Definirea

Caracterizarea generală a definirii face parte din programa bacalaureatului la

logică. În principal, caracterizarea generală cuprinde următoarele informații:

Cuprins

 Ce este definirea?
 Structura definiției

Ce este definirea?
Definirea este acea operație logică prin care sunt determinate însușirile
unui obiect, însușiri care deosebesc respectivul obiect de oricare altul. 

Obiectul, pe care îl mai putem numi noțiune, termen sau nume, este reconstituit prin
intermediul unei expresii cu ajutorul căreia îi sunt precizate fie extensiunea (sfera),
fie intensiunea (conținutul). Între noțiunea pe care o definim și definiția ca atare
există un raport de identitate. Acest raport presupune că noțiunea definită și
definiția au aceeași extensiune, adică se referă la exact aceleași obiecte, fără a exista
vreo excepție (prin excepție înțelegem aici un obiect ce l-am putea încadra în sfera
noțiunii definite care să nu se mai încadreze atunci când folosim definiția noțiunii, ori
invers un obiect ce se încadrează doar în sfera definiției). 

De exemplu, dacă atunci când folosim noțiunea de arbore putem să identificăm

ușor ca obiecte din extensiunea acestei noțiuni: stejarul, bradul, plopul etc., exact
aceleași obiecte trebuie să le regăsim și în definiția noțiunii. Noțiunea de copac se află
în raport de identitate cu arbore, pentru că ne determină să ne gândim tot la: stejar,
brad, plop etc. Însă același lucru îl putem spune și despre definiția din dicționar a
noțiunii, „plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze
care formează o coroană”. Definiția dată a dezvăluit conținutul noțiunii alese (i-a
precizat intensiunea) și fiind vorba de exact intensiunea termenului pe care l-am
definit, putem concluziona în mod logic că cele două extensiuni rezultate sunt
identice. 

Structura definiției
Orice definiție are următoarea structură:

1. Definitul (definiendum) –  este obiectul definiției sau noțiunea (numele)

care urmează a fi definită.
2. Definitorul (definiens) – este explicația atribuită obiectului definiției,
formată din caracteristicile definitorii ale acestuia; este definiția în sine a
obiectului.
3. Relația de definire – reprezintă relația de identitate dintre definit și
definitor, se notează cu semnul „=” și se citește: „este identic prin definiție” sau
„este prin definiție” sau „se definește ca”.
Relația de definire reprezintă formula utilizată pentru a exprima faptul că o structură
lingvistică (un cuvânt sau o înșiruire logică de cuvinte) A este identică prin definiție
cu o structură lingvistică B. Relația de definire nu este însă același lucru cu
raportul de identitate. Putem să formulăm în mod logic valid o definiție,
respectând structura de mai sus, și cu toate acestea definiția noastră să nu fie corectă,
pentru că ne lipsește raportul de identitate între definit și definitor. Definițiile prea
largi sau prea înguste, care sunt exemple de definiții incorecte, conțin o relație de
definire fără a conține și un raport de identitate.  

Un exemplu clasic de definiție corectă, care respectă structura de mai sus și care
conține două structuri lingvistice aflate în raport de identitate, este următorul:

Mamifer = nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au

corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele

Definitul este cuvântul sau expresia din fața semnului egalității, în acest caz cuvântul
„mamifer”. Definitorul este întreaga explicație de după semnul egalității. Relația
dintre aceste două părți se numește relație de definire.

Corectitudinea în definire
Tema corectitudinii în definire apare în programa bacalaureatului la logică și
este una dintre temele frecvent întâlnite la examen. Cerințele de la bac includ
atât identificarea regulii pe care o definiție dată o încalcă, cât și formularea de
definiții incorecte pentru un definit dat. Acest tip de cerințe apar în general la
subiectul al III-lea.

Pentru ca o definiție să fie corectă, aceasta trebuie să respecte o serie de reguli. De

exemplu, regula adecvării poate fi încălcată dacă o definiție este prea îngustă, sau
prea largă, sau ambele simultan. Altă regulă pe care o definiție trebuie să o respecte
pentru a fi considerată corectă este cea a definirii afirmative. În acest caz, cu excepția
termenilor negativi, definirea trebuie să excludă negațiile.

Regula adecvării
Cuprins

 Criterii generale
 Definiție prea largă
 Definiție prea îngustă
 Definiție simultan prea largă și prea îngustă

Criterii generale
După cum am menționat în caracterizarea generală a definirii, pentru a putea vorbi
de o definiție corectă, definitul trebuie să se afle în raport de identitate cu
definitorul. 
Acest raport de identitate presupune suprapunerea perfectă dintre sfera
(extensiunea) definitului și sfera (extensiunea) definitorului. Cu alte cuvinte, atât
obiectul definiției, cât și explicația atribuită acestuia trebuie să se refere la exact
aceiași termeni. Dacă definiția este fie prea largă, fie prea îngustă, fie simultan și prea
largă și prea îngustă, spunem despre ea că nu este adecvată. 

Definiție prea largă

Un exemplu de definiție prea largă este următorul: 

Păsările sunt vertebrate ovipare. 

Deși considerăm reprezentativ că păsările, spre deosebire de mamifere, se înmulțesc

prin ouă și nu prin nașterea de pui vii, această definiție este incompletă și nu respectă
regula adecvării. O numim prea largă pentru că în această definiție se mai pot încadra
și alte categorii de animale, ce știm că nu sunt păsări, cum ar fi de exemplu reptilele
sau amfibienii, dar care de asemenea se înmulțesc prin ouă.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind regula adecvării este

următorul:

Bac 2020 | Testul de antrenament 7 | Subiectul III | Punctul D: 

Fie următoarea definiţie: Ploaia este un fenomen meteorologic.

Menţionaţi o regulă de corectitudine pe care o încalcă definiţia dată.

Rezolvare: Definiția încalcă regula adecvării, fiind o definiție prea largă.

Definiție prea îngustă

Exemplu de definiție prea îngustă: 

Informatica este știința elaborării de programe în vederea rezolvării de probleme

cu ajutorul calculatorului electronic.

Definiția este prea îngustă întrucât cuprinde doar o ramură a informaticii, cea a
programării. Definitorul nu include în sfera sa alte ramuri ale acestui domeniu,
precum arhitectura calculatoarelor.

Definiție simultan prea largă și prea îngustă

Un exemplu de definiție simultan prea largă și prea îngustă este următorul: 

Profesorul este o persoană care lucrează la școală sau universitate. 

Această definiție este pe de o parte prea largă, pentru că la școală și universitate

lucrează și alte persoane care nu sunt profesori, precum cele care se ocupă de
secretariat sau curățenie. Pe de altă parte, definiția este prea îngustă întrucât, deși ne
așteptăm să găsim un profesor în aceste două instituții, o persoană poate preda și pe
cont propriu, în mediul online.

Regula exprimării esenței și regula

contextualizării
Învață mai multe despre corectitudinea în clasificare accesând această pagină a
manualului! Aici îți explicăm prin exemple clare ce înseamnă regula exprimării
esenței și regula contextualizării. Atfel, vei putea fi mai bine pregătit pentru examenul
de bacalaureat la logică.

Cuprins

 Regula exprimării esenței

 Regula contextualizării

Regula exprimării esenței

Conform acestei reguli, definitorul trebuie să exprime proprietățile
fundamentale, cele mai importante, ale definitului. 

Toate obiectele din sfera definitului trebuie să aibă aceste proprietăți, fără a exista
excepții (raportul de identitate). În plus, însușirile mențioante trebuie să permită
identificarea ușoară și intuitivă a obiectelor, trebuie să fie însușiri principale.

Un exemplu de încălcare a acestei reguli: 

Cartea este un obiect decorativ din bibliotecă. 

Această definiție, chiar dacă nu este în mod necesar falsă, nu exprimă metoda cea mai
comună de întrebuințare a cărții sau scopul principal al acestui obiect.

Regula contextualizării
Regula contextualizării se referă la faptul că o definiție trebuie să cuprindă și
contextul în care definitul se utilizează, conform înțelegerii acestuia propusă
prin intermediul definitorului. 

Această regulă previne apariția unor false contradicții între definiția dată și alte
definiții existente pentru același termen. Dacă două definiții ale aceluiași termen par
să se contrazică între ele, explicitând contextul în care ele sunt valabile adăugăm
claritate definiției noastre.

Un exemplu în care se respectă regula contextualizării: 

Eticheta este, în contextul relațiilor diplomatice, o serie de norme convenționale de
comportare riguros stabilite.

În exemplul anterior, este precizat contextul în care este utilizat definitul eticheta,

mai precis, contextul este cel al relațiilor diplomatice.

Regula evitării circularității și regula

eliminării
Cuprins

 Regula evitării circularității

 Regula eliminării

Regula evitării circularității

Potrivit regulii evitării circularității, definiția trebuie să fie de sine
stătătoare, termenul definitor nu trebuie să conțină termenul definit sau o
variație gramaticală a acestuia. Această regulă are în vedere prevenirea formării
de cercuri vicioase care doar creează iluzia prezenței unei explicații, fără a aduce de
fapt vreo informație suplimentară.

Un exemplu de definiție greșită este: 

Minerul este lucrătorul în mină.

O definiție încalcă regula circularității chiar și atunci când definitorul nu repetă

propriu-zis cuvinte din definit, însă se folosește de o sinonimie care nu aduce
informații suplimentare. O astfel de definiție greșită este: 

Orașul este o așezare urbană.

Pe de altă parte, atunci când avem de a face cu termeni compuși, definitorul

poate relua unul din cuvintele definitului fără a încălca regula. În acest caz,
termenul reluat de către definitor reprezintă genul proxim al definitului (noțiunea de
rang imediat superior față de definit).

Un exemplu de definiție corectă este: 

Textul literar este un text creativ rezultat ca urmare a imaginației autorului.

În exemplu de mai sus, text creativ este noținea de rang superior față de text literar
deoarece un text creativ poate include mai multe tipuri de texte pe lângă cel literar.
Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind regula evitării
circularității este următorul:

Bac 2015 | Sesiunea august-septembrie| Subiectul III | Punctul C:

Fie următoarea definiţie: Medicul este persoana care practică medicina.

Precizați o regulă de corectitudine pe care o încalcă definiţia dată.

Rezolvare: Definiția încalcă regula evitării circularității, definitorul preluând în

explicație elemente din definit.

Regula eliminării
Regula eliminării vine în sprijinul regulii evitării circularității, clarificând ce
înseamnă exact cercul vicios care doar creează iluzia prezenței unei explicații.
Conform acesteia, termenul definit trebuie să poată fi eliminat din expresia
propusă pe post de definitor.

Folosind exemplul menționat anterior al definiției minerului, putem observa că

atunci când folosim definitorul „lucrătorul în mină”, definitul nu este eliminat.
„Mină” și „miner” sunt din aceeași familie lexicală, ceea ce presupune că regula
eliminării este încălcată. 

Pe de altă parte, dacă definim minerul ca persoană care lucrează în extracția de

substanțe minerale utile, regula este respectată. Nici cuvântul „miner”, nici un derivat
al acestuia nu apare în definitor.

Regula definirii afirmative

În această pagină, echipa Liceunet te ajută să înțelegi ce presupune regula definirii
afirmative și astfel, ce înseamnă o definiție corectă.

In general, definitorul trebuie să spună ce este definitul, nu ce nu este

acesta. Această regulă dorește să prevină apariția confuziilor cauzate de o
interpretare personală a celui care folosește definiția cu privire la ce nu este ceva.
Regula definirii afirmative are o excepție: termenii negativi pot fi definiți prin
intermediul unei negații în interiorul definitorului.

Exemplu de definiție greșită: 

Logica nu este nici matematică, nici filosofie. 

Definiția poate să încalce regula definirii afirmative și dacă negația este plasată în

interiorul diferenței specifice, cum este în cazul: 

Logica este o știință diferită de matematică sau de filosofie.

În acest exemplu, termenul de știință reprezintă genul proxim corect al logicii. Adică
termenul știință este noțiunea de rang imediat superior față de logică, deoarece
termenul știință include mai multe domenii pe lângă logică.

După precizarea genului proxim urmează elaborarea diferenței specifice, a

caracteristicilor care deosebesc logica de alte științe. Această parte a definiției,
conform regulii, trebuie să fie afirmativă, să menționeze caracteristicile logicii, nu să
se limiteze la a menționa alte obiecte din genul proxim. Deși definiția sugerează că
logica, nefiind matematică sau filosofie, se aseamănă cu ambele, acest lucru nu este
explicit și nici nu conține suficiente informații pentru a știi cu exactitate la ce se
referă această știință, care este obiectul ei de studiu.

Exemplu de definiție corectă:  

Surzenia este o boală manifestată prin lipsa totală sau parțială a auzului. 

În acest caz, termenul surzenie este negativ și nu poate fi definit decât printr-o

negație.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind regula definirii

afirmative este următorul:

Bac 2017 | Sesiunea iunie-iulie | Subiectul III | Punctul D: 

Fie următoarea definiţie: Dealul este o formă de relief care nu e nici munte, nici
câmpie.

Menţionaţi o regulă de corectitudine pe care o încalcă definiţia dată.

Rezolvare: Definiția dată încalcă regula formei afirmative, conform căreia

definitorul trebuie să arate ceea ce este definitul și nu ceea ce nu este acesta (cu
excepția termenilor negativi).

Regula clarității și regula obiectivității

Cuprins

 Regula clarității
 Regula obiectivității

Regula clarității
Regula clarității se referă la faptul că o definiție trebuie să fie precisă, să nu
lase loc de interpretare și să prevină apariția confuziilor. Aceasta înseamnă
că definitorul nu are voie să conțină: termeni vagi, termeni figurați, limbaj obscur,
formulări complicate, figuri de stil precum metaforele.
Definiții care încalcă această regulă sunt folosite cu precădere în literatură, în scopul
de a crea imagini frumoase, care să sensibilizeze cititorul și să arate creativitatea
autorului. Ele însă nu pot fi folosite pentru a defini un termen în limbajul comun. 

Un exemplu clasic de acest tip îl regăsim în poezia „Melancolie” de Mihai Eminescu,

în versurile:  

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopții moartă.”

Aici, Eminescu utilizează metafora „regina nopții” pentru a se referi la lună. Insă, în

limbajul comun, luna nu se poate defini în mod corect ca „regina nopții”, chiar dacă
acest lucru arată preocupările artistice și culturale ale celui care oferă această
definiție.

Un alt exemplu este: 

Aurul este un metal prețios.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind regula clarității este

următorul:

Bac 2017 | Sesiunea specială | Subiectul III | Punctul D:

Fie următoarea definiţie: Polițistul este îngerul păzitor din intersecție.

Menţionaţi o regulă de corectitudine pe care o încalcă definiţia dată. 

Rezolvare: Definiția dată încalcă regula regula clarității și a univocității conform

căreia definitorul nu trebuie să conțină termeni vagi, confuzi, de jargon, sau expresii
poetice, figurate, respectiv metaforice.

Regula obiectivității
Regula obiectivității, subsumată regulii clarității, atrage atenția asupra faptului că
propozițiile persuasive pot crea confuzie. Conform acesteia, definiția trebuie să
excludă terminologia afectivă și explicațiile bazate pe emoții, limitându-se
la a explica definitul în mod obiectiv, nepărtinitor. 

Un exemplu de definiție greșită este: 

Logica este știința care apropie cel mai mult omul de atingerea maximului său
potențial în materie de înțelepciune. 

Chiar dacă putem argumenta în favoarea afirmației din exemplul de mai sus, acest
lucru nu face definiția să fie mai puțin subiectivă. Deoarece, dacă scoatem definitul
din propoziție (termenul „logica”), nu va fi niciodată un consens cu privire la care este
știința avută în vedere.
Tipuri de definiții
Clasificarea definițiilor în mai multe tipuri face parte din materia de liceu si se
regăsește în majoritatea manualelor de logică.

Printre tipurile de definiții se numără cele extensionale și intensionale. Cunoașterea

lor te poate ajuta să înțelegi concepte cheie din logică precum extensiunea și
intensiunea unui termen. Aceste concepte îți pot fi de folos și atunci când înveți ce
caracterizează definirea și regulile de definire, dar și pentru a înțelege mai bine alte
teme precum termenii. De asemenea, în eBook-ul acesta vei putea găsi explicate în
cuvinte simple și prin exemple clare toate cele zece tipuri de definiții, încât logica să
devină o materie ușor de înțeles.

Extensionale și intensionale
Cuprins

 Definiția extensională
 Definiția intensională
o Definiție generică
o Definiție sinonimică
o Definiție operațională
o Definiția genetică și definiția constructivă

Definiția extensională
Definiția extensională (numită și denotativă) se realizează prin dezvăluirea sferei
unei noțiuni. Unul sau mai multe din obiectele cărora li se poate aplica termenul
definit este indicat în definitor. Cu alte cuvinte, prin definiția extensională se indică o
serie de obiecte caracterizate de un termen anume (de exemplu, afinele, merele,
cireșele reprezintă extensiuni ale termenului fructe, termen prin care acestea pot fi
caracterizate).

Acest tip de definiție are rolul practic de a explica repede și sugestiv un anumit
termen, fiind foarte utilă în stadiile inițiale ale formării limbajului, în învățarea
limbilor străine sau pentru definirea unor concepte precum senzațiile sau culorile,
care prin natura lor nu se pot exprima verbal. 

O definiție extensională se poate realiza:

 Prin exemplificare: este menționat un obiect reprezentativ din sfera

definitului.

Soul este un gen muzical cum regăsim, de exemplu, la Nina Simone.

  Prin enumerare (definiție enumerativă): sunt menționate mai multe obiecte
din sfera definitului.

Fluviul este o apă curgătoare precum Dunărea, Nilul, Amazonul.

 Prin indicare (definiție ostensivă) – definitului i se rostește numele și este

arătat, fie indicându-se înspre obiectul fizic aflat în apropiere, fie folosindu-se o
imagine.

Aceasta este o privighetoare.

Definiția intensională
Definiția intensională (numită și conotativă) se realizează prin dezvăluirea
conținutului unei noțiuni. Se referă la proprietățile/caracteristicile obiectelor ce
reprezintă extensiunea unui anumit termen (de exemplu, se referă la
proprietățile/caracteristicile obiectului afine din extensiunea termenului fructe). 

Astfel, avem mai multe tipuri de definiție intensională:

Definiție generică
Este considerată a fi cea mai precisă modalitate de a defini și se realizează în felul
următor: este precizată noțiunea de rang imediat superior față de definit (genul
proxim) și caracteristicile care deosebesc definitul de alte noțiuni de același rang
cuprinse în genul proxim (diferența specifică).

Exemplu:

Koala este un mamifer marsupial care trăiește în pădurile umede din Australia și se
hrănește cu frunze de eucalipt.

În cazul acestui exemplu, genul proxim îl reprezintă expresia de „mamifer

marsupial”. Koala este specie și a genului „mamifer”, însă noțiunea aceasta nu are
rangul imediat superior, existând clasa marsupialelor care este mai apropiată. Restul
definiției este diferența specifică, conține trăsături prin care deosebim koala de alte
marsupiale. 

Definiție sinonimică

În acest caz, definitorul reprezintă un cuvânt ori o expresie cu înțeles identic sau
apropiat definitului.

Exemplu:

Viezure = bursuc (aici, viezure este definitul, iar bursuc este definitorul)

Definiție operațională
În definiția operațională, explicația oferită prin intermediul definitorului conține
operații sau probe prin care este identificat un obiect din sfera
definitului. Definiția cuprinde o serie de acțiuni (putem observa în cuprinsul ei o
înșiruire de verbe) care produc efecte asupra obiectului sau care reprezintă efectul
produs de obiect asupra a altceva. Prin intermediul precizării acestor perechi de
cauză și efect ne dăm seama despre ce obiect este vorba. Obiectul are un anumit
comportament în anumite condiții sau proprietățile lui ies în evidență în urma
contactului cu alte obiecte.

Acest tip de definiție este foarte întâlnit în științele reale (chimie, fizică, biologie,
matematică), dar și în științele sociale, în momentul în care definim fenomene din
societate.

Exemple:

Spațiul vectorial este o colecție de obiecte numite vectori, care pot fi adunați între ei
sau înmulțiți cu numere, denumite în acest context scalari.

Acidul este un compus chimic care înroşeşte hârtia de turnesol, are gust acru şi
corodează metalele.

Definiția genetică și definiția constructivă

În ambele tipuri de definiție, explicația se concentrează pe modul de formare a

definitului, deci pe geneza acestuia. Însă, este important să facem diferența între cele
două tipuri de definiție. 

