Test 1

SI
1. Imperiul Otoman
2. Comisarii puterilor garante au cerut caimacamului Vogoridi să pună capăt acţiunilor împotriva unioniștilor.
3. Țara Românească, București
4. B
5. Cauză: Intenția de a strânge informații și formularea de recomandări cu privire la viitoarea formă  de
guvernământ a Principatelor.
Efect: Marile puteri au creat o comisie specială de investigații
6.  Printre acțiunile relevante desfășurate de români între deceniile cinci-șase ale secolului al XIX-lea regăsim
Mica Unire din 23 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitorul ambelor Principate Dunărene.
Cel de-al doilea eveniment istoric este aducerea pe tronul țării a principelui Carol I și adoptarea Constituției din
1866, ambele evenimente contribuind în mod major la înfăptuirea statului român modern. 
7. Constituția de la 1866 stipulează faptul că România devine monarhie ereditară și constituțională.
SII
1. Mircea cel Bătrân
2. Secolul al XIV-lea
3. Petru Mușat
Petru Mușat l-a recunoscut pe regele Poloniei ca fiind suzeran al său.
4. Regele Poloniei solicită domnului moldovean un împrumut de 4000 de ruble de arginți: „În 1388 [...] regele
Poloniei se adresează lui Petru [Muşat], rugându-l să-l împrumute cu 4000 de ruble de argint [...]”.
Domnul Moldovei primește sub formă de garanție ținutul Haliciului: „Primește, în schimb, un act specificând că
suma va fi restituită în termen de trei ani, garanție fiind ținutul Haliciului – cunoscut [...] sub numele de Pocuția –
pe care domnul Moldovei va avea drept să-l ocupe în caz de neachitare”.
5. Tratatul de la Radon a pus pe picior de egalitate, din punct de vedere diplomatic, Țara Românească și Polonia,
asigurând flancul Nordic al țării în vederea unui eventual atac al ungurilor. În cazul unui război cu Ungaria, regele
Poloniei trebuia să comunice domnitorului muntean și divanului care a fost motivul din spatele pornirii la război.
În cazul unui acord de pace între regele maghiar și domnitorul Țării Românești, pacea trebuia să fie neapărat
acceptată și confirmată de regele polon.
Informațiile din sursa dată care susțin acest punct de vedere sunt:
„Se prevedea, de data aceasta, că regele Poloniei nu va porni la războiul contra Ungariei fără să fi comunicat lui
Mircea [cel Bătrân] şi divanului acestuia motivul, perspectivă aprobată în prealabil de sfatul polon și dacă s-ar
face pace între Sigismund, regele Ungariei, şi Mircea [cel Bătrân], ea va trebui să fie acceptată şi confirmată şi
de Vladislav [Iagello]”
6. Deoarece încă vorbim despre Evul Mediul, vom alege întemeierea Mitropoliei Țării Românești. Fiindcă nu
exista încă o instituție bisericească centrală, domnitorul Nicolae Alexandru a hotărât înființarea Mitropoliei Țării
Românești (1359), supusă Patriarhiei de la Constantinopol. Așadar, acțiunile politice ale lui Nicolae Alexandru au
condus la întemeierea primei mitropolii ortodoxe de pe teritoriul Țării Românești și la cimentarea apartenenței
românilor la confesiunea ortodoxă.
SIII
Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de cele două războaie mondiale, cea mai mare criză economică
mondială și ascensiunea ideologiilor totalitare. Totuși, anii de început ai perioadei interbelice au stat sub semnul
democrației în România, iar un exemplu în acest sens este Regatul României. Proaspăt ieșită de partea învingătorilor din
Primul Război Mondial, România s-a văzut nevoită să adopte o nouă lege fundamentală care să răspundă noii realități
politice și administrative. Constituția de la 1923 a adus câteva dintre schimbările dorite, precum: dreptul la vot al tuturor
bărbaților de la vârsta de 21 de ani (deocamdată femeile nu aveau acest drept), eliminarea votului cenzitar, egalitate între
sexe în chestiuni de drept civil sau asigurarea și garantarea drepturilor civile indiferent de religie, limbă sau etnie.
Între timp, în Europa Occidentală, ideologiile de extremă dreaptă încep să câștige tot mai mulți adepți. Italia este primul
stat care a căzut sub presiunea fasciștilor, fascismul reprezentând o ideologie totalitară de extremă dreaptă. Ascensiunea
la putere a fasciștilor, aflați sub conducerea lui Benito Mussolini a început în anul 1922. Marșul asupra Romei și lejeritatea
cu care Mussolini a devenit prim-ministru în toamna aceluiași an redau situația socială și politică a Italiei la începutul
perioadei interbelice. Întreaga Peninsulă Italică se afla sub amenințarea grevelor, revoltelor și a unei eventuale revoluții
socialiste, după modelul celei petrecute în Rusia câțiva ani mai devreme. Întregul tablou s-a dovedit a fi oportunitatea
perfectă pentru fasciști de a captura întreaga putere. Fascismul a durat în Italia pe tot parcursul deceniului patru al secolului
XX și până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în deceniul al cincilea.
Doctrina fascistă se declară împotriva democrației și sistemului parlamentar, antiliberală și anticomunistă. De asemenea,
orice formă de opoziție politică este interzisă, iar singurul partid care are dreptul să guverneze țara este cel fascist. O mare
parte dintre aceste idei au traversat Alpii și au devenit sursă de inspirație pentru cealaltă ideologie totalitară de extremă
dreaptă apropiată fascismului italian, și anume nazismul. Spre deosebire de fascismul italian, care a dobândit puterea în
stat prin mijloace aproape exclusiv violente, nazismul a abordat o cale puțin diferită. Deși ambele au recurs la violență
politică nazismul a acaparat puterea folosind golurile prezente în cadrul mecanismelor democratice ale Republicii de la
Weimar.
Alegerile din 1933 reprezintă ultimele alegeri libere ale Germaniei interbelice și începutul dictaturii lui Adolf Hitler. Din
acest moment va fi introdus și pus în practică un regim totalitar, al cărui rezultat îl  vom vedea la sfârșitul celui de-Al Doilea
Război Mondial. După cum afirmam mai sus, o mare parte a ideilor de bază le regăsim atât la fasciștii italieni, cât și la
naziștii germani. Totuși, nazismul a pus un mai mare accent pe antisemitism, rasism sau necesitatea unui spațiu vital pentru
națiunea germană, chestiuni pe care inițial nu le regăsim la fasciștii din Italia.
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost sinonim cu dispariția regimului nazist și a celui fascist din Italia. În același
timp, statele din Europa Centrală și de Est (cu excepția Austriei) au devenit parte a sistemului de state satelit care gravitau
în jurul URSS-ului. Regimurile comuniste proaspăt instalate nu au reprezentat voința democratică a popoarelor, cum a fost
și cazul României. 
Practicile politice folosite de comuniști în perioada 1949-1952 au avut ca scop principal reeducarea sau epurarea unui
număr cât mai mare de intelectuali, reprezentanți ai clasei politice românești interbelice, preoți sau simple persoane care
se opuneau ideilor comuniste. Pentru a îndeplini acest scop, comuniștii au recurs la o serie de metode violente atât fizic cât
și psihic asupra multor deținuți. Cel mai concludent exemplu pentru această perioadă sunt metodele crunte de tortură
psihică și fizică care au fost puse în practică de către comuniști la închisoarea din Pitești, ceea ce a rămas cunoscut sub
denumirea de Fenomenul Pitești. O mare parte a metodelor de tortură dezvoltate în cadrul Fenomenului Pitești s-au extins
și către celelalte penitenciare din țară. Deoarece cruzimea faptelor de la Pitești a devenit deosebit de mare, înșiși comuniștii
au decis sistarea Fenomenului Pitești în 1952. Așadar, practicile politice din perioada 1949-1952 reprezintă o pată neagră a
istoriei României, în care comuniștii au apelat la măsuri deosebit de dure pentru a-și consolida puterea.

Test 2
SI
1. Dimitrie Cantemir
2. O informație referitoare la luptele din 1442, precizată în sursa A este următoarea: ”Se ciocnise cu Mezed pașa
la Sântimbru (18 martie 1442) și repurtase [...] o strălucită biruință asupra lui.”
3. Imperiul Otoman și Țara Românească
4. A
5. Cauză: ”În condițiile ofensivei habsburgice și rusești, turcii nu mai au încredere în principii aleși din rândul
boierilor locali.”
Efect: ”Ca urmare, trec la un alt sistem, de compromis între autonomie și administrație directă, acela al numirii
unor domni din rândul grecilor din Fanar (cartier al vechiului Constantinopol) [...] sau din familii românești
fanariotizate [...]”.
6. Două acțiuni diplomatice din secolele XV-XVI, referitoare la spațiul românesc sunt Tratatul de la Overchelăuți
(1459) și Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă (1594). 
