), Italia (3,2 mil.
t) şi Grecia (1,8 mil. t). Această cultură a fost preluată de un şir de
state africane, riverane Mării Mediteraneene ca Maroc, Tunis, Egipt,
dar şi de state din Asia precum Turcia, Siria, Cipru, etc. Fructele de
măslin sunt utilizate pentru producerea uleiului consumat în stare
proaspătă. Plantaţiile de măslin sunt foarte pretenţioase faţă de climă.
Producţia de fructe şi de ulei oscilează foarte mult de la un an la
altul. Producţia de ulei este de 3,3 mil. t în 2010. Se comercializează
îndeosebi fructe conservate, cât şi ulei care au o influenţă benefică
asupra organismului uman.

4. Culturile textile
Bumbacul este principala cultură textilă, utilizată pentru
fabricarea aţei, filtrelor, mătase artificiale, vatei, producţia
izolanţilor. Datorită conţinutului de ulei (17-25%), seminţele sunt
utilizate la producţia uleiului, care prin rafinare este întrebuinţat în
alimentaţie la producerea margarinei şi produselor industriale –
154
săpunului, lacurilor, vopselelor. Turtele din seminţe sunt utilizate în
zootehnie ca furaj pentru animale.
Bumbacul este o cultură foarte pretenţioasă la condiţiile
climaterice: necesită o cantitate sporită de lumină şi căldură. Suma
totală a temperaturilor necesare în perioada de vegetaţie este de
3000-4000°C. Este foarte sensibil la temperaturi joase şi sporite,
necesită temperaturi înalte (35-37°C), de care depinde calitatea
fibrelor. Necesită o cantitatea sporită de umiditate în perioada
înfloririi, din care motiv majoritatea terenurilor sunt irigate, se
dezvoltă bine pe soluri fertile.
Ocupă o suprafaţă de peste 33 milioane ha. Suprafeţele se
extind până la 40° latitudine nordică şi sudică, este cultivat în prezent
pe toate continentele în peste 80 de state ale lumii. Cerinţele faţă de
climă şi resurse de forţă de muncă au determinat amplasarea
predominantă în ţările în curs de dezvoltare. Producţia este de 19
milioane tone.
Cea mai mare productivitate la hectar se înregistrează în
Uzbekistan 10 q/ha (fig. 33).
Lider mondial în cultivarea bumbacului este China cu o
producţie anuală de 6 mil. tone. Locul doi revine India cu o producţie
de 5,7 milioane tone. Locul III î-i revine S.U.A. (2,9 mil. t), urmată
de Pakistan (1,9 mil. t). Printre mari producători se numără şi
Uzbekistan, Brazilia, Egipt, Grecia şi alte state.
Principalele 10 state producătoare de bumbac actualmente
produc peste 90% din producţia mondială.
Comerţul cu bumbac este intens. Peste 30% din producţia
mondială de bumbac este destinată comerţului (sau 7 milioane tone).
Principalii exportatori mondiali sunt China, S.U.A, Uzbekistan,
Turcia, Egipt, Sudan, Pakistan. Principala regiune de import este
Europa.

155
sursa: en.wikipedia.org
Figura 34. Productivitatea medie la hectar la bumbac

156
 Cultura inului – plantă cultivată pentru fibre şi seminţe.
Ţesăturile din in sunt rezistente, conduc bine căldura, au luciu
mătăsos. Europa constituia principala zonă de cultivare.
Peste 90% din suprafeţe sunt cultivate în emisfera nordică.
Cultivarea inului este eficientă atunci când se face o rotaţie a
culturilor.
Inul deţine o suprafaţă de 2,5 milioane ha, iar producția
mondială este de 1,9 mil. t. Circa 1/3 din producție realizează Canada
(633,5 mii t.). În Europa cea mai mare concentrare a suprafeţelor
fiind în jumătatea nordică, printre care se evidențiază Rusia, Ucraina,
Polonia, Belarus.
În America de Sud această cultură este cultivată în Argentina.
Comerţul mondial cu in este apreciat la 300 mii tone. Exportul
este asigurat de Polonia, Belgia. Importul este asimilat de Franţa,
Marea Britanie, Italia.

5. Plantele zaharoase
Din această grupă fac parte trestia de zahăr şi sfecla de zahăr.
Ele asigură 95% din producţia de zahăr. Producţia actuală de zahăr se
estimează la peste 150 milioane tone.
Consumul de zahăr pe cap de locuitor are indici diverşi la nivel
de state. Consumul mediu anual pe glob este de 20-25 kg. În unele
state ajunge la 70-80 kg (S.U.A, Marea Britanie, Cehia), iar în statele
din Africa constituie mai puţin de 5 kg.
Trestia de zahăr - cultură cu tulpină viguroasă şi înaltă, atinge
în înălţime peste 3 m. Acumulează un conţinut de zahăr până la 20%.
Este foarte pretenţioasă la condiţiile climaterice, solicitând
temperaturi medii anuale de 17-18°C, o cantitate mare de lumină şi
precipitaţii anuale de 1500-1600 mm. Este o cultură ce necesită
multă muncă manuală în perioada recoltării. Un hectar de trestie
asigură în medie 4-5 tone zahăr la hectar (fig. 35).

157
sursa: en.wikipedia.org
Figura 35. Productivitatea medie la hectar la trestia de zahăr
158
 Cantitatea globală realizată de trestie constituie 1743,5
milioane tone, ceea ce asigură 2/3 din producţia mondială de zahăr.
În America, principala producătoare este Brazilia cu o
producţie anuală de peste 719 milioane tone, iar în America de Nord
se evidențiază Mexic, cu o producție de 50,4 mil. t (locul 5 mondial).
În Asia – zona geografică de baştină, principala producătoare
este India, cu o producţie medie anuală de 280 milioane tone. China
are o producţie de 111 milioane tone, urmată de Thailanda (68,8 mil.
t).
Aproape 50% din producţia mondială de zahăr din trestie este
destinată exportului.
Sfecla de zahăr este cultivată pentru conţinutul de zahăr din
rădăcini (17-19%). Spaţiul geografic de cultivare este până la 60°
nord şi 30° sud. Suprafaţa însămânţată ajunge la 10 milioane ha.
Producţia medie anuală este de 250 milioane tone. Productivitatea la
hectar este de peste 50 tone (fig. 36).
Cea mai mare parte din producţia mondială (peste 75%) este
asigurată de Europa. Primul loc în producţia sfeclei de zahăr atât în
Europa, cât şi în lume îl deţine Franţa cu o producţie anuală de 31
mil. t, urmată de S.U.A. (28,9 mil. t) şi Germania (23,8 mil. t). Din
alte state europene se evidenţiază Rusia (22,2 mil. t) şi Turcia (17,9).
Din alte state se evidenţiază Ucraina (13,7 mil. t).
Germania este liderul mondial după productivitate la hectar,
având cei mai înalţi indici de până la 60 tone la hectar. Producţia
Germaniei se estimează la 25 milioane tone anual şi împarte locul III
cu S.U.A.

159
sursa: en.wikipedia.org
Figura 36. Productivitatea medie la hectar la sfecla de zahăr

160
 Pomicultura și viticultura mondială
1. Importanța pomiculturii
2. Pomicultura zonei temperate
3. Pomicultura zonei tropicale
4. Viticultura
1. Importanța pomiculturii
Pomicultura mondială – ramură a fitotehniei cu o mare
importanță în agricultura mondială datorită cererii la aceste produse
pe pieţele naţionale, dar şi internaţionale, cât şi dezvoltării industriei
de prelucrare, mai ales a industriei sucurilor.
Pomicultura este răspândită datorită importanţei produselor
pomicole în viaţa oamenilor. Sunt folosite în stare proaspătă, uscată
și sub formă de derivate (sucuri, gemuri, siropuri, compoturi).
În agricultura mondială este evidentă divizarea acestei ramuri,
datorită condiţiilor naturale, în două zone:
- Pomicultura zonei temperate;
- Pomicultura zonei tropicale care diferă prin culturile ce sunt
cultivate, cât şi cerinţele acestora la condiţiile mediului.
De menţionat că delimitarea datorită intercalării culturilor din
zona temperată cu cea din zona subtropicală nu este strictă, datorită
capacităţii de acomodare la condiţiile mediului şi diversităţii de
specii create. Este evidentă tendinţa de pătrundere tot mai intensă în
latitudini temperate a culturilor tropicale. Această extindere se
realizează prin intermediul selecţiei, dar și pe fonul modificărilor
climatice. De exemplu, piersicul până în anii 50 ai secolului al XX-
lea era cultivat numai în latitudini tropicale şi subtropicale. Nu toate
culturile tropicale se extind în aceiaşi măsură, ci doar culturile care
au o capacitate mare de acomodare. Tot mai multe culturi sunt
cultivate ca materie prime pentru industria de prelucrare, cât şi pentru
obţinerea substanțelor aromatice naturale, utilizate pe larg în
industria uşoară.
Pomicultura este o ramură specifică pentru statele şi ariile
geografice cu un grad sporit de accidentare a reliefului. Ea se
dezvoltă, de regulă, pe pante. Culturile pomicole au şi o influenţă
benefică asupra mediului: nu permite extinderea eroziunii. Prin
intermediul pomiculturii sunt puse în valoare chiar şi solurile slab
161
fertile. Unele culturi, cum ar fi mărul, părul, prunul etc. nu sunt
pretenţioase faţă de soluri.

2. Pomicultura zonei temperate

S-a format ca rezultat al extinderii culturilor din Asia pe baza
acomodării lor. Pe măsura adaptării a avut loc şi răspândirea
geografică latitudinală. Diversitatea de culturi pomicole este mare,
dar domină din punctul de vedere al ariilor cultivate mărul.

Mărul – cultură pomicolă de origine asiatică, care formează şi

în prezent păduri masive în Asia, în Europa şi în America. În cultură
a fost introdus pentru prima dată în China şi India. În prezent aria de
cultură cuprinde toată zona climatului temperat şi înaintează până la
latitudini de 63°, în acelaşi timp pătrunde şi în latitudini tropicale
adaptându-se la condiţii specifice. Mărul este o cultură ce pătrunde şi
în altitudine până la 1000-1500 m (aşa este cultivat în Tibet, Carpaţi,
Alpi), condiţii optime le are în limitele de 30-60° latitudine nordică.
În acelaşi timp, tot mai insistent sunt cultivate soiurile pitice de
meri, care asigură o rentabilitate sporită la hectar, o recoltare mai
uşoară, dar şi de efectuare rapidă a lucrărilor de cultivare. Prin
selecţie s-a obţinut o eşalonare de coacere a fructelor prin soiuri
timpurii de vară şi de toamnă. Producția mondială de mere (fig. 37)
în anul 2010 a fost de 69,6 mil. t. Livezile constituie arii extinse în
China, care a devenit liderul mondial cu 33,2 mil. t (cu 51,6% din
producția mondială), cu principalele regiuni de cultivare în nordul
Marii Câmpiei Chineze. Locul II este deţinut de S.U.A cu o
producţie de 4,2 milioane tone (în zona Marilor Lacuri și N-E țării),
urmată de Turcia (2,6 mil. t). Principalul producător european este
Italia (2,2 mil. t), principalele areale fiind în N-E țării, pe litoralul
Mării Adriatice. În producția de mere se evidențiază și R. Moldova,
care însumează o producţie de circa 255 mii t. (locul 37 în lume),
producția fiind în scădere din cauza lipsei investițiilor în această
ramură.
Comercializarea este destul de intensă (circa 10% din producția
mondială) şi de regulă, are loc pe piaţa europeană şi nord-americană.
162
sursa: en.wikipedia.org
Figura 37. Producția de mere în anul 2010 (mil. t)

163
 Cultura piersicului. Piersicul s-a extins datorită adaptării
culturii, selecţiei, dar şi gustului delicios al fructelor. Este o cultură
rezistentă la secetă, de aceea a completat structura agrară, mai ales în
zonele afectate de secetă din Europa Centrală şi de Est, unde a
devenit o cultură specifică deja pentru peisajele agricole. Datorită
plasticităţii ecologice a speciilor de piersic, dar și a modificărilor
climatice, este cultivat pe toate continentele din emisfera nordică
până la latitudinea de 50°, iar în emisfera sudică – până la 40°.
Producţia mondială constituie 20,3 milioane tone anual.
Principala producătoare este China cu o producţie de 10,7 milioane
tone anual (52,7% din producția mondială).
În Europa piersicul a căpătat o răspândire largă, mai ales în
Italia (1,6 mil. t anual), unde este organizată nu numai producţia, dar
şi selecţia lui. Aşa sunt cultivate mai ales soiurile de piersici-
nectarine. Al doilea mare producător european este Spania (1,1 mil.
t), urmată în Europa de Grecia (0,6 mil. t). Piersicul are o largă
răspândire şi în S.U.A. (1,0 mil. t) – locul 4 mondial, cu principalele
areale în California şi Florida.
Piersicul constituie un obiect al comerţului, atât pe pieţele
interne, cât şi externe datorită transportabilităţii sporite. Comerţul are
loc atât cu fructe proaspete cât şi cu derivate (compoturi, gemuri,
sucuri).

3. Pomicultura zonei tropicale

Însumează o mare diversitate de culturi pomicole, dar cu
cerinţe deosebite faţă de condiţiile climaterice şi sol. Constituie o
ramură specifică, în deosebi, în statele subdezvoltate. În ultima
jumătate al secolului al XX-lea, datorită importanței sale, producția
realizează venituri sporite şi constituie o sursă importantă de venit
pentru această categoria de state. În acelaşi timp, aceste produse se
bucură de o mare popularitate pe piaţa ţărilor dezvoltate. Pomicultura
se prezintă ca o ramură avantajoasă, în statele în curs de dezvoltare
datorită condiţiilor climaterice favorabile. Unele culturi continuă să
fie cultivate şi după căpătarea independenţei, ca cafeaua în America
Latină.

164
 Produsele pomicole tropicale sunt comercializate pe larg de
regulă în perioada rece a anului în statele din zona temperată. O mare
parte a lor cresc până în etapa contemporană în stare naturală, aşa
sunt palmierul, bananul. Culturile pomicole tropicale au cunoscut şi
ele o extindere, dar datorită cerinţelor stricte faţă de climă ele au o
limită oarecare. Unele culturi au căpătat o a doua patrie, aşa cum este
cafeaua – cultivată mai mult în America Latină, iar de origine fiind
din Asia, citricele cultivate pe larg în Europa de Sud şi în America.
Un rol deosebit l-au jucat şi europenii, prin intermediul cărora a avut
loc implantarea acestor culturi în noi spaţii geografice.

Culturile citrice sunt printre cele mai răspândite în agricultura

statelor lumii. Din această categorie fac parte: portocalul, lămâiul,
mandarinul şi grepfrut. Regiunea de origine sunt teritoriile calde şi
umede ale Asiei de Sud-est şi de Sud.
Citricele sunt culturi pretenţioase la condiţiile mediului, arealul
optim geografic de cultivare se situează între paralelele de 35°
latitudine nordică şi 30° latitudine sudică. Datorită soiurilor şi
adaptabilităţii au pătruns până la 45-46° latitudine nordică (de
exemplu, în Croaţia) şi în emisfera sudică până la 40° (Noua
Zeelandă) (fig. 38). Extinderea a fost determinată de cererea sporită a
acestor produse pe piaţă, preţurile accesibile, cât şi cererea ramurilor
de prelucrare a producţiei. O dată cu extinderea spaţială a avut loc şi
o creştere rapidă a producţiei de până la 80-85 milioane tone în
ultimul deceniu.
Deşi citricele sunt de origine din Asia, ele au arii mai extinse în
statele americane, care contribuie cu circa 1/3 la producţia mondială,
care este de 115,6 mil. t anual. Principalii producători, în anul 2010,
au fost: Brazilia (20,7 mil. t), China (19,6 mil. t), S.U.A. (10,0 mil. t),
Mexic (6,9 mil. t) și India (6,3 mil. t). Este important că în ultimele
decenii e evidentă diviziunea geografică în cultivarea citricilor, de
exemplu Brazilia se evidențiază la producția mondială de portocale,
S.U.A este cel mai mare producător mondial de grape-fruit, India
realizează cantităţi mari de lămâi.

165
sursa: en.wikipedia.org
Figura 38. Principalele regiuni de cultivare a citricelor

166
 În Europa condiţiile naturale sunt prielnice numai în partea
sudică. Aceste state (Spania, Italia) realizează o diversitate largă de
citrice, dar domină portocalul. Pentru statele Europei sudice
cultivarea citricelor se prezintă ca o ramură cu posibilităţi largi de
comercializare a producţiei. Cele mai mari producţii le înregistrează
în Spania, cu o distribuţie teritorială pe întreaga suprafaţă, urmată de
Franţa, cu cele mai mari arii pe insula Corsica.
În Asia şi Africa numărul de state cultivatoare de citrice este
impunător. Se evidențiază China, cu 53% din producția mondială de
mandarine. În Africa I loc este deţinut de Nigeria. Producţia mare în
ultimul timp a înregistrat Mexic, Iran și Turcia.
Citricele constituie un obiect cunoscut şi important pe piaţa
mondială, mai ales datorită posibilităţii de transportare şi duratei de
păstrare a acestora. Ele sunt solicitate cel mai mult pe piaţa Europei
şi a Canadei. În CEE citricele constituie unul din cele mai
comercializate produse agricole. În comerţul mondial se remarcă
îndeosebi statele din Europa riverane Mării Mediterane.

