Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

CORONAVIRUS
Pandemia de coronavirus 2019–20, cunoscut și sub
denumirea de coronavirus Wuhan, focar de pneumonie
chineză sau pneumonie Wuhan , a început pe 12
decembrie 2019 în centrul orașului Wuhan, China,
atunci când a apărut un grup de persoane cu pneumonie
de cauză necunoscută, a fost legat în principal de
proprietarii de tarabe care lucrau la piața de pește
Huanan, care vindeau și animale vii. Coronavirusul
2019-nCoV a fost identificat în Wuhan, provincia Hubei,
China, după ce oamenii au dezvoltat pneumonie fără să
aibă o cauză clară și pentru care vaccinurile sau
tratamentele existente nu au fost eficiente.
Primele cazuri suspectate au fost raportate la 31
decembrie 2019, primele cazuri de boală simptomatică
apărând cu puțin peste trei săptămâni mai devreme la 8
decembrie 2019. Simptomele raportate au inclus febra în 90% din cazuri, oboseală și o tuse
uscată în 80%, iar respirația în 20%, cu tulburări respiratorii în 15%. Radiografiile toracice
au evidențiat semne în ambii plămâni. Semnele vitale erau, în general, stabile în momentul
internării celor infestați. Testele de sânge au arătat în mod obișnuit un număr scăzut de
leucocite (leucopenie și limfopenie). Picăturile de coronavirus rămân suspendate în aer doar
pentru o perioadă scurtă de timp, dar pot rămâne viabile și contagioase pe o suprafață
metalică, de sticlă sau de plastic, până la nouă zile. Oficialii chinezi de sănătate publică
sugerează o precauție suplimentară pentru transmiterea aerosolului în camerele închise și
recomandă schimbul de aer în mod regulat. La 13 februarie 2020, directorul centrelor pentru
controlul și prevenirea bolilor din Statele Unite a confirmat transmiterea asimptomatică.
ARN-ul viral a fost detectat în epruvetele colectate din primul caz confirmat în Statele Unite,
deși nu era clar dacă a fost prezent suficient virus pentru a sugera transmiterea fecal-orală.
Au existat estimări pentru numărul de reproducere de bază , variind de la 2,13 la 3,11. Până
acum se pare că virusul se poate transmite cu un lanț de până la patru persoane.Nu a fost încă
confirmată originea animală a virusului SARS-CoV-2 și gazda intermediară care a transmis
virusul la oameni. SARS-CoV-2 este 96% identic la nivelul întregului genom cu un
coronavirus identificat în 2013. Studiile filogenetice ale virusului SARS-CoV-2 examinează
istoria evolutivă a virusului și relațiile acestuia cu alte organisme. Arborele filogenetic arată
că SARS-CoV-2 fuzionează în mod semnificativ cu o secvență de coronavirus de liliac SARS,
în timp ce analiza structurală a evidențiat mutații ale glicoproteinei și proteinei
nucleocapsidice. Autorii studiului concluzionează că SARS-CoV-2 este un coronavirus diferit
de virusul SARS, care probabil a fost transmis de lilieci sau de o altă gazdă care a furnizat
capacitatea de a infecta oamenii. Organizația Mondială a Sănătății a publicat mai multe
protocoale de testare pentru SARS-CoV-2.Testările folosesc reacția în lanț a transcripției
inversă în timp real a polimerazei (rRT-PCR). Testarea poate fi făcută pe analize respiratoare
sau de sânge. Rezultatele sunt, în general, disponibile în câteva ore până la câteva zile.
Savanții chinezi au reușit să izoleze o tulpină de coronavirus și să publice secvența genetică
astfel încât laboratoarele din întreaga lume să poată dezvolta în mod independent teste PCR
pentru a detecta infecții cu acest virus.
https://youtu.be/5DGwOJXSxqg