Tratatul de la Overchelăuți prevedea recunoașterea lui Ștefan cel Mare ca domnitor al Moldovei de către regele
Poloniei, dar și suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei și cedarea temporală a Cetății Hotinului către aceștia.
Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă din timpul domniei lui Mihai Viteazul s-a făcut datorită necesității
domnului muntean de a primi ajutor financiar și militar din partea puterilor creștine care erau parte a alianței.
Scopul principal al Ligii Sfinte era oprirea expansiunii turcești în Europa.
7. O asemănare între autonomiile locale atestate în spațiul românesc în secolele IX-XI este că erau bazate pe
uniuni de obști.
SII
1. Nicolae Ceaușescu
2. Sursa dată se referă la secolul al XX-lea
3. Un spațiu istoric din Europa Occidentală este Republica Federală Germania. În ceea ce privește relațiile dintre
România și RFG, s-a ajuns la o înțelegere în problema emigrării persoanelor de naționalitate germană domiciliate
pe teritoriul României.
4. ”A fost astfel continuată politica de deschidere, în special față de Statele Unite ale Americii și RFG [Republica
Federală Germania].”
”După vizita lui Nixon la București din 1969 și a lui Ceaușescu la Washington [...], relațiile cu Statele Unite au
căpătat o nouă dinamică, permițând României, între altele, accesul în organizațiile comerciale internaționale.”
5. În ciuda eforturilor diplomatice întreprinse de Nicolae Ceaușescu în prima jumătate a anilor ’70, relațiile cu
URSS au continuat să se răcească. Această distanțare a fost efectul vizitei lui Ceaușescu în RP Chineză în 1971 și
apropierea României de Occident. Apropierea economică a României față de occidentali s-a concretizat prin
aderarea la Fondul Monetar Intarnațional (FMI) și la Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD)
în 1972. De asemenea, politica de deschidere pe care a urmat-o diplomația românească în acestă perioadă, în
special față de SUA și RFG, a contribuit în mod substanțial la recirea relațiilor cu sovieticii, în contextul în care
SUA reprezenta principalul inamic militar, economic și ideologic al URSS-ului. Așadar, deși făcea parte din rândul
statelor aflate sub controlul sferei de influență sovietice, România a urmat o politică externă care s-a aflat de
nenumărate ori în contradicție cu Moscova, fapt care a condus la răcirea relațiilor dintre cele două state încă din
anii ’60 ai secolului trecut. 
6. La 30 august 1948, în România lua ființă Securitatea. Pentru că se dorea accelerarea procesului de sovietizare
a țării și, mai apoi, de securizare a puterii partidului comunist, în România se dezvoltă influența Securității.
Securitatea a fost creată după modelul structurilor sovietice, la presiunea Moscovei. Înființarea securității a
condus la o lungă serie de teroare, represiuni, torturi și omoruri care au vizat pe cei care nu se aflau în grațiile
comuniștilor, ceea ce rezultă că această instituție  a avut un pronunțat caracter totalitar.
SIII
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, statul român s-a aflat într-un proces accelerat de consolidare. Aceasta s-a datorat
atât unor eforturi interne, dar și unei situații externe favorabile. Un prim important pas în intervalul temporal menționat a
fost făcut în 1857. Atunci au avut loc Adunările ad-hoc în Moldova (7 octombrie) și în Țara Românească (8 octombrie).
Scopul acestora a fost ca populația să își exprime voința în ceea ce privea soarta politică a Principatelor. Acestea aveau să
pună fundația viitoarei uniri, printr-o serie de prevederi. Printre acestea s-au numărat garantarea autonomiei Principatelor
și înființarea unei instituții comune în ambele Principate, Înalta Curte de Justiție și Casație. Unirea avea să fie un efect al
acestor Adunări mai târziu.
În anul 1859 avea să se atingă și dezideratul unirii. Astfel, la 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei
Naționale, este ales domn în Moldova, iar la 24 ianuarie, în Țara Românească. Unirea avea să reprezinte exprimarea
dorințelor poporului, aducerea împreună a celor două principate și contopirea lor într-unul. Totuși, această unire avea să
reprezinte mai mult de atât. Țara intră într-un proces de dezvoltare economică, culturală și socială. Acum sunt așezate
bazele statului român modern. 
Domnia lui Cuza avea să aducă după sine o serie de reforme. Printre acestea s-a numărat secularizarea averilor
mănăstirești, în 1863. Într-o primă fază s-a vrut doar secularizarea averilor mănăstirilor ce erau închinate la Muntele Athos.
Lucrurile au stat însă diferit. Prin legea impusă la 13/25 decembrie 1863 aveau să fie trecute în proprietatea statului toate
averile mânăstirești. Astfel, aproape un sfert din teritoriul țării a intrat în patrimoniul statului, ceea ce a ajutat la creșterea
suprafeței pământului ce avea să fie folosit pentru viitoarea împroprietărire a țăranilor.
Dacă pe plan intern Cuza realizează o serie de reforme, pe plan extern, acesta dorește recunoașterea Unirii. În septembrie
1860, Al. I. Cuza decide că este necesară o vizită la Constantinopol. Aici, acesta încearcă să prezinte avantajele Unirii
depline. Aceasta avea să aibă un efect pozitiv, întrucât în septembrie 1861 va avea loc Conferința celor 7 puteri garante la
Constantinopol. Efectul a fost cel scontat, iar Turcia și Austria acceptă și ele Unirea deplină, însă doar pe durata domniei lui
Al. I. Cuza. După această acțiune, are loc un eveniment important în țară. Astfel, la 22 ianuarie 1862, se forma primul
guvern unic la București, care a fost condus de Barbu Catargiu.
Anul 1864 avea să fie unul important pentru politica internă a noului stat. Elementul comun al măsurilor luate în acest
an se regăsește în scopul pentru care acestea au fost implementate. De exemplu, legea instrucțiunii publice și reforma
rurală aveau menirea de a îmbunătăți nivelul social și cultural al țăranului român. Prima făcea ca învățământul primar să fie
obligatoriu și gratuit, în timp ce doua desființa claca. Câștigându-și dreptul de a deține pământ, țăranii deveneau de-acum
contribuabili la bugetul statului. Astfel, prin intermediul politicilor interne din această perioadă, s-a dorit desființarea
vechilor practici de factură feudală care încă se regăseau în spațiul românesc extracarparpatic și accentuarea procesului de
modernizare a țării. 
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza avea să fie una scurtă. Contextul intern și internațional făceau din aducerea unui prinț
străin pe tronul României cea mai bună soluție pentru a asigura supraviețuirea unirii din 1859. Instalat pe tron în
1866, Carol I a contribuit în mod evident la succesele pe care țara sa le-a înregistrat în cea de-a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și la început de secol XX. Pe plan intern, printre evenimentele cele mai importante care au avut loc în deceniul al
nouălea a fost ridicarea României la rang de regat, în 1881. Transformarea României în regat a însemnat automat o creștere
a prestigiului coroanei române în raport cu celelalte monarhii europene. De asemenea, pe lângă prestigiul coroanei,
trecerea la regat a însemnat și la afirmarea României ca putere regională în Balcani și la sporirea prestigiului pe plan
internațional.
În concluzie, cea de-a doua jumătate a secolului XIX a fost una de real progres economic, cultural și social pentru români.
În decursul a doar câtorva decenii, românii au reușit să-și construiască propriul stat, și-au câștigat independența după sute
de ani de suzeranitate otomană și au netezit calea spre Marea Unire, și și-au crescut rolul și prestigiul internațional. 

Test 3
SI
1. Stalin
2. Gheorghe Gheorghiu-Dej își dorea ca revolta maghiară din 1956 să nu contagieze și societatea românească.
3. România, Moscova (URSS)
4. A
5. Cauză: România votează în 1963 la ONU, pentru prima oară altfel decât URSS: „În 1963, pentru prima oară,
România votează la ONU altfel decât Uniunea Sovietică [...] și, pe măsura acutizării conflictului chino-sovietic, pe
care Gheorghiu-Dej se oferă să-l medieze, voturile independente ale României se înmulţesc”
Efect: Regimul de la București capătă respectabilitate în ochii Occidentului: „Drept urmare, regimul capătă
respectabilitate în ochii Occidentului, interesat să slăbească coeziunea Pactului de la Varşovia”
6. Se înființează funcția de președinte al României. Nicolae Ceaușescu devine primul președinte al României în
1967 și își asigură prerogative tot mai mari în stat. România renunță la modelul sovietic de organizare
administrativ-teritorială și revine la vechile județe, în 1968.
7. Disoluția blocului comunist a reprezentat debutul unei noi etape pentru politica românească.    Probabil
principala asemănare între politicile utilizate în România, în timpul anilor ’90, a fost caracterul lor democratic.
SII
1. Puterile Centrale
2. Secolul al XX-lea
3. Alexandrul Marghiloman 
Prim-Ministrul Alexandrul Marghiloman a semnat Tratatul de la București, prin care România devenea
dependentă economic și politic de Puterile Centrale.