Cultura bananelor. Sunt cultivate pentru fructele delicioase,

cât şi conţinutul sporit de substanţe proteice şi minerale. Sunt
consumate prăjite, coapte şi crude. Peste 75% din exportul mondial
de banane se consumă în stare crudă.
Regiunea de origine a bananierului este Asia (India, Indonezia).
Cele mai perfecte condiţii pentru cultivare sunt în limitele de 25-30°
latitudine nordică şi sudică. Această cultură s-a extins de la zona de
origine mai ales în America Latină, care a devenit cea „de-a doua
patrie”, şi în Africa.
Producţia a crescut foarte mult în ultimele două decenii şi
constituie aproximativ 102,1 milioane tone anual. Peste 60% din
producția mondială este asigurată de Asia. Cea mai mare
producătoare de banane este India cu 31,9 mil. t, urmată de China cu
9,8 mil. t și Filipine – cu 9,1 mil. t. În America de Sud principalii
producători sunt Ecuador – 7,9 mil. t, Brazilia cu 7,0 mil. t și
Columbia cu 2,0 mil. t anual. În America Centrală producții
importante asigură Guatemala (2,6 mil. t) și Mexic (2,1 mil. t). În
Africa cea mai mare producţie o are Tanzania, cu 2,9 milioane tone
167
anual. În Europa, această cultură este cultivată numai în Spania şi
Portugalia.
Bananele se bucură de o mare comercializare internaţională. În
acest scop recoltarea lor are loc înainte de coacerea deplină, după
care are loc încărcarea în vase de transport şi staţii frigorifice. În
porturi (Rotterdam, Marsilia, Odessa, Riga etc.), după descărcare are
loc coacerea artificială şi redistribuirea lor. Comerţul mondial este
puternic dominat de monopolurile americane. Două companii
americane controlează 70 % din comerţul mondial cu banane. Piaţă
de desfacere a produselor o constituie, în special, ţările din Europa şi
America de Nord.

Culturile aromatice sau tonifiante (cafeaua, cacao, ceaiul).

Sunt unite în această grupă datorită aromei acestora, dar şi a
conţinutului sporit de substanţe stimulente.
Cafeaua – cultură arboricolă cultivată pentru boabe. Cafeaua
este originară din Etiopia, provincia Kafa, unde se întâlneşte şi în
prezent în stare naturală şi este folosită ca aliment de bază, din boabe
localnicii prepară turte, dar este folosită şi ca băutură.
Sunt cultivate o diversitate mare de soiuri, cele mai preţioase
fiind cafeaua arabica, cafeaua robusta, cafeaua de Congo, pentru
conţinutul sporit de până la 2% de cofeină. Este o cultură
pretenţioasă la condiţiile naturale, de aceea are arii foarte restrânse de
cultivare. Ea se cultivă numai în zona intertropicală (fig. 39), între
paralelele de 25-28° latitudine nordică şi sudică. Cafeaua însumează
o suprafaţă de 10 milioane ha. Cele mai calitative boabe sunt
obţinute numai între altitudinile de 900-1800 m. Producţia mondială
variază ca urmare a fluctuaţiei preţului şi este apreciată la 8,4
milioane tone. Principalele zone de producţie sunt America de Sud și
Centrală (peste 52% din producția mondială), Africa şi Asia. În
ultima perioadă creşte considerabil a ponderea Americii de Nord cu
20% în producţia mondială. Principalii producători mondiali în 2010
au fost: Brazilia (2,8 mil. t), Vietnam (1,1 mil. t), Indonezia (0,8 mil.
t), Columbia (0,5 mil. t), India (0, 29 mil. t), Etiopia (0,27 mil. t),
Peru (0,26 mil. t), Guatemala (0,26 mil. t), Mexic (0,25 mil. t) și
Honduras (0,23 mil. t).
168
Figura 39. Regiunile și soiurile de cafea cultivate

169
 O particularitate deosebită este că peste 75% din cafeaua
produsă se comercializează. Cei mai mari exportatori sunt Brazilia,
Vietnam, Columbia, Etiopia. Importul este monopolizat şi dominat
de statele din Europa şi America de Nord.

Arborele de cacao este cultivat pentru boabe cu conţinut sporit

de grăsimi (până la 40-60%), proteine (13-16%) şi alcaloizi.
Arborele de cacao are o arie geografică restrânsă, datorită
cerinţelor stricte la condiţiile mediului. Se cultivă în general numai
până în latitudini de 20°, pe câmpii şi rar depăşeşte 400-600 m
altitudine. Plantaţiile necesită un volum mare de muncă pentru
întreţinerea, recoltarea şi prepararea boabelor. Necesită multă muncă
manuală. Boabele sunt supuse unui complex de preparare, care
include fermentarea, uscarea, prăjirea, decorticarea şi râşnirea.
Suprafaţa actuală constituie 5 milioane ha, iar producţia este
apreciată la 4,1 milioane tone boabe în anul 2010.
În ultimii 50 de ani producţia a crescut de 3 ori, ceea ce s-a
realizat datorită creşterii productivităţii. Plantaţiile de cacao s-au
lărgit la mijlocul secolului al XX-lea, mai ales în Africa, care
figurează ca principala zonă geografică de cultivare, cu o pondere de
69% în producția mondială (fig. 40). Principalii producători mondiali
sunt: Coasta de Fildeș (1,22 mil. t), Indonezia (0,8 mil. t), Ghana
(0,66 mil. t), Nigeria (0,37 mil. t), Camerun (0,23 mil. t), Brazilia
(0,22 mil. t), etc. Comerţul este dominat de principalii producători.
Importul este asigurat de statele Europei şi Americii de Nord. În
comerţul mondial se negociază două varietăţi de cacao, una de
calitate superioară, obţinută printr-o producţie fină, adeseori
migăloasă şi care poartă denumirea de „Criollo” şi alta folosită în
consumul curent, numită „Forastero”.

170
Figura 40. Principalii producători mondiali de cacao boabe, în anul 2010

171
 Ceaiul – cultură originară din Asia musonică. Patria este
regiunea Assam (India), insula Hainan (China), unde creşte spontan.
Ceaiul este o cultură a latitudinilor tropicale şi subtropicale. Arealul
de cultură se extinde în Nord până la 42° (Georgia), iar în Sud atinge
paralela de 30° (Republica Africa de Sud).
Suprafaţa totală constituie la 2,5 milioane ha. Arborele este
cultivat pentru frunzele sale cu un conţinut sporit de substanţe
tonifiante, mai ales tanin, cofeina, de uleiuri eterice. În regiunile
ecuatoriale se recoltează tot anul împrejur, în regiunile musonice
numai de 3 ori pe an. Producţia mondială de ceai este apreciată la 4,5
milioane tone anual. Această producţie este realizată predominant de
Asia (peste 80% din producția mondială). Principalii producători în
anul 2010 au fost (fig. 41): China – 1,5 mil. t, India – 1,0 mil. t,
Kenya – 0,4 mil. t, Sri Lanka – 0, 28 mil. t și Turcia – 0,24 mil. t.
Ceaiul este obiectul unor negocieri internaţionale destul de
importante. Exportul este dominat de statele din Asia. Pe piaţă ceaiul
apare sub diferite denumiri comerciale în funcţie de calitate şi ţara de
origine. Piaţa de desfacere o constituie Europa şi America de Nord.
Comerţul cu ceai este puternic monopolizat în lume, pătrunderea pe
piaţa ceaiului a ţărilor în curs de dezvoltare fiind anevoioasă. Marea
Britanie controlează 80-90% din comerţul mondial.

172
sursa: en.wikipedia.org
Figura 41. Structura producției mondiale de ceai, pe state, în 2010

173
 4. Viticultura
Este o ramură tradiţională pentru Europa. Viţa de vie conţine
până la 80 de elemente chimice, vitamine şi glucide uşor asimilabile
de organismul uman, cu afecţiuni terapeutice asupra lui. Sunt folosiţi
în stare proaspătă, uscată (stafide), în stare derivate ca vin, sucuri,
compoturi.
Viţa de vie este o cultură specifică tipurilor de climă temperat,
mediteranean şi submediteranean. În prezent se cultivă peste 4000 de
specii căpătate printr-o selecţie intensă de încrucişare, clasificate în
trei grupe mari:
Soiurile orientale - înglobează soiurile din Asia puţin rezistente
la ger, folosite mai mult în alimentaţie.
Soiurile occidentale – cultivate îndeosebi în Europa, rezistente
la ger, folosite pentru vinificaţie;
Soiurile pontica – cultivate în Balcani, Transcaucazia, Asia
Mică.
Viţa de vie este o cultură cu cerinţe mari faţă de condiţiile de
climă. Nu este pretenţioasă la sol, dar calitatea lui determină spectru
gustativ al bobiţelor, compoziţia chimică.
Viţa de vie se prezintă ca o ramură agricolă foarte rentabilă şi
din motivul că fiind o cultură multianuală este rezistentă la secete,
dar şi care se supune bine irigaţiei. Această cultură rezistă la secete
până la 4-6 luni. Un alt avantaj este că rezistă la ger, motiv pentru
care această cultură şi-a extins considerabil arealul. Aranjarea
podgoriilor pe pante, micşorează eroziunea. Această cultură
formează două zone de cultivare: în emisfera nordică între
latitudinile 20-52° şi în emisfera sudică, la latitudinile de 20-40°.
Datorită calităţii strugurilor, gustului delicios în ultimul secol s-a
răspândit pe toate continentele. Această cultură cel mai eficient
randament o are între paralela de 30-45° latitudine nordică.
E important că şi deşeurile de prelucrare au valoare economică:
ca drojdiile pentru producţia de coniac, tescovina - furaj concentrat
pentru animale, iar ramurile, în statele dezvoltate, sunt folosite pe
larg în producţia de celuloză şi hârtie (Spania, Turcia, Grecia), iar în
statele slab dezvoltate - ca sursă preţioasă de energie în gospodăria
casnică.
174
 Arealul principal de cultivare este Europa, cea mai veche zonă,
cu tradiţii seculare pentru un şir de popoare. Tendinţa principală de
extindere a acestei culturi este spre extremităţile nordice. Suprafaţa
ocupată de viţa de vie este în descreștere în ultimii ani, în special în
statele Uniunii Europene ți constituie 7,6 milioane ha.
Producţia mondială de struguri (68,3 mil. t în 2010) este
asigurată de următoarele state: China (8,7 mil. t), Italia (7,8 mil. t),
S.U.A. (6,2 mil. t), Spania (6,1 mil. t), Franţa (5,8 mil. t), Turcia
(4,3), Chile (2,8), Argentina (2,6) şi India (2,3).
Soiurile pentru masă sunt cultivate preponderat în Asia,
deoarece populaţia musulmană nu foloseşte derivatele (vinul), ci doar
producţia proaspătă. Un rol deosebit l-a avut tehnica frigorifică, care
a dat posibilitatea de a păstra strugurii proaspeţi o perioadă
îndelungată. Soiurile tehnice sunt cultivate pe larg în Europa. În
acelaşi timp soiurile de masă sunt folosite în egală măsură şi la
producţia de vin. Soiurile pentru stafide sunt cultivate mai ales în
Asia (Turcia, Iran, Irak). Această direcţie tinde de a se extinde în
S.U.A, Australia şi în Europa, datorită utilizării pe larg a stafidelor în
cofetărie şi industria de panificaţie.
Comercializarea producţiei proaspete viticole este episodică.
Mai mult sunt comercializate produsele derivate, vinul şi stafidele.
Strugurii mai rar şi doar cei de masă. În ultimul deceniu au fost
create prin selecţie soiuri rezistente la transportare. Cel mai intens
comerţ are loc între statele din Europa, în Canada etc.

175
 Cultura plantelor tuberculifere și legumicultura
1. Cultura plantelor tuberculifere
2. Importanța legumiculturii
3. Principalele culturi legumicole

1. Cultura plantelor tuberculifere

Constituie o clasă de plante utilizate atât în alimentaţie cât şi în
industrie, a căror caracteristică este formarea unor tuberculi subterani
ce acumulează o serie de substanţe nutritive (amidon, proteine, lipide).
Productivitatea lor ridicată le fac foarte importante pentru alimentaţia
unei mari părţi din populaţia globului. Se înscriu aici plante din genuri
şi specii diferite dintre care mai cunoscute sânt cartoful, maniocul,
batalul, ignamele, taro, marantul, topinamburul etc.
Cultura cartofului:
- face parte din familia Solanacee şi este cultivat în principal
pentru tuberculii săi bogaţi în amidon (17%), utilizaţi atât în
alimentaţia umană, cât şi în cea animală.
- originar de pe platourile andine unde coexistă mai multe
specii de solanacee.
- preferă climatul răcoros şi umed fiind relativ pretenţios faţă
de condiţiile de umiditate şi necesită soluri afinate cu textură lutoasă
sau luto-argiloasă şi reacţie acidă. Arealul actual de extindere
depăşeşte cu mult limitele Europei unde s-a adaptat până în regiunile
subarctice, în Laponia.
- suprafaţa cultivată este de cca. 18,6 mil. ha. Producţia
mondială este de 330 mil. t (2010). Randamentul este mai ridicat în
vestul Europei (45 t/ha în Olanda sau Belgia) şi mult mai scăzut în
estul continentului (11 t/ha în România) sau în patria lor de origine
(Bolivia cu doar 5t/ha) (fig. 42).
Se pot deosebi câteva areale mai importante de cultură:
- partea central-estică a Europei, cuprinde trei mari producători
: Rusia (21,1 mil. t), Ucraina (18,7 mil. t) şi Polonia (8,8 mil. t).
- Europa occidentală. Se distinge Germania (10,2 mil.
t) Olanda (6,8 mil. t) şi Marea Britanie (6 mil. t), zonă cu un înalt
randament şi un consum dezvoltat ce atrage surplusul din estul
continentului.
176
sursa: en.wikipedia.org
Figura 42. Productivitatea medie la hectar la
177
 - China, producător redevenit dinamic şi cu un consum în
creştere, (74,8 mil. t) ajungând astfel pe primul loc în lume.
Suprafeţele cele mai extinse sânt cultivate în Manciuria şi zona
Beijingului, producţia fiind destinată în primul rând pieţei interne.
- India, un alt producător dinamic cu 36,6 mil. t (2010),
cultivând mai ales soiuri timpurii, inclusiv pentru export, cu precădere
în Punjab şi piemonturile himalayene.
O extindere similară o cunoaşte această cultură şi în alte state
asiatice, care încearcă să profite de climatul mai cald, cultivând soiuri
timpurii pe care le exportă în Europa (Turcia mai ales, ce a ajuns deja
la 4,5 mil. t, Iranul cu 4,0 mil. t) sau pentru consumul intern
(Bangladesh – 7,9 mil. t, Pakistan, Indonezia). Similar este cazul
Egiptului în Africa.
- America de Nord, are culturi extinse în S.U.A. (18,0 mil. t –
locul III mondial) şi sudul Canadei (4,4 mil. t), care satisfac o parte
din necesarul local.
- în America de Sud cultura cartofului suportă concurenţa
maniocului impunându-se doar în zonele mai temperate sau pe
platourile andine (Argentina, Bolivia, Peni, Columbia) cu producţii de
interes strict local. La fel se întâmplă şi în Africa unde sânt larg
răspândite alte plante tuberculifere (maniocul, batatul). O oarecare
extindere o cunoaşte şi în zonele mai răcoroase ale Oceaniei
(Tasmania, Noua Zeelandă).
Cultura maniocului. Plantă cultivată în regiunile tropicale
pentru rădăcinile sale consumate sub formă de pastă (făină de tapioca)
sau produse de patiserie. Solicită multă căldură şi soluri cu relativ
exces de umiditate. Rădăcinile sale tuberizate conţin mult amidon
(30-40%) şi zahăr (5%), precum şi substanţe proteice. Se cultivă la
altitudini joase în toate zonele tropicale pe suprafeţe ce însumează 18,5
mil. ha. Randamentul este relativ ridicat (10t/ha), iar producţia totală
oscilează între 229,5 mil. t, fiind foarte variabilă. Principalele arii de
cultură sini:
- America Latină, în primul rând Brazilia, cu cca. 2 mil. ha
cultivate şi 24,3 mil. t (locul II), obţinute în lungul coastei atlantice.
- sudul şi sud-estul Asiei, grupează câţiva din cei mai mari
producători : Thailanda cu o producţie în scădere (22 mil. t – locul
178
IV), Indonezia, India, China, Vietnam, Filipine, Malaysia, Sri Lanka
etc. Thailanda este şi principalul exportator de manioc sub formă de
tapioca, dirijat fie spre ţări tropicale, consumatoare, fie spre ţările
dezvoltate unde acest produs exotic este larg prezent în patiserie, mai
ales în Europa.
- Africa se remarcă prin larga extindere a acestei culturi, în
special în zona ecuatorială unde constituie unul din alimentele de bază,
dar productivitatea este de multe ori mai redusă. Aici se disting doi
mari producători şi consumatori: Nigeria cu 3 mil. ha cultivate şi 37,5
mil. t (locul I mondial) şi R.D. Congo cu 15 mil. t.
Cultura batatului. Plantă originară din America Centrală, de
unde s-a extins în toate zonele cu climă caldă. Este o plantă perenă ale
cărei rădăcini tuberizate conţin amidon - 27% şi zahăr 3-6%, şi pot
atinge 2-3 kg. Larga răspândire se datorează perioadei vegetative
scurte şi productivităţii (40 t/ha), deşi este pretenţios faţă de soluri şi
umiditate. Culturile cele mai extinse le deţine China (6,2 mil. ha, în
sud-est mai ales) ce asigură cea mai mare parte a producţiei mondiale
(76,8 mil. t din cele circa 102,7 mil. t la nivel mondial), în
descreștere, ca urmare a concurenţei cartofului. Urmează o serie de
state sud şi sud-est asiatice care formează un areal continuu din India
până în Japonia, dar cu producţii mult inferioare (Indonezia – 2,1
mil. t, Vietnam – cu 1,2 mil. t, India – 1,1 mil. t, Japonia – cu circa
1,0 mil. t etc.).
Africa deşi cunoaşte o largă răspândire a acestei culturi, nu
se remarca prin producţie, datorită randamentului redus, conturându-
se ca areal principal platourile înalte ale Africii de Est având în centru
Uganda (2,8 mil. t în 2009), de unde se extinde în Burundi, Tanzania,
Etiopia dar şi mai departe spre sud-est în Malawi şi Madagascar. Un
important producător african este Nigeria, cu 2,75 mil. t. Producţii
similare se obţin şi în America, unde se impun în primul rând
Columbia, Brazilia, Peru şi Venezuela, cultura extinzându-se şi în
sudul SUA la concurenţă cu celelalte tuberculifere. Comercializarea
este redusă, deşi utilizările sânt variate. În afara consumului direct
- extracţia amidonului, spirtului, industria conservelor, principalii
importatori ai surplusului pieţei chineze fiind Japonia şi SUA.