Folosim denumirea de definiție genetică atunci când avem un definit concret și

avem în vedere formarea naturală a acestuia. 

Un exemplu de definiție genetică:

Delta este o formă de relief rezultată din depunerea de mâl și nisip la vărsarea unei
ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, pe un teren cu pantă lină, în
condițiile lipsei mareelor și a acțiunii curenților litorali.

Denumirea de definiție constructivă o folosim atunci când definitul este abstract,

iar formarea acestuia se realizează prin intermediul intervenției umane, la nivel
teoretic. 

Un exemplu de definiție constructivă:

Bisectoarea este o dreaptă care pornește din vârful unui unghi și îl împarte în două
părți egale.
Reale și nominale
Aici găsești explicate definițiile reale și definițiile nominale, două tipuri de definiții ce
pot fi confundate cu ușurință. Pentru a te ajuta să le diferențiezi, îți prezentăm care
este modalitatea cea mai la îndemână pentru a le distinge.

Cuprins

 Definiția reală
 Definiția nominală

Definiția reală
Definiția reală consideră definitul a fi un lucru în sine și conține un
definitor care surprinde trăsăturile esențiale ale respectivului lucru. Se
folosește cu precădere pentru noțiuni concrete.

De exemplu:

Carabina este un cârlig închis cu un arc, fixat printr-un inel la capătul unui lanț sau
al unei curele.

Definiția nominală
Definiția nominală, pe de altă parte, consideră definitul doar în calitatea sa de
termen și își propune precizarea semnificației respectivului termen.
Regăsim acest tip de definiție cu precădere pentru noțiunile abstracte, dar și în
momentul în care definiția accentuează felul în care se folosește cuvântul în limbă.

Exemplu:

Barocul este un stil artistic caracterizat prin gustul pentru colosal și grandios, prin
neregularitate și exces de ornamente complicate.

Uneori este greu să deosebim definițiile reale de cele nominale sau să facem diferența
dintre un obiect luat ca atare și termenul utilizat în limbă pentru acel obiect. Această
diferență ține mai mult de perspectiva vorbitorului decât de o deosebire reală care să
impună definitori diferiți. De aceea, modalitatea cea mai la îndemână pe care o
avem pentru a distinge între definițiile reale și cele nominale ține de
formă. 

În cazul definițiilor reale este folosită forma „Obiectul X este...”, iar în cazul
definițiilor nominale este folosită forma „Numim X...” sau „Înțelegem prin X...”.
Utilizarea ghilimelelor pentru definit poate, de asemenea, să indice că avem de a face
cu o definiție nominală.
Lexicale și stipulative
Cuprins

 Definiția lexicală
 Definiția stipulativă

Definiția lexicală
Definiția lexicală (explicativă) prezintă felul în care termenul se folosește
într-o limbă anume (de exemplu, în limba română); dicționarele includ astfel de
definiții. 

Definitului îi sunt explicate toate sensurile în care acesta poate fi întrebuințat,

iar termenii vagi sunt clarificați în funcție de specificul social și cultural în care
se folosește respectiva limbă. Este de menționat și că uneori această clarificare poate
cuprinde la rândul ei termeni care sunt din punct de vedere logic vagi, ambigui,
definiția raportându-se tot la înțelesul colocvial, la utilizarea propriu-zisă a
termenilor în limbă. De exemplu:

Adolescența este o perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea
adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice.

Explicație: Definitul din acest exemplu („adolescența”) este un termen vag pentru

că nu putem spune cu precizie despre un element dacă face sau nu parte din sfera
termenului. Mai exact, nu putem spune cu precizie despre orice persoană dacă se află
sau nu în perioada adolescenței. De asemenea, pubertatea și perioada adultă sunt
termeni vagi, pe aceleași considerente. Definiția are, în acest caz, rolul de a explicita
utilizarea termenului, consensul care există în societate cu privire la el. Vorbim de
adolescență doar după pubertate și nu înainte și doar înainte de perioada adultă și nu
după.

Definiția stipulativă
Definiția stipulativă introduce ceva nou în limbă, un sens nou sau specific unui
anumit domeniu pentru un cuvânt deja existent sau chiar un sens nou prin
intermediul unui cuvânt nou. Spre deosebire de definiția lexicală, care dezvăluie
sensul unui cuvânt comun printre vorbitorii unei limbi, care este folosit în mod
frecvent și este înțeles de către toată lumea, definiția stipulativă îmbogățește limba
cu un cuvânt sau un sens pe care vorbitorii nu le întrebuințau anterior.

Există mai multe situații în care se impune folosirea unei definiții

stipulative:

 Apariția unui nou nume într-o limbă ca urmare a unei invenții

Mouse-ul este un dispozitiv acționat manual, conectat la calculator, a cărui

deplasare pe o suprafață antrenează deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. 
  Utilizarea unui cuvânt deja existent într-un limbaj de specialitate

Alexa este un asistent virtual dezvoltat de Amazon prin intermediul inteligenței

artificiale.

 Clarificarea polisemiei cuvintelor

Radicalul (în chimie) este o grupare de atomi care rămâne neschimbată într-o
reacție chimică și care se comportă ca un element unic.

Radicalul (în matematică) este un simbol matematic care exprimă o extragere de

rădăcină.

 Generalizarea în limbă a unei abrevieri, a unui simbol sau a unei formule

CEC este o instituție bancară din România, deținută de stat, înființată în 1864.

Contextuale și explicite
Cuprins

 Definiția contextuală
 Definiția explicită

Definiția contextuală
Definiția contextuală oferă definitului o explicație dependentă de contextul
în care acesta este utilizat. Dependența contextuală se realizează fie față de un
sistem teoretic, fie față de circumstanțele practice în care apare definiția. 

Exemplu de definiție contextuală:

Discursul, după cum este definit el de Foucault și este folosit în teoria

poststructuralistă, este un sistem social istoric care produce cunoaștere și sens. 

Explicație: În limbaj comun, discursul este o specie a genului oratoric constând

dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu. În filosofie, însă, acest termen are un
sens mai larg, referindu-se la limbaj în general. Cu toate acestea, școlile filosofice
folosesc în moduri diferite acest termen, de aceea se și impune folosirea unei definiții
contextuale atunci când dorim să dezvăluim înțelesul termenului de discurs în
filosofie. Din altă perspectivă filosofică, cum ar fi cea structuralistă reprezentată de
ligvistul Ferdinand de Saussure, discursul ține de individ și este produs prin voința
acestuia (în definiția dată ca exemplu, discursul ține de societate).  

Definiția explicită
Definiția explicită este independentă de context, definitul are în acest caz un
înțeles clar și univoc indiferent de context, iar definiția indică direct către acest
înțeles. 

Exemplu:

Cromozomul este un corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare,

format în timpul diviziunii celulei și variabil ca formă la fiecare specie.

Explicație: Cromozomul este un fapt biologic, iar definiția acestuia nu ține de

context. Fiind vorba de o realitate concretă și demonstrabilă, nu avem de a face cu
multiple interpretări ori cu lărgiri sau restrângeri de sens.

Este de menționat și că au fost întâlnite în istorie cazuri în care realități considerate a

fi la fel de concrete și neinterpretabile ca și cromozomul au fost contrazise de noi
descoperiri științifice. În acest caz, însă, definiția termenului a fost irevocabil
schimbată, ea rămânând a fi, din punct de vedere logic, o definiție explicită. Fosta
definiție a fost scoasă permanent din uz, cum ar fi, de exemplu, o definiție a planetei
Pământ care să includă în conținut că Pământul este plat.

Teoretice și persuasive
Accesează această pagină a manualului și documentează-te despre definițiile teoretice
și definițiile persuasive! Aici vei găsi exemple pentru ambele tipuri de definiții, dar și
indicii despre cum le poți diferenția mai ușor. Toate acestea îți pot fi de folos atunci
când te pregătești pentru un test la logică.

Cuprins

 Definiția teoretică
 Definiția persuasivă

Definiția teoretică
Definiția teoretică încadrează definitul într-o teorie științifică care oferă o
anumită concepție despre lume (definitul este plasat într-o paradigmă).

Definiția teoretică exclude situațiile în care definitul este înțeles diferit de către
sisteme teoretice aflate în polemică (caz în care am vorbi de o definiție contextuală).
Definiția teoretică se referă la acele teorii care s-au impus ca universale, cum
este logica aristotelică sau teoria relativității aparținând lui Einstein. În acest sens,
definițiile teoretice sunt și explicite (independente de context).  

De exemplu, gravitația are aceeași definiție indiferent de context, se aplică în

general: 
Gravitația este forța de atracție reciprocă a tuturor corpurilor din Univers,
dependentă de masa și de poziția lor relativă.

Definiția persuasivă
Definiția persuasivă se bazează pe intenția de a provoca o reacție
emoțională și, astfel, de a induce o atitudine favorabilă sau defavorabilă față de
definit. 

Dacă în cazul definițiilor teoretice se are în vedere o mai largă concepție științifică, în
cazul definițiilor persuasive se vizează o concepție mai largă și mai degrabă subiectivă
asupra lumii și valorilor umane. Definițiile persuasive nu sunt neutre din punct de
vedere moral, ele încearcă să evidențieze o valoare etică sau, din contră, un viciu, în
ceea ce se definește. De exemplu:

Fumatul este un viciu pe care îl au cei dezinteresați de sănătatea lor și a celor din
jurul lor.

Clasificarea
Caracterizarea generală a clasificării apare în programa examenului de
bacalaureat la logică.

Cuprins

 Criterii generale
 Genul și specia

Criterii generale
Clasificarea reprezintă operația logică prin care se realizează ordonarea și gruparea,
conform unor criterii prestabilite, a unei mulțimi inițiale de obiecte, în diferite clase.
Rezultă astfel o serie de submulțimi numite clase de obiecte. Mulțimea inițială (cea
din care se preiau elementele ce urmează a fi clasificate) se numește domeniu sau
univers al clasificării, iar operația de clasificare va avea drept rezultat un sistem
de clase de obiecte. 

De exemplu, avem o clasificare a animalelor, care și ele sunt la rândul lor clasificate
după anumite criterii (funcții locomotorii, de nutriție, reproductive). Observăm astfel
o aranjare a claselor de obiecte (animalele, în acest caz) în clase de clase de obiecte
sau subclase (după criteriile menționate anterior).

Operațiunea opusă clasificării se numește diviziune și presupune descompunerea

genului în speciile sale (mișcarea de la general spre particular, specific). Clasificarea
realizează genul din speciile sale (trecerea de la particular, de la elementele disparate
din mulțimea inițială, spre general). 

Genul și specia
Prin gen înțelegem o noțiune care, în ceea ce privește sfera (extensiunea), cuprinde
alte noțiuni (denumite specii) în totalitate. Toate obiectele la care se referă o noțiune
specie sunt descrise și prin noțiunea gen, chiar dacă într-un mod mai general. De
exemplu: Toate bicicletele electrice (specia) sunt biciclete (genul). 

În ceea ce privește conținutul (intensiunea), relația de apartenență este opusă.

Conținutul genului este cuprins în totalitate în conținutul speciei. Pentru
că specia reprezintă o particularizare a genului, aceasta va avea întreg sensul genului
plus anumite elemente suplimentare. De exemplu: Bicicletele electrice (specia) au
toate caracteristicile bicicletelor (genul) plus un motor electric.

Dacă identificăm o serie de artiști vocali din România pe care îi grupăm în funcție de
genul muzical care predomină în creațiile lor în: cântăreți de muzică populară,
cântăreți de muzică ușoară, cântăreți pop etc., avem o clasificare. Pe de altă parte,
dacă pornim de la genul artiști vocali din România, trecând apoi la speciile acestui
gen – artiștii împărțiți pe genuri muzicale (populară, rock, pop etc.), pentru ca abia în
final să ajungem la noțiunile individuale – fiecare cântăreț în parte, avem o diviziune.

Structura clasificării
În continuare îți explicăm prin exemple clare structura clasificării. Operația de
clasificare include următoarele trei elemente:

1. Elementele clasificării - elementele ce vor fi supuse operației de clasificare și

care vor constitui obiectul clasificării. De regulă, aceste noțiuni trebuie să fie
specifice, cu un grad redus de generalitate. 

De asemenea, între elementele clasificării trebuie să existe o relație de similitudine,

ele trebuie să se asemene, să aibă în comun cel puțin o caracteristică definitorie și
precisă. Caracteristica nu trebuie să fie ambiguă astfel încât să lase loc de
interpretare. De exemplu, nu putem spune că există o relație de similitudine între
anumiți elevi pentru că toți sunt buni, pentru că acest termen este vag și ca urmare a
polisemiei cuvântului bun (bun la suflet, bun la învățătură) și ca urmare a faptului că
percepția bunătății este subiectivă.

2. Clasele - noțiunile ce au rezultat din actul clasificării; clasele conțin un grad de

generalitate ridicat. Clasele obținute ca urmare a clasificării pot fi transformate la
rândul lor în elemente ale clasificării care vor genera noi clase (le denumim clase de
clase).

3. Fundamentul sau criteriul clasificării -proprietățile pe baza cărora se

realizează gruparea elementelor în clase (formarea genului din speciile sale). Criteriul
presupune un proces de abstractizare – adică separăm și reținem anumite
caracteristici, acelea care au creat relația de similitudine dintre elementele clasificării.

Exemplul 1: 

 Elementele clasificării: roșu, portocaliu, galben

 Clasa rezultată: culori calde
 Criteriul de clasificare: poziționarea acestora în spectrul cromatic

Exemplul 2: 

 Elementele clasificării: numere pozitive și numere negative

 Clasa rezultată: numere reale
 Criteriul de clasificare: corespondența unu-la-unu cu punctele de pe axa
numerelor.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind elementele clasificării

este următorul:

Bac 2020 | Testul de antrenament 7 | Subiectul I:

Scrieţi pe foaia de examen litera corespunzătoare răspunsului corect. Este corectă o

singură variantă de răspuns.

În structura clasificării regăsim:

a. elementele clasificării, clasele, relația de clasificare

b. elementele clasificării, clasele, criteriul clasificării
c. clasificat, clasificator, relația de clasificare
d. elementele clasificării, clasificator, relația de definire

Rezolvare: Răspunsul corect este b.

Corectitudinea în clasificare
Corectitudinea în clasificare este una dintre temele prezente în programa bacului
la logică. Întrebări referitoare la corectitudinea în clasificare apar în general la
Subiectul I de la examen. 

Pentru a stabili corectitudinea unei clasificări, trebuie să verificăm dacă se respectă

anumite reguli. Încălcarea acestor reguli atrage după sine erori în clasificare.
Astfel, putem avea:

 Operații incomplete, atunci când nu se atribuie toate speciile genului.

Exemplu: cazul în care, în totalitatea numerelor multiple cu 10, ar lipsi
numărul 40.
  Operații abundente, atunci când apar specii străine față de un gen. Exemplu:
cazul în care am găsi în mulțimea numerelor pare și numărul 37.

Există patru reguli principale de corectitudine (de exemplu, regula reuniunii),

pe care le explicăm prin multe exemple în paginile următoare.

Regula clarității și preciziei criteriului

În cazul regulii clarității și preciziei criteriului, criteriul după care se face
clasificarea trebuie să fie clar și precis. De exemplu: 

Nu putem clasifica oamenii după criterii morale (corectitudine, hărnicie, discernere),

deoarece acesta este un criteriu vag, ajungându-se la imposibilitatea obținerii unor
clase bine delimitate între ele. Situația stă altfel atunci când încercăm să clasificăm
oamenii după criterii cu o determinare solidă, cum ar fi greutate, constituție
corporală sau vârstă. 

Se constată următorul aspect: criteriul de clasificare trebuie să fie de așa natură încât
să aflăm cu ajutorul acestuia ce element din mulțimea inițială (universul sau
domeniul clasificării) îndeplinește acest criteriu sau nu. 

De asemenea, este foarte important de avut în vedere că, de fiecare dată când
vorbim despre  clasificare, ne referim la un singur criteriu. Criteriul trebuie
să fie unic; o grupare a obiectelor în care amestecăm diverse criterii nu ne va oferi
clase relevante. De exemplu: 

Nu putem grupa într-o clasificare caietele elevilor unei clase și după culoare și după
liniatura matematică sau dictando. Această regulă este valabilă pentru o treaptă a
clasificării, după ce am făcut clasificarea în liniatură matematică și dictando, putem
în cadrul fiecărei clase obținute să grupăm mai departe caietele în funcție de culoare
și să avem: caiete de matematică galbene, caiete dictando roșii etc.

 Un exemplu problematic ar fi apartenența elementului bunica în cadrul

clasei familiei. Dacă prin familie înțelegem “totalitatea persoanelor care se trag
dintr-un strămoș comun”, atunci clasificarea poate fi considerată validă. Dacă
însă definim familia drept “forma socială de bază, realizată prin căsătorie care
unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copii necăsătoriți)”, nu o
mai putem considera pe bunica ca făcând parte din clasa familiei.

Regula reuniunii
Regula reuniunii (sau a completitudinii) se referă la faptul că toate elementele
clasificării prezente în mulțimea inițială (pe care o denumim domeniul clasificării)
trebuie să se regăsească și în clasele formate ca urmare a clasificării. Elementele
claselor formate trebuie să fie exact elementele din domeniu, cele de la
care am pornit. 

Dacă în mulțimea claselor reunite avem un singur element în plus sau în minus, dacă
avem un element neclasificat sau unul clasificat de care nu am știut la început, regula
reuniunii este încălcată. Cazul în care avem unul sau mai multe elemente neclasificate
(clasificarea noastră a lăsat rest) se numește clasificare incompletă. Situația opusă,
în care regăsim elemente străine în clase, se numește clasificare prea abundentă.

De exemplu:

În clasificarea unei clase de elevi, clasa a IX-a A, vom avea drept criteriu înălțimea. Se
vor stabili două subclase: elevii sub 1, 70 m și elevii peste 1, 70 m. Problema apare
atunci când avem elevi cu înălțimea de 1, 70 m. În cazul în care nu specificăm în
criteriul clasificării că acești elevi, de 1, 70 m, vor fi incluși în una dintre aceste
subclase, riscăm să facem o clasificare incompletă. Pe de altă parte, dacă un elev de la
clasa a IX-a B apare în una din subclasele formate pe bază de înălțime clasificarea
este prea abundentă. Acest elev nu are caracteristica ce a determinat mulțimea
inițială.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind elementele clasificării

este următorul:

Bac 2015 |Sesiunea specială | Subiectul I:

Scrieţi pe foaia de examen litera corespunzătoare răspunsului corect, pentru fiecare

dintre enunțurile de mai jos. Este corectă o singură variantă de răspuns.

O clasificare respectă regula completitudinii atunci când:

a. este consistentă
b. nu lasă rest
c. este clară şi precisă
d. are în structura sa trei elemente

Rezolvare: Răspunsul corect la întrebare este b. 

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este b, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine ce înseamnă o clasificare corectă. Însă, de reținut că la
Subiectul I la bacul la logică este suficient doar să precizezi litera corespunzătoare
răspunsului corect, nu trebuie să explici de ce ai ales un răspuns anume.

Așadar, regula completitudinii, denumită și regula reuniunii, are în vedere tocmai

posibilitatea în care o clasificare poate fi greșită pentru că este incompletă, există
elemente în domeniul clasificării pe care nu le regăsim în clase. Aceste elemente
reprezintă restul clasificării eronate.

Regula intersecției
Această regulă se referă la faptul că elementele clasificării nu trebuie să facă
parte din mai mult de o clasă. Apartenența lor la una din clasele rezultate trebuie
să fie clar definită prin intermediul criteriului. 

Regula se numește regula intersecției pentru că intersecția mulțimilor rezultate în

urma clasificării trebuie să fie vidă. Un alt mod de a ne referi la această regulă este
prin a preciza că între clasele obținute trebuie să existe doar raporturi de opoziție,
adică să nu aibă niciun element comun.

Exemplu:

Conducerea unei școli hotărăște acordare unor burse de 500 RON elevilor cu media
peste 9 și a unor burse de 300 RON elevilor cu media sub 9. 

Având în vedere că există o probabilitate ridicată de a exista elevi cu media 9, aceștia

trebuie integrați într-o clasă (de pildă, elevii cu media cel puțin 9), astfel încât, atunci
când facem intersecția celor două subclase, să avem doar elevi cu media peste 9 și
elevi cu media sub 9.

Regula intersecției se aplică doar pe aceeași treaptă a clasificării. Cu alte

cuvinte, dacă vom folosi clasele rezultate pentru a forma clase de clase este firesc să
avem elemente comune atunci când comparăm primele clase formate cu cele formate
ulterior. 