4. Pacea de la Brest-Litovsk a condus la ieșirea din război a Rusiei, principalul aliat al României pe frontul de Est.
Pacea de la Brest-Litovsk a izolat România de sprijinul rus și de ajutoarele venite de la occidentali.
5. Vara anului 1917 a regăsit Armata Regală a României într-o situație dificilă și a reprezentat punctul de cotitură
al României în Primul Război Mondial. Principalul aliat, Rusia, se confrunta cu mari tulburări sociale și politice.
Evenimentele din Rusia și-au pus accentul și asupra trupelor rusești prezente pe frontul din Moldova.
Dezorganizarea, lipsa de disciplină și moralul scăzut caracterizau cea mai mare parte a armatei ruse care era
prezentă în România. În același timp, armatele combinate ale Puterilor Centrale au ocupat sudul țării și doreau
ieșirea României din război. Rezistența românilor pe linia Mărăști-Mărășești-Oituz în fața trupelor germane și
austriece a pus capăt ofensivei Puterilor Centrale. Așadar, în ciuda dezorganizării trupelor ruse și a ofensivei
germano-austriece în Moldova, Armata Regală a României a reușit să oprească avansul trupelor Puterilor
Centrale în vara anului 1917. 
Informații din text care susțin punctul de vedere exprimat mai sus: „La 24 iulie/6 august, Mareșalul von
Mackensen a lansat la rândul său o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor
română și rusă și să oblige România să iasă din război.”; „Luptele îndârjite au atins punctul culminant la 6/19
august, la Mărășești, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus practic capăt
ofensivei acestora”
6. România s-a implicat în anul 1916 în relațiile internaționale prin semnarea Tratatului de Alianță cu Antanta,
încheiat între Ionel Brătianu și reprezentanții puterilor Antantei, în august, la București. Deoarece prevedea
drepturile teritoriale ale României asupra teritoriilor aflate în componența Imperiului Austro-Ungar locuite de
populație majoritar românească, precum Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat și Bucovina, tratatul a fost
considerat unul cu avantaje pentru România. În plus, pe lângă obligațiile teritoriale, puterile Antantei se obligau
să neutralizeze pericolul bulgar din sud pentru a permite avansul trupelor românești în Transilvania. 
Astfel, efectul semnării tratatului a fost intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. De asemenea,
acest tratat a stat la baza României Mari, deoarece negocierile pe care diplomații români le-au întreprins la
Conferința de Pace de la Paris-Versailles (1919-1920) s-au bazat pe promisiunile făcute de aliați la intrarea
românilor în război.
SIII
Gesta Hungarorum reprezintă principalul izvor istoric scris din care ne putem schița o imagine a autonomiilor locale din
spațiul românesc intracarpatic în perioada secolelor al IX-lea – al XI-lea. Scrisă în jurul anului 1200 de Anonymus, cronica
menționează voievodatele și cnezatele lui Gelu, Glad și Menumorut și descrie o parte a luptelor pe care triburile maghiare
le-au avut împotriva vlahilor în încercarea de a-și asigura dominația în Transilvania. Se pare că și atunci, ca și acum,
Transilvania era locuită de mai multe populații, din care îi amintim pe vlahi, bulgari și slavi. De asemenea, Anonymus
relatează prezența păstorilor vlahi, inclusiv în zona Câmpiei Panonice la momentul apariției triburilor maghiare în regiune.
Formațiunile prestatale din Transilvania de azi nu aveau granițe fixe și nici un sistem centralizat de legi, precum au
majoritatea statelor din prezent. Micile dimensiuni, comparativ cu mai recentele state medievale române, s-au datorat în
bună parte și valurilor de populații migratoare care au început să invadeze actualul spațiu al României, încă de la Retragerea
Aureliană.
Pentru a ne face o idee despre cum arătau formațiunile prestatale din spațiul sud-carpatic, vom apela la informațiile pe care
le oferă Diploma Cavalerilor Ioaniți, scrisă și ea în prima jumătate a secolului al XII-lea. Aici regăsim voievodatele și
cnezatele lui Seneslau, Litovoi, Ioan și Farcaș. Pe lângă simpla existență a formațiunilor prestatale aflate la Sud de Carpați,
documentul descrie anumite aspecte economice ale vieții vlahilor. De aici aflăm că economia era preponderent agricolă, iar
pescuitul și amenajarea de iazuri erau destul de răspândite, deoarece majoritatea cnezatelor și voievodatelor se aflau
concentrate pe văile râurilor mai mari, precum Argeș, Jiu sau Dunăre.
Presiunea tot mai mare a Regatului Ungariei asupra zonei Munteniei de azi a condus la conflictul armat dintre Basarab I și
Carol Robert de Anjou, din noiembrie 1330, la Posada. Pornită inițial ca o campanie de pedepsire a domnului muntean,
aceasta s-a transformat într-o aspră înfrângere a oștilor maghiare și a condus la proclamarea independenței Țării Românești
față de Coroana maghiară.
A doua jumătate a secolului al XIV-lea a însemnat eliberarea celor două state medievale extracarpatice românești de sub
dependența Regatului Ungariei și inițierea unui șir de reforme care vor îmbunătăți politica internă și externă a acestora.
Primului teritoriu românesc independent de Coroana maghiară încă de la 1330 i se alătură și Țara Moldovei, la aproximativ
1365. La fel ca pe lângă politicile interne menite să întărească noua organizare statală, Moldova și Țara Românească au
căutat și recunoașterea legitimității lor la nivel internațional. Deoarece încă discutăm despre perioada Evului Mediu, una
din cele mai eficiente metode de validare a legitimității unui conducător de stat asupra unui teritoriu era recunoașterea sa
de către structurile centrale ale Bisericii Catolice sau Ortodoxe, care cel mai des se făcea prin înființarea unei mitropolii sau
episcopii.
Patriarhia de la Constantinopol recunoaște prima mitropolie a Țării Românești în anul 1359, în timpul domniei lui Nicolae
Alexandru. Deoarece influența bizantină era destul de puternică în regiune, atât din punct de vedere cultural cât și spiritual,
se alege ca cele două state medievale românești extracarpatice să adopte confesiunea ortodoxă și nu pe cea catolică, deși
inițial au existat domnitori care și-au manifestat simpatia pentru catolicism,. Factorul politic a jucat și el un rol important în
alegerea religiei de stat. Catolicismul era confesiunea predominantă printre maghiari și polonezi, două regate care
reprezentau un pericol pentru integritatea noilor create state medievale românești. Așadar, pentru a consolida
independența statelor medievale românești și avâd în vedere influențele culturale bizantine, este recunoscută prima
mitropolie ortodoxă din Țara Românească. 
În concluzie, spațiul medieval românesc a fost inițial organizat în formațiuni prestatale cu întinderi reduse, comparative cu
suprafața județelor de azi. În Transilvania, elita conducătoare română locală a fost înlocuită de-a lungul timpului cu cea
maghiară sau a fost maghiarizată în cea mai mare parte. În cazul teritoriilor extracarpatice situația a fost diferită. Aici,
vechile autonomii locale au reușit să creeze două state medievale distincte, conduse în cea mai mare parte a următoarelor
secole de elite românești locale, exceptând perioada fanariotă.

Test 4
SI
1. Imperiul Otoman
2. “Putea înainta Parlamentului propriile sale proiecte de legi şi avea dreptul de a se opune prin veto, acţiune ce
nu putea fi contracarată de Adunarea legislativă.”
3. Carol I și Constituția de la 1866
4. A
5.  
Cauză: În aprilie 1877, Kogălniceanu semnează o Convenție cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să
treacă pe teritoriul României.
Efect: România renunță la garanția celor șapte Mari Puteri și rămâne doar sub garanția Rusiei.
6. Printre acțiunile desfășurate de români în anul 1877 regăsim redactarea Declarației de Independentă a
României față de Imperiul Otoman. Deși îmbrăca un aspect mai mult formal, suzeranitatea otomană împiedica
recunoașterea statului român ca entitate suverană la nivel internațional. În contextul izbucnirii Războiului Ruso-
Turc la sud de Dunăre, dar și a ostilităților româno-otomane pe linia Dunării, Mihail Kogălniceanu citește în
Parlament, pe data de 9 mai 1877, Declarația de Independență a României față de Imperiul Otoman. Declarația
avea să fie semnată de viitorul rege Carol I, o zi mai târziu, pe 10 mai 1877.
O altă acțiune notabilă a românilor întreprinsă în vara anului 1877 a fost intrarea în război de partea rușilor
împotriva otomanilor. Deoarece suferea mari pierderi la Plevna, Marele Duce Nicolae a trimis o telegramă
suveranului României, Carol I, prin care cerea ajutor românilor în fața rezistenței otomanilor. Primind
conducerea atât a trupelor române, cât și ruse de la Plevna, Carol I se dovedește a fi un bun strateg și reușește
să încline balanța în dreptul armatelor româno-ruse. Intrarea României în cadrul acestui război a avut ca scop
principal înfrângerea otomanilor și câștigarea independenței României față de Înalta Poartă, fapt pentru care
războiul a rămas în istoriografia românească sub numele de “Războiul de Independență”.