179
 Alte plante tuberculifere: ignamele, taro, maroniul, napul şi
topinamburul.

2. Importanța legumiculturii
- Este o ramură agricolă a cărei importanţă nu rezidă în
dimensiunea suprafeţelor cultivate, ci în varietatea şi calitatea
produselor obţinute. Doar 2% din suprafaţa agricolă mondială este
consacrată acestei ramuri care participă cu 30% la veniturile realizate.
Producţia mondială este în continuă creştere mai ales în ultimul
deceniu (418,2 mil. t în 2010 în stare proaspătă). Se remarcă o
oarecare corespondenţă a ponderii fiecărui continent cu dimensiunea
demografică. Asia asigură 58,5% din producţie, Europa – 22,2%,
America de Nord cu 9,2%, Africa cu 6,3%, America de Sud cu 3,2% şi
Oceania cu 0,6%. Se observă totuşi un avantaj al ţărilor dezvoltate,
unde consumul este mai mare dar şi productivitatea este pe măsură.
La nivelul statelor se remarcă în aceeaşi ordine de idei
ponderea marilor giganţi demografici. Printre primele 10 state la
producția de legume, 8 sunt din Asia: China cu 133 mil. t (locul I în
lume), India cu 35 mil. t, după care urmează la mare distanţă Vietnam
cu 6,7 mil. t. Alți importanți producători asiatici sunt Filipine,
Myanmar, Nepal, Coreea de Sud și Japonia. În cadrul continentului
african se remarcă Nigeria (5,9 mil. t) – locul IV în lume. Importanți
producători sânt și statele mediteraneene (Turcia, Italia, Spania,
Maroc, Grecia etc.). La realizarea acestei producţii participă un număr
mare de specii grupate după anumite caracteristici.

3. Principalele culturi legumicole

Leguminoasele cu boabe. Cele mai importante sânt: fasolea,
mazărea, bobul, năutul, lintea, bârnele etc.
Fasolea este consumată atât verde, cât şi uscată (sub formă de
boabe). Originară din America Centrală ea a fost introdusă de spanioli
în Europa cunoscând o rapidă extindere. Se cultivă pe terenuri
neprotejate, fiind adaptabilă, îndeosebi la climatul temperat continental
şi cel subtropical. Producția mondială de fasole uscată este de 23,2 mil.
t. Prin producţie remarcându-se India (4,9 mil. t fasole uscată) şi China
(1,6 min. t) și Myanmar (3,0 mil. t) în Asia apoi, statele latino-
180
americane (Brazilia cu 4,9 mil. ha cultivate şi 3,2 mil. t fasole uscată,
Mexicul cu 2 mil. ha şi 1,2 mil. t), SUA (1,4 mil. t), la distanţă urmând
statele europene (Italia, Spania şi statele balcanice îndeosebi) şi cele
din E Africii (Etiopia, Uganda, Burundi, Ruanda cu peste 1 mil. t
împreună). Consumul este mai ridicat în ţările în curs de dezvoltare şi în
sud-estul Europei.
Mazărea de grădină (Pisum salivum), există şi varietăţi pentru
consumul alimentar dar şi furajere, fiind consumată mai mult
conservată şi se cultivă în condiţii similare ca fasolea. Aria de origine
este situată în sud-vestul Asiei, din India şi Afganistan până în regiunea
mediteraneană. Suprafețele cele mai extinse sânt în continentele
nordice. Franţa, SUA Canada, China şi Rusia. Consumul este mai
ridicat în statele industrializate, fapt ce determină şi o comercializare
mai intensă, sub formă conservată, Franţa asigurând mare parte din
piaţa europeană.
Legumele cu bulbi. Categorie care cuprinde plante din genul
Allium, folosite mai ales ca adaos în alimentaţie. Se diferenţiază după
caracteristici morfologice şi conţinut următoarele :
- ceapa, Allium cepa. Are o valoare alimentară ridicată fiind
una dintre principalele legume cultivate, mult solicitată atât în
consumul intern dar şi la export. Originară din Asia central-sudică s-a
răspândit pe tot globul. Din cele cca. 2 mil. ha cu această cultură 1/2
revine Asiei, apoi Europa cu 20% şi America de Nord cu 10%.
Producţia mondială depăşeşte 74 mil. t fiind asigurată de marii
producători asiatici (China cu 20,5 mil. t. India cu 13,4 mil. t, Turcia
cu 1,9 mil. t, Iran cu 1,9 mil. t, Pakistan cu 1,7 mil. t, Coreea de Sud
– 1,4 mil. t, etc.). În America, SUA (3,3 mil. t) şi Brazilia (1,6 mil.
t) sânt principalii producători, iar în Europa se impun statele
mediteraneene (Spania), dar şi cele est-europene (Rusia cu 1,5 mil. t.,
Ucraina sau România).
Este intens exportată, mari disponibilităţi având în primul
rând producătorii mediteraneeni (Turcia, Spania, Maroc, Egipt) sau
est-europeni (Polonia) ce completează deficitul Europei nord-vestice.
- usturoiul (Allium sativum) este utilizat atât în alimentaţie şi
fabricarea conservelor, cât şi pentru valorile sale terapeutice. Provine
din regiunea muntoasă din nordul Iranului de unde s-a răspândit ca şi
181
ceapa în toată lumea. Producţia este mai modestă fiind asigurată tot
de statele mediteranene şi marile state asiatice, la care se adaugă SUA.
Turcia deţine şi în acest caz principalele disponibilităţi de export.
Solanaceele. Sânt plante foarte apreciate sub aspect alimentar
şi foarte rentabile sub aspect economic datorită randamentului
ridicat. Această categorie cuprinde trei specii mai importante:
tomatele, ardeiul şi vinetele.
Tomatele înregistrează cel mai mare consum atât în stare
brută cît şi conservată. Sânt considerate cele mai rentabile legume,
producţia lor putând fi eşalonată pe tot parcursul anului. Originare din
America (un areal extins din Mexic până în Peru), s-au răspândit rapid
în Europa, Extremul Orient iar mai târziu şi în America de Nord sau
Africa. Suprafaţa ocupată este similară cu cea a cepei (1,6 – 1,8 mil.
ha), dar producţia este mult superioară (peste 146 mil. t).
În Asia se localizează marea majoritate a producţiei şi a
consumului. Mari producători sânt cele două mari state (China cu 41,9
mil. t şi India cu 12,0 mil. t), dar şi state specializate precum Turcia
(10,0 mil. t). Se mai remarcă prin producţie SUA – cu 12,9 mil. t,
fiind a II-a producătoare mondială. În Europa principala arie de
cultură este sudul şi sud-estul continentului, Italia impunându-se de
departe, urmată de Spania și Grecia. În Africa, deşi este o cultură
foarte răspândită, se impun prin producţii importante doar statele
nord-africane, beneficiare ale apropierii imensei pieţe de consum vest-
europene; Egiptul, Marocul, Algeria, în rest producţii ceva mai
însemnate realizând doar Nigeria şi Africa de Sud.
Intens comercializate, principala arie furnizoare constituindu-
se în jurul Mării Mediterane, ce aprovizionează atât Europa de Vest,
cât şi ţările arabe petroliere cu posibilităţi mai reduse de practicare a
agriculturii (cele de la Golful Persic).
Legumele rădăcinoase. Grupează mai multe specii de plante,
diferite ca apartenenţa botanică dar având în comun utilizarea
rădăcinilor în alimentaţie: morcovul, pătrunjelul, ţelina, ridichea,
păstârnacul, sfecla roşie etc. Sânt în general plante bianuale şi se
adaptează uşor climatului răcoros şi umed drept pentru care pot fi
întâlnite până la 70°lai N şi la 1500 m altitudine în zona temperată,

182
 Morcovul este originar din sud-vestul Asiei şi cuprinde mai
multe varietăţi folosite direct în alimentaţie sau conservate. Producţia
mondială este destul de importantă – 33,6 mil. t, obţinută în principal
de doi mari producători şi consumatori (China cu 15,9 mil. t, Rusia şi
SUA cu câte 1,3 mil. t fiecare). Producţii însemnate realizează statele
din nord-vestul Europei (Franţa, Marea Britanie, Polonia) şi alţi mari
consumatori, precum Uzbekistan (locul IV în lume), Japonia şi
Ucraina.
Legumele din grupa verzei. Se încadrează aici diferitele
specii de varză, conopidă, gulia, plante de la care se foloseşte
căpăţâna.
Varza prezintă multe varietăţi, cea mai utilizată fiind capitata,
folosită atât în stare crudă, cât şi conservată. Provine tot din
regiunea mediteraneană, unde se mai întâlneşte în flora spontană din
Peninsula Iberică şi se caracterizează prin mare plasticitate biologică
adaptându-se unor condiţii diverse. Suprafeţele cultivate totalizează
2,1 mil. ha, randamentul fiind foarte ridicat (producția mondială de 58
mil. t în 2010). Se remarcă o concentrare netă în zona temperată
nordică, unde se înregistrează şi cel mai ridicat consum.
- cel mai mare producător şi consumator mondial este China cu
25,2 mil. t, cantitate absorbită integral de imensa piaţă internă. Urmează
apoi India (6,4 mil. t), Japonia (2,2 mil. t), Coreea de Sud (2,0 mil. t),
fiind principala arie producătoare din lume.
- Europa în ansamblu, având în frunte Rusia (2,7 mil. t), Polonia,
urmate de Ucraina, România, Marea Britanie, Germania. Consumul
ridicat din vestul Europei generează un flux important dinspre
producătorii est-europeni şi Turcia.
- SUA constituie a treia arie de producţie şi consum, împreuna
cu Canada, în contrast cu America Latină unde este mai slab
reprezentată.
- în Africa singurii producători notabili se află în nordul şi sudul
extrem (Egipt, R.S. Africană)
Cucurbitaceete. Această familie cuprinde mai multe plante din
familia cu acelaşi nume a căror valoare alimentară şi utilizare este
diferită: castravetele, pepenele verde, pepenele galben dovleacul,
dovlecelul.
183
 Castravetele se cultivă pentru fructul său folosit ca atare şi
conservat. Diferitele varietăţi cultivate provin din Asia (India, China),
de unde au fost preluate în antichitate de populaţiile din Orientul
Apropiat apoi de greci şi romani. Astăzi, cultura sa se extinde până la
latitudini de 60°N ocupând cca. 0,5 mil. ha și o producție de 57,6 mil.
t. Plantă foarte productivă şi cu mare valoare comercială, dar foarte
perisabilă. Principalii producători sânt China (40,7 mil. t), Iran (1,8
mil. t), Turcia (1,7 mil. t), Rusia (1,2 mil. t), SUA (0,88 mil. t), Ucraina
(0,86 mil. t), Spania (0,68 mil. t), Egypt (0,63 mil. t) și Japonia (0,59
mil. t). Importante cantităţi conservate sînt exportate de către ţările din
sudul şi sud-estul Europei.

Zootehnia (creşterea animalelor)

1. Importanța zootehniei
2. Creșterea vitelor mari cornute
3. Creșterea porcinelor
4. Creșterea ovinelor și caprinelor
5. Avicultura
6. Pescuitul și piscicultura

1. Importanța zootehniei
Zootehnia asigură populaţia cu o diversitate mare de produse
de origine animalieră de primă necesitate (lapte, carne, ouă).
Concomitent, zootehnia pune la dispoziţie materie primă de o
deosebită valoare economică (piei, lână, blănuri), iar unele animalele
în multe state sunt utilizate şi până în prezent ca forţă de tracţiune
(cabaline, taurine, bubaline în agricultură). La toate acestea se
adaugă şi folosirea deşeurilor (băligarul) ca sursă importantă de
îngrăşăminte organice.
Baza furajeră a ramurii este foarte diversă – păşunile naturale,
iar ca furaje sunt folosite pe larg deşeurile din fitotehnie (paiele,
pleava), deşeurile de la culturile pomicole, legumicole. O importantă
sursă de furaje provine din industria alimentară: deşeurile de la
industria laptelui, cărnii, uleiului, zahărului (borhotul, melasa), de la
industria morăritului (tărâţele). Totodată o parte din culturi sunt
184
crescute special pentru furajare (de exemplu, cartoful în Europa).
Pentru a spori productivitatea în acest sector pe larg se folosesc
furajele concentrate. Astfel sunt folosite culturi cerealiere de calitate
inferioară şi culturile cerealiere secundare ca orzul, secara, ovăzul,
sorgul, meiul etc.
În ultimii 50 de ani producţia de carne a crescut mai mult de
20 de ori, ajungând în anul 2010 la 280 milioane tone. Însă locul
dominant îl ocupă un număr restrâns de state. Pe seama a 10 state,
mari producătoare de carne revine peste 50% din produsul global, iar
în unele perioade ajunge la 66-68%. Tradiţional primele locuri le
ocupă S.U.A, China, Franţa, Germania şi alte state.
În sortimentul producţia de carne se remarcă tendinţa de
scădere a producţiei de carne de bovine şi ovine şi creşterea
producţiei de carne de porcine şi de pasăre. Actualmente această
structură se prezintă astfel: porcine – 40%, bovine – 24%, pasăre –
30%, ovine – 4%, alte tipuri – 2%. Situaţia în comerţul internaţional
diferă puţin: carne de bovine – 40%, carne de pasăre – 27%, carne de
porcine – 26%, de ovine – 7% din produsul global.