De menționat este că această regulă va fi întotdeauna încălcată în cazul în care

facem greșeala de a selecta mai multe criterii pentru aceeași treaptă a
clasificării. Dacă nu avem un criteriu unic, elementele pot cu ușurință să ajungă să
facă parte din mai multe clase. De exemplu:

Dacă vrem să clasificăm rochiile dintr-un magazin și în funcție de material și în

funcție de momentul zilei în care pot fi purtate, vom putea avea aceeași rochie făcând
parte și din clasa rochii negre și din clasa rochii de seară.

Regula uniformității proprietăților

Conform regulii uniformității proprietăților, mulțimile rezultate în urma
clasificării trebuie să fie omogene. Cu alte cuvinte, asemănările dintre obiectele
aflate în aceeași clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile dintre ele.
Nerespectând această regulă, riscăm să integrăm în aceeași clasă elemente care în
mod esențial sunt incompatibile. 

De exemplu, nu putem așeza în aceeași categorie Dicționarul explicativ al limbii

române și romanul Baltagul doar pentru că sunt ambele scrise în limba română,
deoarece structural ele sunt diferite.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind elementele clasificării

este următorul:
Bac 2020 |Sesiunea iunie-iulie | Subiectul I:

Scrieţi pe foaia de examen litera corespunzătoare răspunsului corect, pentru fiecare

dintre enunțurile de mai jos. Este corectă o singură variantă de răspuns.

Într-o clasificare corectă: 

a. criteriul folosit într-o operație trebuie să fie unic

b. între clasele situate pe aceeași treaptă există raporturi de identitate
c. deosebirile dintre obiectele aceleași clase sunt mai importante decât asemănările
d. unele dintre elementele ce formează obiectul clasificării se regăsesc în mai multe
clase

Rezolvare: Răspunsul corect la întrebare este a.

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este a, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine ce înseamnă o clasificare corectă. Însă, de reținut că la
Subiectul I la bacul la logică este suficient doar să precizezi litera corespunzătoare
răspunsului corect, nu trebuie să explici de ce ai ales un răspuns anume.

Așadar, criteriul folosit într-o operație trebuie să fie unic. Dacă nu avem un criteriu
unic, clasificarea va încălca inevitabil regula intersecției și va genera clase irelevante.
Răspunsul b este greșit deoarece între clasele situate pe aceeași treaptă avem doar
raporturi de opoziție (regula intersecției). Răspunsul c este greșit deoarece
asemănările dintre obiectele aceleiași clase sunt mai importante decât deosebirile
(regula uniformității proprietăților). Răspunsul d este greșit deoarece elementele ce
formează obiectul clasificării se pot regăsi într-o singură clasă (regula intersecției).

Tipuri de clasificare
Există opt tipuri principale de clasificare. În acest eBook, discutăm tipurile de
clasificare în grupuri de câte două, în funcțe de principalele lor asemănări și
diferențe. Astfel, avem clasificări naturale și convenționale, în care natura criteriului
este reală, respectiv artificială, sau clasificări cardinale și ordinale, în ultimul caz
elementele clasificării putând fi și ordonate. De asemenea, clasificările pot
fi dihotomice și politomice, în funcție de numărul de clase în care se face clasificarea,
sau clasificări structurale și istorice, în utlimul caz timpul reprezentând criteriul de
clasificare.

Naturală și convențională
Accesează pagina aceasta a manualului și învață mai multe despre clasificarea
naturală și claisficarea convențională! Informațiile pe care le vei găsi aici îți pot fi un
sprijin real în susținerea unui test la logică.

Cuprins
  Clasificarea naturală 
 Clasificarea convențională

Clasificarea naturală 
Clasificarea naturală se  realizează în funcție de un criteriu obiectiv, care redă însușiri
esențiale pentru elementele clasificări, însușiri ce țin de natura acelor elemente ale
clasificării. Această clasificare trebuie să releve ordinea reală (ordinea naturală, din
realitate) prezentă în domeniul de clasificat. 

O astfel de clasificare întâlnim în domeniul biologiei, atunci când împărțim animalele

în genuri, specii și subspecii, sau în astronomie, când se vorbește de ordinea
planetelor în funcție de distanța lor față de Soare.

Clasificarea convențională
În clasificarea convențională (sau artificială) se folosește un criteriu artificial. Acest
criteriu artificial nu ține de natura elementelor clasificării, și are un scop pragmatic în
ordonarea elementelor dintr-un domeniu. 

Exemple: în ierarhia unei corporații, unde există o dispunere “pe verticală” a

posturilor în ierarhie, în funcție de responsabilitatea pe care o ocupă angajatul în
companie, sau evidența elevilor în catalogul școlar, care se face în ordine alfabetică și
are scopul de-a inventaria notele acestora.

Cardinală și ordinală
Învață împreună cu noi ce presupun clasificarea cardinală și clasificarea
ordinală! Acestea reprezintă informații de bază ce te pot ajuta mai apoi să susții o
argumentare eficientă la școală.

Cuprins

 Clasificarea cardinală
 Clasificarea ordinală

Clasificarea cardinală
Clasificarea cardinală (sau nominală) are loc prin simpla delimitare a elementelor din
mulțimea inițială (universul clasificării) după principiul cantității, fără a fi nevoie
de o relație calitativă între acestea. 
Elementele clasificării sunt grupate în funcție de un criteriu și au o valoare identică,
oficială (valoare nominală). Drept urmare, clasele vor fi comparate doar în funcție de
numărul de elemente din care sunt formate. 

Cele mai bune exemple le putem găsi în demersuri statistice de genul recesământului
(de pildă, stabilirea peisajului religios al unei țări în funcție de numărul de adepți pe
care îl are fiecare religie). Un alt exemplu poate fi dat de numărul de deputați și
senatori pe care fiecare partid politic îl are în Parlament.

Clasificarea ordinală
Clasificarea ordinală merge mai departe decât cea nominală, nu doar grupează
elementele clasificării ci le și ordonează. Ordonarea se face în funcție de gradul
în care elementele clasificării se încadrează în criteriul prestabilit, și presupune o
relație calitativă - există un nivel „inferior” și unul „superior”. Altfel spus, există o
ierarhie a claselor obținute. Clasele pot fi comparate și în funcție de număr, dar și în
funcție de poziția ierarhică.

Având loc o astfel de clasificare, există drept rezultat o evaluare a domeniului în

cauză, obiectele capătă astfel aprecieri, caracteristici valorice, care se pot utiliza mai
apoi într-o argumentare. 

Exemple: delimitarea calitativă a elevilor dintr-o clasă în funcție de rezultatele școlare

obținute; salarizarea unor muncitori în funcție de performanța acestora la locul de
muncă.

Dihotomică și politomică
Două tipuri de clasificare des întâlnite sunt clasificarea dihotomică și clasificarea
politomică. Echipa Liceunet îți prezintă care este criteriul ce diferențiază aceste două
tipuri de clasificare, alături de exemple concrete de clasificare dihotomică sau
politomică. Accesează această pagină a manualului de logică și argumentare și
îmbunătățește-ți cunoștințele despre tipurile de clasificare.

Cuprins

 Clasificarea dihotomică
 Clasificarea politomică

Clasificarea dihotomică
Clasificarea dihotomică presupune un rezultat format doar din două clase. Toate
elementele clasificării se regăsesc în final în una din aceste două clase. 

Exemple de clasificări dihotomice: 

  într-un șir de numere de la 1 la 100, în funcție de numărul 20, vom avea două
clase: cea a numerelor cuprinse în intervalul 1-20 (inclusiv) și cea a numerelor
de la 20 la 100.
 într-un anticariat, în funcție de limba vorbită (în cazul de față, limba română),
vom avea cărți în limba română și cărți în limbi străine.

Clasificarea politomică
Clasificarea politomică generează mai multe clase. În acest caz, criteriul permite o
distribuție mai variată a elementelor clasificării.

Exemple de clasificări politomice: 

 într-un grup de băieți, după criteriul interesului față de un sport, putem avea
clase de băieți interesați de fotbal, clase de băieți interesați de tenis și clase de
băieți interesați de șah.
 în corpul omenesc, pe criteriul rolului pe care îl are fiecare în funcționarea
acestuia (a corpului), avem sistemele circulator, digestiv, endocrin, muscular,
nervos, reproductiv, respirator, osos și excretor.

Structurală și istorică
Parcurge această pagină pentru a înțelege mai bine la ce se referă două dintre tipurile
de clasificare: clasificarea structurală și clasificarea istorică. Astfel, vei putea fi mai
bine pregătit pentru un test la logică și argumentare.

Cuprins

 Clasificarea structurală
 Clasificarea istorică

Clasificarea structurală
Clasificarea structurală se realizează în funcție de structura elementelor pe
care dorim să le clasificăm, însă nu și de originea (geneza) acestora. 

Prin faptul că nu ținem cont de geneza elementelor clasificării înțelegem că nu ne

interesează (poate nici nu cunoaștem) când și cum au apărut aceste elemente; mai
mult decât atât, criteriul nostru nu conține nicio referință temporală. De exemplu,
dacă elementele clasificării noastre sunt angajații unei firme, nu ne interesează nici
când s-au născut aceștia, nici când au început să lucreze în companie, nici câți ani de
experiență au. Pentru a realiza o clasificare structurală a lor putem alege drept
criteriu rezultatele lor la un test în domeniul de specialitate sau starea civilă. 

Exemple de clasificare structurală: 

  Putem clasifica computerele dintr-o încăpere după structura procesorului.
Astfel, vom avea computere cu procesoare Intel Core i3, Core i5 și respectiv
Core i7.
 Clasificarea ușilor în funcție de structura materialului acestora. Prin urmare,
avem uși de lemn, uși de termopan, uși de sticlă, uși laminate.

Clasificarea istorică
Pe de altă parte, într-o clasificare de tip istoric se ține cont de timp, acesta constituind
însuși criteriul clasificării.

Exemple de clasificare istorică: 

 O editură își poate inventaria cărțile publicate sub egida acesteia după anul
apariției.
 Într-un fișier din computer, documentele existente în acesta pot fi sortate după
data în care au fost adăugate (și nu după alte criterii, precum mărimea
fișierului).
 Operele unui autor sunt consemnate conform anului în care acesta și le-a
publicat.

Termenii
Prin termen putem să înțelegem trei lucruri diferite: noțiune, cuvânt sau obiect.
Toate aceste formulări pot fi folosite interschimbabil în limbaj colocvial (sunt
sinonime parțiale), însă în limbaj logic fiecare dintre ele desemnează un anumit
aspect al termenului. 

Cuvântul este expresia lingvistică a unei noțiuni care se aplică anumitor obiecte.

Este asocierea dintre un sens și un complex sonor, astfel încât diferă de la o limbă la
alta. Pentru aceeași noțiune și aceleași obiecte avem cuvinte diferite în limba română,
limba engleză, limba japoneză etc. În sintagme precum „termen tehnic”, „termen
medical”, „termen filosofic”, „termen din domeniul automobilelor” se face referire la
un cuvânt din vocabularul specific domeniului menționat.

Apoi discutăm de o legătură între termen și noțiune, dar și de una

între termen și concept. Conceptul este o idee generală care poate fi
transpusă în concret, în real. De observat că într-un concept intră mai multe
idei.  

De exemplu: 

 conceptul de computer, față de care avem o serie de idei succesive și corelate:

are o unitate, un ecran, mouse, tastatură, deține mai multe specificații, este
multifuncțional în operațiunile pe care le poate întreprinde, ș.a.;
  ideea de corp uman, cu sistemele lui: reproducător, nervos, digestiv, circulator,
cu cele cinci simțuri, ș.a.

Noțiunea deține un grad de abstractizare mai mare decât conceptul. Cel

mai bine putem observa asta folosindu-ne de exemple din domeniul matematicii sau
al culturii civice. 

De exemplu, putem vorbi de noțiunea de algebră, de informațiile fundamentale ale

acesteia (adică operațiunile de adunare, scădere, înmulțire, împărțire, clasificarea
numerelor și divizibilitatea acestora, etc.), sau de noțiunea de democrație, când știu
în esență ce înseamnă aceasta: împărțirea puterilor în stat, pluripartidismul,
exercitarea votului, existența unei prese libere, etc.

 În sfârșit, termenul poate desemna și un obiect. 

De exemplu, putem avea:

 obiecte reale (profesor, caiet, pix, farfurie etc.) sau

 obiecte ideale sau abstracte (numerele prime, paralelipipedul, furie, bunătate
etc.).

Obiectul este lucrul concret la care se referă noțiunea, este acel ceva pe care putem
mâna în cazul obiectelor concrete, reale, și o anumită reprezentare particulară, în
cazul obiectelor abstracte (paralelipipedul desenat de elevul Marian la ora de
matematică, bunătatea de care a dat dovadă cineva anume). 

Se prefigurează astfel trei componente ale termenilor, corespunzătoare fiecărui

înțeles al acestuia, exemplificat mai sus:

1. Componenta lingvistică (planul limbajului) - cuvântul (poate fi și un grup de

cuvinte)
2. Componenta cognitivă (planul mental) - noțiunea sau conceptul (sensul)
3. Componenta ontologică (planul realității) – obiectul (sau mulțimea de
obiecte)

Însumând elementele prezentate, putem oferi o definiție termenului.

Termenul este un cuvânt (sau un grup de cuvinte) care exprimă o noțiune, deci au un

înțeles, și care se referă la un obiect sau o mulțime de obiecte, reale sau ideale.

Intensiunea și extensiunea
Un termen poate fi atât intensional, cât și extensional și se definește în funcție de una
din aceste componente ale sale. 

Intensiunea se referă la înțelesul (sensul) unui termen și este alcătuită din însușiri,
caracteristici, care se aplică obiectelor din extensiune. Intensiunea se mai numește
și conotație, conținut sau sens. Este tot ceea ce se cunoaște și a fost transpus în
limbaj în legătură cu obiectul sau obiectele din realitate.

Extensiunea se referă la mulțimea obiectelor la care termenul se poate aplica, adică

la toate acele componente ale realității despre care putem spune ceva, prin
intermediul intensiunii. Extensiunea se mai numește denotație, sferă sau referință. 

Observăm din aceste explicații că intensiunea și extensiunea unui termen nu

pot fi înțelese singure, ci doar una în relație cu cealaltă, ele sunt elemente
interdependente. Aplicând mai departe termenii de mai sus, se poate spune și că:
obiectele care alcătuiesc extensiunea unui termen sunt denotate (desemnate) de acel
termen, proprietățile care alcătuiesc intensiunea unui termen sunt conotate de
acesta.

Exemple: 

 Intensiunea termenului copac este “plantă cu trunchiul lemnos și înalt, ale

cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, fomând o coroană”.
Extensiunea aceluiași termen este reprezentată de totalitatea sau mulțimea
obiectelor la care termenul se poate aplica, în cazul de față, totalitatea copacilor
existenți în lume.
 Intensiunea termenului stilou e “instrument de scris prevăzut cu un rezervor de
cerneală”; extensiunea lui o reprezintă totalitatea stilourilor din lume.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind extensiunea unui termen

este următorul:

Bac 2018 | Simulare | Subiectul I:

1. Extensiunea este un element din structura unui termen care:

a. reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă termenul

b. redă în plan mintal proprietățile obiectelor care aparțin clasei respective de obiecte

c. reprezintă componenta lingvistică a termenului

d. se referă la totalitatea obiectelor care formează clasa respectivă de obiecte

Rezolvare: Răspunsul corect este d, extensiunea se referă la totalitatea obiectelor la

care se referă termenul. 

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este d, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine la ce se referă extensiunea unui termen. Însă, de reținut că
la Subiectul I la bacul la logică este suficient doar să precizezi litera
corespunzătoare răspunsului corect, nu trebuie să explici de ce ai ales un răspuns
anume.

Așadar, cuvântul este o componentă distinctă a termenului (a), componenta

lingvistică a termenului este cuvântul (c), iar planul mintal, în care se redau
proprietățile obiectelor, se referă la noțiune, o altă componentă a termenului diferită
de cuvânt și de obiect (c).

Raportul intensiune-extensiune
Între intensiune și extensiune există un raport de invers proporționalitate între
mărimile acestora. Dacă mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va
scădea și viceversa. Cu alte cuvinte, genul poate include specia în extensiune (toate
obiectele la care se referă noțiunea specie sunt descrise și prin noțiunea gen), iar
specia include caracteristicile genului în intensiunea sa (specia are toate
caracteristicile genului la care se adaugă caractestici suplimentare). Fenomenul este
numit legea variației inverse a extensiunii în relație cu intensiunea.

Exemple: 

1. Se dă seria anvelope-anvelope de iarnă-anvelope de iarnă Michelin. Observăm

că intensiunea acestui termen crește (adică înțelesul, conotația acestuia devine
tot mai complexă), iar extensiunea lui scade (sfera de obiecte la care termenul
face referire se restrânge). Chestiunea poate fi abordată și invers:
termenul anvelope are o extensiune ridicată (universul de referință la
acest termen este mai mare față de termenul anvelope de iarnă Michelin), dar
intensiunea acestuia e mai mică (definiția anvelopei ar fi mai simplă decât
a anvelopei de iarnă Michelin).
2. Să luăm exemplul termenului vecinul. Pot exista mai multe variațiuni ale
acestuia (vecinul de la etajul 2, vecinul de scară, vecinul de peste drum etc.),
așadar extensiunea este mare. Atunci când vom spune vecinul meu de peste
drum, extensiunea termenului se restrânge la o singură persoană.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind raportul dintre

intensiune și extensiune este următorul:

Bac 2020 | Testul de antrenament 3 | Subiectul I: 

Dacă termenului „tigru“ i se adaugă proprietatea „siberian“, atunci:

a. intensiunea crește, extensiunea scade

b. intensiunea scade, extensiunea crește

c. intensiunea scade, extensiunea scade

d. intensiunea crește, extensiunea crește

Rezolvare: Răspunsul corect este a.

Tipuri de termeni
Termenii pot fi clasificați după mai multe criterii, dintre care cele mai utilizate sunt
intensiunea și extensiunea lor. 

Clasificarea termenilor din punctul de vedere al intensiunii se referă la

înțelesul termenilor, are în vedere planul mental. După acest criteriu, avem
următoarele perechi: termeni absoluți sau relativi, termeni pozitivi sau
negativi, termeni simpli sau compuși, termeni abstracți sau concreți. 

Clasificarea termenilor din punctul de vedere al extensiunii se referă la

planul realității, la obiectele pe care termenul le descrie. După acest criteriu, avem
următoarele perechi: termeni vizi sau nevizi, termeni singulari sau generali, termeni
colectivi sau distributivi, termeni vagi sau preciși.

Absoluți și relativi
Un termen absolut poate fi înțeles în mod independent de relația cu alte obiecte.
Termenul este descris izolat, nu avem nevoie de nimic altceva în afară de propriile lui
caracteristici pentru a-l înțelege.

Exemple de termeni absoluți: pisică, literă, masă, șapcă etc.

Termenii relativi subliniază o relație între obiecte, ei își pierd sensul dacă nu există
și un alt obiect la care să se raporteze. 

Exemple de termeni relativi: profesor-elev, frumos-urât, moral-imoral, gen-

specie etc.

În cazul exemplului profesor-elev, înțelegem ce înseamnă profesor dacă înțelegem și

termenul de elev și relațiile întreprinse între cele două persoane.

O strategie de a identifica dacă un termen este absolut sau relativ (aplicabilă

obiectelor concrete) este adăugarea pronumelui „meu/mea” după cuvântul analizat:

 Dacă semnificația sintagmei poate fi posesiunea, atunci termenul

este absolut. „Șapca mea” indică posesiunea, în sensul în care pot avea în
proprietate o șapcă.
 Dacă semnificația sintagmei arată în schimb o relație, atunci
termenul este relativ. „Profesorul meu” nu înseamnă că am în proprietate
un profesor, ci că am o relație de tip profesor-elev cu cineva.
Pozitivi și negativi
Un termen poate fi catalogat drept pozitiv sau negativ în funcție de indicarea
prezenței sau absenței unor proprietăți. Această clasificare nu este echivalentă
cu clasificarea morală a termenilor, ci cu posibilitatea (sau absența posibilității) de a
defini respectivul termen prin a spune cum este și nu cum nu este el. De exemplu,
egoismul este o trăsătură negativă de caracter, dar un termen logic pozitiv, pentru că
poate fi definit prin „atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale”. 

De asemenea, forma logică poate să nu corespundă cu cea lingvistică. De

exemplu, incoruptibil, inevitabil, anticorp, neprihănit nu sunt termeni negativi doar
pentru că au un prefix negativ (in-, anti-, ne-) în fața radicalului.