VIRUSURI
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

https://youtu.be/BtN-goy9VOY

Arheea
Arheele (Archaea) este unul dintre cele trei domenii
ale vieții, alături de Bacteria și Eucaria, care include un
singur regn - Archaea (Arhee). Este constituit din
organisme unicelulare, anucleate și care nu au organite
despărțite de membrane. Archaea au fost clasificate ca
bacterii și au primit titlul de "archaebacteria", dar
această clasificare este acum depășită. Celulele archaea
au proprietăți diferite de celulele bacteriilor sau ale
eucariotelor. Archaea se împart în patru încrengături.
Clasificarea lor este dificilă pentru că archaea sunt
rareori studiate în laborator și sunt doar analizate la
nivelul acizilor nucleici, din mostre prelevate din
mediul înconjurător. Archaea au fost caracterizate
prima oară ca un grup diferit de procariote în anul
1977 de către Carl Woese și George E. Fox, cu
ajutorul arborilor filogenetici contruiți pe baza secvențelor de ARN ribozomic 16s. Woese a
argumentat că Archaea sunt un grup de organisme fundamental diferite de organismele cunoscute
până atunci. Pentru a sublinia diferențele, Woese a propus un nou sistem de clasificare al
organismelor vii, care cuprinde trei domenii: Eucaria, Bacteria și Archaea. Archaea și bacteriile au
în general aceeași formă și mărime, deși unele archaea au forme ciudate, precum celulele pătrate ale
Haloquadratum walsbyi. În ciuda similarității vizuale cu bacteriile, archaea au gene și căi
metabolice care sunt mai asemănătoare cu eucariotele decât cu bacteriile, cum a fi enzimele
implicate în procesele de transcripție și translație. Alte aspecte ale biochimiei archaea sunt unice,
cum ar fi prezența lipidelor eter în membrana celulară. Archaea folosesc mai multe surse de energie
decât eucariotele. Acestea variază de la compuși organici, cum ar fi zaharurile, până la amoniu, ioni
metalici sau chiar hidrogen. Archaea halofile (tolerante la săruri) folosesc lumina solară ca sursă de
energie, iar alte specii de archaea fixează carbon. Spre diferență de plante și algele albastru verde,
nici o archaea nu desfășoară ambele procese menționate mai sus. Archaea se reproduc asexuat prin
fiziune binară,reproducere fragmentară sau înmugurire. Spre deosebire de bacterii, nicio specie
cunoscută de archaea nu produce spori. Archaea au fost inițial descrise ca organisme extremofile,
care trăiesc în medii de viață extreme cum ar fi izvoarele termale sau lacurile sărate, dar mai nou au
fost descoperite într-o arie largă de habitate, cum ar fi solul, oceanele, colonul uman sau în
ombilicul uman. [7] Archaea sunt numeroase în oceane, iar archaea din plancton ar putea reprezenta
unul dintre cele mai bogate grupuri de organisme de pe planetă.
Archaea reprezintă o mare parte a vieții de pe Terra și poate avea roluri importante atât în circuitul
carbonului în natură cât și în circuitul azotului în natură. Nu se cunosc cazuri de agenți patogeni
aparținând domeniului Archaea, iar de obicei sunt organisme în relații de comensalism sau
mutualism. Un astfel de exemplu îl reprezintă organismele metanogene care trăiesc în intestinele
omului sau în rumenul animalelor, unde contribuie la digestie.