2. Creşterea bovinelor
Este principală ramură a producţiei animaliere, prin care se
obţin produse deosebit de importante - carnea, laptele şi alt. Această
ramură contribuie cel mai mult în producţia zootehniei, 65% la
producţia de lapte, 50% la producţia de carne, 90 % la producţia de
piei.
Dezvoltarea acestei ramuri a mers pe două căii: crearea
raselor pentru consumul de carne şi a raselor urbane, pentru lapte în
scopul alimentării zonelor urbane, practicată mai ales în statele
dezvoltate. În ultima jumătate a secolului al XX-lea, datorită
selecţiei, s-au obţinut rase mixte. Aceasta se prezintă şi ca direcţii de
specializare în ramura dată.
Şeptelul mondial de bovine este apreciat la circa 1,3 miliarde
capete, dintre care 33% revin Asiei, 28% - Americii Latine, 14% -
Africii, 16% - Europei, 10% - Americii de Nord, 3% - Australiei şi
Oceaniei. La nivel de state (tab. 7) primul loc îl deţine India, cu 282

185
milioane capete (2010), urmată de Brazilia (187 mil.) şi China (140
mil.).
Tabelul 7. Șeptelul de bovine pe state, în 2010
Țara Șeptelul, capete
India 281 700 000
Brazilia 187 087 000
China 139 721 000
S.U.A. 96 669 000
U.E.-27 87 650 000
Argentina 51 062 000
Australia 29 202 000
Mexic 26 489 000
Rusia 18 370 000
R.A.S. 14 187 000
Canada 13 945 000
Alte state 49 756 000
sursa: en.wikipedia.org

Pe seama statelor mari revin 60-67% din produsul global. În

America de Nord şi Europa Occidentală sunt luate măsuri de
reducere a şeptelului de bovine din cauza supraproducţiei şi
suprasaturării peţii.
Creşterea bovinelor pentru lapte este organizată, de regulă în
apropierea oraşelor, pentru a asigura populaţia cu lapte în stare
proaspătă, precum şi prelucrarea lui rapidă. Bovinele se cresc cu
furaje concentrate sau culturi furajere. Bovinele pentru carne sunt
crescute, de regulă, pe păşuni naturale sau în ferme pe baza furajelor,
iar carnea, datorită tehnicii frigorifice, este transportată şi prelucrată,
la distanţe mari.
Producţia globală de lapte a crescut de la 217 milioane tone
1950; la circa 600 milioane tone în anul 2010. Printr-un volumul
mare în producţia de lapte în prezent se detaşează S.U.A (87,5
milioane tone), India (50,3), China (36,0), Rusia (31,9), Brazilia

186
(31,7) și Germania (29,6). Pe seama a 10 state mari producătoare de
lapte revin peste 55% din produsul global.
Productivitatea cea mai înaltă la o unitate furajată o are Israel
7888 litri pe an, urmată de Suedia – 5950 litri, Danemarca - 5904
litri, Olanda – 5787 litri. Productivitatea de la o vacă furajată este
diferită, dar cea mai înaltă este în statele unde este posibilă furajarea
cu masă verde pe tot parcursul anului. Producţia cea mai înaltă de
lapte la cap de locuitor o are Nouă Zeelandă (2300 litri), urmată de
Irlanda (1600 litri), Danemarca (920 litri) (anul 2006).
Producţia de carne de bovine este asigurată de China, S.U.A,
Brazilia, Argentina, etc.

3. Creşterea porcinelor
Ramură deosebit de rentabilă prin producţia sa pusă la
dispoziţie populaţiei, prin productivitatea ridicată, randamentul mare
a acestor animale şi prin valorificarea unei baze foarte largi de furaje,
ciclu de creştere rapid a animalelor, fapt ce determină geografia largă
şi concentrarea mare a acestei ramuri. Creşterea porcinelor participă
cu 35% la producţia de carne şi cu 65% la producţia de grăsimi.
Dezvoltarea acestei ramuri a determinat trei direcţii de specializare:
pentru carne, pentru grăsimi şi pentru carne şi grăsimi.
Porcinele pentru carne sunt crescute pe larg în Europa
Occidentală (Germania, Franţa, Olanda), pentru grăsimi - în Europa
de Est (Ucraina, Rusia, Bielorus, Polonia), pentru carne şi grăsimi în
majoritatea statelor lumii.
O trăsătură de bază a acestei ramuri este concentrarea ei
teritorială mai redusă în comparaţie cu creşterea bovinelor. Această
ramură este practicată pe larg la popoarele de religie creştină
(ortodocşi şi catolici), unde la sărbătorile de iarnă, dar şi în
alimentaţia zilnică persistă îndeosebi produsele în cauză.
În ultimii 50 de ani şeptelul a sporit de 3,5 ori, ajungând la
918,3 milioane capete la nivel mondial în 2010. Repartiţia pe
continente este următoarea: 50% - Asia, 32% - Europa, 17% - Africa,
din şeptelul mondial.
La nivel de ţări cel mai mare efectiv îl are China – 425,6 mil.
capete sau 46,3% din şeptelul mondial, dar cu o productivitate
187
inferioară faţă de ţările dezvoltate. China asigură 35% din producţia
mondială de carne şi grăsimi a acestei ramuri. Creşterea porcinelor s-
a extins mult în ultimii 20-25 de ani şi coincide cu cele mai dens
populate regiuni ale Chinei. De asemenea ramura în cauză se bucură
de o popularitate în S.U.A. (61,7 mil. capete), Brazilia (35,9 mil.
capete) şi Mexic, iar în ţările europene – în Germania (27,0 mil.
capete), Spania (23,7 mil. capete), Polonia, Rusia, unde această
ramură este tradiţional bine dezvoltată.
Producţia anuală de carne şi grăsimi este apreciată la 86-90
milioane tone. În secolul al XX-lea tendinţă principală a acestei
ramuri este concentrarea fermelor în statele dezvoltate şi trecerea de
la rasele de porcine pentru grăsimi la cele pentru carne. În plan
geografic această ramură s-a deplasat în regiunile de cultivare intensă
a culturilor cerealiere. În S.U.A această ramură este amplasată “în
brâul de grâu şi porumb”.

4. Сreşterea ovinelor şi a caprinelor

Ramură deosebit de importantă în cadrul zootehniei datorită
asigurării populaţiei cu produse de primă necesitate precum sunt
lână, carne, lapte, piei, pielicele. Această ramura are un grad înalt de
rentabilitate întrucât valorifică deosebit de eficient păşunile de munte
şi piemont, păşunile folosite anterior de alte animale, suprafeţe care
nu pot fi utilizate în fitotehnie. Din punct de vedere geografic,
această ramură a fost limitată de fitotehnie în zona de stepă şi
silvostepă. Ea este practicată în semipustiuri, în savană, unde se
prezintă ca principala activitate agricolă.
Rasele de ovine sunt clasificate după două criterii: economic
– productiv şi referitor la caracterul şi fineţea lânii, ultima fiind şi o
direcţie de specializare economico-geografică a statelor.
După criteriul economic rasele sunt împărţite în următoarele
grupe: 1) pentru lână (Merinos de Stavropol, Merinos de Palas); 2)
rase pentru carne (Covriedale); 3) pentru lapte (Friza); 4) rase mixte
(Ţigaie)
În funcţie de calitatea şi fineţea lânii sunt următoarele
categorii şi direcţii de specializare cu lână foarte fină şi persistă doar
la ţările dezvoltate cu vechi tradiţii unde în creşterea lor se păstrează
188
puritatea raselor :1) rase cu lână fină (Merinos); 2) rase cu lână
semifină (Ţigaie, Lincoln); 3) rase cu lână semigrasieră (Stogose,
Friza); 4) rase cu lână grosieră (Ţurcană şi Karakul). În lume 75%
din şeptelul mondial de ovine sunt de rasa Merinos.
Cele mai mari succese în selecţia acestor animale au statele
cu tradiţii vechi Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda). În aceste
state sunt două tipuri de ferme distinctive: ferme de elită (care se
preocupă de selecţia raselor şi ferme de creştere intensivă a
animalelor. În genere creşterea animalelor se face extensiv pe păşuni.
În zonele de stepă, silvostepă, savană, semipustiu, pampa, prerii se
practică păşunatul orizontal, de pe un areal pe altul.
În statele din Asia Mijlocie ca (Mongolia, China montană) se
practică păşunatul seminatural, iar creşterea ovinelor reprezintă o
ocupaţie de bază, un mod de trai. Oieritul este o ramură de bază
agricolă în majoritatea statelor musulmane, unde pe larg în
alimentaţie se foloseşte carnea, care este apreciată pentru gustul fin,
terapeutic asupra organismului uman.
În zonele montane oieritul este practicat pe verticală, vara pe
piscurile montane, iarna la poalele munţilor. Aceste forme persistă în
statele din latitudini subtropicale şi în extremitatea sudică a zonei
temperate nordice (România, Bulgaria, Macedonia).
Şeptelul mondial de ovine a crescut, în ultima jumătate a
secolului al XX-lea, de la 688 milioane în 1950 la 1078 milioane
capete în 2010.
La nivel de continente cel mai mare şeptel de ovine îl au Asia
şi Australia cu Oceania, care concentrează peste 30% din şeptelul
mondial. În Europa de Est şi Australia, după o perioadă de creştere a
şeptelului în anii 80, se observă o tendinţă de descreştere în anii 90 ai
secolului al XX-lea.
Diminuările în şeptelul mondial este puternic influenţat de
mai mulţi factori printre care: calamităţile naturale, schimbările la
oferta lânii şi cărnii. În ultima perioadă producţia de bază – lâna
concurează cu utilizarea în industria uşoară a fibrelor artificiale şi
chimice care sunt mult mai ieftine. Cererea se schimbă periodic şi
este în funcţie de modă.

189
 După şeptelul de ovine se evidenţiază China (136,4 mil.
capete), Australia (79 mil.), India (65), Iran (54), Sudan (51), Irak,
Pakistan, Noua Zeelandă,.
Producţia de lână a descrescut de la 3 milioane tone în
perioada anilor 1989-1991 la 2,0 milioane tone în 2010, din cauza
concurenței din partea fibrelor sintetice. Productivitatea de lână de la
un animal de asemenea variază: Noua Zeelanda obţine 5,4 kg de
lână; Australia - 4,7 kg; SUA - 3,5 kg; Kazahstan - 2,5 kg. Peste 50%
din producţia de lână o asigură Australia şi Oceania, 30% - Asia;
10% - Europa. Pe toată perioadă secolului al XX-lea Australia a
participat la producţia mondială de lână cu peste 45 %.

5. Avicultura
Ramură zootehnică cu cele mai înalte ritmuri de dezvoltare în
a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este ramură unde au fost
aplicate activ noi tehnologii în combinare cu noi forme de organizare
a producţiei. Ea asigură cea mai importantă parte a producţiei
animaliere prin produsele proprii numai ei (carne dietetică, ouă,
pene). Dezvoltării a fost impulsionată de numeroase avantaje:
 realizarea produselor nutritive de valoare şi de un larg
spectru dietetic;
 produsele şi subprodusele au un larg spectru de
utilizare în ramurile industriale (alimentară, a vopselelor, cosmetică);
 productivitate sporită;
 valorificarea pe larg a nutreţurilor;
 creşterea continuă a cererii la aceste produse.
Avicultura întruneşte o diversitate mare de specii de pasări
(găini, curci, raţe, gâşte şi alt.) cu caracteristici diverse. Ca ramură a
complexului agro-industrial a luat naştere drept urmare a procesului
de urbanizare. În acest context fermele ţărăneşti nu mai puteau
asigura cererea sporită a populaţiei urbane. În ţările dezvoltate
această ramură este chemată să asigure întreaga populaţie (urbană şi
rurală) cu produsele sale, pe când în ţările mediu dezvoltate şi slab
dezvoltate se mai păstrează rolul gospodăriilor ţărăneşti. În ţările
avansate economic această ramură prin progresul tehnico-ştiinţific s-
a transformat într-o sferă industrializată, ce se deosebeşte printr-o
190
concentrare înaltă teritorială, printr-o productivitate înaltă, şi printr-
un volum sporit al producţiei.
Complexele avicole au o specializare pe etape (producţia de
ouă, incubarea, creşterea puilor, prelucrarea primară a cărnii de
pasăre). Toate complexele în funcţie de specializare pot fi divizate în:
complexe de producţie a puilor şi complexe de producţie a cărnii şi
ouă.
În amplasarea teritorială se urmăreşte scopul realizării
producţiei şi mai puţin baza furajeră. De regulă, complexele avicole
sunt amplasate în apropierea orașelor mari pentru asigurarea
populaţiei urbane cu carne şi ouă. În amplasarea crescătoriilor (raţe,
gâşte) se ţine cont de prezenţa rezervoarelor acvatice.
În avicultură o dominare totală o are creşterea găinilor, ce
depăşesc 65% din şeptelul mondial de păsări, urmat de curci şi raţe.
Şeptelul mondial total de păsări a evoluat şi a crescut de peste
3 ori, fiind apreciat la 15,8 miliarde capete în 2010. În dezvoltarea
ramurii se evidenţiază trei zone geografice: America de Nord, Asia şi
Europa. La nivel de state concurenţa se desfăşoară între China (3,9
mld capete), S.U.A. (2,0), Indonezia (1,2) și Brazilia (1,1). Producţia
de carne este în ascensiune şi este apreciată la 94,6 milioane tone în
2009, fiind dominată de S.U.A., China și Brazilia. Producţia
mondială de ouă este apreciată la 700 miliarde bucăți (în anul 2009),
unde la nivel de state se evidențiază China (peste 430 mld ), S.U.A.
(95) Japonia și India (câte 45 fiecare) și Rusia (36). După producția
la cap de locuitor se remarcă Olanda (720 bucăți/an), urmată de
Belgia, Japonia, Cehia, etc. În plan regional s-a schimbat mult
ponderea diferitor regiuni. A crescut considerabil ponderea Asiei
care depășește 50% din producţia de ouă. În rezultatul creşterii
producţiei în statele slab dezvoltate din Asia, a scăzut considerabil
ponderea Americii de Nord şi Europei. S-a schimbat mult şi
componenţa liderilor mondiali. Până în anii ‘80 întâietatea mondială
aparţinea S.U.A, fiind preluată de China care deţine 25% din şeptelul
mondial. În prezent primele trei locuri sunt deţinute de China, S.U.A,
Japonia. Consumul de carne de pasăre a crescut mult în S.U.A: el
constituie 45-50 kg anual la cap de locuitori, în Franţa - 24-25 kg.

191
 Creşterea producţiei, preţurile accesibile în corelaţie cu
reclama au stimulat mult geografia comerţului cu produse avicole în
lume. Comerţul are loc atât cu producţia proaspătă, cât şi
semifabricate. Pe piaţa mondială s-a declanşat o concurenţă aprigă
între principalii producători. Anual se comercializează 5-6 milioane
tone de carne de pasăre.
În plan regional s-a schimbat mult structura producţiei. A
crescut considerabil ponderea Asiei, care constituie 50% din
producţia de ouă.
6. Pescuitul și piscicultură
Întruneşte una din cele mai vechi activităţi umane. Ea ţine de
ariile cu suprafeţe acvatice extinse de pescuit. Este o activitate
specifică îndeosebi pentru ariile de litoral şi mai puţin frecventă pe
măsura îndepărtării de mare. În ariile intracontinentale are o
răspândire restrânsă şi persistă ca activitate numai în zonele cu o
reţea de lacuri naturale sau artificiale, sau cu râuri. Pescuitul
contemporan capătă trăsături noi legate de tehnica pescuitului, de
conservarea, extinderea utilizării peştelui şi de prelucrarea lui.
Pescuitul ca domeniu de activitate este un element al poziţiei
economico-geografice a statului şi al cadrului natural. Avantajul
acestui domeniu este de partea statelor limitrofe la ocean şi mări. În
funcţie de mediul în care se practică această activitate, se deosebeşte:
pescuitul în apele dulci şi pescuitul în apele maritime. Pescuitul și
piscicultura asigură o producție totală (anul 2009) de 157,5 mil. t,
inclusiv 141,4 mil. t pește, crustacee și moluște. Principalii
producători sunt: China (49,5 mil. t), Peru (9,4), India (6,3),
Indonezia (5,6) și S.U.A. (5,4).
Pescuitul în apele dulci asigură 11% din volumul total şi este
practicat pe larg în Rusia, China, Canada, S.U.A. Principalele zone
ale pescuitului în apele dulci sunt: deltele, gurile de vărsare a
fluviilor (Dunărea, Volga, Chang Jiang, Huanghe, Mississippi, Niger,
McKenzie, Sf. Laurențiu), bazine lacustre (Marele Lacuri nord
americane, Victoria, Caspic), iazurile, heleşteie, lacuri antropice,
rezervoare.
Pescuitul maritim este un mijloc principal de valorificare a
resurselor alimentare ale oceanului planetar. El deţine aproape 90%
192
din totalul mondial cu o producţie totală de circa 100 milioane tone.
Pescuitul maritim a evaluat mult datorită noilor tehnicii şi
tehnologiilor. Iniţial era practicat în mările interne şi mărginaşe, în
zona de litoral, pe platforma continentală. În prezent este practicat în
largul oceanului. Au evoluat considerabil adâncimile de pescuit, care
depăşesc 30-60 m.
Zonele de pescuit sunt în funcţie de caracteristicile
cantitative, dar şi calitative. Zona apelor reci temperate a emisferei
nordice figurează ca cea mai bogată cantitativ, dar nu are o varietate
mare de specii. Emisfera nordică este cea mai productivă, cu toate că
ariile acvatice sunt mai mici. Acest lucru este determinat de
densitatea sporită a populaţiei şi de o tradiţie perfecţionată a
pescuitului. Dacă iniţial principală zonă era Atlanticul, în prezent a
crescut mult ponderea Pacificului (50%), iar Atlanticului îi revin
doar 30%.
La nivel de mări, pescuitul a evoluat din mările interne şi
mărginaşe în mările deschise din largul oceanului spre cele din
latitudini tropicale şi subtropicale bogate în produse piscicole.
Potenţialul mărilor calde în resurse piscicole şi în biomasă
este dublu în comparaţie cu cel al zonelor temperate. În genere,
producţia mărilor tropicale este în continuă creştere, în raport cu
dezvoltarea economică a ţărilor riverane şi cu descoperirea noilor
zone de pescuit. Mările zonelor arctice şi antarctice figurează ca cele
mai slab exploatate, în primul rând, din cauza depărtării lor de marile
pieţe de consum şi în, al doilea rând, din lipsa bazelor de pescuit.
Cele mai importante spaţii de pescuit oceanic sunt nord-vestul
şi nord-estul Oceanului Pacific, unde pescuiesc, îndeosebi, statele
limitrofe: Japonia, China, Rusia, Canada, S.U.A. Al doilea mare
areal piscicol este nord-estul Atlanticului, unde pescuiesc statele
riverane Norvegia, Islanda, Marea Britanie, Rusia, dar şi state
neriverane, ca Suedia, Polonia, România. Islanda este ţara în care
economia se bazează în special pe pescuit în acest spaţiu. Este prima
ţară care şi-a extins apele teritoriale de pescuit la 200 mile marine.
Al treilea mare domeniu piscicol este zona centrală şi de sud-est a
Pacificului. Pescuiesc S.U.A, Chili, Peru, Columbia. Al patrulea
domeniu de pescuit este zona indo-pacifică, unde pescuiesc ţările
193
riverane ca: China, India, Australia, Indonezia, Filipine. O zonă mai
puţin importantă este zonă centrală şi sud-estică a Atlanticului, unde
pescuiesc Franţa, Portugalia, România, Spania şi alte state. Pescuitul
se efectuează în ape calde şi cere anumite cerinţe tehnice, aparatură
frigorifică, prelucrarea industrială pe loc. De aceea pescuitul se face
cu nave mari, adevărate fabrici.