Însă, în general, convertirea unor termeni pozitivi în unii negativi se face prin
folosirea unor prefixe negative ca a-, anti-, ne-, in-, non-. 

Exemple de termeni pozitivi: serios, teist, succes, cărora le corespund

următorii termeni negativi: neserios, ateist, insucces.

Prefixul „non-” poate fi folosit în raționamente logice, pentru a nega un termen

pozitiv, chiar dacă termenul format nu este un cuvânt în limbă. De exemplu, putem
spune „non-mamifer” dacă este necesar să exprimăm ideea: toate obiectele existente
ce nu proprietățile obiectului mamifer.

Există însă și termeni negativi care nu au în față un prefix cum ar fi, de

exemplu, termenul de surzenie (ce nu se poate defini altfel decât prin absența totală
sau parțială a auzului).

Simpli și compuși
De obicei, spunem despre un termen că este simplu atunci când este format dintr-un
singur cuvânt și că este compus atunci când este format din mai multe
cuvinte. Termenul simplu este noțiunea primară, iar termenul compus este un
derivat al noțiunii primare, conține o informație suplimentară surprinsă în limbă prin
intermediul unor cuvinte suplimentare. 

De exemplu: antrenor (termen simplu) și antrenor de înot (termen compus)

sau coleg (termen simplu) și coleg de clasă (termen compus).

În plus față de acest aspect, avem și situații în care un termen compus este
reprezentat în limbă tot printr-un cuvânt, dar putem sesiza că el este un
derivat. Cel mai bun exemplu este unul din cadrul geometriei: punct este un termen
simplu, iar dreaptă este unul compus, deoarece reprezintă mișcarea unui punct în
spațiu (adică dreapta e o mulțime infinită de puncte). 
Mai mult, dacă dreaptă e un termen compus în raport cu termenul simplu punct, în
cadrul raportului dreaptă-unghi, dreaptă este un termen simplu, iar unghiul este un
termen compus deoarece unghiul presupune existența a două drepte. Cu alte cuvinte,
termenul compus unghi se bazează în formarea sa pe termenul simplu dreaptă, deci
este un derivat al termenului simplu dreaptă. 

Abstracți și concreți
Termenii concreți se referă la obiecte din lumea reală, obiecte pe care le putem atinge
cu mâna, dar și la însușiri sau relații dintre aceste obiecte. Termenii abstracți, pe de
altă parte, pot să se refere la mai multe obiecte, ei sunt reprezentați de însușiri de sine
stătătoare. 

Cel mai simplu mod de a identifica dacă un termen este concret sau abstract este prin
a analiza dacă se referă la un singur obiect (sau la o singură clasă de
obiecte) ori la mai multe. 

De exemplu, cal este un termen concret, calul poate fi atins și reprezintă o singură

realitate. 

Frumusețe este un termen abstract, este o idee generală și se poate aplica mai multor
realități, pot exista cai care să aibă însușirea frumuseții, dar pot exista și peisaje,
romane sau experiențe care să aibă această însușire. 

În funcție de context, același cuvânt poate să desemneze fie o noțiune concretă, fie
una abstractă. 

De exemplu, în propoziția „Este bine să dai dovadă de

generozitate”, generozitate este un termen abstract, deoarece mai multe obiecte pot
avea această însușire. 

În propoziția „Generozitatea oamenilor săraci este o adevărată lecție de

viață”, generozitate este un termen concret, deoarece se referă doar la generozitatea
unui singur obiect – oamenii săraci.  

Vizi și nevizi
Un termen este considerat vid dacă extensiunea acestuia (adică sfera obiectelor
denotate de acesta) nu cuprinde nici un element. 

Exemple de termeni vizi: președintele Marii Britanii (pentru că Marea Britanie nu are

președinte), cel mai mare număr impar (șirul numerelor este infinit, așadar nu se
cunoaște cel mai mare număr impar), nume unor entități mitologice (zeița Athena,
iepurașul de Paște)

Termenii vizi pot fi:

  atât vizi din punct de vedere logic (reprezintă contradicții),
 cât și vizi din punct de vedere empiric, factual (nu există în lumea reală, ci
doar în imaginație, în lumea fantastică).

Centaurul este un termen empiric vid, există în povești, însă nu a fost întâlnit în

realitate, în timp ce mulțimea numerelor impare divizibile cu 2 este un termen logic
vid, în însăși definiția numerelor impare se află imposibilitatea divizibilității cu 2. 

În cazul în care extensiunea unui termen cuprinde cel puțin un element, atunci este
considerat termen nevid. 

Exemple de termeni nevizi: undiță telescopică, președintele Franței, bicicletă.

Singulari și generali
În acest caz, clasificarea termenilor se face în funcție de numărul de elemente care se
găsesc în extensiunea unui termen. 

Un termen singular cuprinde doar un singur element și de regulă e un nume

propriu (de exemplu: John Locke, România, Saturn) sau o expresie foarte precisă (de
exemplu: liceul unde a studiat Constantin Noica, mentorul lui Platon, râul care
străbate municipiul București). 

Termenii generali sunt cei care au în extensiunile lor cel puțin două elemente.
Exemple plecând de la expresiile de mai sus: liceu (este un termen general deoarece
are in extensiunea sa toate liceele, nu doar un liceu anume), mentor, râu.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind termenii generali este

următorul:

Bac 2019 | Sesiunea specială | Subiectul I:

Termenul „atom de hidrogen“ este, din punct de vedere extensional: 

a. nevid, general, distributiv, precis  

b. nevid, singular, colectiv, precis 

c. absolut, abstract, pozitiv, simplu  

d. absolut, concret, pozitiv, compus 

Rezolvare: Răspunsul corect este a.

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este a, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine tipurile de termeni. Însă, de reținut că la Subiectul I la
bacul la logică este suficient doar să precizezi litera corespunzătoare răspunsului
corect, nu trebuie să explici de ce ai ales un răspuns anume.
Explicație: Atomul de hidrogen este un termen nevid întrucât vorbim despre un
element chimic, care face așadar parte din lumea reală. Este un termen general
pentru că se referă la mai multe obiecte, la fiecare atom de hidrogen în parte. Toți
atomii de hidrogen (obiectele) au însușirile pe care le descrie intensiunea termenului,
deci termenul este distributiv. Este și precis pentru că putem spune cu certitudine
despre un obiect dacă se află sau nu în sfera acestui termen (nu se poate dezbate sau
interpreta diferit dacă avem sau nu de a face cu un atom de hidrogen).

Distributivi și colectivi
Știm faptul că un termen cuprinde, denotă, o mulțime de obiecte care reprezintă
extensiunea acelui termen. Dacă proprietățile unui termen se aplică fiecărui element
existent în extensiunea sa, atunci acel termen e distributiv. 

Exemple de termeni distributivi: masă, perete, pasăre. 

Toate însușirile termenului de pasăre, din intensiunea sa (cum ar fi, de exemplul,

faptul că se înmulțește prin ouă) se aplică și tuturor păsărilor (obiectele din
extensiune). 

În cazul în care proprietățile unui termen nu se pot aplica fiecărui element din
extensiunea sa, acel termen e colectiv.

Exemple de termeni colectivi: gloată, cor, armată, pădure, clasă, grupare. 

Poți face o judecată de valoare asupra unei gloate (că e manipulată sau violentă, de

exemplu), însă nu poți afirma același lucru cu precizie despre fiecare om care
alcătuiește acea gloată.

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind termenii colectivi este

următorul:

Bac 2020 | Testul de antrenament 3 | Subiectul I: 

Termenul „clasă de elevi“ este din punct de vedere extensional:

a. nevid, general, colectiv, precis

b. nevid, general, distributiv, imprecis

c. vid, singular, distributiv, imprecis

d. vid, singular, colectiv, precis

Rezolvare: Răspunsul corect este a.

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este a, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine tipurile de termeni. Însă, de reținut că la Subiectul I la
bacul la logică este suficient doar să precizezi litera corespunzătoare răspunsului
corect, nu trebuie să explici de ce ai ales un răspuns anume.
Explicație: Termenul „clasă de elevi” este nevid deoarece clasele de elevi se regăsesc
în realitate. Este general pentru că există o multitudine de astfel de clase, iar
termenul se referă la fiecare din ele. Termenul este și colectiv pentru că are în vedere
o colecție, în acest caz una de elevi. Proprietățile clasei de elevi (poate fi o clasă mare,
mixtă, liniștită) nu se aplică și fiecărui elev în parte. Termenul este și precis pentru că
nu avem obiecte despre care să nu știm cu siguranță dacă sunt sau nu clase de elevi.

Vagi și preciși
În cazul termenilor vagi și preciși, clasificarea se poate face în funcție de posibilitatea
de a afirma dacă un obiect aparține sau nu extensiunii unui termen în mod cert. 

Termeni vagi pot fi desemnați de regulă cei care reprezină

adjective (exemple: urât, tânăr, rasist). E discutabil dacă un om e sau nu urât, de
pildă. Când vom folosi cerc, număr impar, carte vom cunoaște în mod univoc dacă
un obiect aparține sau nu extensiunii termenului respectiv, așadar acești termeni sunt
preciși.

Termenii vagi conțin de obicei o extensiune formată dintr-un nucleu și o

margine, adică din obiecte care se află cu siguranță în sfera respectivului termen și
alte obiecte despre care se poate discuta sau care se află sau nu în sferă în funcție de
context. De exemplu, putem spune cu siguranță despre o persoană de 22 de ani că
este tânără, dar nu și despre una de 15 ani sau de 40 de ani. 

Altă precizare referitoare la noțiunile vagi este aceea că ele admit o gradație,

putem spune „pictura este cam urâtă” sau „bărbatul nu este foarte bătrân”. Noțiunile
precise nu admit aceste expresii lingvistice, știindu-se clar dacă un obiect este sau nu
este în extensiunea termenului.

Întrebări referitoare la caracterizarea unui termen din punct de vedere extensional

sau intensional pot apărea la examenul de bacalareat la logică, Subiectul I. De
exemplu:

Bac 2018 | Simulare | Subiectul I:

Din punct de vedere extensional, termenul mamifer acvatic este:

a. vid, singular, colectiv, precis

b. nevid, general, distributiv, precis

c. nevid, singular, colectiv, vag

d. vid, general, distributiv, vag

Rezolvare: Răspunsul corect este b. 

În continuare îți vom explica de ce răspunsul corect în acest caz este b, pentru a te
ajuta să înțelegi mai bine ce înseamnă termenii din punct de vedere extensional.
Însă, de reținut că la Subiectul I la bacul la logică este suficient doar să
precizezi litera corespunzătoare răspunsului corect, nu trebuie să explici de ce ai
ales un răspuns anume.

Explicație: Există în lumea reală mamifere acvatice, precum balenele, deci termenul

este nevid. Termenul nu se referă la un mamifer anume, ci la toate mamiferele
acvatice, deci este general. Este distributiv pentru proprietățile pe care le putem
identifica pentru acest termen se aplică tuturor obiectelor, fiecăruia în parte (trăiesc
în apă, se înmulțesc prin pui vii). În cele din urmă, termenul este precis pentru că
știm exact despre orice obiect dacă este sau nu mamifer acvatic, nu există animale la
care această descriere să fie incertă, să nu știm sigur despre ele unde trăiesc sau cum
se înmulțesc.

Raporturile dintre termeni

De concordanță
Cuprins

 Informații generale
 Raportul de identitate 
 Raportul de incluziune (ordonare)
 Raportul de intersectare (încrucișare)

Informații generale
Raporturile de concordanță se caracterizează prin prezența a cel puțin unui element
comun în cele două mulțimi X și Y de obiecte denotate. Cel puțin un obiect din X
este și în Y, și cel puțin un obiect din Y este și în X. 

Folosind limbajul matematic, putem spune și că reuniunea dintre X și Y este diferită

de mulțimea vidă: 

Raporturile de concordanță se împart în raporturi de identitate, raporturi de

incluziune și raporturi de intersectare.

Raportul de identitate 
În raportul de identitate, extensiunile a doi termeni se suprapun perfect sau,
cu alte cuvinte, doi termeni se aplică acelorași obiecte.

Cele mai bune exemple sunt sinonimele (vorbire, grai, spusă, zicere; deștept,

inteligent, isteț, ager) sau termeni de genul Mihai Eminescu și „autorul poeziei
Floare albastră” (termen care se referă tot la Mihai Eminescu), Neil Armstrong și
„primul om ajuns pe Lună” (termen care se referă tot la Neil Armstrong). De
asemenea, există raport de identitate între un termen dintr-o limbă și traducerea lui
în altă limbă: între măr în limba română și apple în limba engleză, între writer în
limba engleză și écrivain în limba franceză.

Pe baza diagramei Euler putem spune că: „Toți X sunt Y” și  „Toți Y sunt X”.

Raportul de incluziune (ordonare)

Acest raport apare atunci când toate obiectele din extensiunea unui termen
aparțin și extensiunii unui alt termen, însă al doilea termen are și obiecte
suplimentare. Așadar, spunem că extensiunea termenului X este inclusă în
extensiunea termenului Y, iar termenul Y are o extensiune mai mare decât termenul
X. Y îl poate include pe X, însă reciproca nu e valabilă. 

Cu alte cuvinte, raporturile de incluziune stau la baza relației dintre gen și specie
(întotdeauna, extensiunea speciei va fi inclusă în extensiunea genului). Din punct de
vedere intensional, lucrurile se vor inversa, așa cum am explicat mai sus, intensiunea
genului va fi cuprinsă în intensiunea speciei. Acele elemente din intensiunea speciei
care nu se regăsesc și în intensiunea genului se numesc diferență specifică. 

 Termenul cu extensiunea mai mică, în cazul nostru X, se mai numește

și termen subordonat sau specie. Termenul cu extensiune mai mare, în
cazul nostru Y, se mai numește și termen supraordonat sau gen.
 Dacă termenul supraordonat este imediat supraordonat, deci nu există un alt
termen intermediar, îl numim gen proxim.

De exemplu, termenul de pălărie este genul proxim pentru pălărie de

paie, iar pălărie de paie este genul proxim pentru pălărie de paie neagră. 

Termenul de pătrat are două genuri proxime posibile, el fiind un caz special și

de dreptunghi (dreptunghiul cu toate laturile egale) și de romb (rombul cu un unghi
de 90̊). Deși pătratul este și un poligon sau un patrulater, acestea nu reprezintă
genuri proxime, pentru că dreptunghi sau romb se subordonează lor și sunt
supraordonate pătratului.

De exemplu, există un raport de incluziune între: pătrat și figură

geometrică, oaie și mamifere rumegătoare, Mega Image și Delhaize Group.
Pe baza acestei diagrame Euler putem spune că:  „Toți sunt X sunt Y”, „Unii Y sunt
X”, „Unii Y nu sunt X”.

Raportul de intersectare (încrucișare)
În raportul de intersectare, extensiunile celor doi termeni au cel puțin un
element în comun, fără ca o extensiune să fie cuprinsă în cealaltă. Deci,
doar o parte din extensiunea celor doi termeni este comună și fiecare din termeni se
referă și la obiecte pe care celălalt nu le are în vedere.

Exemple: profesor și doctor, copil și slab. Există profesori care sunt și doctori, însă

nu toți profesorii sunt doctori (se aplică și viceversa). 

Pe baza acestei diagrame Euler putem spune că: „Unii X sunt Y”, „Unii X nu sunt Y”,
„Unii Y sunt X”, „Unii Y nu sunt X”.

De opoziție
Cuprins

 Informații generale
 Raportul de contradicție
 Raportul  de contrarietate

Informații generale
Raporturile de opoziție se caracterizează prin lipsa unui element comun în cele două
mulțimi X și Y de obiecte denotate. Niciun obiect din X nu este și în Y echivalent cu
niciun obiect din Y nu este și în X.

Folosind limbajul matematic putem spune și că reuniunea dintre X și Y este mulțimea

vidă: 

Raporturile de opoziție se împart în raporturi de contradicție și raporturi de

contrarietate.

Raportul de contradicție
În raportul de contradicție, orice obiect am selecta din universul de discurs, acesta
trebuie să fie prezent doar în extensiunea unuia dintre termeni, fără a avea
posibilitatea de a fi absent din ambele. Altfel spus, unul din termeni reprezintă
negația celuilalt, dacă ambii s-ar afla în aceeași extensiune s-ar încălca principiul
non-contradicției.  

Exemple: material-spiritual, natural-artificial, par-impar, vertebrat-nevertebrat. 

De pildă, în perechea de noțiuni contradictorii par-impar, orice numere naturale ar fi

(aici, numerele naturale reprezintă universul de discurs), ele se vor găsi numai în
una dintre extensiunile celor doi termeni, o posibilitate ca un număr să se afle
într-o a treia extensiune fiind exclusă. Cu alte cuvinte, numerele naturale (universul
de discurs) sunt clasificate in numere pare (termenul X) și numere impare (termenul
Y), nexistând numere naturale care să nu fie nici pare, nici impare (deci nu există un
al treilea termen în acest caz).

Pe baza acestei diagrame Euler putem spune că: „Niciun X nu este Y”, „Niciun Y nu
este X”. De exemplu, niciun număr par (X) nu este impar (Y), și niciun număr impar
(Y) nu este par (X).

Raportul  de contrarietate
Vorbim de raport  de contrarietate dacă, atunci când selectăm un obiect dintr-un
univers de discurs, acesta nu poate aparține simultan extensiunilor celor doi termeni
în cauză (deci nu avem un raport de intersectare), însă există și posibilitatea ca
acel element să nu aparțină deloc extensiunii vreunuia din termeni. Atunci
când vom reprezenta grafic acest raport, vom avea în vedere și universul de discurs în
care se găsesc atât extensiunile celor doi termeni, cât și elementul “străin” acestora va
fi notat cu Z.

Exemple: 

 Considerăm universul de discurs numit “hidrosfera”. Astfel, oceanele vor intra

în extensiunea termenului ocean, iar mările în ceea a termenului mare. Însă
universul nu a fost epuizat în extensiunile celor doi termeni, ci avem și râuri,
fluvii, afluenți, lacuri care fac parte tot din universul de discurs numit
“hidrosfera”.
 Se dă universul de discurs “creioane colorate”. Ar fi greșit să afirmăm că un
creion poate avea doar o singură culoare. Așadar, vom avea extensiunile
termenilor creioane albastre și creioane verzi, însă dacă ne uităm în universul
de discurs observăm că avem și creioane galbene, mov, portocalii etc.

Pe baza acestei diagrame Euler putem spune că: „Niciun X nu este Y”, „Niciun Y nu
este X”.
Întrebări de la bacalaureat
Cuprins

 Informații generale
 Exemplu de întrebare Subiectul I A
 Exemplu de întrebare Subiectul I B

Informații generale
La examenul de bacaulareat la logică se regăsesc deseori exerciții referitoare la
raportul dintre termenii logici. Acest tip de întrebări apar în special la Subiectul I. În
continuare vei putea găsi o serie de astfel de exemple de întrebări de la bac sau din
testele de antrenament pentru bac, pe baza cărora poți face exerciții privind raporturi
logice intre termeni.

La subiectul I A, întrebările tipice sunt grilă și presupun precizarea literei

corespunzătoare răspunsului corect. Suplimentar, pentru a te ajuta să înțelegi mai
bine raportul dintre termeni, noi îți explicăm de ce un răspuns este corect. 

La subiectul I B, în general întrebările vizează reprezentarea grafică pe o diagramă

comună a raporturilor dintre mai mulți termeni dați, precum și stabilirea adevărului
sau falsității unor propoziții pe baza diagramei realizate. Pe lângă răspunsurile
corecte, îți explicăm care sunt pașii pentru a reprezenta grafic raportul
dintre termeni. De asemenea, îți explicăm de ce o propoziție este falsă sau
adevărată. 

Exemplu de întrebare Subiectul I A

Un tip de întrebare ce ar putea apărea la bac privind termenii colectivi este
următorul:

Bac 2017  | Simulare | Subiectul I, punctul A:

Termenii „leu“ și „tigru“, ca specii ale genului „felină“, se află în raport de:

a. contradicție
b. contrarietate
c. încrucișare
d. ordonare

Rezolvare: Răspunsul corect este b.

În continuare îți explicăm de ce răspunsul b este cel corect în acest caz.Dar este
important să reții că cerințele de la bac cer doar precizarea literei corespunzătoare
răspunsului corect, nu e nevoie să îți justifici alegerea sau să explici ce face ca
răspunsul să fie corect.
Explicație: Între „leu” și „tigru” avem un raport de contrarietate pentru că nu
există niciun obiect (nicio felină) care să fie în același timp și leu și tigru, însă există
obiecte (alte feline) care să nu se încadreze în niciuna dintre aceste două clase, cum ar
fi puma, leopardul sau pisica.