PROCARIOTE
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

EUGLENA VERDE
Euglena verde (științific Euglena viridis) este un
organism unicelular (protozoar) care face parte (după
Georgescu, 1997) din Regnul Protista, Subregnul
Protozoa (gr. protos: primul, zoon: animal),
Încrengătura Sarcomastigophora, Subîncrengătura
Flagellata (Mastigophora), Clasa Phytomastigophorea.
Euglena verde face legătura intre regnul animal si cel
vegetal. Mediul de viață al euglenei verzi este cel
acvatic. Euglena trăiește în lacuri, bălți și mlaștini cu
apă dulce și sărată, dar mai ales în apă dulce.Euglena
verde are dimensiuni de 0,1 – 0,2 mm, iar forma sa este
fusiformă. Conform numelui, are culoarea verde.
Prezintă un flagel ce are o lungime de până la 1/3 din
lungimea corpului, cu ajutorul acestuia putând să înoate
rapid. Prezintă un singur grup de cloroplaste aranjate
radial, în formă de stea (vizibile doar la microscopul
electronic de mare putere).
Euglena verde are corpul format dintr-o singură celulă
cu: membrană, (care conține citoplasmă, cromatofori cu clorofilă, vacuolă contractilă, având rol în
excreție, stigmă-organit fotosensibil (pata roșie)-, flagel), nucleu și corpusul bazal (care are rolul de
a pune în mișcare flagelul)Sensibilitatea euglenei verzi este asigurată prin pata portocalie situată la
baza flagelului, iar astfel euglena verde se orientează spre lumină. De asemenea, prin membrană, ea
simte uscăciunea, căldura, umiditatea, frigul etc .Locomoția euglenei verzi se realizează prin înot,
cu ajutorul flagelului și a corpusculului bazal (care pune în mișcare flagelul)
Hrănirea:
-Autotrofă își prepară singură hrana prin fotosinteză (la lumină) cu ajutorul stigmei care este
sensibila la lumina si cu care se orienteaza dupa lumina;
-Heterotrofă își ia hrana (substanțele organice) gata preparată din mediul în care trăiește (la
întuneric);
-Hrănire mixotrofă atât autotrofă cât și hetertrofă;
Pentru a trăi, euglena are nevoie de oxigen. Acesta trece în corpul animalului prin toată suprafața
membranei. În citoplasmă au loc arderi, în urma cărora rezultă energia necesară vieții și dioxidul de
carbon, care este eliminat tot prin membrana celulei.La baza flagelului se află o veziculă, care se
dilată și se contractă ritmic, numită vacuolă contractilă. În vacuolă se strâng substanțele toxice de
excreție din celulă și apă, iar când vacuola se contractă, ea elimină brusc, în afara organismului,
aceste substanțe dăunătoare.
Înmulțirea:
-în condiții de viață bune, euglena se înmulțește prin diviziune longitudinală
-în condiții nefavorabile aceasta se închistează(inchistarea este procesul prin care se formeaza
chistii cu functii incetinite si forma sferica , din care ,in conditii favorabile, se transforma din nou in
euglena).
https://youtu.be/9nxoSRasq2Q https://youtu.be/VIctLtaGlaE

PROTISTE
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

HRIBUL DRACULUI
Rubroboletus satanas (Harald Othmar Lenz,
1831 ex Kuan Zhao & Zhu-Liang Yang, 2014),
sin. Boletus satanas (Harald Othmar Lenz,
1831, din încrengătura Basidiomycota în
familia Boletaceae și de genul Rubroboletus,
cunoscut în popor sub numele buretele (hribul)
dracului sau hrib (burete) țigănesc, este o
specie de ciuperci otrăvitoaredestul de
răspândită. Acest burete coabitează, fiind un
simbiont micoriza (formând micorize pe
rădăcinile de arbori). El este răspândit de-a
lungul zonei temperate în Europa, crește prin
pășuni, tufișuri și în poienile din păduri de
foioase, preferat pe soluri calcaroase. În
România, Basarabia și Bucovina de Nord poate
fi găsit adeseori în zonele mai călduroase ale
Munții Carpaților din (mai) iunie până septembrie (octombrie). Numele binomial a fost determinat
de micologul german Harald Othmar Lenz (1798-1870) în cartea sa Die nützlichen und schädlichen
Schwämme din 1831, care a fost numele curent până în 2015, fiind și listat sub acest taxon în cele
mai multe cărți micologice actuale. După ce micologii chinezi K. Zhao & Z.L.Yang au descris
genul nou Rubroboletus în 2014, au transferat și această specie la acest gen sub păstrarea epitetului.
Acest taxon este numele curent valabil (2020). Toate celelalte încercări de redenumire sunt
acceptate sinonim, dar nu sunt folosite.
Epitetul a fost creat de Lenz însuși. I-a dat numele sinistru al lui Satan, derivat din cuvântul grec
(greacă σατανᾶς=dracul, satana), după ce a dormit în cameră împreună cu câțiva bureți ai speciei,
simțindu-se rău în dimineața următoare și crezând, că emanațiile ciupercilor ar fi fost de vină. În
tinerețe pălăria este alb-cenușie, la maturitate tinde mai mult spre ocru, adeseori și spre culoarea pielei cu note
verzui. Porii de la capătul tubulețelor sunt doar în tinerețe de culoare gălbuie, preluând foarte curând
o nuanță din ce în ce mai roșiatică, devenind la maturitate deplină roșu puternic. Caracteristici
microscopice: sporii de culoarea lutului sunt netezi, ovoidal alungiți, neamilozi , având o mărime de
11-15 x 5-7 microni. Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare măsoară 35-45 x 10-12 microni.
Prezintă cistide fusiforme și apiculate în vârf de 40-60 x 7-15 microni. O componentă toxică a fost
descoperită deja de mult (1867): muscarina. Dar cantitățile au fost considerate a fi mult prea mici
pentru mulțimea efectelor toxice ale ciupercii. Între timp (1990) a fost izolată o altă componentă
mult mai eficientă. Este vorba de glicoproteina bolesatine.
Buretele dracului este foarte otrăvitor, nu numai atunci când este consumat crud, ci de asemenea
fiert. Simptomele predominante sunt de natură gastrointestinală care includ greață severă, vărsături
violente care pot dura până la șase ore precum și diaree sângeroasă gravă. Din cauza împovărării
puternice a organismului, otrăvirea poate să termine letal pentru copii mici, oameni în vârstă și
bolnavi. Un medic ar trebui să fie convocat imediat la primele semne suspecte ale unei astfel de
intoxicații.