Geografia transporturilor
1. Importanţa şi structura ramurii transporturilor
2. Transporturile feroviare
3. Transporturile rutiere
4. Transporturile aeriene
5. Transporturile maritime
6. Transporturile fluviale
7. Transporturile speciale

1. Importanţa şi structura ramurii transporturilor

Sistemul de transporturi constituie elementul de bază atât al
întregii economii mondiale şi naţionale, cât şi al dezvoltării
întregului ansamblu de localităţi umane (habitatul uman).
Geografia transporturilor studiază atât direcţiile dinamicii
fluxurilor teritoriale, cât şi principalele zone şi centre care le
formează. Căile de comunicaţie joacă un rol esenţial în dezvoltarea
activităţilor economice, contribuind la asigurarea cu materie primă,
la realizarea legăturilor economice dintre unităţile productive şi cele
consumatoare. Ele permit introducerea în circuitul economic a unor
regiuni şi areale cu resurse naturale şi umane.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se diversifică şi se
perfecţionează toate mijloacele de transport. Tehnica informaţională
a provocat schimbări esenţiale în toate domeniile tehnico-sociale,
manifestându-se prin apariţia a noi resurse de energie (nucleară,
eoliană, solară), prin procese complexe de automatizare şi robotizare,
favorizate de cibernetică, informatică şi electronică.

194
 În această perioadă în domeniul căilor rutiere s-a construit o
reţea mondială de şosele, s-a modernizat o mare parte a drumurilor,
s-au construit autostrăzi. De asemenea, în acest timp s-a dezvoltat
reţeaua de transporturi aeriene, de telecomunicaţii, transportul urban
electric, inclusiv cel subteran (metroul), reţeaua de conducte de
petrol şi gaze naturale, reţeaua de linii de înaltă tensiune etc.
Un accent deosebit s-a pus pe creşterea vitezei şi a capacităţii
mijloacelor de transport. Rezultatele obţinute sunt spectaculoase:
viteza automobilelor a crescut de la 15-25 km/h, la începutul
secolului al XX-lea, până la 250-300 km/h în prezent; de asemenea
viteza trenurilor a crescut de la 70-80 km/h, în anii 1900-1920, până
la 200-250 km/h, în mod frecvent constituind şi peste 300 km/h în
cazul trenurilor de mare viteză. În aviaţie au fost bătute toate
recordurile de viteză, aeronavele de pasageri circulând cu 1000 km/h,
iar cele supersonice - cu 2 000 km/h.
Sporirea vitezei a fost corelată cu creşterea capacităţii, cele
mai semnificative rezultate fiind obţinute în transporturile maritime.
În cadrul acestui tip de transporturi, după anii ’50 ai secolului al XX-
lea, a fost deschisă era supertancurilor, inaugurată de constructorii
navali din Japonia. Astăzi a devenit un lucru obişnuit ca la multe
şantiere din lume să se construiască nave de 150 000 tdw, 275 000
tdw şi 500 000 tdw, iar la şantierele navale din Japonia - supernave
cu un deplasament şi mai mare. Sporirea capacităţii poate fi urmărită
şi în alte sectoare ale transporturilor, cum sunt cele feroviare
(vagoane de marfă de 75-100 t), auto (camioane de 6-40 t), aeriene
(aeronave cu 400-500 de locuri), prin conducte (tuburi cu diametrul
de 100-150 cm) etc..
Perfecţionarea mijloacelor de transport din ultimul timp se
datorează şi faptului că economia mondială se caracterizează printr-o
mare varietate de fenomene economice, adeseori între ţări şi zone
situate la mari distanţe unele de altele. Şi nu în ultimul rând explozia
informaţională şi amploarea turismului au impulsionat foarte mult
activitatea în transporturi.
În scopul caracterizării gradului de înzestrare cu căi de
comunicaţie a unui teritoriu, a fluxurilor de transport, a intensităţii
transporturilor, precum şi a măsurii în care spaţiul geografic
195
respectiv dispune de un sistem de transport adecvat se folosesc o
serie de indici economici de genul: densitatea reţelei de căi de
comunicaţie, transportul de mărfuri redat în t/km, cunoscut ca trafic
de mărfuri, transportul de pasageri/km sau trafic de călători.
Nivelul de dezvoltare a transporturilor depinde de gradul de
dezvoltare economică a fiecărui stat, de progresul ştiinţei şi tehnicii,
de intensitatea traficului de mărfuri şi pasageri şi, în mare măsură, de
asemenea, de condiţiile naturale, de aceea reţeaua de căi de
comunicaţie are o distribuţie neuniformă pe plan mondial.
Traficul de mărfuri şi pasageri de asemenea determină în
mare măsură nivelul de dezvoltare a transporturilor. Traficul de
mărfuri reprezintă totalitatea transporturilor de mărfuri care se
efectuează într-un interval de timp pe o anumită cale de comunicaţie
cu anumite mijloace de transport şi se exprimă în t/km. Traficul de
călători sau de pasageri (termen mai rar folosit în literatura de
specialitate) reprezintă transportul de călători care se efectuează într-
un interval de timp pe o anumită cale de comunicaţie şi cu anumite
mijloace de transport şi este redat prin expresia călători/km.
Actualmente, societatea dispune de un sistem de transporturi
foarte dezvoltat. Lungimea sistemului mondial al tuturor tipurilor de
transporturi (în afară de cele maritime) constituie peste 47 mil. km,
dintre care 32,5 mil. km - autostrăzi, 1,05 mil. km - magistrale
feroviare, 11,5 mil. km - trasee aeriene, 2,25 mil. km - conducte
petroliere şi de gaz.
În perioada 1950-2006 volumul total al traficului de mărfuri a
crescut de peste 7 ori, pe când ponderea transporturilor feroviare s-a
redus de 2,4 ori, iar a transporturilor acvatice interne - de 2 ori. În
aceeaşi perioadă a crescut ponderea transporturilor rutiere cu 123%,
a conductelor petroliere de 2,6 ori, a gazoductelor de 4,3 ori. Rolul
dominant în traficul de mărfuri ocupă transporturile maritime (62%)
şi locul doi deţine transporturile prin conducte cu 12,0%. În traficul
mondial de pasageri, circa 80% î-i revine transportului auto.
Sistemul de transporturi este destul de neuniform repartizat şi
dezvoltat pe regiuni mari ale Terrei, pe diferite grupe de state şi pe
state aparte. În linii mari întreg sistemul poate fi împărţit
convenţional în două subsisteme:
196
 - sistemul de transporturi al statelor dezvoltate;
- sistemul de transporturi al statelor în curs de
dezvoltare.
Despre neuniformitatea dezvoltării ne mărturisesc mai multe
particularităţi:
- statelor dezvoltate le revin 78% din lungimea
sistemului de transporturi;
- acestor state le revin 74% din traficul mondial de
mărfuri;
- densitatea sistemului de transporturi în statele
dezvoltate este de 50-60 km la 10 km2, pe când în statele în curs de
dezvoltate - de 5-10 km.
Sistemul de transporturi se clasifică după următorii criterii:
1. După mediul în care se desfăşoară: transporturi
terestre; transporturi acvatice; transporturi aeriene; transporturi
speciale.
2. După forţa de tracţiune: transporturile buştenilor pe
apă (plutărit); transporturile cu pânze; transporturile cu tracţiune
animală; transporturile cu aburi; transporturile cu căldură;
transporturile electrice; transporturile prin pompare.
3. După tipul de comunicare: transportul tranzit;
transportul pe distanţe mari; transportul local; transportul suburban;
transportul urban; transportul în cadrul gospodăriilor.
În funcţie de domeniile în care se desfăşoară, căile de
comunicaţie se clasifică în:
1. Transporturi terestre: transporturi feroviare;
transporturi rutiere (auto); transporturi prin conducte.
2. Transporturi navale: transporturi fluviale;
transporturi pe lacuri şi canale; transporturi maritime.
3. Transporturi aeriene: transporturi aeronautice;
transporturi aerospaţiale;
4. Telecomunicaţiile: legăturile poştale; legăturile
telegrafice; legăturile telefonice, radioul; televiziunea; sistemul
Internet.

197
 2. Transporturile feroviare
Avantajele transporturilor feroviare sunt incontestabile:
- permit transportarea mărfurilor la distanţe mari, în cantităţi
mari, cu cheltuieli minime;
- căile ferate au o durată lungă de exploatare.
Ca dezavantaje vom menţiona:
- nu sunt accesibile spaţiilor cu relief dezmembrat (muntos);
- au un impact negativ asupra mediului.
Lungimea căilor ferate la începutul secolului XXI lungimea
lor nu depăşea 1,05 mil. km. În ultimii anii se constată o reducere a
lungimii căilor ferate.
Lungimea magistralelor ferate diferă pe diferite regiuni mari
ale Terrei. Cel mai mare sistem este construit în America de Nord
(698 mii km), după care urmează Europa – 396 mii km, Asia – 225
mii km, Africa – 89 mii km, Australia şi Oceania – 58 mii km.
La nivel de state, după lungimea căilor ferate este S.U.A.
(231 mii km), urmată de Rusia (85 mii km), India (63 mii km), China
(61 mii), Canada (60 mii km), etc.
Dotarea ţărilor cu căi ferate se caracterizează şi prin
densitatea lor, exprimată ca lungimea liniilor la 1000 km2. Acest
indice are valori mari mai ales în statele europene: Germania (56),
Luxemburg (106,3), Elveţia (72,3), Olanda (67,4), Italia (40). Dintre
celelalte continente, numai în America de Nord densitatea are valori
mai ridicate (S.U.A. – 14). În America de Sud, în Asia (cu excepţia
Japoniei – 53, Republicii Coreea şi R. P. D. Coreene), în Africa şi
Australia se înregistrează densităţi foarte scăzute, iar unele ţări
(Afganistan, Nepal, Bhutan, Niger, Ciad, Republica Central
Africană, Guyana, Surinam etc.) sunt chiar lipsite de căi ferate.
Clasificarea reţelei de căi ferate se realizează în funcţie de
particularităţile geografice, de dimensiunile ecartamentului, de
importanţa traficului de mărfuri şi pasageri, de structura generală a
reţelei. Astfel, se disting:
1. După poziţia geografică:
a) căi ferate de suprafaţă, reprezentând marea majoritate
a liniilor de căi ferate de pe glob;

198
 b) căi ferate subterane, respectiv reţeaua din bazinele de
exploatare minieră, metrourile din cele 76 oraşe ale lumii (Londra,
Paris, Moscova, Budapesta, Madrid, Lyon, Kiev, Bucureşti etc.) şi
căile ferate din tuneluri;
c) căi ferate suspendate (pe piloni metalici sau din beton
armat), cele mai reprezentative fiind cele de la Wüppertal, în bazinul
Rhur (Germania), de la Liverpool (Marea Britanie).
2. După dimensiunile ecartamentului (distanţa dintre
şine):
a) căi ferate cu ecartament normal (1 435 mm),
caracteristic pentru cea mai mare parte a ţărilor din Europa, Asia şi
Africa;
b) căi ferate cu ecartament mare (1 524 mm, deci cu un
plus de 89 mm faţă de cele normale), specifice fiind pentru partea
europeană şi asiatică a C.S.I., Mongolia, China;
c) căi ferate cu ecartament foarte mare (1 676 mm, adică
cu un plus de 241 mm faţă de cele normale), existente în Spania,
India, America de Nord şi America de Sud;
d) căi ferate cu ecartament îngust (700 – 1 200 mm),
utilizate, cu precădere, în exploatările forestiere, în transportul
materialelor de construcţie etc. Acestea sunt mai răspândite în
regiunile montane din Europa, Asia, America de Sud etc.
3. După intensitatea traficului:
a) Căi ferate magistrale, cu o importanţă deosebită
pentru circulaţia naţională şi internaţională. În această categorie sunt
incluse căile ferate care asigură legăturile dintre mai multe ţări sau
continente. Magistrala feroviară de cele mai mari dimensiuni este
Transsiberianul, de 9302 km, construit în perioada 1891-1900 pe
direcţia Moscova–Celeabinsk–Krasnoiarsk–Irkutsk–Habarovsk–
Vladivostok, cale ferată dublă şi electrificată pe tot traseul. Din
această categorie fac parte şi următoarele magistrale feroviare: Paris–
Bruxelles–Amsterdam; Paris–Barcelona–Madrid–Lisabona;
Frankfurt–Rotterdam; Bucureşti–Budapesta–Berlin; Sofia–
Bucureşti–Chişinău– Moscova, Transaustralianul (Perth–Melbourne–
Sydney); Transandinul (Buenos Aires–Mendoza–Valparaiso);

199
magistrala Transafricană din zona ecuatorială (Lagos-Mombasa), de
6 503 km lungime, care leagă 6 ţări şi 5 capitale.
Remarcabile prin trafic şi eficienţă economică sunt
magistralele din America de Nord şi, în special, cele dintre New
York–Chicago–San Francisco; Philadelphia–St. Louis–Los Angeles;
Quebec–Winnipeg–Vancouver; Boston–Cleveland–Chicago–
Minneapolis–Seattle; Jacksonville–New Orleans–El Paso–Phoenix–
Los Angeles etc.
b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se
asigură legăturile dintre marile regiuni industriale, centre economice
de importanţă deosebită etc. Ca exemplu pot servi căile ferate:
Bucureşti–Ploieşti–Braşov; Köln–Düsseldorf–Duisburg; Madrid–
Valencia, Moscova–Sankt Petersburg, Beijing–Tianjin–Shanghai,
Hong Kong–Guangzou–Wuhan–Beijing, New Delhi–Kanpur–
Varanasi–Calcutta, Pretoria–Cape Town, Iohannesburg–Durban;
Brasilia–Sao Paulo–Rio de Janeiro; Buenos Aires–Rosario–Cordoba
etc.
În multe ţări au fost construite căi ferate naţionale de mare
viteză. Rute feroviare de mare viteză, cunoscute ca TGV, există în
Franţa: Paris–Lyon, Paris–Amiens - Lille, Lyon–Avignon–Marsilia;
în Germania: Hanovra–Würzburg, Mannheim–Stuttgart etc. În
Japonia funcţionează mai multe căi ferate de mare viteză, unde
trenurile dezvoltă o viteză de 270-300 km/h. Primul tronson al căii
ferate de mare viteză „Tokkaido” a fost dat în exploatare încă în
1964. Ulterior au fost construite şi celelalte sectoare ale acestei rute
feroviare cu viteză superioară, care leagă oraşele Tokyo, Nagoya şi
Osaka. Alte căi ferate de mare viteză din această ţară sunt: Osaka–
Okayama, Okayama–insulele Kyushu, Omya–Morioka, Omya–
Niigata.
Trenurile şi liniile de mare viteză TGV şi-au făcut apariţia şi
în S.U.A. În statul american Texas a fost dată în exploatare şi
funcţionează prima cale ferată de mare viteză pe ruta Dallas–
Houston.
c) Căi ferate secundare, construite, de regulă, pentru a
deservi mari obiective industriale şi linii de „centură”, care