7. Atât Proclamația de la Islaz, cât și Petiția națională de la Blaj prevedeau îmbunătățirea situației sociale a
cetățenilor și a drepturilor acestora.
SII
1. Vlad Țepeș
2. Secolul al XV-lea
3. Acțiunea diplomatică întreprinsă de Ștefan cel Mare în anul 1459 a constat în încheierea unui tratat de alianță
cu regele Poloniei, Cazimir. Domnitorul a apelat la această abordare de politică externă deoarece dorea
îndepărtarea de la hotarele Moldovei a lui Petru Aron, pretendent al tronului și primejdia cea mai imediată
pentru puterea încă neconsolidată a noului domn.
4. Anul 1462 surprinde armatele lui Mahomed al II-lea prezente în Țara Românească, pornite într-o campanie
împotriva domnitorului Vlad Țepeș. În același timp, profitând de conjunctura favorabilă creată de evenimentele
din Valahia, Ștefan cel Mare atacă cetatea Chilia, fără succes însă.
5. Atacul regelui Matias Corvin asupra Moldovei de la finele anului 1467 se datorează tensiunilor apărute în
urma cuceririi de către domnitorul moldovean Ștefan cel Mare a Chiliei în anul 1465, important punct strategic și
comercial care se afla sub controlul maghiarilor la acel timp: „domnul Moldovei a reuşit să aducă în stăpânirea
sa [Chilia,] cetatea mult râvnită de la gurile Dunării, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării
Româneşti”.
Pentru a reintra în posesia Chiliei, Matei Corvin pornește în fruntea unei mari armate spre capitala Suceava,
unde dorea să-l instaleze pe candidatul lui Ștefan cel Mare la domnie: „Pentru a restabili situaţia, Matias Corvin
[regele Ungariei] a intrat în campanie la sfârşitul anului 1467, înaintând în fruntea unei mari armate spre
Suceava, capitala Moldovei, unde nădăjduia să-l instaleze pe candidatul său la domnie”.
6. Domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, participă la relațiile internaționale din perioada ultimului deceniu al
secolului al XV-lea în contextul reaprinderii conflictului polono-moldovenesc. Deoarece noul rege polon, Ioan
Albert, își dorea să instituie un control extins asupra Moldovei, acesta trimite armatele poloneze în anul 1497
pentru a-i lua tronul lui Ștefan cel Mare și pentru a intra în posesia cetăților de la Marea Neagră, Chilia și Cetatea
Albă. După multiple încercări fără succes de a cuceri capitala Suceava, armatele polone încep să se retragă spre
granița nordică a Moldovei. În acest context, domnitorul Moldovei organizează un contraatac asupra
polonezilor. Bătălia a avut loc la Codrii Cosminului, o regiune aflată în Ucraina de azi. Prinsă pe picior greșit,
armata polonă înregistrează mari pierderi și se vede nevoită să accepte o drastică înfrângere. Așadar, Ștefan cel
Mare a participat la relațiile internaționale din perioada secolului al XV-lea prin înfrângerea armatelor regelui
Ioan Albert, reușind astfel să-și mențină tronul Moldovei până la moartea sa în 1504.
SIII
Jumătatea secolului al XX-lea surprinde România sub influența politică și economică a Uniunii Sovietice. Perioada 1951-1964
a adus multiple schimbări majore statului român, printre cele mai importante numărându-se redactarea Constituției de la
1952 și retragerea armatelor sovietice, prezente pe teritoriul țării noastre încă din 1944. Constituția de la 1952 transforma
România într-un stat dependent de Uniunea Sovietică, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Așadar, acum regăsim,
pentru prima dată, numele unui alt stat în constituția României, fapt care a lipsit cu desăvârșire inclusiv în perioada 1866-
1878, când Imperiul Otoman era puterea suzerană, iar independența nu era încă câștigată.
Această constituție și, mai târziu, intervenția energică a comuniștilor români din timpul revoluției ratate de la Budapesta
(1956) au dorit să demonstreze rușilor faptul că România este un stat în care noua elită comunistă controlează cu mână de
fier fiecare aspect al vieții societății.  Astfel, se încerca să se demonstreze că prezența armatelor sovietice pe teritoriul țării
nu-și mai avea rostul. În acest context, dublată și de retragerea trupelor sovietice prezente în Austria, Nikita Hrusciov este
de acord cu părăsirea României de către trupele sovietice în anul 1958, la aproape 14 ani de la data sosirii. Acest eveniment
a fost văzut ca o șansă a comuniștilor români de a urma propria direcție de politică internă și externă, practică pe care o
vom regăsi în special la începutul anilor ’60.
Declarația Partidului Muncitoresc Român din 1964, moartea dictatorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în martie 1965, și
emergența la putere a lui Nicolae Ceaușescu au fost printre principalii factori care au influențat redactarea unei noi
constituții a României, și anume cea de la 1965. În cuprinsul său, noua constituție subliniază victoria socialismului asupra
tuturor aspectelor politice, economice și sociale ale țării. Forța conducătoare a statului este Partidul Comunist Român, fiind
practic unul și același cu statul român. Aceasta a fost cea mai longevivă constituție comunistă și a suferit mai multe
modificări, printre care amintim introducerea funcției de președinte al  republicii, în anul 1974.
Evoluția României în intervalul de timp 1971-1985 a fost una descendentă, fapt datorat în principal înăspririi regimului
totalitar comunist în relație cu proprii cetățeni spre jumătatea anilor ’70. O altă cauză a fost încălcarea flagrantă a
drepturilor omului, de care comunitatea internațională era conștientă în anii ‘ 80. Aceste aspecte au contribuit tot mai mult
la izolarea pe plan extern a României, în special în relație cu statele din Occident.
România anilor ’60-‘70 a fost văzută de către occidentali ca fiind un stat rebel al Blocului de Est. Această imagine a apărut
atât datorită relațiilor tot mai încordate pe care România le avea cu Uniunea Sovietică, cât și datorită mirajului apropierii de
democrațiile aflate la Vest de Cortina de Fier prin intermediul unei diplomații iscusite a românilor. Această imagine
favorabilă a adus, de asemenea, importante beneficii economice României, precum integrarea în cadrul organizațiilor
financiare și bancare internaționale ale occidentalilor (FMI și BIRD în 1972), sau acordarea clauzei națiunii celei mai
favorizate, în 1975, din partea Congresului american.
Vizita soților Ceaușescu în Asia, în vara anului 1971, a contribuit la modificarea percepției pe care Ceaușescu o avea în
relație cu propriul popor. Inspirat și impresionat de China lui Mao sau de regimurile comuniste ale Coreei de Nord și ale
Vietnamului, Ceaușescu redactează Tezele din iulie 1971. Acestea pot fi considerate un punct de plecare pentru dificultățile
economice și sociale majore în care România s-a regăsit în perioada anilor ’80. Cultul personalității capătă o importanță și o
anvergură din ce în ce mai mare, propaganda comunistă se intensifică, iar politicul dictează aproape fiecare aspect al vieții.
Așadar, după o perioadă de relativă relaxare a politicilor totalitare începută din 1965, în timpul căreia România s-a bucurat
de un renume internațional pozitiv care i-a adus importante beneficii în următorii câțiva ani, țara ajunge pe o pantă
descendentă. Redactată sub forma Tezelor din iulie 1971, noua direcție politică pe care România o urmează din acel punct
se dovedește a fi una cu un pronunțat caracter totalitar. Abordarea lui Ceaușescu nu se bucură de sprijinul occidentalilor,
astfel dictatorul român se vede din ce în ce mai izolat pe scena internațională, în special în timpul anilor ’80.

Test 5
SI
1. Alexandru Ioan Cuza
2. Ultimii fruntași pașoptiști s-au reîntors în țară în vara anului 1857.
3. Țara Românească și Moldova
4. B
5. 
Cauză: ,,caimacamul Ghica (...) Era temător ca iniţiativa să nu fie preluată de revoluționarii de la 1848”
Efect: ,,a căutat să întârzie cât mai mult reîntoarcerea fruntaşilor exilați”
6.
Două acțiuni desfășurate în anul 1864, în statul român modern, sunt: lovitura de stat prin care Alexandru Ioan
Cuza a dizolvat Adunarea Legiuitoare la României și proclamara Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris
ca fiind noul document cu rol de constituție pentru România.
Alexandru Ioan Cuza a dorit soluționarea problemei agrare cu care se confruntau la acea vreme Principatele. A
propus în acest sens reforme precum secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor. În
realizarea acestor măsuri el s-a confruntat însă cu refuzul majorității parlamentare care era formată din boieri
conservatori, care se opuneau acestor măsuri. În acest context, la 2 mai 1864 Cuza a dat lovitura de stat prin
care a dizolvat Adunarea Națională.