FUNGI
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

RICIN
Ricinul este o plantă perenă ce aparține de familia „Euphorbiaceae” specia „Ricinus”.
Din semințele de ricin se extrage „uleiul de ricin” care are un
efect purgativ.
Uleiul de ricin conține toxalbumina ricină, care este o
substanță toxică conținută în semințe.
Pe lângă utilizarea lui în medicină, uleiul de ricin este extins
folosit în industria chimică, posedând o caracteristică unică, ce
constă în existența unei grupe hidroxil "-OH", legată de lanțul
de carbon.
În Brazilia, ricinul este o plantă care se dezvoltă în abundență,
iar uleiul de ricin este deja folosit ca "biodiesel" în regiunile
sărace ale țării. Patria Ricinului nu a fost stabilită, cu
probabilitate ar putea fi Africa (Etiopia). Planta este prezentă
peste tot în zonele tropicale și subtropicale ale celor două
emisfere, unde crește fie ca plantă sălbatică sau ca semi-
cultură. Principalele puncte de cultivare a plantei sunt India,
Brazilia, Argentina, țările africane, China și Iran. În Egipt
planta crește de mai bine de patru mii de ani. Ricina este o
toxină vegetală extrasă din semințele de ricin, care are
proprietatea de a aglutina globulele sângelui.
Ricina este o lectină foarte toxică, care se găsește în semințele
de ricin „Ricinus communis” din familia „Euphorbiaceae”.
Ricina este una dintre cele mai toxice substanțe, de origine
vegetală, cunoscute până în prezent.
Doza toxică mortală la un om adult este 0,25 mg de ricină, care corespunde cu 2 - 4 semințe de
ricin. Ricina este o substanță insolubilă în lipide, aceasta explică faptul că uleiul de ricin obținut
prin presare la rece nu conține toxicul. Intoxicațiile cu ricină se datorează în special consumului din
neatenție a semințelor de ricin, toxina acționând asupra organelor din tractusul digestiv ca stomac,
intestin, ficat, rinichi. În cele din urmă, toxina duce la distrugerea globulelor roșii.
După ingerare urmează o stare de latență de câteva ore, urmată de stare de vomă, diaree, stare de
slăbiciune, accelerarea ritmului cardiac , colici , deshidratare, dilatarea pupilei oculare , blocaj renal,
paralizii medulare și moarte prin paralizia centrului respirator.
Dacă toxina este instalată prin aerosoli apare edemul pulmonar, paralizii și blocaj respirator.
Pana acum nu s-a gasit un antidot impotriva acestei toxine.
La 4 - 8 ore după consumul de semințe apare:
-febră mare
-stare de vomă
-diaree
-colici
https://youtu.be/2iamZNfn2s4
https://youtu.be/m5IMuNKeSn8 PLANTE TALOFITE
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