200
înconjoară marile aglomeraţii urbane, şi de asemenea ca linii de cale
ferată în zonele de exploatare minieră sau în regiunile agricole.
Pentru o mai bună funcţionare şi optimizare a traficului, în
afară de construcţiile obişnuite, s-au construit, în funcţie de condiţiile
naturale, tuneluri, poduri feroviare, tuneluri submaritime etc.
Podurile de cale ferată sunt construite în mod special peste
unele cursuri de apă, lacuri, având destinaţie feroviară, precum şi
rutieră. În Europa, principalele poduri sunt cele peste Rhin
(Strasbourg, Köln), Dunăre (Belgrad, Novi Sad, Budapesta, Giurgiu–
Ruse, Cernavodă). Peste Volga, importante poduri sunt cele de la
Kazan, Saratov, Volgograd etc. În Asia sunt traversate de căi ferate
prin intermediul podurilor fluviale râurile: Enisei, Chang Jiang,
Huang He etc. Şi în S.U.A. sunt construite mari poduri de cale ferată
peste cursurile de apă: de exemplu, peste Mississippi la St. Louis,
Memphis, Baton Rouge.
Căile ferate, în ciuda concurenţei din partea altor tipuri de
transporturi, rămân în continuare un mijloc sigur şi important de
transport în multe state ale lumii. Un volum mare de mărfuri şi un
trafic numeros de pasageri înregistrează transporturile feroviare pe
toate meridianele lumii.
Liderii mondiali după traficul de mărfuri şi pasageri aparţin
S.U.A., China, Japonia şi alte state.
Un loc important în transportul de pasageri al transporturilor
feroviare ocupă metrourile urbane. Actualmente funcţionează
metrouri în 76 de oraşe mari ale lumii. Cele mai vechi sunt
metrourile din Londra (1853), Glasgow (1857), Boston (1897), Paris
(1900). Cele mai lungi metrouri sunt în Londra (403 km), New York
(370 km), Paris (247 km), Moscova (158 km), Tokyo (145 km).
După traficul de pasageri, întâietatea este deţinută de metrourile din
Moscova, Tokyo, New York, Paris. Adâncimea liniilor de metro este
diferită. Cele mai mari adâncimi (de peste 100 m) se înregistrează în
Sankt-Petersburg, Moscova (Rusia), unde liniile metroului sunt
suprapuse, sau sunt construite sub albia râurilor (Sankt-Petersburg).
Luând în consideraţie concurenţa mare din partea
transporturilor rutiere, pentru dezvoltarea transporturilor feroviare în
perspectivă este necesar să fie soluţionate următoarele probleme:
201
 - creşterea traficului de circulaţie a trenurilor;
- sporirea masei trenurilor de marfă, prin
perfecţionarea atât a forţei de tracţiune (locomotivele), cât şi a
vagoanelor de marfă;
- construcţia magistralelor paralele cu cele
care funcţionează (căi duble), ceea ce ar determina intensificarea
circulaţiei de 3-4 ori.
- sporirea vitezei trenurilor de marfă şi
pasageri. Experienţa Japoniei şi Franţei a demonstrat că viteza
trenurilor de 250 km/h nu este limita superioară;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor
de încărcare-descărcare a mărfurilor.

3. Transporturile rutiere
Transporturile rutiere prezintă anumite avantaje faţă de
celelalte tipuri de transporturi, şi anume:
- capacitate mare de manevrare;
- viteza destul de mare de circulaţie;
- transportarea mărfurilor sau a materiei
prime până la consumator, fără folosirea altor mijloace intermediare.
Secolul al XX-lea este numit secolul automobilismului şi,
respectiv, al construcţiei de drumuri rutiere. Dacă la începutul
secolului construcţia de drumuri a început, apoi la sfârşitul secolului
lungimea totală de drumuri rutiere depăşea 32,5 mil. km, dintre care
peste 18 mil. km modernizate (asfaltate). Primele autostrăzi
contemporane construite la început de secol au fost New York–
Chicago – 1 400 km (S.U.A.), Berlin–Munchen (peste 800 km) şi
Berlin–Kolu – peste 500 km.
Cea mai mare lungime a drumurilor pavate este în S.U.A. (6
550 mii km), sau mai mult de 25% din lungimea mondială. Din toate
drumurile rutiere ale S.U.A. sunt asfaltate peste 90%. Locul doi după
lungimea totală a drumurilor îl ocupă India (3350 mii km), iar după
lungimea drumurilor asfaltate – Japonia. Ţara cu cea mai mare
densitate a drumurilor rutiere este Marea Britanie (1 580 km/1 000
km2), care însă după lungimea lor ocupă doar locul 12 (după
Germania). Cea mai mare densitate a drumurilor rutiere dintre statele
202
mari o are Rusia, cu numai 50 km/1000 km 2, ceea ce este de 3,5 ori
mai puţin decât indicatorul mediu mondial (180 km/1000 km 2) şi de
32 de ori mai puţin decât în Marea Britanie.
În linii generale, peste 30% din lungimea magistralelor rutiere
sunt în America de Nord şi peste 25% în Europa Occidentală.
Până în prezent lungimea totală a drumurilor modernizate
constituie 19,5 milioane km, iar a autostrăzilor – peste 85 000 km.
Lungimea totală a căilor auto este de 32,5 mil. km. În privinţa
densităţii reţelei rutiere, cele mai mari valori se înregistrează în ţările
din Europa: Luxemburg (1997 km/1000 km2), Germania (1767,4
km/1000 km2), Elveţia (1719,9 km/1000 km2), Danemarca (1648,1
km/1000 km2), Marea Britanie (1484,5 km/1000 km2), Franţa
(1468,7 km/1000 km2). În privinţa lungimii reţelei rutiere se remarcă,
în primul rând, S.U.A., care dispun de cea mai lungă reţea de
drumuri din lume – circa 6,6 mil. km, după care urmează India (3,4
mil. km), Brazilia (2,0 mil. km), China (1,3 mil. km), Japonia (1,2
mil. km), Franţa (1,0 mil. km), Canada (0,98 mil. km), Italia (0,82
mil. km), Australia (0,82 mil. km), Spania (0,66 mil. km), etc.
Transporturile rutiere continuă să deţină un rol major printre
toate categoriile de transporturi. Căile de comunicaţie rutiere sunt tot
mai intens circulate, numărul autovehiculelor depăşind în prezent
cifra de 800 milioane (anul 2007).
În funcţie de destinaţia traficului, căile rutiere pot fi
clasificate în: autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale,
drumuri naţionale, drumuri regionale şi drumuri de interes local.
În ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor, Europa se situează
pe locul al doilea în lume (cedând Americii de Nord, în special
S.U.A. şi Canada). Concentrarea cea mai mare a reţelei de autostrăzi
se află în Europa Centrală şi de Vest. Cele mai importante autostrăzi
din aceste regiuni sunt:
 Hamburg–Bremen–Köln–Frankfurt–Heidelberg;
 Amsterdam–Rotterdam–Bruxelles–Paris;
 Paris–Lyon–Marseille;
 Berna–Zürich–S. Bernardino–Lugano–Milano–
Genova;
 Berlin–Nurnberg–Munchen.
203
 În Europa de Est şi Centrală (spaţiul statelor ex-socialiste)
reţeaua de autostrăzi este într-un proces de creare, numărul de
autostrăzi fiind în prezent încă destul de mic. Cele mai importante
autostrăzi din această parte a Europei sunt:
 Praga–Bruno–Bratislava;
 Minsk–Baranovici–Brest;
 Vilnius–Kaunas–Klaipeda;
 Cracovia–Katowice.
Şoselele modernizate au o răspândire tot mai largă în toate
ţările lumii. Cea mai lungă şosea din lume, de circa 15 000 km, este
„Panamericană”, care traversează America de la nord la sud. Ea
cuprinde trei sectoare: Alaska Highway (Fairbanks–Seattle), Seattle–
Tucson, Carretera Panamericana, care străbate Mexicul, ţările din
America Centrală şi America de Sud (până la Puerto Mont, Chile).
Dezvoltarea intensă a transporturilor rutiere este determinată
de creşterea rapidă a parcului de autovehicule. La începutul anului
2010 parcul mondial de automobile era estimat la 1,0 miliarde
autovehicule. Parcul de automobile este concentrat în 3 regiuni mari
ale Terrei – America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, care
concentrează 80% din tot parcul de automobile. În aceste regiuni
mari dispun de automobile 30-50% din populaţie, pe când în statele
în curs de dezvoltare – 1-2%.
În repartizarea şi distribuirea parcului de automobile
menţionăm următoarele particularităţi:
- Circa 2/3 din parcul mondial de automobile revine
statelor înalt dezvoltate;
- locul dominant între state îl deţine S.U.A. cu un parc de
aproape 247 milioane de automobile;
- locul doi îl deţine Japonia, cu aproape 77 milioane de
automobile;
- peste 72% din parcul mondial sunt automobile particulare
şi numai 28% de folosire utilitară;
- în statele dezvoltate predomină parcul de automobile
particulare, pe când în statele în curs de dezvoltare – parcul de
automobile utilitare;

204
 - în parcul de automobile mondial predomină autoturismele,
cărora le revin mai mult de 2/3 din tot parcul.
Un indicator important ce caracterizează dezvoltarea
transporturilor este numărul de automobile la 1000 de locuitori.
Primele locuri după acest indicator le deţin S.U.A. (820), Luxemburg
(660), Noua Zeelandă (630), Japonia (603), Islanda (600), Italia
(580), Canada (570), Germania (550), Elveţia (520), etc.
Pentru perfecţionarea ulterioară a transporturilor rutiere se
cer întreprinse măsuri atât pentru perfecţionarea mijloacelor de
transport rutier, cât şi pentru îmbunătăţirea reţelei de magistrale
rutiere, ceea ce va conduce la o creştere considerabilă a vitezei şi a
volumului traficului de pasageri şi mărfuri.

4. Transporturile maritime
Importanţa transporturilor maritime este determinată de
priorităţile acestui tip de transporturi, şi anume:
- capacitatea mare a traficului de mărfuri;
- distanţele mari la care se transportă
mărfurile.
Însă transporturile maritime într-o măsură mai mare decât
transporturile feroviare depind de condiţiile climaterice ale spaţiului
maritim şi de porturile corespunzătoare.
În perioada contemporană, transporturile maritime au
înregistrat o dezvoltare spectaculoasă, impulsionată de progresul
tehnicii, de intensificarea relaţiilor economice internaţionale, de
descoperirea zăcămintelor petrolifere de pe platformele continentale
marine. În legătură cu aceasta s-a extins construcţia navelor,
îndeosebi după anul 1956, când Japonia a lansat primul tanc petrolier
de 84 000 tdw. Astăzi sunt frecvente tancuri petroliere de 150 000,
250 000 tdw şi chiar de 500 000 tdw. Navele mineraliere au ajuns la
200 000 tdw, iar cele de pescuit (traurele) – la 60-80 mii tdw.
Flotele actuale sunt alcătuite în mare parte din nave
comerciale şi mai puţin nave de pasageri. Cea mai mare parte a flotei
comerciale (aproape 60%) o reprezintă tancurile petroliere.
Dacă traficul de pasageri, mai ales pe distanţe lungi, a scăzut
foarte mult în ultimul timp, atunci traficul de mărfuri a crescut
205
continuu. Astfel, în 1980 el a constituit 3,4 miliarde tone, iar în 1994
– 4,2 miliarde tone. În prezent traficul de mărfuri constituie 7,4 mld.
t.
Traficul maritim de mărfuri este realizat de o flotă mondială
care numără peste 40 mii de nave. Cea mai bogată flotă o are
Federaţia Rusă, după care urmează Japonia, Grecia, China, Norvegia,
S.U.A. În practica mondială este foarte răspândită înregistrarea
navelor sub pavilion străin, din cauza unor impozite mai mici. Ţările
principale sub al căror pavilion se află mari capacităţi navale de
transport din alte state sunt Liberia, Panama, Bahamas, Malta, Saint
Vincent. În structura navelor se evidențiază vasele petroliere (6,9 mii
bucăți).
Aceste state sunt avantajate atât de poziţia geografică
favorabilă, cât şi de faptul că sunt antrenate resurse umane ieftine. În
afară de aceste priorităţi, pe care le acordă marea, serviciile de
transportare maritimă a mărfurilor le asigură un venit considerabil
economiei naţionale.
În funcţie de structura economică şi a traficului de mărfuri, se
disting următoarele tipuri de porturi:
- porturi specializate în traficul de materii prime (petrol, cărbune,
minereu de fier);
- porturi specializate în traficul de produse agro-alimentare
(cereale, orez, cafea, peşte);
- porturi cu caracter complex (unde au loc operaţiuni de
încărcare, descărcare, depozitare, redistribuire).
După volumul mărfurilor traficate, cele mai mari porturi sunt:
Shanghai (China), Singapore, Ningbo (China), Roterdam, Canton
(Guandong) (China), Tianjin (China), Qiungdao (Shandong) (China),
Qinhuangdao (Hebei) (China), Hong Kong (Victoria) (China), Pusan
(Coreea de Sud).
Prin Oceanul Atlantic trec un număr mare de trasee care leagă
Europa cu America de Nord, America de Sud și Asia (fig. 43).
Actualmente, rolul bazinului Oceanului Atlantic în transportul
maritim se reduce.
Bazinul Oceanului Pacific ocupă locul doi după importanţă,
cu 25% din traficul maritim mondial. În anii postbelici în acest spaţiu
206
s-au dezvoltat un număr mare de porturi de importanţă mondială.
Dezvoltarea transporturilor maritime în bazinul Oceanului Pacific
este condiţionată de creşterea potenţialului economic al statelor din
acest bazin.
Oceanului Indian îi revine un rol destul de modest în traficul
transporturilor maritime, cu 10% din volumul mondial. Rolul
principal în dezvoltarea transporturilor maritime în Oceanul Indian îi
revine golfului Persic.
Perfecţionarea mijloacelor de transport maritim, îndeosebi
dezvoltarea flotei spărgătoarelor de gheaţă, a determinat creşterea
volumului şi lărgirea geografică a transportului în Oceanul Arctic.
Transporturile maritime vor ocupa şi în viitor un loc de frunte
în traficul de mărfuri la scară mondială. Destul de mult creşte traficul
de mărfuri pe baza flotei înregistrate sub drapel străin. Actualmente,
peste 75% din traficul de mărfuri se realizează de aceasta,
înregistrate sub pavilionul statelor în curs de dezvoltare (Liberia,
Panama, și al altor state).
Transporturile maritime se dezvoltă în următoarele direcţii
principale:
- creşterea capacităţii de transport maritim;
- mărirea capacităţii navelor maritime (s-a constatat că navele cu
capacitate de 300-350 mii t au o rentabilitate mai mare decât cele cu
capacitate de 100 mii t);
- specializarea flotei maritime, ca rezultat se reduce cantitatea de
muncă necesară pentru procesul de încărcare-descărcare, se reduce
timpul de încărcare-descărcare şi, respectiv, creşte rulajul navelor;
- creşterea vitezei traficului de pasageri şi mărfuri;
- creşterea securităţii transportului de pasageri şi mărfuri.

