Camil Petrescu a fost un mare și cunoscut  

poet, prozator și dramaturg interbelic

modernist, creator al romanului subiectiv în literatura română, adept al sincronismului
lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust și dă
naștere unor creații literare de o profunzime adâncă.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scris de Camil Petrescu, este
publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura româna se
manifestă două mari curente literare: modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la
cenaclul "Sburătorul" și tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic.
Romanul se încadrează în modernism prin autenticitate, substanțialitate, timp subiectiv, tehnica
jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.

Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de memoria afectivă.
Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În
capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr
sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de căsătorie (1914-
1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în permisie, chemat
acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului din Primul Război Mondial
„împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.

Tema operei o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea
și războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul
înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.
De asemenea, titlul anticipează cele două teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de
dragoste și război", titlu ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile
în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea incertitudinii eroului
exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul
celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o
iubire perfectă atrage după sine o prăbușire sufletească a personajului, dar războiul îl vindecă
sufletește, căci devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.

Este evidențiată perspectiva subiectivă a romanului, faptele fiind relatate la persoană I de către
un narator intradiegetic, actorial, implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este internă și ilustrează
unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al autorului, filtrează
realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie la adresa societății
burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu, „un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl
păcălesc și îi fură o parte din avere”, „un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea
absolutului”.

O scenă ilustrativă pentru viziunea autorului asupra universului literar este discuția de la

popotă, ce conturează noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se
discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit
păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă „cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară
permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori („discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască
inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el, „O iubire mare e
mai curând un proces de autosugestie" și crede că „cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte
unul asupra celuilalt".

De asemenea, o altă secvență relevantă pentru viziunea textuală reflectă punctul culminant al
suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la  Odobești într-un
grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan
analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând suporta
atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar
pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front
voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit din
cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul
că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci
pentru că nu o mai iubește.

În concluzie, opera petresciană „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prezintă

viziunea redată din perspectiva intelectualului superior, un analist lucid al realității ce consideră că
„luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici de analiză psihologică
precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici moderne ce conferă autenticitate
romanului, toate aceste elemente ducând spre crearea unei capodopere literare, recunoscută atât de
critici cât și de publicul larg.