Exemplu de întrebare Subiectul I B

Bac 2020 | Testul de antrenament 3 | Subiectul I, punctul B:

Fie termenii A, B, C, D şi E, astfel încât termenii A şi B sunt în raport de încrucişare,

iar termenul C este subordonat intersecţiei dintre termenii A şi B. Termenul D se află
în raport de încrucişare cu termenul B, dar în raport de opoziţie cu termenul A.
Termenul E este specie a termenului D, fiind în raport de încrucișare cu B.

1. Reprezentaţi, prin metoda diagramelor Euler, pe o diagramă comună,

raporturile logice dintre cei cinci termeni. 

În continuare îți prezentăm pașii pe care i-am urmat pentru a reprezenta raporturile
indicate în cerință. Însă, de reținut că la Subiectul I B la bacul la logică este suficient
doar să reprezinți corect raporturile logice dintre termeni, nu trebuie să explici
rațiunea din spatele reprezentării.

Explicație:

 Reprezentăm mai întâi A și B în raport de încrucișare, cercurile se suprapun

parțial, pentru că nu toți A sunt B și nu toți B sunt A, marginile celor două
cercuri nu se află în intersecție.
 Termenul C, fiind subordonat intersecției lui A cu B, este un cerc mai mic plasat
în zona de intersecție.
 Trecem la reprezentarea lui D, care se suprapune parțial cu B, dar deloc cu A,
fiind în raport de opoziție cu A. Observăm că pentru D ni se spune categoria
raportului și nu subcategoria ca în celelalte cazuri; este irelevant dacă vorbim
de contradicție sau contrarietate între D și A, poate fi oricare din variante.
 Apoi reprezentăm termenul E, cercul se află în interiorul lui D, specie
însemnând că este cuprins în totalitate în acesta. Avem grijă ca cercul E să se
suprapună parțial cu B, cu care se află în raport de încrucișare.

2. Stabiliţi, pe baza raporturilor existente între termenii A, B, C, D, E, care dintre

următoarele propoziţii sunt adevărate şi care sunt false (notaţi propoziţiile
adevărate cu litera A, iar propoziţiile false cu litera F):

 Toţi A sunt C. – FALS (Explicație: A este supraordonat lui C, deci „Unii A nu
sunt C”.)
 Toţi B sunt C. – FALS (Explicație: B este supraordonat lui C, deci „Unii B nu
sunt C”.)
 Toţi C sunt B. – ADEVĂRAT (Explicație: C este specie a intersecției dintre A
și B, deci este cuprins total atât în A, cât și în B.)
  Niciun A nu este C. – FALS (Explicație: A este supraordonat lui C, deci „Unii
A sunt C”.)
 Unii B nu sunt D. – ADEVĂRAT (Explicație: Între B și D există raport de
încrucișare, deci nu toți B sunt D și viceversa.)
 Unii C sunt D. – FALS (Explicație: C este complet inclus în A, iar A este în
raport de opoziție cu D, deci nu există niciun A care să fie D și de aici decurge
logic că nu există niciun C care să fie D.)
 Niciun E nu este C. – ADEVĂRAT (Explicație: Termenul E este complet
inclus în D, iar termenul C este complet inclus în A. Între D și A există un
raport de opoziție, deci niciun D nu este A, iar de aici decurge logic că niciun E
nu este C.)
 Unii A sunt E. – FALS (Explicație: Termenii D și A se află în raport de
opoziție, deci niciun A nu este D. E este specie a lui D, deci niciun A nu este nici
E.)

De precizat că, potrivit cerinței, este suficient doar să precizezi dacă o propoziție este
adevărată sau falsă, nu e nevoie se explici de ce. Explicațiile noastre au doar scopul de
a te ajuta să stabilești corectitudinea propozițiilor date și de a oferi un răspuns corect.

Un alt caz interesant de reprezentare a raportului dintre termeni este

următorul:

Bac 2020 | Test de antrenament 18 | Subiectul I, punctul B, 1:

Fie termenii A, B, C, D şi E, astfel încât termenii E și C se află în raport de

contradicție, epuizând, ca specii ale genului lor, universul de discurs în care sunt
incluși; termenul A este specie a termenului C; termenul B se află în raport de
încrucișare cu termenul C, dar de opoziție cu termenii A și E; termenul D este
subordonat termenului B și în raport de încrucișare cu termenul C. 

Reprezentaţi, prin metoda diagramelor Euler, pe o diagramă comună, raporturile

logice dintre cei cinci termeni. 

Explicație:

 Reprezentăm mai întâi printr-un cerc universul de discurs în care se află E și C.

Pentru că E și C se află în raport de contradicție, cei doi epuizează universul de
discurs (nu există alte obiecte care să nu fie nici E, nici C și să se afle în același
univers de discurs). Raportul este reprezentat grafic printr-o linie verticală care
separă cercul în două părți. Părțile le notăm cu literele E și C.
 Reprezentăm termenul A printr-un cerc inclus în partea notată cu C, el este
subordonat lui C.
 Termenul B va fi reprezentat ca un cerc care se suprapune parțial cu zona C din
cercul universul de discurs. Acest nou cerc nu se va suprapune deloc cu E
(raportul de opoziție înseamnă că nu există elemente comune între B și E), dar
nici cu A.
  Termenul D este subordonat lui B, deci îl vom reprezenta printr-un cerc mai
mic, inclus în B. Pentru că D este specie a lui B, tot ce știm despre sfera lui B se
aplică și lui D (este valabil și pentru D raportul de opoziție cu E și C).

De asemena, precum în cazul exemplelor anterioare, explicațiile noastre au rolul de a

te ajuta să reprezinți grafic raportul dintre cei cinci termeni. Însă la Subiectul I B la
bacul la logică este suficient doar să reprezinți corect raporturile logice dintre
termeni, nu trebuie să explici rațiunea din spatele reprezentării.

Rolul în comunicare
Termenii au un rol persuasiv în comunicare și în argumentarea anumitor poziții. Ei
pot fi cu ușurință manipulați în scopuri atât pozitive (înlocuirea termenilor ce pot
aduce prejudicii unor anumitor categorii de oameni), cât și în scopuri negative (de
popularizare a unei agende periculoase pentru societate). Din punct de vedere logic,
acești termeni au aceeași extensiune, dar intensiunea subtil diferită. 

De exemplu, nu vom spune ospiciu, ci centru de reabilitare neuropsihiatrică; vom

spune „imagini cu impact emoțional”, în loc de „imagini tulburătoare”. 

Propozițiile categorice
Cuvântul propoziție vine din limba latină (propositio) și are un dublu-sens: acela
de înfățișare/prezentare și acela de idee/teză/premiză. În cele ce urmează, ne vom
preocupa de latura logică a propoziției, reprezentată de cel de al doilea sens, mai
exact, de propozițiile categorice (sau de predicație). Grecescul kategorein (a
predica) explică de ce aceste propoziții se mai numesc și de predicație – se afirmă sau
se neagă ceva despre altceva.

Propozițiile categorice sunt cel mai puțin complexe propoziții logice întrucât ele
conțin un singur raport între doi termeni. Raportul poate fi de doar feluri: de
concordanță sau de opoziție, ceea ce înseamnă că fie un termen se afirmă despre un
alt termen, fie un termen se neagă despre un alt termen.

Exemple: Toți cântăreții sunt dansatori; Unii gameri sunt extrovertiți; Niciun

copil nu este complet dezvoltat emoțional.

Înainte de a prezenta structura propoziției categorice este necesar să menționăm și

că aceste propoziții sunt cognitive, adică au valori de adevăr. Ele se notează
astfel: 

 O propoziție adevărată se notează cu 1

 O propoziție falsă se notează cu 0
 O propoziție plauzibilă (nici sigur adevărată, nici sigur falsă) se notează cu ?
Notă: Exemplele de propoziții categorice din acest referat nu trebuie neapărat să fie
adevărate din punct de vedere factual, ci logic.

Structură
Cuprins

 Introducere
 Subiectul și predicatul 
 Cuantorul (cuantificatorul) 
 Copula 
 Exemple de la bac

Introducere
Pentru a te ajuta să înțelegi structura propoziției categorice, în continuare ne vom
folosi de următorul exemplu: Unii norvegieni sunt calmi. 

În acest caz:

 Unii = cuantificator
 norvegieni = subiect logic (S)
 sunt = copulă
 calmi = predicat logic (P)

Subiectul și predicatul 
Subiectul logic și predicatul logic sunt cei doi termeni ai propoziției care se află în
raport (de concordanță sau de opoziție). Despre subiect se enunță ceva, în timp ce
predicatul este ceea ce se spune despre subiect (o însușire). 

În exemplul nostru, subiectul (norvegieni) este termenul căruia i se atribuie

predicatul, iar predicatul (calmi) este termenul care definește subiectul, mai precis,
care spune ce face acesta.

Prin subiect logic și predicat logic nu trebuie înțeles în mod necesar

subiectul și predicatul așa cum sunt ele predate la orele de limba și
literatura română. De aceea se și numesc fiecare logice, deosebindu-se de
subiectul gramatical și de predicatul gramatical. 

De asemenea, nu este necesar ca subiectul logic sau predicatul logic să fie

compuse dintr-un singur cuvânt. De exemplu, puteam enunța propoziția și
astfel: Unii norvegieni din sudul țării sunt calmi. În acest caz, subiectul ar fi
fost norvegieni din sudul țării.
Cuantorul (cuantificatorul) 
Cuantorul este un element important, deoarece oferă propoziției un sens precis. În
cele mai multe cazuri, cuantorul este primul cuvânt din enunț și
dezvăluie cantitatea propoziției categorice, dacă raportul se referă la extensiunea
completă a termenului S (subiectul) sau doar la o parte din aceasta. 

În exemplul de mai sus, dacă s-ar fi folosit formula Norvegienii sunt

calmi exprimarea ar fi fost una vagă, deoarece din această propoziție puteam deduce
ori că Toți norvegienii sunt calmi, ori că Unii norvegieni sunt calmi. Ori prin
adăugarea cuantificatorului, noi determinăm sensul exact al unei propoziții
categorice. 

Alte exemple de cuantificatori: niciun, niciuna, unele, mulți, există cel puțin un,
fiecare, nimeni etc. 

Copula 
Copula este acel element cu ajutorul căruia se realizează predicația (procesul de
atribuire a unui predicat unui subiect). Elementul dezvăluie calitatea propoziției
categorice, adică dacă vorbim de o propoziție afirmativă sau de o propoziție negativă,
dacă între S și P există un raport de concordanță sau de opoziție. 

Verbul a fi este folosit cel mai des în acest scop și îl regăsim și în exemplul de
mai sus (sunt). Acest verb se subînțelege inclusiv în situațiile în care nu avem o
copulă explicită, cum ar fi în exemplul: „Toți studenții merituoși primesc burse.” În
acest caz, putem reformula propoziția în felul următor, pentru a putea determina
subiectul și predicatul logic: „Toți studenții merituoși sunt studenți care primesc
burse.”.

Exemple de la bac
Reținem din cele de mai sus că toate propozițiile categorice conțin doi termeni aflați
într-un singur raport (subiectul și predicatul), o calitate (exprimată prin intermediul
copulei) și o cantitate (exprimată prin intermediul cuantorului). La examenul de
bacalaureat la logică putem să regăsim întrebări referitoare la structura propoziției
categorice în special la Subiectul I. De exemplu:

Bac 2020 - Testul 2 de antrenament - Subiectul I

Subiectul logic al propoziției Unele animale de companie nu sunt prietenoase cu

străinii este:

a. unele animale de companie

b. unele animale

c. animale de companie
d. animale

Rezolvare: 

Răspunsul corect este c (animale de companie). 

Explicație ajutătoare: 

Subiectul logic este reprezentat de termenul despre care se enunță ceva, în acest caz
aflăm o informație (că nu sunt prietenoase cu străinii) despre animalele de companie,
nu despre animale în general. Cuvântul unele este cuantorul care determină
cantitatea propoziției și nu face parte din subiectul logic. 

Bac 2017 - Sesiunea iunie-iulie - Subiectul I

Predicatul logic al propoziției Adevărul este un concept filosofic este:

a. adevărul

b. un concept filosofic

c. este

d. un concept

Rezolvare: 

Răspunsul corect este b (un concept filosofic).

Explicație ajutătoare: 

Adevărul este subiectul propoziției, despre el se enunță ceva, și anume că este un

concept filosofic. Pentru predicat considerăm întreaga caracteristică ce îi este
atribuită subiectului (concept filosofic și nu doar concept). Verbul este, deși
reprezintă predicatul gramatical al propoziției, este numit din punct de vedere logic
copulă.

Tipuri de propoziții categorice

Se dă următoarea propoziție: Fetele sunt machiate. Cu ajutorul cuantificatorilor, se
prefigurează patru tipuri fundamentale de propoziții categorice:

1. Toate fetele sunt machiate. (universală afirmativă)

2. Nicio fată nu e machiată. (universală negativă)
3. Unele fete sunt machiate. (particulară afirmativă)
4. Unele fete nu sunt machiate. (particulară negativă)
În afară de propoziții universale și particulare, putem întâlni și propoziții
singulare, care vor fi introduse prin cuantificatori, ca numai unul/numai una sau
prin folosirea unor termeni din care să rezulte în mod explicit singularitatea (acest
băiat înalt, penarul Denisei, Hanul lui Manuc). Însă, in logică, cel mai des întâlnim
cele 4 tipuri fundamentale de propozitii enunțate mai sus.

Învățații Evului Mediu au asociat fiecărei propoziții câte o literă, mai exact,
primele patru vocale ale alfabetului latin (a, e, i, o etc.). S-ar părea că acestea ar fi și
primele două vocale din cuvintele latine affirmo și nego. Astfel, rezultă următoarea
clasificare a propozițiilor categorice:

1. SaP- universală afirmativă

2. SeP- universală negativă
3. SiP- particulară afirmativă
4. SoP- particulară negativă

În clasificarea celor patru propoziții categorice s-au folosit două criterii: cel al

calității (afirmativă/negativă) și cel al cantității (universală/particulară). Pentru a
înțelege mai ușor criteriile, se poate face o analogie cu intensiunea și extensiunea
unui termen. Aceste două caracteristici au un rol important în determinarea faptului
dacă un termen este distribuit sau nu.

Un termen este considerat a fi distribuit atunci când propoziția enunță

ceva despre întreaga lui extensiune, despre toate obiectele la care termenul se
referă. Dacă prin propoziția categorică putem spune ceva doar despre o parte din
extensiunea acelui termen, atunci spunem că acesta e nedistribuit. Un termen
distribuit se notează cu semnul +, în timp ce un termen nedistribuit se notează cu
semnul - . 

 Subiectul logic este întotdeauna distribuit în propozițiile universale și

nedistribuit în cele particulare.
 Predicatul logic este întotdeauna nedistribuit în propozițiile afirmative și
distribuit în cele negative.

Clasificare
Cuprins

 Propoziția universală afirmativă

 Propoziția unversală negativă 
 Propoziția particular afirmativă 
 Propoziția particulară negativă
 Exemple de la bac

Propoziția universală afirmativă

Formula logică: (+) SaP (-)

Când vorbim de o astfel de propoziție categorică, susținem că Toți S sunt P. În

limbajul comun (din afara logicii), înseamnă că orice element care face parte din clasa
S este și element al clasei P, prin urmare subiectul este distribuit. Însă predicatul este
nedistribuit în acest caz, deoarece reciproca nu e valabilă (adică nu toate elementele
din P vor fi și în S). 

Exemplu de propoziție categorică universală afirmativă: Toți copiii de șase

ani din parc folosesc leagănele. (De reținut că uneori copula poate fi dedusă, nu
trebuie să existe în mod explicit în propoziție)

Deoarece cunoaștem ceva despre toți copiii de șase ani din parc (subiectul propoziției
categorice din exemplu), afirmăm că subiectul este distribuit. Când vrem să
determinăm distribuția predicatului (copiii care folosesc leagănele) ne vom pune
întrebarea: Știm ceva despre toți copii din parc (nu numai cei de șase ani)? Nu, ci
doar despre cei de șase ani. Este posibil să fie și copii de patru, sau de șapte ani care
să folosească leagănele. Prin urmare, predicatul este nedistribuit.

Propoziția unversală negativă 

Formula logică: (+) SeP (+)

Aici e valabil enunțul Niciun S nu este P, care atrage după sine și reciproca (Niciun P
nu este S). 

Exemplu: Niciun muncitor din Oradea nu mai e la fabrică după ora 16. 

Subiectul e distribuit, deoarece știm ceva despre toți muncitorii, iar predicatul este
tot distribuit, pentru că ne-am uitat la întreaga extensiune a muncitorilor din Oradea
și am observant că nu se mai află la fabrică după ora 16, deci am știut ceva despre
toată extensiunea aceea.

Propoziția particular afirmativă 

Formula logică: (-) SiP (-)

Se dă enunțul Unii S sunt P. Asta înseamnă că măcar un element din S există și în P,

deci și reciproca e valabilă, deoarece cele două mulțimi au măcar un element comun. 

Exemplu: Unele modele de pe Instagram ascultă muzică pop. 

Subiectul e nedistribuit, deoarece cunoaștem ceva doar despre o parte din modelele
de pe Instagram, nu despre toate. Nici predicatul nu e distribuit, deoarece pe
Instagram nu sunt numai modele, deci explorarea extensiunii nu a fost definitivată.

Propoziția particulară negativă

Formula logică: (-) SoP (+)

Pentru acest tip de propoziție e valabilă sintagma Unii S nu sunt P (cel puțin un

element din S nu aparține și P). În acest caz, subiectul este nedistribuit. Însă
predicatul este distribuit,  deoarece atunci când formulăm enunțul de mai sus,
afirmăm și că mulțimea lui P ar fi distinctă de vreun element din S (mai precis, nici
un element din P nu aparține lui S, deci e o certitudine asupra extensiei lui P). 

Exemplu: Unii copaci din parcul IOR nu sunt fagi. 

Subiectul e nedistribuit, deoarece știm ceva doar despre o parte din copacii din parcul
IOR; predicatul e distribuit, deoarece, pentru a formula propoziția de mai sus, am
fost nevoit să mă uit la toți copacii din parcul IOR.

Exemple de la bac
La examenul de bacalaureat la logică, la subiectul al II-lea în general se regăsesc
exerciții în care se cere identificarea tipului de propoziție categorică. De exemplu:

Bac 2017 - Sesiunea iunie-iulie - Subiectul al II-lea

Se dau următoarele propoziţii:

1. Toate pisicile negre sunt domestice.

2. Unele poezii nu sunt apreciate de critici.

Cerință: Precizaţi formulele logice corespunzătoare propoziţiilor 1 și 2.

Rezolvare: 

Formula logică a propoziției 1 este SaP. 

Formula logică a propoziției 2 este SoP. 

Explicație ajutătoare: 

În cazul propoziției 1, Toți S (pisicile negre) sunt P (domestice). Iar formula logică
corespunzătoare pentru Toți S sunt P este SaP.

În cazul propoziției 2, Unii S (poezii) nu sunt P (apreciate de critici). Iar formula

logică corespunzătoare pentru Unii S nu sunt P este SoP.

Raporturi între propoziții categorice

Înfățișarea celor patru raporturi fundamentale între propozițiile categorice e facilitată
cu ajutorul pătratului conceput de filosoful roman Boethius (480-524):
Pentru a determina raporturile logice dintre două propoziții categorice, trebuie să
observăm valoarea de adevăr a celei de a doua propoziții, valoare ce decurge din
prima. 

Mai concret: Se dă o propoziție de tip SaP: Toate produsele fast-food sunt

nesănătoase. 

Notă: Trebuie să plecăm de la premisa că propoziția după care se va stabili raportul

cu cea de-a doua este adevărată. În cazul nostru, considerăm că propoziția SaP
enunțată anterior este adevărată. Acest fapt e valabil și când lucrăm în general cu
propoziții categorice.

 Dacă propoziția noastă tip SaP va fi succedată de o propoziție de tip SiP (Unele
produse fast-food sunt nesănătoase), atunci se va considera SiP ca adevărată
(pentru că am afirmat deja că toate produsele fast-food sunt nesănătoase, deci
și unele vor fi tot așa) și vom spune că între cele două se află un raport de
subalternare.
 În cazul în care după SaP va urma o propoziție de tipul SeP (Nici un produs
fast-food nu e nesănătos), stabilim că SeP este falsă (deoarece e contrară în
mod flagrant față de SaP) și că există un raport de contrarietate.
 Când avem o propoziție de tip SoP (Unele produse fast-food nu sunt
nesănătoase), atunci ea (SoP) este falsă, deoarece am afirmat deja că toate
produsele fast-food sunt nesănătoase. Prin urmare, avem de-a face în acest caz
cu un raport de contradicție.