207
sursa: en.wikipedia.org
Figura 43. Rutele maritime de transport

208
 5. Transporturile fluviale
Transporturile fluviale au o mare importanţă economică, şi
anume:
- pătrunde adânc în continent (Dunărea, Volga);
- cheltuieli capitale destul de reduse şi respectiv eficacitate înaltă a
traficului;
- asigură legătura dintre diferite sisteme de transporturi (maritime,
feroviare);
- asigură legătura dintre diferite bazine maritime (Don, Volga);
- posibilitate de transportare a mărfurilor la consumator şi materia
primă direct la producător;
- reduce volumul de încărcături pentru transporturile feroviare şi
rutiere în timpul perioadei de vară.
Transporturile fluviale au şi unele dezavantaje:
- necesitatea de a construi canale de legătură între diferite bazine
fluviale sau maritime;
- necesitatea construcţiei de ecluze între diferite bazine acvatice;
- o mare parte din râuri şi porturi în timpul iernii îngheaţă, de aceea
se întrerupe navigaţia în perioada rece a anului, specifică râurilor din
zona temperată;
- meandrarea râurilor determină viteza comparativă mică a
navelor, uneori creşterea esenţială a distanţei, şi sporeşte gradul de
risc al navigaţiei.
Reţeaua transporturilor fluviale ocupă ca lungime un loc
important între tipurile de transporturi actuale. Lungimea reţelei de
transporturi fluviale şi canalele constituie peste 550 mii km. Cel mai
intens folosite sunt sistemele fluviale din Europa şi America de Nord.
Sisteme fluviale de mare importanţă au China, Rusia, S.U.A.,
Brazilia, Franţa şi alte state. În multe state transporturile fluviale au o
pondere destul de mare în traficul de mărfuri, de exemplu, Olanda –
52%, Germania – 25%, Belgia – 17%, S.U.A. – 10%, Rusia – 5%.
Într-un număr mare de state transporturile fluviale nu se dezvoltă sau
se practică foarte slab – Japonia, Italia, Marea Britanie ş.a.
Sisteme fluviale de mare importanţă sunt:
- sistemul râului Dunăre, care străbate 8 state europene;

209
- sistemul fluvial Don–Volga şi canalele prin care se face legătura cu
Marea Baltică şi marea Albă (pe seama acestui sistem revin aproape
50% din traficul Rusiei);
- sistemul fluvial şi canale Rhin.
Flota fluvială şi tipurile de nave influenţează considerabil la
dezvoltarea transporturilor fluviale. În funcţie de adâncimea
şenalului navigabil se aleg şi tipurile de nave fluviale. De exemplu,
pe Rhin pot circula nave până la 5 mii tdw, pe Dunăre – între 500 şi
1,5 mii tdw, pe Volga – până la 10 mii tdw. Cele mai lungi
magistrale fluviale sunt în sistemul S.U.A. (peste 41 mii km),
totodată reţeaua fluvială a S.U.A. este destul de complexă, deoarece
31 mii km din reţea constituie sectoarele de râuri cu treceri prin
ecluze, mai ales de-a lungul litoralului Golfului Mexic. Flota fluvială
a S.U.A. depăşeşte 20 milioane tone. Locul doi printre statele lumii
după lungimea magistralelor fluviale (peste 20 mii km) şi capacitatea
flotei fluviale îl ocupă Rusia.
Transporturile fluviale, în ciuda unei concurenţe mari din
partea altor tipuri de transporturi, continuă să rămână un mijloc
important de comunicaţie, mai ales în regiunile greu accesibile
(Siberia, Şesul Amazonului etc.) precum şi în alte zone geografice.
Totodată, pentru a suporta impactul concurenţei,
transporturile fluviale trebuie să soluţioneze o serie de probleme
destul de dificile:
- mărirea capacităţii navelor fluviale, ceea ce ar permite creşterea
productivităţii muncii de 1,5-2 ori;
- creşterea capacităţii forţei de tracţiune pentru a mări viteza şi
tehnologia navelor fluviale;
- specializarea flotei fluviale, ceea ce ar facilita mecanizarea
procesului de prelucrare a mărfurilor;
- amenajarea tehnică a porturilor şi construcţia noilor porturi;
- prelungirea perioadei anuale de navigaţie.

6. Transporturile aeriene
Transporturile aeriene au menirea să asigure transportul rapid
al pasagerilor şi produselor horticole la distanţă mare. Transporturile
aeriene au următoarele avantaje:
210
- posibilitate nelimitată de deplasare în spaţiu;
- flexibilitatea mare a unităţilor de transport (independenţa de căile
de comunicaţie);
- transportarea mărfurilor la distanţe mari;
- transportarea pasagerilor şi mărfurilor în regiunile greu
accesibile;
- după ritmurile de dezvoltare depăşesc celelalte tipuri de
transporturi.
Totodată transporturile aeriene au şi unele dezavantaje:
- costurile înalte de transportare;
- dependenţa mare de condiţiile climaterice (negură, furtună,
depuneri abundente;
- rămâne un tip de transporturi cu un grad sporit de risc.
Transporturile aeriene au o importanță tot mai mare. Despre
aceasta ne vorbesc dinamica parcului de avioane, care a crescut de la
4,5 mii bucăți în anul 1970 la peste 20 mii în prezent; de asemenea și
dinamica traficului de pasageri – de la 70 mil. în anul 1960 până la
2,5 mld în prezent. La nivel de state, după traficul de pasageri se
evidențiază S.U.A. (1150 mil. pasageri), Japonia (215), Marea
Britanie (185), China (175), Germania (125).
Numărul companiilor aeriene este de 1,5 mii. Cele mai
importante companii aeriene sunt: Lufthansa (Germania), United
Continental Holdings (S.U.A.), Delta Air Lines (S.U.A.), Air France
- KLM (Franţa – Olanda), Oman Air Group, AMR (American
Airlines), International Airlines Group (British Airways / Iberia),
JAL (Japan Airlines), All Nippon Airways Group, etc.
Aeroporturile reprezintă punctele de convergenţă ale
navigaţiei aeriene, asigură acţiunile complexe de zbor; ele sunt
amplasate cât mai departe de oraşe pentru a le feri de poluarea
fonică. Aeroportul reprezintă întreprinderi de transport, alcătuite din
aerogară, aerodrom şi din alte accesorii, care asigură transportul
rapid al pasagerilor, mărfurilor şi poştei cu mijloace de transport. În
lume se numără circa 12 mii de aeroporturi, dintre care peste 1100
deservesc linii aeriene internaţionale. Aeroporturile se clasifică după
volumul traficului anual de pasageri, după destinaţie: internaţionale,

211
naţionale, locale etc.; după tipul operaţiilor: de pasageri, de escală
(oprire) tehnică, turistice etc.
Cele mai mari aeroporturi ale lumii după volumul traficului
anual de pasageri şi mărfuri (în anul 2011) sunt cele de pe lângă
metropolele sau care au o poziție geografică favorabilă (fig. 44):
Atlanta (92,4 mil. pasageri anual), Beijing (77,4), Londra (69,4),
Chicago (66,5), Tokyo (62,3), Los Angeles (61,8), Paris (60,9),
Dallas (57,8), Frankfurt pe Main (56,4), Hong Kong (53,3).
În afară de marile aeroporturi internaţionale americane J.F.
Kennedy din New York, O’Hare International din Chicago,
International din Los Angeles, W.B. Hartsfield din Atlanta etc., după
traficul de pasageri şi mărfuri se deosebesc şi alte mari aeroporturi de
pe alte meridiane, cum ar fi: Haneda din Tokyo, Heathrow din
Londra, Rhin–Main din Frankfurt, Orli şi Roissy–Charles de Gaulle,
ambele din Paris, Erdingen din München, Şeremietevo din Moscova,
International din Osaka, International din Toronto etc. Sunt
semnificative şi aeroporturile internaţionale Otopeni din Bucureşti şi
Borispol din Kiev, mai aproape şi mai accesibile şi pentru pasagerii
din Republica Moldova antrenaţi în călătorii transcontinentale. Unele
oraşe mari ca Moscova, Londra, Bucureşti dispun de câteva aerogări.
Liniile aeriene interne şi internaţionale (fig. 45) sunt deservite
de mai multe tipuri de avioane. Flota aeriană mondială civilă este
dominată de avioane de tipul „Boeing” (747), „Airbus” (A-320, A-
380), „Concorde”, „Cessna”, „Mac Donnell Douglas”, „T.U.”, „I.L.”,
„A.N.” (mai cu seamă în ţările C.S.I.). O dată cu creşterea volumului
de pasageri şi mărfuri aviaţia civilă este dotată cu aeronave
performante. De exemplu, cea mai mare aeronavă de pasageri este
avionul „Boeing-747”, cu o capacitate de 550 de locuri.
Dimensiunile aparatului de zbor sunt impunătoare, din care motiv a
fost botezat „Jambo” (Gigantul). Lungimea avionului este de 70 m,
înălţimea de 20 m, iar lungimea aripilor – de 65 m. Aeronava poate
zbura fără escală pe o distanţă de 13 000 km. La rândul său, aeronava
supersonică „Concorde” dezvoltă cea mai mare viteză de deplasare:
viteza obişnuită este de 1900 km/h, dar poate atinge şi o viteză
maximă de 2 179 km/h, aproape de două ori mai mare decât viteza de
propagare a sunetului.
212
sursa: en.wikipedia.org
Figura 44. Aeroporturile internaționale și naționale

213
sursa: en.wikipedia.org
Figura 45. Liniile aeriene

214
 În jumătatea a doua a secolului al XX-lea a sporit esenţial
numărul traseelor aeriene. Numai în anii 1960-1995 lungimea lor a
crescut de la 3 la 8 milioane km. După densitatea cea mai mare a
traseelor aeriene se remarcă Europa Occidentală, America de Nord şi
partea nordică a Oceanului Atlantic. În acelaşi timp, numărul
pasagerilor a crescut de la 70 milioane până la 2,5 miliarde. De
menţionat că 55% din pasageri sunt transportaţi pe liniile
internaţionale. Ritmul de creştere a traficului de pasageri este de 6 ori
mai mare decât creşterea lungimii traseelor aeriene, ceea ce se
explică prin creşterea capacităţii de transportare a pasagerilor. Pe
majoritatea liniilor internaţionale şi pe multe linii interne circulă nave
cu capacitate de transport de 200-500 pasageri.
7. Transporturile speciale
Din transporturile speciale fac parte funicularele şi
telefericele, transportul energiei electrice prin linii de înaltă tensiune,
telecomunicaţiile, radioul, televiziunea, conductele ş.a.

215
 Relațiile economice internaționale
1. Principalele forme de relații economice internaționale
2. Organizațiile economice internaționale

1. Principalele forme de relații economice internaționale

Dezvoltarea economică contemporană este imposibilă fără
întreţinerea legăturilor cu alte state. Relaţiile economice dintre ţările
lumii se numesc relaţii economice internaţionale. Principalele forme
ale relaţiilor economice internaţionale sunt: comerţul internaţional,
relaţiile financiar-bancare, colaborarea tehnico-ştiinţifică, construcţii
în comun, acordarea serviciilor, turismul internaţional.
Comerţul internaţional este determinat de diviziunea
internaţională a muncii, deoarece specializarea unor ţări în
producerea anumitor mărfuri, duce în mod obligatoriu la schimbul de
mărfuri între ţările lumii. Odată cu adâncirea diviziunii internaţionale
a muncii creşte rolul comerţului internaţional. Volumul comerţului
exterior al unei ţări este constituit din suma mărfurilor exportate şi
importate, exprimată în bani. Raportul dintre export şi import este
balanţa de comerţ exterior. Ea poate fi activă (excedentară) – când
exportul întrece importul, şi pasivă (deficitară) – când se importă mai
multe mărfuri decât se exportă.
Printre ţările lumii cel mai mare volum al comerţului exterior
îl au ţările înalt dezvoltate: SUA, Germania, Japonia, Franţa, Marea
Britanie ş.a. În structura de mărfuri a comerţului exterior în ţările
înalt dezvoltate predomină exportul de produse industriale finite şi
importul de materii prime, iar în ţările în curs de dezvoltare – invers.
Relaţiile financiar-bancare se manifestă, în special, prin
exportul de capital, adică investirea de surse băneşti de către ţările
donatoare în alte ţări. Principalele ţări exportatoare de capital sunt
statele înalt dezvoltate: SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia,
Franţa ş.a.
Colaborarea tehnico-ştiinţifică include schimbul de
tehnologii, invenţii tehnice, patente şi licenţe ş.a.
Tot mai des se organizează construcţii în comun a obiectelor
economice (case de locuit, căi de transport, întreprinderi industriale
ş.a.). Cel mai elocvent exemplu de construcţii în comun este
216
construcţia tunelului submarin de sub Marea Mânecii de către Marea
Britanie şi Franţa.
Acordarea serviciilor include deservirea navelor maritime, a
avioanelor străine, a organizaţiilor internaţionale etc.
Turismul internaţional. Turismul este activitatea prin care
omul călătoreşte în altă localitate (ţară) pentru a-şi îmbogăţi
cunoştinţele, pentru odihnă, tratament, afaceri, distracţie etc. în cazul
când turiştii călătoresc în alte ţări are loc turismul internaţional.
Deservirea turiştilor a determinat dezvoltarea industriei
(infrastructurii) turismului – o reţea de hoteluri, restaurante, baze de
odihnă, mijloace de transport etc., în care este angajată forţa de
muncă şi care deserveşte turiştii. Turismul internaţional este o
ramură foarte rentabilă a economiei. Cele mai mari venituri de la
turism le au: SUA, Franţa, Spania, Italia, Elveţia ş.a. Principalele
zone de turism sunt: litoralul european al Mării Mediteranene, munţii
Alpi, Florida, California, insulele Hawai ş.a.

2. Organizaţii economice internaţionale

În vederea dezvoltării armonioase a economiei mondiale, în
vederea reducerii decalajelor dintre statele lumii, a redistribuirii
resurselor şi fondurilor financiare, pe Glob au fost create numeroase
organizaţii internaţionale cu acţiune regională sau mondială.
Asociaţia internaţională pentru dezvoltare, instituţie a
ONU, creată în 1960, cu sediul la Washington, are ca scop
promovarea dezvoltării economice a ţărilor în curs de dezvoltare prin
furnizarea de credite pe termen lung fără dobândă.
Asociaţia Naţiunilor din Asia de SE (A.S.E.A.N.) este
organizaţie guvernamentală regională (creat în 1967, la Bangkok) cu
sediul la Jakarta, cu scop militar, la început, iar din 1975 capătă
caracter economic şi devine, din 1992, o zonă a liberului schimb.
Banca mondială este un sistem financiar format din B.I.R.D.,
Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională ş.a., instituţie care are ca
scop sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea de
ajutoare financiare pentru reducerea datoriei externe şi asigurarea
asistenţei tehnice specializate.

217
 Commonwealth este o organizaţie internaţională, cu sediul la
Londra, formată din Marea Britanie şi unele ţări foste colonii şi
dominioane ale imperiului britanic, precum şi din teritorii dependente
de Marea Britanie, care are ca scop colaborarea economică.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.) este o organizaţie guvernamentală (sediul la Bruxelles),
formată prin Tratatul de la Paris în 1951, cu scopul de a se forma o
piaţă comună a cărbunelui şi produselor siderurgice. Membrii
fondatori sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) este organizaţie guvernamentală internaţională,
fondată prin Tratatul de la Roma (1957) care are ca sarcină
promovarea dezvoltării industriilor nucleare.
Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) este o organizaţie
financiară internaţională, cu sediul la Washington, care urmăreşte
cooperarea monetară dintre ţări, creşterea comerţului mondial,
acordarea de împrumuturi financiare, corectarea dezechilibrelor
balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.
Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii este
o instituţie a O.N.U. (fondată în 1976) cu sediul la Roma, are ca
principale obiective finanţarea unor proiecte de dezvoltare în
domeniul agricol, eradicarea subnutriţiei, îmbunătăţirea nivelului de
alimentaţie din ţările în curs de dezvoltare.
Grupul celor şapte (7) este format din statele puternic
industrializate – SUA, Canada, Japonia, Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia, - care încearcă rezolvarea unor probleme
economice, sociale, monetare la nivel mondial. După 1995, la
reuniunile grupului participă şi Federaţia Rusă, fără a fi membră.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este o organizaţie
internaţională guvernamentală, fondată în 1945, cu sediul la New
York. O.N.U. are ca obiective: menţinerea păcii, dezvoltarea unor
relaţii internaţionale, rezolvarea unor probleme cu caracter economic,
cultural şi umanitar.
O.N.U. are şase organe de lucru: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate (15 membri), Consiliul Economic şi Social
(54 membrii9, Curtea Internaţională de Justiţie (Haga), Consiliul de
218
Tutelă (administrează teritoriile aflate sub jurisdicţia O.N.U.),
Secretariatul (condus de secretarul general al O.N.U.). O.N.U. are
185 de state membre.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),
înfiinţat în 1949, are sediul la Bruxelles şi cuprinde 19 state din
Europa, America de Nord, Asia.
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.),
creată în 1960, cu sediul la Viena, are drept scop realizarea unei
politici comune privind nivelul producţiei de petrol, cotele de export,
precum şi preţurile la acest combustibil. Din organizaţie fac parte
marii producători de petrol care urmăresc unificarea şi strategiile
ţărilor membre.
N.A.F.T.A. s-a format în urma acordului de liber schimb
nord-american (1990) şi cuprinde statele: S.U.A., Canada, Mexic şi
alte 30, fără Cuba. Între state există diferenţe mari sub aspectul
dezvoltării economice: Mexicul este ţară în curs de dezvoltare, iar
SUA şi Canada sunt ţări avansate (membre NATO şi aparţin
Grupului celor 7), participând la dezvoltarea problemelor
internaţionale. Această grupare regională favorizează schimburile
comerciale, între state existând o complementaritate bazată pe
valorificarea unor resurse diverse şi costul redus al forţei de muncă.
Se bazează pe o economie de piaţă bine dezvoltată.
Uniunea Europeană (U.E.). Spaţiu economic omogen. S-a
format după al doilea război mondial, în etape succesive, care au dus
la procesul de integrare europeană. În 1949 a fost creat Consiliul
Europei (la Londra) cu sediul la Strasbourg, cu scopul unificării
europene în domeniile social, tehnic, cultural (includea majoritatea
statelor Europei, inclusiv România). În 1957 a fost creată
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), organizaţie
guvernamentală, formată prin Tratatul de la Roma, care cuprindea
6 state: Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg –
grupate în Piaţa Comună, organizaţie economică care avea scopul
de a crea o piaţă unică şi realizarea unor legături politice strânse
bazate pe principiul liberei circulaţii a forţei de muncă. S-au înlăturat
barierele economice (vamale, fiscale), graniţele, realizându-se un
spaţiu unitar extins C.E.E. s-a lărgit succesiv: Marea Britanie,
219
Danemarca, Islanda (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia
(1986), ajungânduse la 12 state (1986) iar Austria, Suedia şi
Finlanda au aderat în 1996, ajungând astăzi la 15 state. În anii 2004
și 2007 au aderat încă 12 state - Cipru, Malta, Polonia, Ungaria,
Cehia, Slovacia, România, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania. Între 1996-1997 a fost creată Uniunea Europeană (U.E.),
organizaţie care înglobează 27 state cu o populaţie de peste 450
milioane locuitori. U.E. şi-a propus mai multe obiective:
desăvârşirea pieţei unice, dezvoltarea capacităţilor tehnologice,
realizarea unei uniuni economice şi monetare, protecţia mediului
înconjurător şi a mediului de muncă. Uniunea Europeană dispune
de o bancă europeană, o monedă unică (“euro”), prin Tratatul de
la Maastricht din 1999, o Adunare Parlamentară (Strasbourg).
U.E. rămâne un ansamblu economico-politic geografic
prosper, dinamic, cu vaste relaţii regionale şi internaţionale, care are
rol în evoluţia economică şi politică mondială.
Pe plan mondial există alte numeroase instituţii care se
implică în economia mondială.