După lovitura de stat, Alexandru Ioan Cuza a promulgat o nouă constituție, numită Statutul Dezvoltător al
Convenției de la Paris. Conform acesteia, prerogativele domnitorului erau lărgite. Actul său politic a fost criticat
de Marile Puteri. Consecința pe plan intern a acestor acțiuni a fost constituirea ,,monstruoasei coaliții” (alianță a
forțelor politice conservatoare și liberal-radicale) și obligarea lui Cuza să abdice în 1866.
7. Una dintre asemănările pe care le regăsim între proiectele politice referitoare la statul român modern
elaborate în secolul al XVIII-lea constă în realizarea unirii Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat.
SII
1. Marxism-leninism
2. Secolul al XX-lea
3. 
Măsură: Legea pentru reforma învățământului
Consecință: „Ministerul Învățământului a interzis flosirea unor materiale didactice și a autorizat manuale
încorporând precepte marxist-leniniste”. 
4. Cadrul legal pentru activitatea Securității era asigurat de un sistem de justiție nou, iar justiția era subordonată
Partidului Muncitoresc.
5. Noile instituții care au luat naștere în cadrul M.A.I. în 1949, Direcția Generală a Miliției și Securitatea, au fost
principalele instituții de forță care au contribuit în mod direct la comunizarea societății românești. Metodele
folosite de acestre instituții erau de factură sovietică, prin care nu erau respectate libertățile și drepturile
cetățenilor. Acest argument poate fi susținut cu următoarele informații din text: „Printre îndatoririle Miliţiei era
şi aceea de a emite permise de şedere, ceea ce îi facilita sarcina de reglementare a mişcării populaţiei, de
monitorizare a suspecţilor şi de pregătire a deportărilor”; și „Principalele îndatoriri ale trupelor de securitate
erau menţinerea ordinii publice în centrele industriale şi înăbuşirea oricărei rezistenţe faţă de măsurile
guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de bunuri şi proprietăţi.” 
6. Începând cu anul 1965, la conducerea României vine Nicolae Ceaușescu. Astfel, în anul 1965 se adoptă o nouă
constituție, care avea rolul să sublinieze statutul de stat independent al României și progresele realizate de
aceasta pe drumul socialismului. Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea statului român din Republica
Populară Română în Republica Socialistă România. În Constituție se preciza clar că România este un stat suveran,
independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil şi indivizibil. În anul 1974 acestei constituții i se aduce o
modificare importantă prin creearea funcției de președinte. Prin această constituţie se conferă statului român
un caracter totalitar comunist evident, deoarece se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist (partid
unic) şi se specifică faptul că economia este bazată pe proprietatea de stat. În această perioadă, cunoscută ca și
perioada național-comunismului, s-a produs în primă instanță o desprindere de linia Moscovei. Desprinderea de
linia Moscovei presupunea așadar realizarea socialismului românesc prin forțe proprii, încurajarea proprietății
particulare, reluarea relațiilor cu Occidentul. Toate aceste măsuri au determinat consolidarea regimului totalitar
din România în perioada 1965-1980.
SIII
Perioada secolelor XIV-XV a fost sinonimă pentru stațiul românesc cu formarea statelor medievale românești extracarpatice
și dobândirea independenței acestora în relație cu Regatul Ungariei. Pentru a-și menține acest statut, domnitorii munteni și
moldoveni au fost nevoiți să apeleze la diferite instrumente de politică externă, iar încheierea de tratate cu puterile vecine,
în funcție de contextul geopolitic al vremurilor, a fost una dintre cele mai folosite abordări.  
Astfel, domnitorul Mircea cel Bătrân a consolidat politica internă a Țării Românești și a reușit să transforme acest stat
medieval într-un important pol de putere la sud de Carpați. Pentru a menține echilibrul de putere în regiune și pentru a-și
asigura defensiva în cazul unui eventual conflict cu Regatul Ungariei, domnitorul Valahiei încheie o alianță importantă în
anul 1389 cu Polonia. Apelând la intermedierea domnitorului Moldovei (Petru Mușat), Mircea cel Bătrân încheie un tratat
de alianță cu Regele Poloniei, Vladislav Jagello, semnat la Radom și ratificat la Lublin (ambele orașe din Polonia de azi) în
1390. Printre cei mai importanți termeni ai tratatului menționăm obligația celor două părți în a-și asigura asistență militară
reciprocă în eventualitatea unui atac maghiar. Un alt amănunt important legat de acest tratat îl reprezintă faptul că cei doi
suverani au încheiat respectivul document pe poziții de egalitate, ceea ce subliniază importanța pe plan extern a
domnitorului valah.
Avansul rapid al otomanilor în Balcani a determinat îngrijorarea suveranilor statelor medievale creștine aflate în
regiune. “Campania cea lungă” și Cruciada de la Varna (1444) au fost unele dintre conflictele cele mai importante la care
românii au participat în prima jumătate a secolului al XVI-lea. După o serie de succese răsunătoare la sud de Dunăre,
Cruciada de la Varna s-a dovedit un adevărat eșec pentru Iancu de Hunedoara și aliații săi creștini. Ambele acțiuni militare
au avut ca scop principal evacuarea otomanilor din Europa. Un alt element comun al acestor bătălii este faptul că românii s-
au regăsit atât în armatele voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara, cât și în armatele lui Vlad Dracul, Domnitorul Țării
Românești, cel din urmă luând parte la mai multe acțiuni militare duse de Iancu de Hunedoara. 
Politica menținerii echilibrului de putere în regiune a fost promovată de domnitorii români și în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea. Domnitorul român care a întreprins cea mai complexă diplomație în această epocă a fost Ștefan cel
Mare, fapt datorat și lungii sale domnii care a conferit stabilitate politică Moldovei, atât pe plan intern cât și extern. Politica
externă urmată de Ștefan cel Mare a fost realizată în fucție de necesitățile geopolitice ale vremurilor. Ștefan cel Mare a
încheiat tratate de alianță cu suveranii puterilor vecine care puteau contrabalansa puterea politică și militară a statelor care
reprezentau o amenințare pentru existența statului moldovean medieval.
Un astfel de exemplu îl reprezintă Tratatul de la Overchelăuți din 1459, încheiat între Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, și
Ștefan cel Mare. Aflat la începutul domniei sale, Ștefan cel Mare se vede nevoit să recunoască sezeranitatea regelui polon
pentru a-și asigura liniștea pe plan intern, deoarece rivalul său la domnie, Pentru Aron, se afla în apropierea graniței
Moldovei cu Polonia și aștepta să revină în țară pentru a-și recupera tronul. De asemenea, o astfel de mișcare diplomatică îi
asigura, în același timp, consolidarea poziției față de boieri. Pe lângă îmbunătățirea climatului politic intern, Ștefan cel Mare
a consolitat și politica externă a Moldovei. Prin înfăptuirea tratatului de la Overchelăuți, care avea drept principal scop
acordarea de asistență militară reciprocă în cazul unui atac străin, Moldova s-a pus la adăpost în fața unui atac maghiar,
deoarece Regatul Maghiar încă nu renunțase la planurile de îngenuchiere a statului aflat la est de Carpați (Moldova). Abia
după victoria lui Ștefan cel Mare în fața lui Matias Corvin din 1467, la Baia, maghiarii renunță și încheie la rândul lor un
tratat de alianță cu domnul moldovean.
În concluzie, diplomația întreprinsă de domnitorii români între a doua jumătate a secolului al XIV-lea și sfârșitul secolului al
XV-lea a reprezentat unul dintre principalele instrumente care a reușit să asigure supraviețuirea celor două state medievale
românești extracarpatice (Moldova și Țara Românească). Altături de succesele diplomatice, la supraviețuirea statelor
medievale românești au contribuit și confruntările militare ale acestora cu puterile din regiune. 

Test 6
SI
1. Declaraţia privind Europa Eliberată
2. “Partidul Comunist şi aliaţii acestuia au devenit din ce în ce mai puternici pe măsura intensificării luptei
politice în România.”
3. Sursa A: Petru Groza
Sursa B: Gheorghe Gheorghiu-Dej
4. B
5. Cauză: „Din cauza lipsei de popularitate a partidului lor” 
Efect: „Conducătorii comuniştilor români nu aveau [...] nicio dorinţă să lase alegerea guvernului în seama
electoratului”
6. Alte două fapte istorice din politica internă a României postbelice care au loc în primul deceniu după 1945, în
afara celor la care se referă sursa B, sunt: schimbarea formei de guvernare a României (1947) și adoptarea
Constituției din anul 1952. 
La data de 30 decembrie 1947, România îți schimbă forma de guvernare și devine, pentru prima dată în istorie,
republică. Împrejurarea care a favorizat trecerea de la monarhie la republică a fost reprezentată de abdicarea
forțată a regelui Mihai I. Din acest moment istoric, comuniștii și-au impus oficial controlul asupra tuturor
instituțiilor statului pentru următorii 42 de ani.