Clasificare
Cuprins

 Raportul de contradicție
 Raportul de contrarietate
 Raportul de subcontrarietate
 Raport de subalternare
 Exemple de la bac

Raportul de contradicție
Două propoziții categorice vor fi considerate ca fiind în raport de contradicție în
momentul în care ele vor fi alăturate și se va constata că împreună nu pot fi nici false,
dar nici adevărate. 

Aceste raporturi de stabilesc între SaP și SoP și între SeP și SiP, deci propoziții de
calitate și de cantitate diferite. 

Exemple:
1. SaP și SoP: Toate femeile au citit romanele Sandrei Brown se află în raport de
contradicție cu Unele femei nu au citit romanele Sandrei Brown.

2. SeP și SiP: Nici un fotbalist nu fuge e contradictorie cu Unii fotbaliști fug. 

Notă: Într-un astfel de raport, propoziția care succede celei inițiale se numește

contradictorie.

Raportul de contrarietate
Două propoziții se vor afla într-un raport de contrarietate în cazul în care ele nu pot fi
în același timp adevărate, însă pot fi în același timp false. Se poate stabili dacă o
propoziție e falsă din adevărul celeilalte, însă din falsitatea unei propoziții nu poți
face nici o deducție cu privire la cealaltă.

Raportul de contrarietate are loc între SaP și SeP, adică între propoziții universale de
calitate opusă. 

Exemplu: 

Se dă SaP: Toate filmele Marvel sunt de calitate. Universala negativă (SeP) va fi

obligatoriu falsă (Niciun film Marvel nu e de calitate). 

 Cum de sunt ambele false? Pentru că nu poți afirma cu certitudine că absolut

toate filmele Marvel ar fi de calitate, nici că absolut nici un film Marvel nu ar fi
de calitate. Pe de altă parte, nu poți deduce din falsitatea propoziției Toate
fetele sunt frumoase că Nici o fată nu e frumoasă e o propoziție adevărată.

Notă: propoziția succesoare celei cu care face acest raport se numește contrară.

Raportul de subcontrarietate
Un astfel de raport presupune că două propoziții nu pot fi simultan false, dar una
dintre ele ar putea fi adevărată, dacă nu chiar ambele. Putem afla adevărul unei
propoziții prin falsitatea celeilalte, însă reciproca nu e valabilă: nu se poate afla ceva
în legătură cu o propoziție prin faptul că știm despre cealaltă că ar fi adevărată.

Acest raport îl identificăm între SiP și SoP, propoziții particulare de calitate opusă.

Exemplu: 

Se dă SiP: Unii actori de cinema sunt și bucătari. Particulara negativă SoP e Unii

actori de cinema nu sunt și bucătari. 

 Observăm că din falsitatea primei propoziții am dedus adevărul celei

de a doua. Viceversa nu e posibilă, adică dintr-o propoziție adevărată (Unii
sportivi nu sunt obezi) nu putem deduce una falsă (Unii sportivi sunt obezi).
  De asemenea, putem găsi propoziții care ambele pot avea valoare de
adevăr (adică sunt adevărate): Unele găini sunt cloști (SiP) și Unele găini nu
sunt cloști (SoP).

Notă: În raportul de subcontrarietate, cea de a doua propoziție se numește

subcontrară.

Raport de subalternare
În acest caz, teoria ne ajută mult în alcătuirea de exemple, o cerință frecvent întâlnită
la bac. 

Raportul de subalternare are loc între propozițiile de aceeași calitate (SaP- SiP; SeP-
SoP).

 Raportul de subalternare ne permite să deducem adevărul particularei din cel

al universalei și falsitatea universalei din cea a particularei.

De exemplu, putem spune Toate fetele din clasa a V-a au un pix roșu în penar

(SaP), deci particulara afirmativă Unele fete din clasa a V-a au un pix roșu în
penar (SiP) e implicit adevărată. Particulara afirmativă SiP e implicit adevărată
pentru că am zis deja în propoziția SaP că toate fetele au un pix roșu în penar; în
termeni matematici, unele e inclus în toate. 

 Pe de altă parte, nu există posibilitatea de a deduce falsitatea unei propoziții

particulare din falsitatea unei propoziții universale, iar adevărul particular nu
poate să-l determine pe cel universal.

De exemplu, din adevărul particularei afirmative Unele ciocolate au umplutură de

Oreo nu vom deduce că universala afirmativă Toate ciocolatele au umplutură de
Oreo e adevărată.

Notă: În acest raport, propoziția universală va purta numele de supraalternă, iar cea
particulară se va numi subalternă.

Exemple de la bac
În general, subiectul al II-lea de la examenul de bacalaureat la logică conține întrebări
referitoare la raporturile între propozițiile categorice. De exemplu:

Bac 2020 - Testul 3 de antrenament - Subiectul al II-lea

Se dau următoarele propoziţii:

1. Unele fenomene climatice sunt imprevizibile.

2. Niciun război de agresiune nu este un act just.

3. Unele acțiuni intenționate nu sunt acte benefice.

4. Toți magistrații sunt responsabili de deciziile lor.

Cerință: Construiţi, atât în limbaj formal cât şi în limbaj natural, subcontrara

propoziției 1, contrara propoziției 2, supraalterna propoziției 3 și subalterna
propoziției 4.

 Pentru a rezolva acest exercițiu, este necesar ca mai întâi să identificăm

formula logică a propozițiilor date (propozițiile sunt mereu date în limbaj
natural, adică limbajul pe care îl folosim în comunicarea de zi cu zi). Astfel,
propoziția 1 este de tip SiP, propoziția 2 este de tip SeP, propoziția 3 este de tip
SoP, iar propoziția 4 este de tip SaP. Următorul pas este acela de a construi
propozițiile cerute, conform pătratului logic privind raporturile dintre
propoziții.

Rezolvarea este următoarea: 

 Subcontrara propoziție 1: SoP – Unele fenomene climatice nu sunt

imprevizibile.
 Contrara propoziției 2: SaP – Toate războaiele de agresiune sunt acte juste.
 Supraalterna propoziției 3: SeP – Nicio acțiune intenționată nu este un act
benefic.
 Subalterna propoziției 4: SiP – Unii magistrați sunt responsabili de deciziile
lor.

Explicații suplimentare:

Conform teoriei referitoare la raporturile dintre propoziții, puteam cunoaște și

valoarea de adevăr a propozițiilor construite pornind de la premisa că propozițiile
date sunt adevărate. Notă: Acest lucru nu se cere în cerința de la bac și nu este
necesar să fie adăugat în rezolvarea cerinței. 

 Dacă propoziția 1 este adevărată, Unele fenomene climatice sunt imprevizibile,

putem concluziona că subcontrara, Unele fenomene climatice nu sunt
imprevizibile, este incertă.
 Dacă propoziția 2 este adevărată, Niciun război de agresiune nu este un act
just, putem concluziona că propoziția contrară, Toate războaiele de agresiune
sunt acte juste, este falsă.
 Dacă propoziția 3 este adevărată, Unele acțiune intenționate nu sunt acte
benefice, putem concluziona că propoziția supraalternă, Nicio acțiune
intenționată nu este un act benefic, este incertă.
 Dacă propoziția 4 este adevărată, Toți magistrații sunt responsabili de deciziile
lor, putem concluziona că propoziția subalternă, Unii magistrați sunt
responsabili de deciziile lor, este adevărată.

Inferențe imediate
Cuprins
  Introducere
 Conversiunea
 Obversiunea 
 Contrapoziția

Introducere
Inferența (sau deducția) este acea operație logică care presupune existența a două
propoziții categorice, care reprezintă o premisă, respectiv o concluzie. Numim
inferență imediată inferența care nu are între premisă și concluzie propoziții
intermediare.

Măsurarea validității unei inferențe imediate se va face prin intermediul legii

distribuirii termenilor. Potrivit legii distribuirii termenilor, un termen care este
distribuit în concluzie trebuie să fie distribuit și în premisă. Notă: perechea de
subiect-predicat din concluzie este aceeași cu cea din premisă.

Conversiunea
Într-o operație de conversiune, cele două propoziții își păstrează calitatea și
cantitatea lor, însă în concluzie subiectul din premisă va deveni predicatul acelei
concluzii, iar predicatul subiectul concluziei. Avem astfel de-a face cu inversarea unor
termeni, cu o mișcare de tip rocadă. 

Concluzia rezultată în urma procesului de conversiune se va numi propoziție

conversă sau, simplu spus, conversa premisei. 

Acest tip de operație logică are loc în cazul propozițiilor universale negative (SeP) și a
celor particulare afirmative (SiP).

Exemple:

1. Fie SeP Nici una dintre consolele Nintendo Switch nu este o consolă ieftină. Prin
conversiune vom obține PeS (conversa) Nicio consolă ieftină nu este una dintre
consolele Nintendo Switch.

2. Fie SiP Unele castele sunt construcții arhitectonice medievale. Prin conversiune

obținem o PiS: Unele construcții arhitectonice medievale sunt castele. 

Excepție: Putem avea o conversiune SaP-PiS, însă aceasta e o conversiune

limitată sau accidentală. Asta înseamnă că putem avea o transformare a premisei
în concluzie, însă operațiunea inversă (dubla conversie) nu va putea fi realizată. 

Exemplu SaP: Toți politicienii sunt și profesori; PiS: Unii profesori sunt și

politicieni. Nu putem deduce că toți politicienii sunt profesori din faptul că unii
profesori ar fi și politicieni. Operațiunea inversă e invalidă.

Obversiunea 
În acest tip de operație logică, propozițiile categorice își păstrează cantitatea lor, însă
o propoziție afirmativă va deveni una negativă și viceversa. Predicatul din concluzie
va fi contradictoriul predicatului din premisă, în timp ce subiectul va rămâne la fel
(putem spune că P va avea un non-P). Vom putea face o astfel de operație în toate
tipurile de propoziții categorice. 

Predicatul din concluzie se notează în schemele logice cu P̅. Propoziția rezultată în

urma operației de obversiune se va numi obversă.

Exemple:  

1. Se dă SaP: Toți elevii clasei a IX-a sunt pedepsiți. Prin obversiune, se va forma o

SeP̅: Nici un elev al clasei  a IX-a nu e nepedepsit. Observăm aici o dublă negație. Nu
putem spune Nici un elev al clasei a IX-a nu e pedepsit, deoarece această concluzie,
în raport cu premisa, va fi falsă, deci nu s-a realizat obversiunea. Punând nu e
nepedepsit, am spus practic același lucru ca în premisă, doar că printr-o negație.

2. Se dă SiP: Unii bunici sunt atenți cu nepoții lor. Avem drept rezultat un SoP̅: Unii
bunici nu sunt neatenți cu nepoții lor.

Notă (valabilă și pentru principiul contrapoziției): dat fiind faptul că ne

aflăm pe domeniul logicii, și nu pe cel al gramaticii, nu va fi o problemă dacă vom
folosi cuvinte precum nesomnoros sau non-infractor, atunci când operăm cu
propoziții care conțin un non-P. Chiar dacă aceste cuvinte nu există propriu-zis în
vocabularul limbii române, ele sunt corespunzătoare atunci când executăm o
operațiune sau un raționament în logică.

Contrapoziția
Pentru o înțelegere mai facilă a acestei operații, trebuie să ne-o imaginăm ca pe un fel
de încrucișare a subiectelor și predicatelor din premisă și concluzie și contradictoriile
acestora. Astfel, predicatul din concluzie va fi contradictoriul subiectului din premisă,
iar subiectul din concluzie va fi contradictoriul predicatului din premisă.
Contrapoziția se aplică doar pentru SaP și pentru SoP și va avea forma P̅-S ̅
(contrapusa premisei).  

Exemple:  

1. Se dă SaP: Toți deținuții sunt vinovați. Prin contrapoziție, va rezulta o P̅aS ̅: Toți

nevinovații sunt non-deținuți. Observăm că S a devenit non-P (non-deținuți), iar P s-
a transformat în non-S (nevinovații).

2. Se dă SoP: Unii turiști nu sunt cheltuitori. Contrapusa (P̅oS ̅) va fi: Unii non-

turiști nu sunt necheltuitori.

Se întâlnește de asemenea și contrapusa parțială, acea propoziție în cazul căreia

numai predicatului îi corespunde o contradictorie, obținându-se propoziții de calitate
opusă.

Exemple de contrapoziție parțială:  

1. Se dă SaP: Toți fotbaliștii englezi sunt campioni. Prin procesul de contrapoziție
parțială vom avea o P̅eS: Nici un non-campion nu e fotbalist englez. Observăm cum S
(fotbaliștii englezi) nu se transformă în non-S. Nu are importanță faptul că S și-a
schimbat numărul în concluzie (fotbalist englez), deoarece atunci când lucrăm cu
propozițiile categorice dihotomia singular-plural este irelevantă.

2. Se dă SoP: Unii cunoscuți nu sunt apropiați de familia mea. Ea va deveni o P

̅iS: Unii neapropiați de familia mea sunt cunoscuți.

Excepții: ca și în cazul conversiunii, vom întâlni atât contrapoziții prin accident sau
prin limitare (între SeP și  P̅oS ̅), cât și contrapoziții parțiale prin accident/limitare
(între SeP și P̅iS).

Exemple de excepții:  

1. Fie SeP: Niciun localnic nu e ospitalier. Contrapoziția ei va fi o P̅oS ̅: Unii

neospitalieri nu sunt nelocalnici. Dacă vom încerca o operațiune de revenire de la
concluzie la premisă vom constata că operațiunea va fi invalidă. Faptul că unele
persoane neospitaliere nu sunt străine de un loc (nelocalnice) nu ne face să constatăm
automat că nici un localnic nu ar prezenta semne de ospitalitate.

2. Fie SeP: Nicio împărăteasă bizantină nu a fost creștină (reamintim că propozițiile

nu trebuie neaparat să fie adevărate din punct de vedere factual, ci logic). Prin
contrapoziție vom avea o P̅iS ̅ : Unele necreștine au fost împărătese bizantine. Faptul
că au existat și femei necreștine care au ocupat tronul bizantin nu ne determină să
afirmăm faptul că nicio împărăteasă bizantină nu ar fi primit botezul creștin (nu a
fost creștină).

Diagramele Venn
Diagramele Venn au fost concepute de John Venn, un logician din secolul al XIX-lea
și ilustrează cele patru tipuri fundamentale de propoziții categorice prezentate
anterior. 

În logică, metoda prin care vom verifica dacă o inferență este sau nu validă se
numește metoda diagramelor Venn. 

 Cercurile reprezentate în diagrama Venn desemnează sfera de obiecte

(extensiunea) a subiectului și predicatului din premisă, respectiv sfera de
obiecte a subiectului și predicatului din concluzie.
 Cercurile diagramelor Venn mereu vor fi intersectate, chiar dacă nu vor exista
elemente comune în cele două propoziții categorice.
 O zonă hașurată va însemna că acea zonă reprezintă o mulțime vidă.
 În cazul în care o mulțime are măcar un element, zona respectivă va fi marcată
cu un X (sau cu un asterisc).

 
Vom avea patru regiuni reprezentate prin diagrame Venn și anume:

1. SP̅, elementele care sunt S, dar nu și P

2. SP, elementele care sunt și S și P
3. S ̅ P, elementele care sunt P, dar nu și S
4. S ̅ P̅, elementele care nu sunt nici S, dar nici P.

Cu ajutorul acestor regiuni, vom putea reprezenta cele patru tipuri de propoziții

categorice prin diagrame Venn:

SaP – Toți S sunt P – Se reprezintă prin hașurarea zonei dedicată elementelor ce

sunt doar S (zonă vidă).

SeP – Niciun S nu este P – Se reprezintă prin hașurarea zonei de intersecție dintre S

și P care este vidă, nu există niciun element care să fie și S și P.

SiP – Unii S sunt P – Se reprezintă prin plasarea unui asterisc în zona de intersecție
dintre S și P, avem cel puțin un element care să fie și S și P.

SoP – Unii S nu sunt P – Se reprezintă prin plasarea unui asterisc în zona dedicată
doar elementelor S, cel puțin un element S nu este și P.

Sumar și exerciții
Cuprins

 Introducere
 Conversiunea propozițiilor
 Obversiunea propozițiilor
 Exemple de la bac

Introducere
În continuare poți să citești sinteza explicațiilor anterioare referitoare la
raționamentele imediate (conversiune și obversiune) și metoda diagramelor Venn.
Aceste explicații îți pot fi utile în rezolvarea rapidă a exercițiilor de la examenul de
bacalaureat la logică. 

! De reținut: O propoziție categorică de un un anumit tip se va converti și obverti

mereu în același fel, iar distribuția termenilor într-o propoziție categorică de același
tip va fi întotdeauna aceeași. 
Conversiunea propozițiilor
 (+) SaP (-) → (-)PiS(-)
 Toți S sunt P. → Unii P sunt S.
 Conversiune prin accident. Conversa simplă, (+)PaS(-), nu respectă legea
distribuirii termenilor. P este distribuit în concluzie și nu este distribuit în
premisă
 Metoda diagramelor Venn:

SaP PiS

 (+) SeP(+)→(+)PeS(+)
 Niciun S nu este P. → Niciun P nu este S.
 Conversiune simplă
 Metoda diagramelor Venn:

SeP PeS

 (-)SiP(-)→(-)PiS(-)
 Unii S sunt P. → Unii P sunt S.
 Conversiune simplă
 Metoda diagramelor Venn:

SiP PiS

 (-)SoP(+)→ /
 Unii S nu sunt P. → Nu are conversă validă.
 Conversa simplă. (-)PoS(+) nu respectă legea distribuirii termenilor. S este
distribuit în concluzie și nu este distribuit în premisă.
 Metoda diagramelor Venn:

SoP PoS (conversa nevalidă)

 

Obversiunea propozițiilor
Toate tipurile de propoziții categorice au obverse valide, așadar nu este necesar să
notăm distribuția termenilor.

 SaP → SeP̅
 Toți S sunt P. → Niciun S nu este non-P.
 Metoda diagramelor Venn:

SaP SeP̅

 SeP → SaP̅
 Niciun S nu este P. → Toți S sunt non-P.
 Metoda diagramelor Venn:

SeP SaP̅

 SiP → SoP̅
 Unii S sunt P. → Unii S nu sunt non-P.
 Metoda diagramelor Venn:

SiP SoP̅

 SoP → SiP̅
 Unii S nu sunt P. → Unii S sunt non-P.
 Metoda diagramelor Venn:

SoP SiP̅
Exemple de la bac
Exerciții care se bazează pe inferențele imediate cu propoziții categorice apar la
Subiectul al II-lea de la examenul de bacalaureat la logică.

Bac 2020 - Testul 18 de antrenament - Subiectul al II-lea:

Se dau următoarele propoziții:

1. Toate abaterile disciplinare sunt fapte condamnabile.

2. Unii poeți sunt persoane cu temperament melancolic.

3. Niciun elev premiant nu este sancționat disciplinar.

4. Unele proiecte de lege nu sunt transpuse în acte normative.

Cerința D.) Construiţi, atât în limbaj formal cât şi în limbaj natural, obversa

conversei propoziției 1. 

Rezolvare:

Obversa conversei propoziției 1: PoS̅ - Unele fapte condamnabile nu sunt non-abateri

disciplinare.

Conform operației: (+) SaP (-) → (conversiune) (-) SiP (-) → (obversiune) PoS̅

Explicație suplimentară: Operațiile de conversiune și obversiune se pot aplica

succesiv propozițiilor. Acest șir de operații poate continua până în momentul în care
ni se cere să convertim o propoziție de tip PoS, lucru care este imposibil.

Cerința E.) Doi elevi, X şi Y, opinează astfel:

X: Dacă unele petreceri nu sunt reușite, atunci unele petreceri sunt nereușite.

Y: Dacă unii tineri nu sunt pasionați de literatură, atunci unii dintre cei pasionați
de literatură nu sunt tineri.

Pornind de la această situație:

c. explicați corectitudinea/incorectitudinea logică a raționamentului elevului Y.

Rezolvare:

c. Raționamentul elevului Y reprezintă o conversiune nevalidă pentru că nu respectă

legea distribuirii termenilor, conform căreia un termen distribuit în concluzie trebuie
să fie distribuit și în premisă. În acest caz, termenul S nu este distribuit și în premisă,
ceea ce determină incorectitudinea raționamentului.