220
 BIBLIOGRAFIE:
1.Alexandru D., Neguţ S., Negoescu B., ş. a. (1993), Geografie
economică mondială, Principalele resurse naturale şi industriile de
prelucrare, A.S.E., Bucureşti.
2.Alisov N., Horev B., (2001), Ekonomiceskaia i soţialinaia
gheografia mira, Gardariki, Moskva
3.Bran F., Istrate I., Roşu A.G. (1996), Geografia economică
mondiala. Geografia resurselor naturale şi a valorificării lor
economice, Economica, Bucureşti.
4.Ciubară S. Buga O. (1995), Geografia umană şi economică
generală a lumii - curs de lecţii, Chişinău.
5.Ciubară S. (1997), Geografia umană şi economică a lumii - manual
pentru clasa a Xl-a, Editura Lumina, Chişinău.
6.Ciubară S., Nirean V. (1997), Geografia umană şi economică
generală - manual pentru clasa a VUI-a, TIPCIM, Cimişlia.
7.Efros V., (2001), Geografia economiei mondiale şi probleme
globale, Editura Universităţii Suceava
8.Images economique du monde, (2008), Arman Colin, Paris
9.Gladkii Iu., Lavrov S. (1995), Ăconomicescaia i soţialinaia
gheografia mira, Prosveşcenie, Moskva.
10. Hruşciov A., (1990), Gheografia promîşlennosti S.S.S.R..,
Vâsşaia şkola, Moskva.
11. Kurakin A., Tiurin V., Şevcenko A., Kurakina L. (1981),
Osnovâ promâşlennogo i seliscohoziaistvennogo proizvodstva,

221
 Prosveşcenie, Moskva.
12. Maksakovskii V. (1996), Gheograficescaia kartina mira, Verhne-
Voljskoe knijnoe izdatelistvo, Iaroslavli.
10.Maksakovschii V. (1997), Istoricescaia gheografia mira, Acopros,
Moskva.
11.Maksakovskii V. (2008), Gheograficescaia kartina mira, vol. I.
Drofa, Moscva.
12.Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Editura Universității
„Al.I. Cuza”, Iași
13.Negoescu B., Vlăsceanu Gh., (2001), Geografia economică.
Resursele Terrei, Meteora Press, Bucureşti
14.Nicu I. Aur, (2001), Geografie economică mondială, România de
mâine, Bucureşti
15.Raboca N. (1994), Agricultura mondială. Aspecte geografice,
Sarmis, Cluj-Napoca.
16.Raboca N. (1995), Energetica mondială. Aspecte geografice, casa
de editură Sarmis, Cluj-Napoca.
17.Simion T.(1997), Geoeconomia Terrei, Domino, Tîrgovişte,
Dâmboviţa.
18.Velcea I, Ungureanu A. (1993), Geografia economică a lumii
contemporane, Casa de editura şi presa Şansa S.R.L., Bucureşti.
19.***(1978) Strana i narodâ. Zemlea i celovecestvo. Obşcii obzor,
Mâsli, Moskva.
20. ***(1985), Strana i narodâ. Zemlea i celovecestvo.

222
 Globalinâe problema, Mâsli, Moskva.
21. www.en.wikipedia.org
22. www.ro.wikipedia.org
23. www.fao.org
24. www.faostat.fao.org
25. www.bp.org
26. http://money.cnn.com

223
 Anexa 1.
Structura ramurală a industriei mondiale.

I. Industria energetică.
1. Industria petrolieră.
2. Industria carboniferă.
3. Industria gazelor naturale.
4. Electroenergetica.
a) electroenergetica tradiţională.
- CHE (centralele hidro-electrice).
- CTE (centralele termo-electrice).
- CAE (centralele atomo-electrice).
b) electoenergetica netradiţională.
- centrale eoliene (energia vîntului).
- centrale helio-electrice (energia soarelui).
- centrale geotermice (energia internă a pămîntului).
- centrale mareemotrice (energia fluxului şi refluxului).
- centrale biologice (energia de origine biologică).
- centrale care utilizează energia valurilor.
- centrale care utilizează energia curenţilor oceanici.

II. Industria metalurgică.

1. Industria siderurgică sau a metalelor fieroase.
2. Industria metalurgiei neferoaselor.
a) industria metalelor colorate (Al, Cu, Pb, Zn, Co, ş. a.).
b) industria metalelor nobile şi scumpe (Au, Ag, Pt.)
c) industria metalelor radioactive (Ur, Pl, Po.).
d) industria metalelor rare (Ne, Be, Ge, Zr, Va, ş. a.).

III. Industria constructoare de maşini şi de prelucrare a

metalelor.
1. Indusria constructoare de maşini de transport.
a) industria automobilistică.
b) industria materialelor rulante.
c) industria navală.
d) industria aerospaţială.
224
2. Industria strungurilor, echipamantelor, utilajelor şi maşinelor
unelte.
3. Industria tractoarelor şi a tehnicii agricole.
4. Industria electronică şi electrotehnică.
5. Industria optică şi mecanică de precizie.

IV. Industria chimică.

1. Chimia polimerilor
a) industria polimerilor şi a răşinelor sintetice.
b) industria firelor şi fibrelor sintetice.
c) industria cauciucului sintetic.
2. Chimia de bază.
a) carbochimia.
b) coxochimia.
c) petrochimia.
3. Industria îngrăşemintelor chimice.
a) industria îngrăşămintelor azotoase.
b) industria îngrăşămintelor fosfatice.
c) industria îngrăşămintelor potasice.
4. Chimia fină.
a) cosmetica.
b) parfumeria.
c) farmaceutica.
5. Chimia celulozei şi hîrtiei.

V. Industria forestieră şi de prelucrare a lemnului.

1. Industria cherestelei.
2. Industria mobilei.
3. Industria placajelor.
4. Industria semifabricatelor.

VI. Industria materialelor de construcţii.

1. Industria cimentului.
2. Industria sticlei.
3. Industria mortarelor şi betoanelor.
4. Industria prefabricatelor.
225
VII. Industria uşoară.
1. Industria textilă.
a) industria ţesăturilor din bumbac.
b) industria ţesăturilor din lînă.
c) industria ţesăturilor din mătasă.
d) industria ţesăturilor din in.
e) industria ţesăturilor din iută.
f) industria ţesăturilor sintetice.
2. Industria tricotajelor.
3. Industria de confecţii.
4. Industria pielii şi încălţămintei.
5. Industria blănurilor.

VIII. Industria alimentară.

1. Industria morăritului şi de panificaţie.
2. Industria laptelui şi a produselor din lapte.
3. Industria cărnii şi a produselor din carne.
4. Industria uleiurilor vegetale.
5. Industria conservelor.
6. Industria băuturilor.
7. Industria zahărului.
8. Industria tutunului.

226
Anexa 2. Primele 50 de companii după volumul profitului
obținut în anul 2010
Profitul în 2010
Locul Compania (mil. USD)
1 Nestlé 32 843.0
2 Gazprom 31 894.5
3 Exxon Mobil 30 460.0
4 Industrial & Commercial Bank of China 24 398.2
5 Royal Dutch Shell 20 127.0
6 China Construction Bank 19 920.3
7 AT&T 19 864.0
8 Petrobras 19 184.0
9 Chevron 19 024.0
10 Microsoft 18 760.0
11 Petronas 17 479.3
12 J.P. Morgan Chase & Co. 17 370.0
13 Vale 17 264.0
14 Wal-Mart Stores 16 389.0
15 Bank of China 15 425.5
16 International Business Machines 14 833.0
17 China National Petroleum 14 366.9
18 Rio Tinto Group 14 324.0
19 Agricultural Bank of China 14 015.4
20 Apple 14 013.0
21 Total 14 000.9
22 Samsung Electronics 13 668.7
23 Telefónica 13 465.8
24 Johnson & Johnson 13 334.0
25 HSBC Holdings 13 159.0
26 Berkshire Hathaway 12 967.0
27 Procter & Gamble 12 736.0
28 BHP Billiton 12 722.0

227
 Profitul în 2010
Locul Compania (mil. USD)
29 Vodafone 12 389.3
30 Wells Fargo 12 362.0
31 Coca-Cola 11 809.0
32 General Electric 11 644.0
33 Intel 11 464.0
34 ConocoPhillips 11 358.0
35 Banco Santander 10 835.3
36 Citigroup 10 602.0
37 Rosneft Oil 10 400.0
38 BNP Paribas 10 387.7
39 Novartis 9 794.0
40 China Mobile Communications 9 733.1
41 Volkswagen 9 052.7
42 Lukoil 9 006.0
43 Hewlett-Packard 8 761.0
44 Google 8 505.0
45 ENI 8 367.9
46 Goldman Sachs Group 8 354.0
47 Roche Group 8 314.1
48 Pfizer 8 257.0
49 AstraZeneca 8 053.0
50 American International Group 7 786.0
sursa: http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2011/snapshots/2469.html

228
 Anexa 3. Companii de top: cea mai rapidă creştere
Locul Compania 2010 venituri ($, milioane)
1 Fannie Mae 153 825.0
2 Jizhong Energy Group 21 255.2
3 Freddie Mac 98 368.0
4 Vale 45 293.0
5 China Electronics 23 761.3
6 MS&AD Insurance Group Holdings 39 754.3
7 JX Holdings 95 964.2
8 JBS 31 278.7
9 Noble Group 56 696.1
10 Express Scripts 44 989.7
11 POSCO 52 461.6
12 Apple 65 225.0
13 China National Offshore Oil 52 408.3
14 Hyundai Heavy Industries 38 996.0
15 Merck 45 987.0
16 China National Building Material Group 19 995.8
17 Shougang Group 29 181.4
18 China National Aviation Fuel Group 22 630.1
19 América Móvil 48 126.5
20 Shanghai Automotive 54 257.2
21 Hon Hai Precision Industry 95 190.5
22 NKSJ Holdings 30 609.4
23 Suncor Energy 34 251.4
24 Ecopetrol 21 742.9
25 China Minmetals 37 555.1

229
 Locul Compania 2010 venituri ($, milioane)
26 Sistema 28 098.5
27 Sinomach 22 486.9
28 China Railway Materials Commercial 22 630.7
29 China North Industries Group 35 629.4
30 Sabic 40 526.0
31 Sinopec Group 273 421.9
32 Aluminum Corp. of China 28 871.0
33 China National Petroleum 240 192.4
34 China FAW Group 43 434.4
35 China State Construction Engineering 54 721.1
36 Henan Coal & Chemical 21 714.7
37 Xerox 21 633.0
38 Zhejiang Materials Industry Group 20 001.4
39 United Continental Holdings 23 229.0
40 Dongfeng Motor 55 748.2
41 Baosteel Group 40 327.4
42 People's Insurance Co. of China 32 579.4
43 LG Display 22 071.6
44 Quanta Computer 35 721.1
45 Plains All American Pipeline 25 893.0
46 Komatsu 21 519.4
47 Amazon.com 34 204.0
48 China Ocean Shipping 24 249.7
49 Sinochem Group 49 537.2
50 Magna International 24 102.0
sursa: http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2011/snapshots/2469.html

230
Anexa 4. Clasamentul anual privind cele mai mari corporații din
lume după cifra de afaceri, în anul 2011
Venitul Profitul
($ ($
Locul Compania milioane) milioane)
1 Wal-Mart Stores 421 849 16 389
2 Royal Dutch Shell 378 152 20 127
3 Exxon Mobil 354 674 30 460
4 BP 308 928 -3 719
5 Sinopec Group 273 422 7 629
6 China National
240 192 14 367
Petroleum
7 State Grid 226 294 4 556
8 Toyota Motor 221 760 4 766
9 Japan Post Holdings 203 958 4 891
10 Chevron 196 337 19 024
11 Total 186 055 14 001
12 ConocoPhillips 184 966 11 358
13 Volkswagen 168 041 9 053
14 AXA 162 236 3 641
15 Fannie Mae 153 825 -14 014
16 General Electric 151 628 11 644
17 ING Group 147 052 3 678
18 Glencore International 144 978 1 291
19 Berkshire Hathaway 136 185 12 967
20 General Motors 135 592 6 172
21 Bank of America Corp. 134 194 -2 238
22 Samsung Electronics 133 781 13 669
23 ENI 131 756 8 368
231
 Venitul Profitul
($ ($
Locul Compania milioane) milioane)
24 Daimler 129 481 5 957
25 Ford Motor 128 954 6 561
26 BNP Paribas 128 726 10 388
27 Allianz 127 379 6 693
28 Hewlett-Packard 126 033 8 761
29 E.ON 125 064 7 752
30 AT&T 124 629 19 864
31 Nippon Telegraph &
120 316 5 950
Telephone
32 Carrefour 120 297 574
33 Assicurazioni Generali 120 234 2 254
34 Petrobras 120 052 19 184
35 Gazprom 118 657 31 895
36 J.P. Morgan Chase &
115 475 17 370
Co.
37 McKesson 112 084 1 202
38 GDF Suez 111 888 6 114
39 Citigroup 111 055 10 602
40 Hitachi 108 766 2 789
41 Verizon
106 565 2 549
Communications
42 Nestlé 105 267 32 843
43 Crédit Agricole 105 003 1 673
44 American International
104 417 7 786
Group
45 Honda Motor 104 342 6 236

232
 Venitul Profitul
($ ($
Locul Compania milioane) milioane)
46
102 680 13 159
HSBC Holdings
47 Siemens 102 657 5 268
48 Nissan Motor 102 430 3 727
49 Pemex 101 506 -3 758
50 Panasonic 101 491 864
51 Banco Santander 100 350 10 835
52 International Business
99 870 14 833
Machines
53 Cardinal Health 98 602 642
54 Freddie Mac 98 368 -14 025
55 Hyundai Motor 97 408 4 708
56 Enel 97 185 5 814
57 CVS Caremark 96 413 3 427
58 JX Holdings 95 964 3 640
59 Lloyds Banking Group 95 682 -4 103
60 Hon Hai Precision
95 191 2 450
Industry
61 Tesco 94 185 4 104
62 UnitedHealth Group 94 155 4 634
63 Wells Fargo 93 249 12 362
64 Aviva 90 211 2 260
65 Metro 89 081 1 126
66 PDVSA 88 361 4 313
67 Statoil 87 646 6 302

233
 Venitul Profitul
($ ($
Locul Compania milioane) milioane)
68
86 309 1 351
Électricité de France
69 Lukoil 86 078 9 006
70 Valero Energy 86 034 324
71 BASF 84 597 6 036
72 Société Générale 84 350 5 188
73 Sony 83 845 -3 031
74 ArcelorMittal 83 443 2 916
75 Deutsche Telekom 82 674 2 245
76 Kroger 82 189 1 116
77 Industrial &
Commercial Bank of 80 501 24 398
China
78 Telefónica 80 444 13 466
79 BMW 80 099 4 262
80 Procter & Gamble 79 689 12 736
81 Nippon Life Insurance 78 571 2 631
82 SK Holdings 78 435 570
83 EXOR Group 78 123 182
84 AmerisourceBergen 77 954 637
85 Costco Wholesale 77 946 1 303
86 Petronas 76 876 17 479
87 China Mobile
76 673 9 733
Communications
88 Munich Re Group 76 220 3 208
89 Toshiba 74 706 1 609
234
 Venitul Profitul
($ ($
Locul Compania milioane) milioane)
90
74 251 1 502
Peugeot
91 Prudential 73 598 2 210
92 Vodafone 71 344 12 389
93 Deutsche Post 71 121 3 366
94 Repsol YPF 70 456 6 216
95 China Railway Group 69 973 1 106
96 Dexia Group 69 491 958
97 Groupe BPCE 69 297 4 821
98 Indian Oil 68 837 1 719
99 Marathon Oil 68 413 2 568
100 Royal Bank of Scotland 68 088 -1 546
sursa: http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2011/full_list/

235