Cea mai mare plagă a omenirii este războiul.

Numai în secolul XX,

cele două războaie mondiale au provocat moartea a peste 100 de
milioane de oameni. Nici măcar „Moartea Neagră” nu a provocat
atâtea victime şi vorbim aici doar de cele două războaie mondiale.
Dacă luăm în calcul pe toate celelalte războaie pe care le-a cunoscut
omenirea până în prezent, numărul victimelor depăşeşte cu siguranţă
cifrele tuturor pandemiilor prin care a trecut civilizaţia umană. De fapt,
unele dintre acestea îşi au originea tot în războaie.

Totusi, Ivan Krastev(specialist in stiinte politice) consideră ca

pandemiile, migraţia, schimbările climatice şi noile tehnologii vor
marca mai mult imaginarul politic al secolului 21 decât memoria
ultimei conflagraţii mondiale.

După un secol îngrozitor de sângeros, ne-am aştepta ca omul să fie

mai înţelept. Cunoaşte istoria, greşelile înaintaşilor săi, şi poate învăţa
din ele. Atunci, de ce mai există în lume războaie?? Cum se face că în
fiecare zi cad victime atâţia oameni nevinovaţi? De ce este promovat
războiul în dauna păcii?

Poetul american Charles Simic a scris următoarele: "Probabil că motivul

pentru care nu învăţăm niciodată nimic din istorie este acela că suntem
incapabili să ne imaginăm realitatea războiului şi a urmărilor sale, de
teamă că, dacă facem asta, ne vom pierde atât credinţa în Dumnezeu, cât
şi încrederea în fiinţele umane, semenii noştri."

Războiul, violenţa, teroarea, niciodată nu au dus la nimic bun. De ce

trebuie să ne convingă de asta alte valuri de orori, când istoria ne
arată atât de multe exemple? Omului i-a fost dat să trăiască în pace.
Nu războiul este cel care-l defineşte pe om. El are nevoie de linişte
sufletească, de comuniune, nu de haos şi ură. Chiar şi în mijlocul celor
mai dure confruntări, ştie asta, atunci de ce se lasă orbit de război?

Oricât de multe lucruri ne-ar separa, sunt cel puţin la fel de multe
care ne apropie. Indiferent de rasă, de convingeri, de idealuri, la urma
urmei suntem cu toţii oameni. Cu toţii ne-am născut pe această
planetă, cu toţii am încercat să ne „adaptăm” aici, să trăim. Cu toţii
vrem să fim fericiţi, cu toţii ne dorim o lume mai bună pentru copiii
noştri. Vrem cu toţii toate aceste lucruri, oare nu putem să le atingem
la fel, „cu toţii”, împreună? Trebuie numaidecât să ne ucidem între
noi?

Ar fi bine să renunţăm la orgolii, la certuri, violenţe şi război şi să

investim în pace, într-o pace a tuturor…

Aceste aspecte ale razboiului si ale vietii de dupa, au fost oglindite

in operele scriitorilor. Scriitorii din Basarabia au îmbrăţişat, într-o
primă fază, modelele epice şi lirice ruseşti. S-au impus autorii care
fuseseră pe front şi care respectau întru totul viziunea Kremlinului
asupra conflagraţiei mondiale, exprimand daunele si schimbarile din
urma razboiului.

Druta a fost printre scriitorii care a avut drept inspiratie pentru

operele sale aceste evenimente. O bună parte din acţiunea
romanului Frunze de dor se produce în timpul războiului, mai exact, din
primăvara până în toamna lui 1945, autorul găseşte nimerit să
reprezinte conflagraţia mondială prin consecinţele pe care le produce
asupra destinelor umane. Pilduitoare este scena aşteptării la marginea
satului a poştaşului care urmează să aducă scrisorile ostaşilor plecaţi
pe front. Druţă insistă pe tensiunile interioare trăite de toţi cei care
sunt în aşteptarea răvaşelor: „Fetiţa îşi rupe pe-o clipă ochii de la
drum: «Iacă de-o săptămână nu mai primim nimic de la tătuţa. (...) –
Nici a matale nu-ţi scrie?» «Nu-mi scrie, draga mea. O fost pân’ mai nu
demult la spital, dacă l-au lecuit şi iar l-au dus la bătaie»”.

Semnificativă este reacţia pe care o trezeşte în Valea Răzeşilor

vestea morţii pe front a lui Toader Cojocaru: „Peste o jumătate de ceas
vestea colindase de acum tot satul – şi-l jeleau moşnegii, fiindcă era
băiat cuminte, şi-l jeleau gospodinele, căci a fost harnic, şi-l jeleau
fetele, căci era băiat frumos”.

O altă jertfă a războiului crâncen este moş Andrei. Pierderea unicului

fecior l-a marcat cumplit, bătrânul ajungând a fi o umbră: „Bătrânul s-a
întors, s-a uitat lung la femeie, dar nu i-a răspuns. De vreo jumătate de
an, de cum i-a căzut singurul fecior la război, moş Andrei nici nu dă
bineţe, nici nu răspunde altora. Vine totuşi încoace zi de zi şi stă
singuratic la o parte când se împart scrisorile”.

În Povara bunătăţii noastre însă, autorul va alege să împărtăşească

concepţia oficială despre „eliberarea R.S.S. Moldovenească de sub
jugul burghezo-moşieresc român şi cel hitlerist”. Autorul nu se
complică, grozăviile războiului sunt transpuse succint, dar în detalii
sugestive: „Începuse războiul. Câmpia ardea. Avioanele, tunurile şi
tancurile au arat pământul, întorcându-i câmpiei o roadă abia ajunsă în
floare. Ardea pădurea cu fum negru, înăbuşitor. Ardeau două cisterne
la gara din Pământeni, aşternând o coamă de fum peste întreaga
câmpie. Fumega o ţigară strânsă între degetele unui ostaş mort pe-o
margine de drum. (...) Peste două săptămâni frontul a trecut dincolo de
Nistru şi s-a tot dus spre răsărit”.

Grigore Vieru are mai multe piese lirice în care dezbate acest
subiect. Înzestrat cu hipersensibilitate, poetul se va pronunţa
împotriva războiului în care, de altfel, şi-a pierdut tatăl, ca pe o
catastrofă care afectează temeiurile lumii şi ale universului uman.
Probă elocventă este binecunoscutul poem Formular. Dintr-o
perspectivă actuală, această piesă poate fi interpretată şi drept o
critică adusă birocratismului sovietic, care credea cu sfinţenie în acte
şi formulare, decât în omul ca atare. Poemul se încheie cu o strofă
memorabilă: „– Rubedenii peste hotare ai? – Da. Pe tata, îngropat în
pământ străin. Anul 1945”. 

Într-un alt poem – Cămașele, grozăviile războiului sunt exprimate prin

simbolul cămaşelor, pentru a reda durerea mamei, pricinuită de
pierderea feciorului drag: „A fost război. / Ecoul lui / Şi-acum mai este
viu. / Cămaşe vechi, mai noi – / Amară amintire de la fiu”.

Gestul, într-un fel mecanic, al mamei de a veni în fiecare sâmbătă la

râu pentru a spăla cămaşele feciorului drag exprimă durerea enorma a
pierderii: „De ani prea lungi de-a rândul / Tot vine la izvoare: / Ea şi
gândul. / Şi iar luând cămaşele în poală, / De cum ajunge sâmbăta, / Le
spală”.
 Desi multi scriitori si-au exprimat durerea razboiului si dorinta
apriga de pace, eu consider ca pilda lui Roosevelt ar trebui sa ne
motiveze