FERIGA LIMBA-CERBULUI

Asplenium scolopendrium, cunoscută sub

numele de limba-cerbului sau feriga limba-
cerbului (syn. Phyllitis scolopendrium) și
năvalnic (syn. Scolopendrium vulgare), este
o ferigă din genul Asplenium, care crește în
emisfera nordică. Asplenium scolopendrium
este o specie comună în Europa, dar în
America de Nord apare mai rar, găsindu-se
în populații foarte dispersate care au dat un
soi aparte, A. scolopendrium var.
americanum. Diferențele morfologice sunt
minore, dar plantele din America de Nord
sunt tetraploide, iar cele care apar în Europa
sunt diploide. În Statele Unite, A.
scolopendrium var. americanum a fost declarată pe cale de dispariție în 1989. Motivul pentru care
soiul european este relativ răspândit, și varietatea americană este mai rară este, se pare, pentru că
cea din urmă nu a fost stabilizată. O a treia varietate, A. scolopendrium var. lindenii, apare în sudul
Mexicului și în insula Hispaniola. Plantele sunt neobișnuite față de ferigile simple, având de obicei
frunzele nedivizate. Frunzele în formă de limbă au dus la numele comun de "feriga limba cerbului".
Modelul de dispunere a sporangilor(en) este asemenea picioarelor unui miriapod; chiar numele
scolopendrium este un sinonim latin pentru "centiped". Frunzele au 10-60 cm lungime și 3-6 cm
lățime, cu sporangii aranjați în rânduri perpendiculare pe axul frunzei. Plantele cresc pe sol neutru și
cu substrat bogat în calcar, inclusiv pe sol umed și în fisuri în ziduri umede vechi, cel mai frecvent
în zone umbrite, dar, ocazional, și în plin soare; plantele în plin soare sunt, de obicei, pipernicite și
gălbui la culoare, în timp ce cele din umbră sunt complet de culoare verde și luxuriante. Rareori au
fost cazuri când varietatea nord-americană din sud-estul SUA a fost găsită în gropi umbrite. Aceste
populații pot fi relicve ale climatului rece din pleistocen. Asplenium scolopendrium este adesea
cultivată ca plantă ornamentală, cu mai multe soiuri selectate cu ramuri de forme diferite, inclusiv
cu frunze cutate pe margini, frunze forfecate și forme crestate. Această plantă a câștigat Premiul
Garden Merit al Royal Horticultural Society. Soiul american este considerat a fi dificil de cultivat,
și chiar și în America de Nord cele mai multe, dacă nu toate plantele cultivate sunt derivate din
formele europene.
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

FERIGI

TISA
Tisa (Taxus baccata) este un arbore puțin înalt (cca. 15-20 m), putând ajunge la un diametru de până
la 3 m, în mod obișnuit generat prin concreșterea mai multor tulpini;
deseori însă rămâne în stare de arbust. Pe teritoriul României, tisa
era considerabil mai răspândită în trecut, acesteia fiindu-i acordat
însă, în prezent, statutul de specie ocrotită, fiind declarată, de
asemenea, un monument al naturii, numărul actualmente scăzut de
indivizi fiind datorat tăierii lemnului valoros. Adeseori, tisa este
plantată în parcuri și grădini din motive ornamentale. Tisa este un
arbore care poate ajunge până la 6-15 m în înălțime și 1,5-6 m în
diametru, arealul acesteia întinzându-se din Eurasia, Marea Britanie
până în Caucaz, nordul Iranului, Africa de Nord-Vest. În România,
acesta crește prin păduri de fag, pe substrat calcaros. Florile
mascule sunt așezate în axila frunzelor anului precedent și constau
din 8-10 stamine, în formă de scut , pedunculate, pe fața inferioară
cu 5-9 saci polinici. Fiecare con constă din trei verticile de carpele,
dar se formează un singur ovul erect , dispus terminal la vârful
axului, în interiorul ovulului se află un număr de 5-8 arhegoane, dar
după fecundație se dezvoltă o singură oosferă devenind embrion cu
două cotiledoane. Sămânța este înconjurată la bază de un aril roșu, în formă de
cupă cărnoasă.
Tisa este o plantă toxică, singura parte netoxică fiind arilul roșu. După modul de
formare a seminței, tisa se aseamănă cu Cycas, iar după cele două cotiledoane din
sămânță și cu dicotiledonatele. Lemnul de tisă, foarte greu și dur, elastic, compact
poate fi lustruit, dar prelucrarea lui durează foarte mult. De culoare roșcată,
lemnul acestui arbust este foarte prețios pentru confecționarea unor piese artistice,
sculpturi în lemn, garnituri de birou sau chiar obiecte uzuale. De asemenea, acesta
poate fi ars ca tămâie. Pe timpuri,lemnul de Tisa se mai folosea la obtinerea unor
cuie care ajutau oameni prin faptul ca acest lemn nu putea fii mâncat de nicio specie de insecte. Cu
excepția arilului roșu, toate organele plantei sunt toxice, în popor, spunându-se că până și umbra
tisei este otrăvitoare. Toxicitatea arborelui este determinată de un alcaloid numit taxină și de un
glicozid - taxacatina și este dovedit că gradul de toxicitate a frunzelor variază în funcție de anotimp,
iarna acestea fiind mai toxice decât în timpul verii. Taxina se utiliza în vechime atât la prepararea
otrăvurilor sau a muniției , cât și la prepararea unor leacuri. Tratamentele empirice cu preparate din
tisă pot fi deosebit de periculoase, înregistrându-se de-a lungul vremii, numeroase cazuri de deces.
Taxina provenită de la arborii importați sau cultivați în România, atunci când este foarte precis
dozată, așa cum se află în unele produse farmaceutice sau homeopate, este folosită în combaterea
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