Explicație suplimentară: În cadrul acestui exercițiu putem întâlni două tipuri de

raționamente incorecte: propoziția universal afirmativă SaP este convertită simplu și
nu prin accident, astfel încât rezultă o propoziție de tip PaS, sau propoziția particular
negativă SoP este convertită, ea neavând conversă. În ambele situații se încalcă legea
distribuirii termenilor.

Silogismul
Silogismul a fost descoperit și teoretizat de marele gânditor antic Aristotel în primul
tratat de logică consemnat vreodată, Organon. Acest raționament este tipul
fundamental de inferență deductivă mediată, foarte comun în  argumentare.
Atributul de mediat se referă la faptul că deducem concluzia din două
premise (și nu doar din una singură, cum este în cazul inferențelor imediate precum
conversiunea sau obversiunea). Inferențele imediate conțin o premisă formată din
subiect și predicat și o concluzie formată din același subiect și predicat care decurge
în mod necesar din premisă.

Inferențele mediate, cum este silogismul, extrag o concluzie referitoare la un subiect

și un predicat pe baza relației dintre acești termeni și un același altul, intermediar, de
legătură, pe care îl numim termen mediu. Termenul mediu oferă raționamentelor
cu două premise numele de raționamente mediate, el este indispensabil în realizarea
inferenței, dar nu se regăsește în concluzie.

În sens larg, silogismul este orice inferență care conține două premise și o concluzie,
indiferent de forma pe care propozițiile o iau la nivel lingvistic. În scopul de a oferi o
structură cât mai clară acestui raționament, știința logicii folosește cu
precădere structura propoziției categorice pentru premisele și concluzia silogismului
(cuantificator, subiect, copulă, predicat). Astfel, silogismul se numește la rândul
lui silogism categoric. Doar acest tip de silogism este obiectul prezentării care
urmează.

Silogismul categoric este o inferență deductivă mediată alcătuită din trei propoziții

categorice: două premise și o concluzie. Aceste trei propoziții conțin, la rândul
lor, trei termeni: subiectul, predicatul și termenul mediu. Concluzia este
formată din subiect și predicat, la fel ca în cazul oricărei propoziții categorice, iar
fiecare din premise este formată din subiectul sau predicatul concluziei și din
termenul mediu, care este comun celor două premise.

Structură
Cuprins

 Subiect. Predicat. Termen mediu

  Cum se scrie un silogism

Subiect. Predicat. Termen mediu

Silogismul are următoarea structură:

1. Subiectul (numit și termen minor și notat cu S) este întotdeauna primul termen

din concluzie. Se regăsește și în a doua premisă a silogismului (pe care o numim
premisă minoră) alături de termenul mediu.

Notă: Subiectul silogismului ocupă funcția logică de subiect doar în concluzie! În

premisa din care face parte, acest termen poate fi atât subiect logic, cât și predicat
logic (dacă subiectul concluziei este și subiect în premisă, termenul mediu va fi
predicat în premisă, iar dacă termenul mediu va fi subiect în premisă, subiectul
concluziei va fi predicat în premisă).

2. Predicatul (numit și termen major și notat cu P) este întotdeauna al doilea

termen din concluzie. Îl regăsim și în prima premisă a silogismului (pe care o numim
și premisă majoră) alături de termenul mediu. Notă: La fel ca în cazul subiectului,
predicatul concluziei nu este neapărat și predicatul logic al premisei majore.

3. Termenul mediu (notat cu M) se regăsește atât în premisa majoră, alături de

predicat, cât și în premisa minoră, alături de subiect. Este termenul comun al
premiselor care face legătura dintre subiectul și predicatul concluziei (numiți
și termeni extremi).

Cum se scrie un silogism

Convenția de scriere a unui silogism, atât în limbaj formal, cât și în limbaj natural,
este următoarea: toate cele trei propoziții se scriu una sub alta în următoarea
ordinea: premisa majoră, premisa minoră, concluzia. Între premise și concluzie se
trasează o linie. 

Un exemplu de silogism în limbaj natural este următorul:

Toate pisicile sunt mamifere.

Toate pisicile birmaneze sunt pisici.           

Toate pisicile birmaneze sunt mamifere. 

 Subiectul acestui silogism este subiectul logic din concluzie, pisicile

birmaneze. Predicatul este mamifere. Termenul care se repetă în premise, dar
nu se regăsește în concluzie, adică termenul mediu al silogismului, este pisici. 
 Putem observa din exemplu că toate cele trei propoziții sunt propoziții
categorice. Ele au o calitate (exprimată prin intermediul copulei) și o
cantitate (exprimată prin intermediul cuantorului). În acest exemplu simplu,
 toate cele trei propoziții sunt universale și afirmative (de tip SaP). Însă un
silogism poate conține propoziții categorice de orice calitate sau cantitate.
 La fel ca în cazul oricărei propoziții categorice, termenii sunt distribuiți
dacă propoziția enunță ceva despre întreaga lor extensiune, respectiv
nedistribuiți dacă propoziția enunță ceva doar despre o parte a extensiunii lor.

Este o bună practică să notăm și distribuirea termenilor (prin semnele - sau +) atunci
când scriem un silogism în limbaj formal. Pentru că, la fel ca în cazul oricărui
raționament deductiv, silogismul trebuie să respecte și legea distribuirii termenilor.

În limbaj formal, silogismul din exemplul anterior se scrie astfel:

(+) MaP (-)

(+) SaM (-)      

(+) SaP (-)

!Important: Este necesar să fie menționat că, în vorbirea comună, un silogism

poate conține cuvinte de legătură între propoziții, iar concluzia nu este în
mod necesar ultima din cele trei propoziții.

Exerciții rezolvate
Identificarea structurii silogismului este o cerință des întâlnită la bac, Subiectul
al III-lea. În general, în exemplele de silogisme de la bac nu este respectată convenția
din logică pe care am prezentat-o anterior (două premise urmate de o concluzie), ci
concluzia poate să apară chiar la început și să fie urmată de cele două premise. De
exemplu:

Bac 2020 – Testul 3 de antrenament – Subiectul al III-lea

Fie următorul silogism: Toate războaiele sunt acte de agresiune inacceptabile,

deoarece toate războaiele sunt evenimente soldate cu pierderi de vieți omenești, iar
unele evenimente soldate cu pierderi de vieți omenești sunt acte de agresiune
inacceptabile.

Pornind de la silogismul dat, stabiliţi care dintre următoarele propoziţii sunt

adevărate şi care sunt false (notaţi propoziţiile adevărate cu litera A, iar propoziţiile
false cu litera F):

1. Termenul mediu este nedistribuit în ambele premise.

2. Subiectul logic al concluziei este reprezentat de termenul „războaie”.

3. Concluzia silogismului este o propoziție universală negativă.

4. Premisa minoră este o propoziție particulară.

Deși cerința de la bac presupune doar menționarea literei corespunzătoare
răspunsului corect, pentru rezolvarea acestui exercițiu este necesar să parcurgem
următorii pași:

 Identificăm premisele și concluzia. Prima propoziție este concluzia, iar

următoarele două sunt premisele. Ne putem da seama de acest lucru analizând
gramatical fraza dată. Prima propoziție este justificată de următoarele; indicii
importante reprezintă introducerea următoarelor două propoziții prin
intermediul cuvintelor„deoarece” și„iar”.
 Identificăm premisa minoră și premisa majoră. Subiectul concluziei se
regăsește și în premisa minoră, iar predicatul concluziei se regăsește și în
premisa majoră.
 Scriem în limbaj formal silogismul dat, începând cu premisa majoră,
analizând cantitatea și calitatea fiecărei propoziții și notând distribuirea
termenilor prin intermediul semnelor + și -.

(-) MiP (-)

(+) SaM (-)     

(+) SaP (-)

Folosindu-ne de acestă schemă, putem acum cu ușurință să răspundem dacă

afirmațiile date sunt adevărate sau false: 

 1 – A: Termenului mediu i-am asociat semnul minus în ambele premise. Este

nedistribuit în premisa majoră întrucât ocupă poziția de subiect al unei
propoziții particulare afirmative (Unii M sunt P, avem informații referitoare
doar la o parte a extensiunii lui M). Este, de asemenea, nedistribuit în premisa
minoră întrucât ocupă poziția de predicat al unei propoziții univesale
afirmative (Toți S sunt M, așadar nu avem informații referitoare la cum sunt
toți M, ci doar o parte a acestora).
 2 – A: Am stabilit că prima propoziție reprezintă concluzia silogismului, așadar
verificăm dacă subiectul logic al acestei propoziții este termenul „războaie”.
Analizând propoziția: Toate războaiele sunt acte de agresiune
inacceptabile observăm că afirmația se adeverește, termenul aflat după
cuantificator, despre care se enunță ceva în concluzie este cel dat în exercițiu.
  3 – F: Ne uităm din nou la concluzia silogismului pentru a-i determina
calitatea și cantitatea. Observăm cuantificatorul propoziției, „toate” și
considerăm propoziția universală din punct de vedere cantitativ (întreaga
extensiune a subiectului este avută în vedere). Apoi observăm copula, „sunt” și
considerăm propoziția afirmativă din punct de vedere calitativ (ni se spune cum
este subiectul și nu cum nu este acesta). Este așadar fals că am avea o
propoziție universală negativă în concluzie.
  4 – F: Premisa minoră a silogismului este acea premisă în care regăsim
subiectul concluziei. Subiectul concluziei este „războaie”, deci premisa minoră
este: Toate războaiele sunt evenimente soldate cu pierderi de vieți
omenești. Este fals că această propoziție ar fi particulară, deoarece ea afirmă
ceva cu privire la întreaga extensiune a subiectului (observăm cuantificatorul
„toate”).
Figuri și moduri silogistice
După locul unde este poziționat termenul mediu în interiorul premiselor, silogismele
se împart în patru clase denumite și figuri silogistice. 

Acestea sunt următoarele:

 FIGURA I – termenul mediu este primul termen din premisa majoră

(subiectul premisei) și al doilea termen din premisa minoră (predicatul
premisei)

            M-P

            S-M     

            S-P

 FIGURA II – termenul mediu este al doilea termen din ambele premise
(predicatul premiselor)

            P-M

            S-M     

            S-P

 FIGURA III – termenul mediu este primul termen din ambele premise
(subiectul premiselor)

            M-P

            M-S     

            S-P

 FIGURA IV – termenul mediu este al doilea termen din premisa majoră
(predicatul premisei) și primul termen din premisa minoră (subiectul premisei)

            P-M

            M-S     

            S-P

Mai departe, după calitatea și cantitatea premiselor și a concluziei, silogismele se

împart în moduri silogistice. 

Fiecare figură silogistică permite existența mai multor moduri silogistice. Pentru că
avem patru tipuri de propoziții categorice și trei propoziții într-un silogism, putem
calcula că fiecare figură permite existența a 64 de moduri. Nu toate aceste moduri vor
fi însă valide. După cum vom vedea în secțiunea referitoare la validitatea
silogismului, există doar 24 de moduri valide din totalul de 256, câte 6 în fiecare
figură silogistică. 

Important: Un mod silogistic este notat cu literele asociate tipului de propoziție

categorică în ordinea în care ele apar în silogism: premisa majoră, premisa minoră,
concluzia. Având în vedere că cele patru propoziții categorice sunt SaP, SeP, SiP și
SoP, literele corespunzătoare acestora sunt a, e, i, o. 

De exemplu, avem următoarea schemă de inferență a unui silogism:

            (-) MiP (-)

            (+) MaS (-) 

            (-) SiP (-)

Modul silogistic din care face parte este iai-3. Pentru ca modul silogistic să fie
redactat complet, celor trei litere li se adaugă numărul corespunzător figurii
silogistice din care modul face parte; în acest caz, modul silogistic face parte din
figura silogistică III, deoarece termenul mediu este primul din ambele premise. 

Schema de inferență
Un exercițiu comun la examenul de bacalaureat la logică, Subiectul al III-lea, este să
se dea modul silogistic și să se ceară scrierea schemei de inferență (procesul invers
față de exemplul din pagina anterioară). 

Bac 2020 - Testul 12 de antrenament - Subiectul al III-lea:

Fie următoarele două moduri silogistice: eao-2, oao-4.

Scrieţi schema de inferenţă corespunzătoare fiecăruia dintre cele două moduri

silogistice date şi construiţi, în limbaj natural, un silogism care să corespundă uneia
dintre cele două scheme de inferenţă.

Pașii de rezolvare a acestui exercițiu pentru modul eao-2 sunt următorii:

 Începem prin poziționarea termenilor în interiorul premiselor, astfel

încât să se respecte structura figurii silogistice II, unde termenul mediu este
predicat în ambele premise. Cifra 2 ne indică faptul că modul silogistic eao-2
face parte din figura silogistică II.
 Continuăm prin a plasa între cei doi termeni ai fiecărei propoziții
litera corespunzătoare tipului de propoziție categorică; „e” in cazul
primei premise, „a” in cazul celei de-a doua premise, și „o” în cazul concluziei.
Litera „e” ne arată că prima premisă este particulară pozitivă, litera „a” ne arată
 că a doua premisă este universală pozitivă, iar litera „o” ne arată că concluzia
este particulară negativă.
 Schema de inferență va fi:

(+) PeM (+)

(+) SaM (-)       

(-) SoP (+)

 Pasul final este construirea silogismului în limbaj natural. Nu este

necesar ca acest silogism să conțină propoziții adevărate, însă acest lucru este
preferabil. Cel mai important este să respecte schema de inferență a modului.

Niciun pătrat nu este rotund. 

Toate cercurile sunt rotunde.               

                 Unele cercuri nu sunt pătrate. 

Validitatea
O cerință frecvent întâlnită la examenul de bacalaureat este de a determina dacă un
silogism este valid sau nu. În această secține a manualului începem prin a-ți prezenta
modurile silogistice valide, apoi îți expunem cele opt legi ce trebuie respectate pentru
ca un silogism să fie valid. De asemenea, îți prezentăm două metode importante prin
care validitatea unui silogism poate fi verificată (pe lângă metoda legilor
silogismului): metoda reducerii la moduri valide și metoda diagramelor Venn.

Din cele 256 de moduri silogistice posibile, doar 24 de moduri silogistice sunt

valide. Aceasta înseamnă că doar în 24 de cazuri putem considera că din adevărul
premiselor decurge adevărul concluziei. Cum modurile silogistice valide sunt
cunoscute, validitatea lor fiind verificată în repetate rânduri de către logicieni, ne
putem da seama foarte simplu de validitatea unui silogism consultând lista celor 24. 

Pentru a fi reținute mai ușor, modurile valide au primit fiecare o denumire în latină,
vocalele din aceste denumiri desemnând tipurile de propoziții categorice din
silogism. De exemplu, denumirea Barbara se referă la modul silogistic aaa-1.

Figura I Figura II Figura III Figura IV

BARBARA CESARE DISAMIS CAMENES
BARBARI CESARO DATISI CAMENOP
CELARENT CAMESTRES BOCARDO DIMARIS
CELARONT CAMESTROP FERISON FRESISON
DARII FESTINO DARAPTI FESAPO
FERIO BAROCO FELAPTON BRAMANTIP
De exemplu, dacă se dă modul silogistic eao-3, putem cunoaște că acest mod este
valid, întrucât îl găsim în lista modurilor valide de la figura III, sub denumirea de
Felapton.

Legile silogismului
Toate modurile valide respectă cele 8 legi generale ale silogismului. Așadar, pentru a
putea determina validitatea unui mod silogistic, înainte trebuie să verificăm dacă
aceste legi sunt respectate în cadrul silogismului. În cazul în care cel puțin una dintre
aceste legi nu este respectată, silogismul e considerat invalid.

1. Silogismul valid conține trei și numai trei termeni care apar fiecare de
două ori. Termenul major (predicatul) apare în premisa majoră și în concluzie.
Termenul minor (subiectul), apare în premisa minoră și în concluzie. Termenul
mediu apare în cele două premise. Această lege este uneori încălcată atunci când se
folosește limbajul natural, în situația în care, deși este folosit același cuvânt pentru
cele două apariții ale unui termen, sensul cuvântului diferă – deci în silogism apar
mai mult de trei termeni.

Exemplu de silogism nevalid în care NU se respectă această lege

 

2. Termenul mediu este distribuit în cel puțin una dintre premise. În caz
contrar, dacă termenul mediu ar fi nedistribuit în ambele premise, ar exista
posibilitatea deducerii unei concluzii false din două propoziții adevărate. Deducerea
unei concluzii false s-ar putea întâmpla pentru că termenii extremi (predicatul și
subiectul) ar putea să fie legați de două părți diferite din extensiunea termenului
mediu.

Exemplu de silogism nevalid în care NU se respectă această lege

 
Exemplu de silogism valid în care se respectă această lege
 

3. Oricare dintre termenii extremi (predicatul sau subiectul) distribuiți

în concluzie sunt distribuiți și în premisa din care provin. 

Această lege este chiar legea distribuirii termenilor ce se aplică și raționamentelor

imediate. Nu putem concluziona ceva despre întreaga extensiune a unui termen pe
baza unui enunț care vorbește doar de o parte a acesteia. Altfel spus, dacă în concluzie
avem un subiect distribuit (concluzia se referă la întreaga extensiune a subiectului) și
premisa minoră, care conține subiectul, va trebui să se refere tot la întreaga
extensiune a acestui termen. Nerespectarea acestei legi aduce cu sine eroarea
extinderii ilicite a unuia dintre termenii extremi.

Exemplu de silogism nevalid în care NU se respectă această lege

 
Exemplu de silogism valid în care se respectă această lege
 

4. Cel puțin una dintre premise este afirmativă. Dacă niciuna dintre premise
nu e afirmativă, silogismul e nevalid. În cazul în care am avea două premise negative
nu ar putea decurge în mod necesar o anumită concluzie. Pe baza faptului că știm că
extensiunea termenului mediu are elemente necomune cu termenii extremi, nu
putem deduce ceva anume despre raportul dintre extensiunile acestor termeni.

Exemplu de silogism nevalid în care NU se respectă această lege

 
Exemplu de silogism valid în care se respectă această lege
 

5. Concluzia este în mod necesar afirmativă dacă ambele premise sunt

afirmative. Atunci când avem premise afirmative, termenii extremi se află în raport
de concordanță. O concluzie negativă presupune însă raport de opoziție între acești
termeni. Doi termeni nu se pot afla și în raport de concordanță și în raport de opoziție
fără a fi încălcat principiul non-contradicției.

6. Concluzia este în mod necesar negativă dacă una din premise este
negativă. Când una din premise este negativă între cei doi termeni extremi se
formează un raport de opoziție, care trebuie să se regăsească și în concluzie. Raportul
de opoziție se formează prin intermediul lui M (termenul mediu): premisa afirmativă
stabilește concordanță între M și termenul extrem, premisa negativă stabilește
opoziție între M și celălalt termen extrem.

Exemplu de silogism nevalid în care NU se respectă această lege

 
Transformarea silogismului nevalid într-un silogism valid
 

7. Cel puțin una dintre premise este universală. Această lege decurge din cele
precedente, pentru că nu avem nicio situație în care ambele premise sunt particulare
fără încălcarea uneia din legile deja enunțate. 

 Dacă ambele premise particulare ar fi afirmative nu am avea un termen mediu

distribuit cel puțin o dată.
 Dacă ambele premise particulare ar fi negative s-ar încălca legea care spune că
este necesar să avem cel puțin o premisă afirmativă.
 Dacă una din premise ar fi afirmativă și cealaltă negativă, ar însemna că avem o
concluzie negativă (cu predicat distribuit). P ar trebui să fie distribuit și în
 premisa majoră, însă acest lucru nu s-ar putea petrece simultan cu a-l avea pe
M distribuit cel puțin o dată (un singur termen poate fi distribuit în perechea de
premise particular afirmativă și particular negativă, pentru că particulara
afirmativă nu are termeni distribuiți, iar cea negativă are doar unul).

8. Concluzia este în mod necesar particulară dacă una din premise este
particulară. Și în acest caz, toate situațiile posibile ar încălca din legile deja
enunțate. Ar fi necesar să avem o premisă particulară și una universală, cel puțin
una din ele afirmativă. 

 Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia ar fi și ea afirmativă, de forma

SaP (cu termenul S distribuit). Având însă o pereche de premise, una
particulară afirmativă, alta universală afirmativă, putem avea un singur termen
distribuit, deci nu îl putem avea și pe S (distribuit în concluzie) și pe M (care
trebuie să fie distribuit cel puțin o dată).
 Dacă una din premise este afirmativă și celalată negativă putem avea în
premise doar doi termeni distribuiți, indiferent de combinația pe care o alegem.
Concluzia ar fi în acest caz SeP, care are ambii termeni distribuiți, însă în
premise nu putem avea și S și P și M toți distribuiți.