Adoptarea Constituției din 1952 reprezintă un alt moment important pentru politica internă a României
postbelice. Această constituție consacra dependența totală a statului român în raport cu URSS-ul, omițând
aspecte precum independența sau suveranitatea României. Astfel, politica internă a României se afla în mod
direct subordonată intereselor Moscovei. 
7. Din anul 1965, la conducerea României vine Nicolae Ceaușescu. Perioada comunismului dintre anii 1965-1989
a fost numită național-comunist. Dintre acțiunile desfășurate pentru consolidarea acestui regim politic
menționăm: impunerea socialismului dinastic (cultul personalității) și apelarea la mijloace de constrângere a
populației (măsuri represive, cenzura – prin intermediul Securității). O asemănare între aceste două acțiuni
politice desfășurate în perioada 1965-1985 în România o constituie consolidarea regimului politic specific
național-comunismului.
SII
1. Carol I
2. Secolul al XIX-lea
3. Actul fundamental al României adoptat în 1866 este Constituția de la 1866. 
O prevedere a acesteia cu privire la învățământ este aceea că “principiul privind libertatea, obligativitatea şi
gratuitatea învățământului primar […] fusese menţinut, specificându-se că o lege specială va reglementa tot
ceea ce privește învățământul public (art. 23).”
4. Două informații referitoare la presă regăsite în sursa dată sunt: “...pentru apariția ziarelor, nu mai devenea
necesară o autorizație prealabilă” și “Erau categoric interzise cenzura, […] suspendarea sau suprimarea
publicațiilor.”
5. Senatul României a devenit, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, una dintre cele mai
importante instituții democratice ale statului român modern, aleasă de poporul român, cu rol major în
adoptarea legislației:. Informațiile prin care îmi susțin punctul de vedere sunt:
“...articolul 32 al Constituţiei preciza că puterea legislativă era acum exercitată colectiv de către Şeful statului şi
Reprezentanţa naţională, compusă din Adunarea Deputaţilor şi Senat„
“...putea fi ales senator orice român care beneficia de drepturi civile şi politice, era domiciliat în România, avea
vârsta de minim 40 de ani şi un venit de 800 de galbeni (art. 73).”
6. Proiectul politic elaborat în spațiul românesc, în perioada 1848-1858, care a contribuit la constituirea statului
român modern este Proclamația de la Islaz (1848). Proclamația de la Islaz a reprezentat un important proiect
politic românesc, deoarece o parte însemnată a prevederilor acestui document se regăsește în acțiunile
întreprinse de români după realizarea unirii dintre Țara Românească și Moldova. Dintre aceste
prevederi amintim: înlăturarea privilegiilor feudale, secularizarea averilor mănăstirești sau emaciparea țăranilor.
Așadar, Proclamația de la Islaz a fost unul dintre proiectele politice care a contribuit la constituirea statului
român modern.
SIII
În intervalul secolelor al IX-lea – al XVII-lea, autonomiile locale din spațiul românesc și evoluția modului de organizare
instituțională al acestora au fost etape importante în procesul de realizare a statului român. Organizarea instituțională a
autonomiilor locale a influențat viitoarea arhitectură instituțională a statelor medievale românești. 
Autonomiile locale aferente spațiului românesc în secolele al IX-lea – al XI-lea au stat la baza formării statelor medievale
românești și au reprezentat centre de rezistență a populației romanizate în fața popoarelor migratoare. Preferința
construirii de așezări în zonele de deal sau munte, în special pe cursul văii unui râu, se numără printre lucrurile comune pe
care aceste forme de organizare prestatală le-au împărtășit. Această preferință poate fi explicată atât prin caracterul
defensiv pe care Carpații și Subcarpații l-au oferit românilor, cât și prin resursele naturale mult mai bogate pe care le
regăsim aici, în comparație cu zonele de șes.
O altă asemănare între autonomiile locale atestate în spațiul românesc poate fi identificată în originea acestora. Retragerea
aureliană a lăsat fostele teritorii romane ale Daciei vulnerabile în fața popoarelor migratoare venite de la răsărit. Acest fapt
a dus aproape la dispariția centrelor urbane și la orientarea populației romanizate spre alte forme de organizare politică, de
dimensiuni mai restrânse. Se consideră că toate formațiunile prestatale medievale românești au avut la bază obștile
sătești. 
Aceste obști au cunoscut o treptată evoluție socială, economică și politică, ocupând un spațiu geografic din ce în ce mai
însemnat, pentru ca apoi să se transforme în cnezate, voievodate, țări, codri etc., adică formațiunile prestatale medievale
românești. Un exemplu de formațiune prestatală românească din perioada secolului al XI-lea îl reprezintă Voievodatul lui
Ahtum, situat în Banat.  
Pentru a ne crea o imagine despre cum arătau formațiunile prestatale din spațiul dintre Carpați și Dunăre în jurul secolului
al XIII-lea, vom apela la informațiile pe care ni le oferă Diploma Cavalerilor Ioaniți, redactată în prima jumătate a secolului al
XIII-lea (1247). La sud de Carpați regăsim voievodatele și cnezatele lui Seneslau, Litovoi, Ioan și Farcaș. Aceste formațiuni
prestatale românești au suferit mari pagube în urma repetatelor invazii tătare și mongole, fiind astfel împiedicată formarea
unui stat medieval românesc centralizat mai devreme de secolul al XIV-lea. Un alt factor care a contribuit la apariția târzie a
Țării Românești l-a constituit presiunea politică și militară exercitată de Regatul Maghiar. Cnezii și voievozii români s-au
văzut nevoiți să lupte sau să plătească diferite forme de tribut pentru a-și menține puterea politică pe plan local, fapt care a
încetinit dezvoltarea economică și politică a acestor formațiuni. 
A doua jumătate a secolului al XIV-lea a fost sinonimă cu eliberearea celor două state medievale extracarpatice românești
de sub dependența Regatului Ungariei și inițierea unui lung șir de reforme instituționale care să întărească instituțiile
centrale. Pentru a întări statutul obținut în urma victoriilor câștigate împotriva Regatului Maghiar, Moldova și Țara
Românească au căutat recunoșterea legitimității pe plan internațional. Una dintre cele mai eficiente metode de validare a
legitimității unui conducător de stat asupra unui teritoriu la acea vreme era recunoșterea sa de către structurile centrale ale
Bisericii Catolice sau Ortodoxe, care se realiza prin înființarea unei mitropolii sau episcopii. Având în vedere proximitatea
capitalei Imperiului Bizantin și influențele culturale, politice și economice pe care acesta le exercita asupra spațiului
extracarpatic, primii domnitori au ales ortodoxia ca religie de stat. Astfel, Patriarhia de la Constantinopol recunoaște prima
mitropolie a Țării Românești în anul 1359, în timpul domniei lui Nicolae Alexandru.
Bătălia de la Mohacs (1526) a condus la disoluția Regatului Ungariei și a deschis calea către instaurarea principatului ca
formă de guvernământ în Transilvania. Principatul Transilvaniei a existat ca entitate statală între 1541 și 1699 și s-a aflat
sub suzeranitatea Imperiului Otoman, suzeranitate care de cele mai multe ori a implicat doar plata unor tributuri, fără ca
otomanii să se amestece puternic în politica internă a țării. Românii reprezentau populația majoritară a Transilvaniei, însă
aceștia nu aveau dreptul de a lua parte la viața politică a Principatului. Chiar și așa, arhitectura instituțională a statului, unde
principalele instituții erau cea a Principelui, Consiliul Princiar și Dieta, au transformat Transilvania într-un stat puternic al
Europei Centrale. Acest fapt poate fi validat prin raportul pe care Transilvania l-a avut în cadrul Războiului de 30 de ani,
regăsindu-se la sfârșit de partea învingătorilor. 
În concluzie, putem afirma faptul că spațiul românesc a cunoscut o evoluție progresivă din punct de vedere al organizării
instituționale în perioada secolelor IX – XVII. În toate cele trei mari regiuni istorice, Muntenia, Moldova și Transilvania,
obștile sătești și formațiunile prestatale au stat la baza formării statelor medievale românești. Cazul Transilvaniei este unul
mai special, aceasta cunoscând de la sfârșitul Evului Mediu un alt mod de organizare politic și administrativ pe fondul unui
peisaj etnic și religios diferit de cel din spațiul românesc extracarpatic.

Test 7
SI
1. Tratatul de la Paris
2. “S-a analizat chiar ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor, pe baza puternicelor
legături etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia.”
3. Imperiul Rus, Imperiul Otoman
4. A
5. Cauză: “Deteriorarea relațiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus la ocuparea Principatelor Române de
către ruși, în iulie 1853”
Efect: „Ca urmare, cei doi domni au plecat în exil în Austria, în locul lor instaurându-se un guvern militar rusesc.”
6. Două fapte istorice referitoare la România, desfășurate între anii 1875-1885 au fost Războiul de Independență
și ridicarea României la rangul de regat.