unor afecțiuni precum: hipertensiune, meteorism acut, sau miocardite.

GIMNOSPERME

NUFĂR TERMAL

Nymphaea lotus var. thermalis (Lotus termal

sau popular drețe), este o specie de nufăr
endemică pentru zona băilor „1 Mai”
România. Mai este cunoscut ca nufărul termal
sau floarea de lotus. Această specie trăiește în
apele pârâului Peța, din apropierea băilor „1
Mai” de lângă Oradea. Caracteristica apelor
pârâului este temperatura crescută (ape
termale). Se consideră că această specie ar fi,
probabil, un relict terțiar. Specia a fost
descoperită în anul 1789 de botanistul P.
Kitaibel. Numele l-a primit ceva mai târziu, în
1908 când J. Tuzson îi dă această denumire
datorită asemănării cu nufărul de Nil. Datorită unicității ei (situl Lacul Pețea este singurul areal
unde se întâlnește această specie), Nymphaea lotus var. thermalis a fost declarată încă din 1931,
monument al naturii. Specie endemică a Rezervaţiei Naturale „Pârâul Peţea”, din Băile 1 Mai,
Nymphaea lotus var. Acest lucru înseamnă dispariţia definitivă a unui habitat unic şi, implicit, a
speciilor vegetale şi animale endemice: Nymphaea lotus var.thermalis, Melanopsis parreyssi şi
Scardinius racovitzai , toate grav periclitate şi menţinute prin eforturi considerabile în acvariile unor
specialişti din ţară şi străinătate. Demersul a fost un succes, iar găsirea unui habitat propice
dezvoltării şi înmulţirii naturale a Nymphaea lotus var. Soluţia a fost transplantarea a o parte din
plantele obţinute în laborator din cele patru bazine din Băile Felix aflate în administrarea companiei
Turism Felix S.A. În acest microclimat unic în Europa cresc acum specii ca nufărul alb , lotusul
sacru şi chiparosul de baltă .
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