Războiul de Independență s-a desfășurat între 1877-1878 și a fost parte a războaielor turco-ruse. Aflându-se încă
sub suzeranitatea otomană, România a profitat de acest conflict între cele două Mari Puteri pentru a-și câștiga
independența. Deși, inițial, rușii au refuzat ajutorul trupelor române, rezistența otomanilor s-a dovedit a fi prea
puternică. Așadar, la insistențele comandanților ruși, armata română trece Dunărea și înclină decisiv sorții
războiului în favoarea taberei româno-ruse. 
Ridicarea României la rangul de regat în anul 1881 a fost un eveniment istoric de mare importanță pentru
prestigiul țării noastre. Trecând de la statutul de principat la cel de regat, România a devenit un stat
internațional care putea negocia pe picior de egalitate în raport cu celelalte state europene. De asemenea, Casa
Regală a dobândit o influență mai mare în relațiile cu celelalte familii regale care se aflau la conducerea statelor
europene. 
7. O asemănare dintre două măsuri adoptate în perioada 1863-1864 de către Alexandru Ioan Cuza poate fi
considerată încercarea lui acestuia de îmbunătățire a statutului de care țăranii se bucurau până atunci,
caracterizat în cea mai mare parte de sărăcie și lipsa educației. Reforma agrară și reforma învățământului sunt
două măsuri care au încercat să soluționeze aceste probleme.
SII
1. Primul Război Mondial
2. Secolul al XX-lea
3. Regele care preia tronul statului român în 1914 este Ferdinand I. O caracteristică a opiniei publice din
România, la care se referă sursa dată, este aceea că ,,se pronunța foarte categoric pro-Transilvania”.
4. “Un Consiliu de Coroană este convocat, la 21 iulie/3 august 1914 la Sinaia.”
“La fel ca Italia, România își declară neutralitatea (cu excepția regelui Carol I și a lui P. P. Carp, toți ceilalți 18
participanți au optat pentru această soluție).”
5. Atât Antanta, cât și Puterile Centrale, au încercat să atragă în tabăra lor România încă de la începutul Primului
Război Mondial. În schimbul participării, României îi erau promise teritorii locuite majoritar de români care se
răgăseau în tabăra adversă alianței militare la care România urma să adere. 
Informațiile prin care îmi susțin punctul de vedere sunt: “Puterile Centrale promit Basarabia, un statut special
pentru românii transilvăneni [...], promit chiar și Bucovina.”; “Antanta promite toate teritoriile locuite de români
în Austro-Ungaria.”.
6. După realizarea Marii Uniri, realitățile sociale, politice, etnice, administrative și economice cu care se
confrunta România au făcut necesară adoptarea unui nou act fundamental: Constituția democratică din 1923.
Adoptarea Constituției de la 1923 a contribuit la evoluția statului român prin democratizarea și stabilitatea
sistemului politic românesc, consfințirea monarhiei, relansarea economiei etc.
SIII
Secolele XIV- XV reprezintă o perioadă importantă în istoria românilor, cu efect decisiv în consolidarea statelor medievale și
obținerea independenței acestora. Consolidarea statelor medievale românești a putut fi realizată datorită rolului important
al instituției domniei, care s-a implicat activ atât în confruntările militare ale vremii, cât și în inițierea unor acțiuni
diplomatice cu puterile vecine. Inițial, Regatul Ungariei a reprezentat principala amenințare politică și militară împotriva
căreia românii s-au văzut nevoiți să lupte pentru a-și asigura libertatea. Pe fondul expansiunii Imperiului Otoman în Balcani,
începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea, pericolul otoman ia amploare, astfel încât domnitorii români vor încheia
alianțe cu puterile creștine din regiune în vederea contracarării acestui adversar.
Secolul al XIV-lea ocupă o importanță deosebită în istoria formării și consolidării statelor medievale extracarpatice, Țara
Românească și Moldova. Primul spațiu istoric locuit de români care și-a declarat independența față de Regatul Ungariei a
fost Țara Românească. Acest lucru a fost posibil datorită victoriei obținute de Basarab I împotriva trupelor maghiare
conduse de regele Carol Robert de Anjou, la Posada, în noiembrie 1330. 
O altă confruntare militară de amploare din secolul al XIV-lea a fost bătălia de la Rovine (1394/1395). Imperiul Otoman,
sub conducerea militară a lui Baiazid I, a pornit într-o expediție de pedepsire a Țării Românești. Această acțiune a turcilor a
avut drept pretext ajutorul acordat sârbilor de Mircea cel Bătrân în bătălia de la Kossovopolje (1389). La fel ca la Posada,
domnitorul muntean reușește să respingă atacul invadatorilor. Principala asemănare dintre cele două acțiuni
militare desfășurate în spațiul românesc constă în dorința unei puteri străine de a înlătura pe domnitorul Țării Românești și
de a-și impune controlul total asupra acestui teritoriu istoric. 
Pe lângă acțiunile militare întreprinse, Mircea cel Bătrân a fost și un iscusit diplomat. În contextul în care Regatul Ungariei
prezenta în continuare o amenințare, domnitorul Valahiei încheie o alianță importantă cu Polonia, în anul 1389. Domnul
Moldovei, Petru Mușat, a acționat ca intermediar între Mircea cel Bătrân și Regele Poloniei, Vladislav Jagello. Tratatul a fost
semnat la Radom și ratificat la Lublin (ambele orașe din Polonia de azi) și prevedea obligația celor două părți de a-și
asigura asistență militară reciprocă în cazul unei agresiuni maghiare.
Începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea, majoritatea acțiunilor militare ale românilor se va îndrepta împotriva
Imperiului Otoman. Un exemplu în acest sens îl constituie Campania cea lungă, desfășurată între 1443-1444, sub comanda
lui Iancu de Hunedoara. Această expediție a fost lansată pentru a stopa expansiunea otomanilor în Balcani. Inițial,
Campania cea lungă a reprezentat un succes pentru voievodul transilvănean, acesta încheind un tratat de pace pe o
perioadă de zece ani cu otomanii, la Seghedin (1444). Pe fondul optimismului dezvoltat de principii creștini ai Europei ca
urmare a victoriilor lui Iancu de Hunedoara, se conturează ideea unei cruciade îndreptate împotriva otomanilor. Deși Iancu
nu a rupt oficial pacea cu turcii, acesta a participat la Cruciada de la Varna (1444); rezultatul dezastruos al bătăliei a
încurajat Imperiul Otoman să-și urmeze campania de cucerire a Balcanilor și Europei Centrale.
Următoarele acțiuni militare întreprinse de domnii români în deceniile șapte și opt ale secolului al XV-lea au avut drept scop
principal salvarea Țării Românești și a Moldovei de controlul total al Imperiului Otoman, care se putea finaliza
cu transformarea lor în pașalâc. Un exemplu evocator în acest sens îl constituie răspunsul românilor împotriva forțelor
conduse de cuceritorul Constantinopolului, Sultanul Mahomed al II-lea. Acest episod a rămas în istorie sub numele
de Atacul de noapte de la Târgoviște (iunie 1462), când Vlad Țepeș, împreună cu un grup de ostași valahi, s-au deghizat în
haine turcești și au reușit să se infiltreze în tabăra otomană cu scopul de a-l ucide pe sultan. Deși planul nu a fost dus până
la final, Mahomed al II-lea continuându-și marșul spre Cetatea Târgoviștei, campania militară otomană a fost un eșec.
Impactul psihologic creat în urma Atacului de noapte, la care s-a adăugat numărul mare de turci pe care armata otomană i-
a găsit în zona Târgoviștei trași în țeapă, i-a determinat pe otomani să părăsească Țara Românească.
În concluzie, perioada secolelor XIV–XV a fost o perioadă de consolidare a statelor românești medievale și de afirmare a
politicii lor de independență, caracterizată de multiple acțiuni militare și diplomatice întreprinse de români. Am putut
observa rolul decisiv al instituției domniei și cum atenția pe care domnitorii români au acordat-o inițial pericolului maghiar a
fost mutată ulterior către Imperiul Otoman, care amenința nu doar statele române, ci întreaga Europă Centrală și de Sud-
Est. Principalul scop al acestor acțiuni a fost menținerea integrității teritoriale a statelor românești și alungarea pericolului
otoman din Europa.

Test 8
SI
1. Tratatul de la Lublau 
2. „Din Diplomă [...] reiese că principalele ramuri ale economiei erau: agricultura, creșterea vitelor și pescuitul”
3. Seneslau (sursa A), Alexandru cel Bun (sursa B)
4. A
5. 
Cauză: ”Forţa militară a lui Alexandru cel Bun”
Efect: ”i-a permis domnului să împiedice imixtiunea puterilor străine” 
6.
Succesul pe care Basarab I l-a înregistrat împotriva armatelor conduse de regele maghiar Carol Robert de Anjou,
în noiembrie 1330, la Posada, a însemnat obținerea independenței Țării Românești față de Regatul Ungariei.
Acest eveniment a permis statului medieval aflat la sud de Carpați să înceapă un proces de consolidare a
instituțiilor centrale care a condus la dezvoltarea sa economică, militară și politică în următoarele secole.