ANGIOSPERME DICOTILEDOANTE

ORDIDEEA DRACULA
Genul de orhidee Dracula, abreviat ca Drac în comerțul
horticol, este format din 118 specii originare din Mexic,
America Centrală, Columbia, Ecuador și Peru. Numele
de Dracula înseamnă literalmente „micul dragon”, o
aluzie la miticul conte Dracula, un personaj principal în
numeroase romane și filme de vampiri. Numele a fost
aplicat orhideei datorită culorii roșii-sânge a mai multor
specii și a aspectului ciudat al pintenilor lungi ai
sepalelor. Plantele au fost odată incluse în genul
Masdevallia, dar au devenit un gen separat în 1978.
Acest gen a fost plasat în subtribul
Pleurothallidinae.Sunt specii epifite și terestre
distribuite în America Centrală și Anzi de nord-vest. Aproape jumătate din specii se găsesc în
Ecuador. Preferă umbra și temperaturile destul de reci.Aceste orhidee caespitose cresc în smocuri
dintr-un rizom scurt, cu un pachet dens de tulpini. Le lipsește pseudobulbii. Pe fiecare tulpină crește
o frunză mare, subțire, subțire, cu o nervură centrală bine definită. Aceste frunze glabre, de culoare
deschisă până la verde închis pot fi spongioase, preluând funcția pseudobulbului lipsă. Sunt vârfuri
cu un mucro (un vârf scurt).Tulpinile florilor cresc fie orizontal de la baza plantei, fie coboară,
adesea pe distanțe mari. Câteva specii cresc tulpini de flori în poziție verticală. Florile terminale cu
coadă lungă sunt practic triunghiulare. Florile se poartă singure sau succesiv. Trei specii (sodiroi,
decussata / neisseniae și papillosa) pot avea până la trei flori deschise simultan pe o singură tulpină.
În general, însă, dacă există mai mult de un mugur de flori pe racem, acestea se deschid cu intervale
lungi. Aceste flori au un aspect ciudat, datorită cozilor lungi de pe fiecare sepal. Petalele sunt mici
și oarecum îngroșate. Buza este adesea destul de mare pentru un pleurothalid și poate semăna cu o
ciupercă sau ciupercă. Partea bazală cărnoasă a buzei (hipocile) este despicată. Partea terminală
(epichile) este rotunjită și concavă. Marginile periantului sunt adesea franjurate. Există o coloană
bine dezvoltată cu două polinii. Speciile de Dracula au fost provizoriu împărțite în trei subgenuri, cu
secțiuni și subsecțiuni în cadrul unuia dintre subgenuri.
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

ANGIOSPERME MONOCOTILEDONATE

PARAZOA
Parazoa este un subregn de animale a căror
corpuri nu sunt diferențiate în țesuturi. De
asemenea, ele nu posedă niciun fel de
simetrie, radiară sau bilaterală. Subregnul
Parazoa cuprinde încrengătura Porifera
(Spongia). Spre deosebire de eumetazoare, în
procesul de dezvoltarea embrionară a
parazoarelor, ectodermul pătrunde în
interiorul corpului și se transformă într-un
strata de celule flagelate. Endodermul este
dispus la suprafața corpului și formează
învelișul protector. Unii autori includ în
Parazoa și placozoarele, reprezentate de o
singură specie - Trichoplax adhaerens.

MEDUZA NEMURITOARE
Turritopsis dohrnii, numită și meduza nemuritoare, este o
specie de meduză mică, biologic nemuritoare, întâlnită în
Marea Mediterană și în apele Japoniei. Este unicul caz
confirmat cunoscut de un animal capabil sa se reîntoarcă
complet până la stadiul de imaturitate sexuală, după ce a
atins stadiul de maturitate sexuală. Ca și majoritatea altor
reprezentanți ai Hydrozoa, T. dohrnii își începe ciclul vieții
ca o larvă minusculă înotătoare, cunoscută ca planulă. Ca
planulă se așază la fund și dă naștere la o colonie de polipi,
care se atașează de fundul mării. Apoi acești polipi
înmuguresc și își continuă viața lor într-o formă liberă de înot, eventual devenind maturi sexual.
Toți polipii și meduza rezultanți dintr-o singură planulă sunt clone identice genetic. Dacă o meduză
T. dohrnii este expusă la stres de mediu sau agresiune fizică, sau se îmbolnăvește, sau îmbătrânește,
ea poate reveni la stadiul de polip, formând o nouă colonie de polipi. Ea realizează acest lucru prin
procesul de dezvoltare celulară de transdiferențiere, care alterează starea diferențiată a celulelor și le
transformă în noi tipuri de celule. Prădătorii nu sunt o problemă pentru ea deoarece are tentaculele
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

urzicătoare iar acești prădători evită să se atingă de ele. Teoretic, acest proces poate prelungi la
infinit, practic făcând aceste meduze nemuritoare biologic, deși, în natură, majoritatea Turritopsis
sunt susceptibile de a sucomba boală în stadiul de meduză, fără a mai reveni la forma polip.
SPONGIERI ȘI CELENTERATE

VIERMELE OSEDAX
Viermele Osedax are o lungime de 2 până la 7 cm
și a fost descoperit pentru prima dată în oasele
unei balene cenușii de pe fundul unei mări. De
atunci, s-au descoperit cinci specii de Osedax
conform Registrului Mondial al Speciilor Marine.
Osedax, numit uneori și „viermele zombie”, este
un gen de polichete ce trăiește la adâncime iar
numele său provine din latină și înseamnă
„mâncător de oase”. Viermele Osedax digeră
mineralele și grăsimile din oase și măduvă, dar
stilul lui de a mânca e destul de ciudat pentru că
nu are gură și nici stomac. Viermele secretă un
acid care dizolvă osul, eliberând nutrienții prinși în
os. Apoi, bacteriile simbiotice care trăiesc în
acesta digeră grăsimea și proteinele. Modul în care Osedax dobândește substanțele nutritive din
bacterii nu este cunoscut: viermele poate pur și simplu să digere bacteriile, sau nutrienții sunt cumva
transferați către vierme. Osedax nu are o dietă diversificată. Se hrănește cu oase de pește, de balene
sau de alte animale care pică în apă și mor.Însă ciudățenia nu se oprește aici. Spre deosebire de
multe specii de animale, femelele sunt mult mai mari decât masculii. Atât de mari încât ar încăpea
50-120 de masculi într-o singură femelă. Și nu doar că încap, ci chiar trăiesc în ele, într-una dintre
cele mai bizare hareme ale naturii. Femelele sunt cele care „forează” în oase pentru hrană. S-a găsit
într-o femelă nu mai puțin de 111 masculi. Acest lucru probabil elimină situația plictisitoare de a fi
nevoită să-și caute un partener. Singurul scop al masculilor, din ce știm până acum, este de a asigura
sperma necesară reproducerii. Viermele se reproduce în mod continuu. Acest lucru explică și de ce
este un gen atât de divers, în ciuda rarității hranei. Femelele ajung rapid la perioada de maturitate și
se pot reproduce în mod eficient într-un habitat alimentar bogat, dar foarte izolat, precum în
cadavrul unei balene. Larvele nou-născuților pot supraviețui timp de 10 zile fără a mânca; suficient
timp pentru a găsi o nouă sursă de hrană. Comportamentul sexual ciudat al viermilor poate fi o
explicație pentru succesul lor în colonizarea rapidă a balenelor moarte.
https://youtu.be/-4c25NDB0yI
https://youtu.be/-ZdP216pq7c
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

VIERMI

VAMPIRUL INFERNAL
Vampir infernal - denumirea științifică înseamnă
„calamar vampir din iad”. S-ar putea aștepta ca
această specie să fie un prădător formidabil, care
terorizează abisul, dar, în ciuda aspectului
demonic, acest lucru nu este adevărat. Contrar
numelui, vampirul infernal nu se hrănește cu sânge,
ci colectează și mănâncă particule de detritus în
derivă folosind două fire lungi lipicioase. Acest
lucru nu este suficient pentru o nutriție completă de
cefalopode cu o lungime de până la 30 cm, dar
suficient pentru un stil de viață lent în ape
întunecate, cu un conținut scăzut de oxigen și un
număr mic de prădători. Calamarul infernal al
vampirilor este denumit pentru pielea sa de culoare
închisă, membranele dintre tentacule și ochii roșii - trăsăturile caracteristice ale unui vampir.
Acesta este cel mai clar exemplu de moluscă cefalopodă de mare adâncime, care, așa cum se crede
în mod obișnuit, ocupă adâncimi nelimitate de 300-3000 de metri, în timp ce majoritatea vampirilor
infernali ocupă adâncimi de 1500-2500 m. În această regiune a oceanelor lumii există o zonă cu un
conținut minim de oxigen.
Calamarul vampir își folosește firele senzoriale pentru a căuta hrană în marea adâncă și are, de
asemenea, un statocist puternic dezvoltat, care indică faptul că coboară lent și se echilibrează în apă
aproape fără efort.
Deoarece vampirii infernali ocupă ape mai adânci decât pâlpile mari, reproducerea lor are loc în ape
foarte adânci.
Vampir infernal, la fel ca majoritatea organismelor din adâncimea de mare adâncime, este foarte
dificil de studiat în mediul natural, așa că se știe prea puține despre comportamentul și populațiile
acestor animale.
Roșu Alexandra Ioana Liceul Pedagogic„Nicolae Iorga” Botoșani

MOLUȘTE