Un alt fapt istoric important referitor la spațiul sud-carpatic petrecut în secolul al XIV-lea îl constituie bătălia de
la Rovine din 1394-1395. Această confruntare militară reprezintă în fapt primul mare conflict militar desfășurat
între români şi otomani, în contextul expansiunii otomane în Balcani. Armata otomană condusă de sultanul
Baiazid I a cucerit ţaratul bulgar de Târnovo și a ajuns astfel la granița Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării
cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea. Baiazid I a intrat pe teritoriul Ţării Românești pentru a-l supune pe
Mircea cel Bătrân. Domnul Țării Românești, deși aflat în fruntea unei oștiri mult inferioare numeric, a reușit să
înfrângă trupele otomane adoptând tactica hărţuirii inamicului.
7. O caracteristică a unei acțiuni diplomatice la care participă românii la finele secolului al XVI-lea constă în
dorința opririi expansiunii otomane, un exemplu în acest sens constituindu-l aderarea la Liga Sfântă a
domnitorului Mihai Viteazul, în 1594.
SII
1. Carol I
2. Secolul al XIX-lea
3. Legea fundamentală din 1866 precizată în sursa dată este Constituția de la 1866.  
Referitor la drepturi și libertăți, aceasta  “prevedea cele mai largi libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a
învăţământului, a întrunirilor.”.
4. Două informații cu privire la Reprezentanța Națională:
“Puterea executivă era încredinţată domnului (art.35), puterea legislativă în mod colectiv domnului şi
Reprezentanţei Naţionale”
“Reprezentanţa Naţională se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor”
5. Dorințele românilor, reflectate în hotărârile luate de aceștia în cadrul Adunărilor Ad-Hoc, vizau unirea deplină
a Țării Românești și a Moldovei sub domnia unui prinț străin, spre deosebire de Convenția de la Paris care
prevedea o unire formală a celor două Principate. Cele două informații din sursa dată, prin care îmi susțin
punctul de vedere sunt următoarele:
“De asemenea, denumirea de România, în contradicţie cu prevederile Convenţiei de la Paris, [din 1858], sublinia
hotărârea de a duce la îndeplinire toate doleanţele exprimate de Adunările Ad-Hoc.”
“... ceea ce constituia încă o nesocotire a Convenţiei de la Paris, dar corespundea cu doleanţa Adunărilor Ad-Hoc
ca dinastia să fie nu numai străină, dar şi ereditară, pentru a evita declanşarea ambiţiilor dinastice la succesiunea
Tronului”.  
6. Redeschiderea “chestiunii orientale” a influențat în mod direct evoluția politică a României, deoarece a
contribuit la izbucnirea războiului ruso-turc din 1877-1878. Prin participarea activă a României la acest război
împotriva puterii sale suzerane, Imperiul Otoman, țara noastră reușește să-și câștige independența. Așadar,
războiul ruso-turc din 1877-1878, rămas în istoriografia românească ca “Războiul de Independență”, a fost un
fapt istoric influențat de redeschiderea “chestiunii orientale”.
SIII
Pe întregul cuprins al secolului al XX-lea, Europa și România au trecut prin multiple schimbări de ordin politic, economic și
social. Primul Război Mondial a dus la disoluția imperiilor multinaționale și la formarea statelor națiune. Ascensiunea
ideologiilor totalitare și reactivarea curentelor naționaliste din timpul perioadei interbelice a condus în mod inevitabil la
izbucnirea celei de-A Doua Mari Conflagrații Mondiale. Anul 1945 aduce victoria Aliaților în fața naziștilor, însă diferențele
ideologice dintre principalele puteri învingătoare, SUA și URSS, a fost sinonimă cu instalarea Cortinei de Fier și începutul
Războiului Rece. România, la fel ca restul Europei, a luat parte la aceste schimbări și s-a văzut izolată de Europa Occidentală
până la începutul anilor ’90.
Modul de funcționare al democrației românești din primele trei decenii ale secolului al XX-lea a fost într-o mare măsură
influențat de modificările teritoriale care au avut loc la sfârsitul Primul Război Mondial. O primă caracteristică a acestei
perioade constă în trecerea de la un sistem de vot cenzitar la unul universal. Prin acordarea dreptului la vot pentru toți
cetățenii țării de sex masculin, cu vârsta minimă de 21 de ani, regimul democratic din România primilor ani interbelici a
asigurat o largă participare din partea cetățenilor la problemele politice ale țării.
Un alt aspect important pentru democrația din România din acea perioadă a fost modificarea peisajului partidelor politice.
Deși a existat o alternanță la putere între conservatori și liberali pentru aproape toată perioada domniei lui Carol I, noua
realitate socială a României Mari nu a corespuns ideilor promovate de conservatori, fapt care a dus la dizolvarea Partidului
Conservator. Locul Partidului Conservator a fost luat diferite partide politice, între care Partidul Național Țărănist. 
România anilor ’30 a întregistrat, la fel ca o mare parte a țărilor europene, o puternică emergență a ideilor extremiste. La
acest fapt s-au adăugat tendințele autoritare ale regelui Carol al II-lea. Acesta avea să profite de slăbiciunea partidelor
democratice și să adopte Constituția de la 1938, act fundamental prin intermediul căruia instituțiile democratice ale
statului român se aflau în mod direct sub controlul său. 
Spre deosebire de România, stat care a ieșit învingător din Primul Război Mondial și care a reușit să alipească țării aproape
toate teritoriile locuite de români, state precum Germania, Ungaria și mai ales Italia (deși a fost de partea învingătorilor, nu
a fost mulțumită de noile granițe trasate la Conferința de la Versailles) au dorit renegocierea tratatelor și
retrasarea granițelor. Această frustrare s-a transpus la nivel național și a încurajat apariția și dezvoltarea formațiunilor
politice extremiste în timpul perioadei interbelice. 
Deși atât comunismul, cât și fascismul au înregistrat o dezvoltare rapidă în spațiul occidental, extrema dreaptă a reușit să se
impună, în special dacă discutăm despre cazurile Germaniei și Italiei. Fascismul italian și nazismul german au avut un
număr important de elemente comune, dintre care amintim caracterul antidemocratic și înfăptuirea de organizații
paramilitare care aveau ca scop principal intimidarea adversarilor politici și ușurarea drumului spre putere al partidului.
Caracterul antidemocratic se manifesta prin respingerea instituțiilor caracteristice unei democrații veritabile, de exemplu
Parlamentul. 
Anii ’40 s-au dovedit a fi sinonimi cu nașterea unui nou sistem internațional, guvernat în principal de două mari puteri, SUA
și URSS. Deși, după cum am văzut mai sus, practicile politice autoritare aveau deja un precedent în spațiul românesc
(Constituția Carlistă din 1938), instaurarea forțată a regimului comunist a adus un sistem de represiune îndreptat
împotriva propriilor cetățeni care erau suspectați că nu se aliniază la politica Moscovei și a Partidului Comunist Român. Un
bun exemplu îl reprezintă sistemul național de penitenciare pe care comuniștii din România l-au transformat în spațiu de
represiune sistematică. Principala țintă a comuniștilor au fost intelectualii, reprezentanții clasei politice interbelice sau
preoții, deoarece se considera că aceste categorii sociale erau principala amenințare întreptată împotriva sistemului.
Organismul prin intermediul căruia comuniștii au exercitat represaliile menționate a fost Securitatea, înființată în anul 1948.
Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, Europa a devenit un singur continent cu două trasee istorice diferite. În
Occident, statele au revenit la democrație și au pus mare accent pe consolidarea instituțiilor democratice care pot garanta
drepturile și libertățile cetățenilor. În spatele Cortinei de Fier, statele proaspăt comunizate nu au mai cunoscut democrația
pentru următorii aproape 40 de ani. Chiar și așa, alegerile libere sau libertatea de gândire și exprimare erau chestiuni
garantate atât de legile fundamentale din Vest, cât și din Est. Un fapt istoric care ilustrează adversitatea comuniștilor față
de aceste concepte aflate în strânsă legătură cu democrația a fost suprimarea Primăverii de la Praga, din 1968. Astfel,
practicile politice din Europa celei de-a doua jumătăți  a secolului al XX-lea au fost diferite și relative, în funcție de blocul
ideologic din care fiecare stat făcea parte. După revoluțiile anticomuniste putem vorbi de revenirea la democrație și în
fostele state satelit ale URSS, implicit în România după revoluția din decembrie 1989. Alegerile libere ce au urmat în 20 mai
1990 și adoptarea noii constituții în 1991 reprezintă argumente în acest sens.
Așadar, soarta României pe tot parcursul secolului al XX-lea a fost influență în mod direct de schimbările care au avut loc pe
plan european. Fie că vorbim de Marea Unire, ascensiunea ideilor extremiste, instaurarea și disoluția regimurilor comuniste
sau integrarea în structurile Euro-Atlantice, România s-a aflat mereu în strânsă legătură cu politica și interesele celorlalte
state de pe continent.