 Verificarea validității
 Un exercițiu din modelele de subiecte pentru bacalaureatul din 2018 are drept
cerință construirea unui silogism valid pe baza unei concluzii date. Pentru a fi
rezolvat acest exercițiu legat de silogism, validitatea poate fi demonstrată
folosindu-se metoda legilor silogismului.
 Cerința: Construiți, atât în limbaj formal cât si în limbaj natural, un silogism
valid, prin care să justificați propoziția “Unele propoziții afirmative sunt
adevărate”.
 Rezolvare:
 Concluzia dată, „Unele propoziții afirmative sunt adevărate.”, este o propoziție
de tip SiP. Concluzia se poate justifica prin următorul argument silogistic:
 Toate axiomele sunt adevărate.
 Unele propoziții afirmative sunt axiome.    
 Unele propoziții afirmative sunt adevărate.
 În limbaj formal, silogismul arată în felul următor:
 (+) MaP (-)
 (-) SiM (-)    
 (-) SiP (-)
 Explicație suplimentară
 Potrivit cerintei, această explicatie nu trebuie să fie prezentă în rezolvarea de la bac, însă
cunoașterea acestor informații te poate ajuta să rezolvi exercițiul de la bac.
 : 
 Acesta este un silogism de tipul aii-1 (Darii) și este un mod silogistic valid
întrucât respectă toate legile silogismului. Termenul mediu este distribuit în cel
puțin una din premise (premisa majoră), subiectul și predicatul nu sunt
distribuiți în concluzie, deci este irelevant că aceștia nu sunt distribuiți nici în
premise (ei trebuie să fie distribuiți și în premisa din care provin dacă sunt
distribuiți în concluzie), cel puțin o premisă este logic afirmativă (aici sunt
ambele) și concluzia este în mod corect afirmativă (obligatoriu dacă ambele
premise sunt afirmative), cel puțin o premisă este universală (premisa majoră)
 și concluzia este în mod corect particulară (dintr-o premisă universală și una
particulară se deduce obligatoriu o concluzie particulară).

Metoda reducerii la moduri valide

Metoda reducerii la moduri valide pornește de la ideea că doar silogismele din
figura I sunt moduri „perfecte”, a căror validitate este evidentă. Această
considerație a fost făcută de Aristotel pe baza unor caracteristici care sunt valabile
doar acestei figuri. Acestea sunt:

 Silogismele de tipul aaa sunt posibile doar în figura I;

 Aceste moduri permit deducerea unor concluzii de toate cele patru tipuri;
 Termenii extremi nu își modifică rolul din concluzie în permise (S este și
subiectul concluziei și subiectul premisei, P este și predicatul concluziei și
predicatul premisei).

Folosindu-ne de figura I ca etalon, putem raporta toate celelalte moduri din alte
figuri la un mod perfect din această primă figură. Numim acest procedeu reducerea
la moduri valide. 

Reducerea la moduri valide se poate realiza în două feluri: prin reducere directă sau

prin reducere indirectă (sau reducere la absurd). Vom detalia aceste două moduri de
reducere la moduri valide în paginile ce urmează.

Direct
Cuprins

 Introducere
 Exemplul 1
 Exemplul 2

Introducere
Metoda reducerii directe la moduri valide în general se realizează urmând următorii
pași:

 Aplicăm conversiunea sau schimbarea rolului termenilor extremi pentru a

verifica dacă premisele modului imperfect se deduc logic din premisele
modului perfect, iar din concluzia modului perfect se deduce concluzia modului
imperfect (în cazul în care nu sunt identice).
 Validitatea modurilor silogistice care conțin propoziții particulare negative SoP
(care nu se convertesc) nu poate fi dovedită prin această metodă; în cazul lor
folosim metoda reducerii indirecte.

Exemplul 1
Dorim să verificăm validitatea modului silogistic aee-4. Începem prin a-i scrie
schema de inferență:

            (+) PaM (-)

            (+) MeS (+)     

            (+) SeP (+)

Observăm că, dacă am efectua conversiunea ambelor premise, termenul mediu ar

ajunge în poziția pe care o ocupă în cadrul figurii I. Astfel ar rezulta următorul
silogism, echivalent cu cel dat:

            (+) MeP (+)

            (+) SaM (-)     

            (+) SeP (+)

Modul silogistic rezultat ca urmare a aplicării conversiunii asupra premiselor se

regăsește în figura I, deci aee-4 este valid. 

Exemplul 2
Dorim să verificăm validitatea modului silogistic iai-3. Începem prin a-i scrie
schema de inferență:

            (-) MiP (-)

            (+) MaS (-)     

            (-) SiP (-)

Pentru a verifica validitatea acestui mod silogistic este necesar să efectuăm un pas
suplimentar față de exemplul 1. Observăm că, dacă am aplica conversiunea asupra
premisei minore, am aduce termenul mediu în poziția corespunzătoare figurii I, însă
am avea două premise particulare și, deci, un mod nevalid. Pentru ca un silogism să
fie valid, una dintre premise trebuie să fie universală. 

Așadar, în acest caz, păstrăm neschimbată premisa universală și aplicăm

conversiunea doar asupra premisei majore, MiP, care este
particulară. Rezultă PiM, tot o propoziție particulară. Am obținut în acest
moment figura IV, dar pentru a verifica validitatea modului silogistic trebuie să
ajungem în final la figura I.

Astfel, vom inversa cele două premise, ținând cont că trebuie inversați și termenii în
concluzie. Va rezulta:

            (+) MaS (-) 

            (-) PiM (-)        

            (-) PiS (-)

Concluzia, PiS, este echivalentă prin conversiune cu SiP, iar modul rezultat se
regăsește în figura I. Concluzionăm și că modul analizat, iai-3, este valid.

Reținem că putem transforma un mod silogistic din figura IV într-un mod silogistic
echivalent din figura I prin inversarea premiselor și a termenilor din concluzie,
însă doar dacă avem o concluzie ce ne permite conversiunea fără modificarea
calității (pozitiv/negativ) sau cantității (universal/particular) termenilor extremi S și
P: 

(-) SiP (-) → (conversiune) (-) PiS (-) SAU (+) SeP (+) → (conversiune) (+) PeS (+)

Indirect (la absurd)

Cuprins

 Introducere
 Exemplu

Introducere
Metoda reducerii indirecte la moduri valide mai este denumită și metoda reducerii la
absurd.

Modurile silogistice care conțin o premisă particulară negativă nu pot fi

verificate prin intermediul metodei reducerii directe. Aceasta se întâmplă
deoarece  propozițiile particulare negative SoP nu pot fi supuse conversiei. 

Însă, validitatea acestor moduri silogistice ce conțin o premisă particulară negativă se

poate verifica prin intermediul metodei reducerii indirecte. Astfel, vom aplica
următorii pași:

 Presupunem că silogismul este nevalid, apoi aplicăm procedee logice asupra

propozițiilor până în momentul în care ajungem la o contradicție (pe baza
căreia deducem că ipoteza inițială a fost falsă, și silogismul este de fapt valid).
 Ne vom folosi de raportul de contradicție între două propoziții categorice,
conform căruia propozițiile aflate în acest raport nu pot fi împreună nici false,
nici adevărate (SaP și SoP, respectiv SeP și SiP).

Exemplu
Dorim să verificăm validitatea modului silogistic aoo-2. În acest caz, validitatea sa
nu se poate verifica și prin metoda reducerii directe deoarece conține o premisă
particulară negativă - SoM. Așadar vom urma pașii metodei reducerii indirecte:

 Scriem schema de inferență:*

(+) PaM (-)

(-) SoM (+)                 

(-) SoP (+)

 Începem prin a presupune că modul este nevalid, deci premisele sale sunt
adevărate, iar concluzia este falsă.
 Din falsitatea concluziei deducem adevărul contradictoriei ei (SaP),
deci deducem că SaP este adevărată. SaP, despre care știm în acest punct că
este o propoziție adevărată, va fi folosită ca premisă într-un silogism nou,
alături de o altă propoziție considerată adevărată, adică una din premisele date.
În acest fel, vom deduce logic o nouă propoziție care va fi și ea adevărată, pe
care o putem folosi mai departe în verificare.
 Ne raportăm la unul din modurile silogistice valide din figura I,
pentru a ajunge la o nouă concluzie pe baza contradictoriei SaP și a premisei
majore a silogismului dat. Premisa minoră, deși tot adevărată, nu o putem
folosi, deoarece nu există un mod silogistic valid în figura I care să aibă ca
premisă o propoziție particular negativă. Folosind modul aaa-1, deducem SaM
(termenul P este în acest caz termen mediu):

           (+) PaM(-)

           (+) SaP (-)       

           (+) SaM(-)

 Rezultă până acum că următoarele propoziții sunt adevărate: PaM și SoM (din
premise), SaP (contradictoria concluziei) și SaM (concluzia validă a două dintre
propozițiile adevărate). SoM și SaM nu pot fi însă simultan adevărate
pentru că se află în raport de contradicție. Este vorba de exact același
principiu care ne-a determinat inițial să spunem că dacă SoP este falsă, atunci
SaP este adevărată. Propozițiile de calitate și cantitate diferite nu pot fi nici
împreună false, nici împreună adevărate fără a se încălca principiul non-
contradicției.
 Cum am ajuns la o contradicție logică deducem că presupoziția inițială
este falsă, deci opusul ei este adevărat. Așadar modul silogistic aoo-2 este
valid.

Metoda diagramelor Venn

Metoda diagramelor Venn de verificare a validității unui mod silogistic se bazează pe
următoarea lege: în caz de validitate, concluzia se poate citi pe diagramă ca
urmare a reprezentării premiselor.

Pașii aplicării acestei metode sunt:

 Desenăm diagrama Venn – trei cercuri intersectate, fiecare corespunzând

unui termen din silogism

 Dacă avem două premise universale, începem prin a reprezenta premisa

majoră și continuăm prin a reprezenta premisa minoră. Propozițiile categorice
universale se reprezintă prin hașurarea zonei vide corespunzătoare astfel:

a) Pentru o propoziție universală afirmativă (de tip SaP, Toți S sunt P), hașurăm
porțiunea din cercul S care nu se află în intersecție cu P. Știm că toți S sunt P, deci
toate elementele S sunt incluse în zona de intersecție dintre S și P. Zona exterioară
intersecției este vidă, nu conține niciun S. Despre zona lui P exterioară intersecției nu
știm nimic. 

Notă: Termenii S și P se înlocuiesc în funcție de datele modului de verificat, cu M, S

sau P, după caz (dacă avem de verificat MaS, hașurăm zona din M care nu se află in
intersecție cu S).

b) Pentru o propoziției universală negativă (de tip SeP, Niciun S nu e P) hașurăm

zona de intersecție dintre cercurile S și P. Zona este vidă deoarece știm că niciun
element S nu este și P. La fel, termenii se înlocuiesc cu cei din premisa pe care o
reprezentăm (dacă avem de reprezentat PeM, vom hașura intersecția dintre P și M).

Ambele premise (MeP și SaM) sunt universale, așa că am început prin a reprezenta
premisa majoră, MeP. Am hașurat intersecția dintre cercurile M și P. Am continuat
prin a reprezenta premisa minoră, SaM, hașurând porțiunea din cercul S care nu se
află în intersecție cu M.

 Dacă una din premise este universală și cealaltă particulară, începem

prin a reprezenta premisa universală după regulile de la punctul 2 și continuăm
prin a reprezenta premisa particulară astfel:

a) Pentru o propoziție particulară afirmativă (de tip SiP, Unii S sunt P) vom plasa
un x sau un asterisc în zona de intersecție dintre cercurile S și P. Acest semn indică
prezența a cel puțin unui element în respectiva zonă, deoarece cel puțin un S este și P.
Înlocuim termenii cu cei din premisa de verificat (dacă avem de reprezentat MiS,
plasăm un asterisc în zona de intersecție dintre M și S).

b) Pentru o propoziție particulară negativă (de tip SoP, Unii S nu sunt P) vom plasa
un x sau un asterisc în zona din cercul S care nu se află în intersecție cu P. Cel puțin
un element S nu este și P. Înlocuim termenii cu cei din premisa de verificat (dacă
avem de reprezentat PoM, plasăm un asterisc în zona din cercul P care nu se află în
intersecție cu M).
Observăm că după reprezentarea premisei majore, o parte din intersecția dintre M și
S a fost hașurată. Asteriscul corespunzător premisei MiS va fi plasat în mod necesar
în porțiunea goală. 

 Dacă ambele premise sunt universale, dar concluzia este

particulară, după reprezentarea premiselor adăugăm un x sau un asterisc în
zona de intersecție a celor trei termeni care a rămas nehașurată arătând că zona
nu este vidă.

Ambele premise (PeM și SaM) sunt universale, așa că am început prin a reprezenta
premisa majoră, PeM. Am hașurat intersecția dintre cercurile M și P. Am continuat
prin a reprezenta premisa minoră, SaM, hașurând porțiunea din cercul S care nu se
află în intersecție cu M. Înainte de a trece la pasul următor, și anume verificarea
concluziei, am plasat un asterisc în zona de intersecție rămasă nehașurată, pentru că
avem două premise universale, dar concluzie particulară.

 În final, ne gândim cum s-ar reprezenta concluzia silogismului prin

metoda diagramelor Venn.

Nu mai adăugăm nimic diagramei, doar verificăm dacă propoziția categorică cu rol de
concluzie apare și ea ca urmare a reprezentării premiselor. Dacă o putem citi din
diagramă, modul este valid. Dacă reprezentarea ei grafică nu se regăsește în desen,
modul nu este valid.

Raționamentele corecte
Definiția: Raționamentele corecte sunt acele operații logice despre care putem
spune că sunt valide. 

Validitatea este caracteristica pe care o are un raționament atunci când din premise
adevărate se trage o concluzie tot adevărată sau probabilă. Raționamentul este
numit nevalid în cazul în care, chiar dacă premisele sunt adevărate, concluzia este
cert falsă.

Când vorbim de premisele și concluzia unui raționament, luate separat, putem spune
că sunt adevărate sau false. Doar despre raționament în sine putem spune că este
valid sau nevalid.

Distingem două mari clase de raționamente valide în funcție de tipul concluziei la

care ajungem:

 Raționamentele deductive – din premise adevărate ajungem la o concluzie

adevărată, care este la fel de generală sau mai puțin generală decât premisele.
  Raționamentele inductive – din premise adevărate ajungem la o concluzie
probabilă, care este mai generală decât premisele.

În cele ce urmează vom prezenta în detaliu aceste două tipuri de raționamente și una
din formele logice în care fiecare dintre acestea pot să se regăsească. 

Forma logică se referă la structura propriu-zisă a inferenței (raționamentului),

structură care dezvăluie procedeul de raționare folosit. Ne referim la formă atunci
când avem în vedere reprezentarea simbolică a propozițiilor din raționament; de
aceea și spunem că, de exemplu, propoziția categorică exprimată în limbaj natural
„Toți oamenii sunt muritori” este în limbaj formal SaP.

Deductive
Cuprins

 Aspecte generale
 Raționamente imediate
o Raționamentele bazate pe pătratul logic 
o Conversiunea
o Obversiunea 
o Contrapoziția 
 Raționamente mediate
o Silogismul
o Polisilogismul 
o Demonstrația și combaterea

Aspecte generale
Exemple de raționamente deductive: conversiunea, obversiunea, silogismul și
demonstrația. 

Pentru a avea un raționament deductiv valid, concluzia nu trebuie să fie mai generală
decât premisele. Deci trebuie să avem o concluzie care decurge logic din
premise și despre care putem spune cu certitudine că este adevărată
bazându-ne pe adevărul premiselor. Altfel spus, pentru a avea un raționament
deductiv valid, concluzia nu trebuie să conțină un termen despre care premisele nu au
enunțat ceva referitor la întreaga lui extensiune. 

Legea distribuirii termenilor, conform căreia un termen distribuit în concluzie trebuie

să fie distribuit și în premisa din care provine, asigură tocmai respectarea regulii
referitoare la generalitate. 

Raționamentele deductive se împart, în funcție de numărul premiselor, în

raționamente imediate  și raționamente mediate.

Raționamente imediate
Raționamentele imediate sunt raționamente deductive cu o singură premisă și o
concluzie.

Raționamentele bazate pe pătratul logic 

Cunoscând valoarea de adevăr a unei propoziții categorice, putem deduce valoarea de
adevăr a unei alte propoziții categorice care același subiect și predicat, folosindu-ne
de raportul dintre cele două.

Exemplu: Știind că propozițiile de calitate și cantitate diferite (aflate în raport de

contradicție) nu pot fi simultan nici false, nici adevărate putem face un următorul
raționament deductiv: Dacă este adevărat că „Toți sportivii se hrănesc sănătos” nu
este adevărat că „Unii sportivi nu se hrănesc sănătos”.

Conversiunea
Subiectul și predicatul din premisă sunt inversate în concluzie, păstrându-se calitatea
și cantitatea premisei și respectându-se legea distribuirii termenilor. Ținem seama că
propoziția particulară negativă (SoP) nu are conversă, iar propoziția universală
afirmativă se convertește doar prin accident (SaP → PiS).

Exemplu: Niciun număr impar nu este divizibil cu 2 → Niciun număr divizibil cu 2 nu

este impar. (SeP → PeS)

Obversiunea 
Pentru a obține concluzia construim pornind de la premisă propoziția de aceeași
cantitate, calitate opusă și având ca predicat contradictoriul predicatului din premisă.

Exemplu: Unii ingineri sunt pasionați de lectură. → Unii ingineri nu sunt ne-

pasionați de lectură. (SiP → SoP̅)

Contrapoziția 

Se obține prin negarea și inversarea subiectului și predicatului din premisă,

păstrându-se calitatea și cantitatea premisei. Se aplică doar pentru propozițiile
categorice de tip SaP și SoP.

Exemplu: Unii oameni principiali nu sunt bogați. → Unii oameni săraci nu sunt non-
principiali. (SoP → P̅oS̅)

Raționamente mediate
Raționamentele mediate sunt raționamente deductive cu mai multe premise și o
concluzie.
Silogismul
Silogismul este raționamentul format din trei propoziții categorice (două premise și o
concluzie) și trei termeni (subiectul, predicatul și termenul mediu)

Exemplu:

Toate inferențele cu două premise sunt raționamente mediate.

Silogismul este o inferență cu două premise.                                     

Silogismul este un raționament mediat.

(+) MaP (-)

(+) SaM (-)     

(+) SaP (-)

Polisilogismul 

În polisilogism concluzia este întemeiată cu ajutorul mai multor silogisme, concluzia

unui silogism devenind premisă în silogismul următor. Acest raționament poate să
apară și sub forma soritului, caz în care concluziile intermediare sunt subînțelese.

Exemplu:

Toate leguminoasele sunt bogate în proteine vegetale.

Toate leguminoasele sunt necesare unei diete sănătoase.    

Unele alimente necesare unei diete sănătoase sunt bogate în proteine

vegetale.

Toate alimentele necesare unei diete sănătoase trebuie cosumate

săptămânal.

Unele alimente care trebuie consumate săptămânal sunt bogate în

proteine vegetale.

(+) AaB (-)

(+) AaC (-)      

 (-) CiB (-)

(+) CaD (-)      

(-) DiB (-)

Demonstrația și combaterea
Demonstrația este un raționament prin care o propoziție dată este argumentată pe
baza unor propoziții cert adevărate.

Combaterea este un raționament opus demonstrației prin care o propoziție dată este

infirmată.

Demonstrația
Demonstrația este un raționament ale cărui premise sunt adevărate și prime sau
decurg din premise adevărate și prime. 

Altfel spus, demonstrația este raționamentul care pornește de la

axiome (propozițiile prime, care nu au nevoie de nicio altă demonstrație pentru a
fi considerate adevărate) sau teoreme (propoziții deduse din axiome, care au fost
deja demonstrate).  Concluzia va fi adevărată dacă și procesul de demonstrație va fi
corect.

Identificăm următoarele elemente ale structurii unei demonstrații:

1. Teza demonstrației (demonstrandum), cu alte cuvinte, concluzia

demonstrației. Într-o demonstrație pornim întotdeauna de la propoziția cu rol
logic de concluzie și continuăm prin a argumenta respectiva propoziție
folosindu-ne de alte propoziții pe care le numim premise. Este important de
menționat că, în momentul în care alegem o teză de demonstrație, nu avem
certitudinea că respectiva propoziție este și adevărată, acest lucru va fi dovedit
apoi, prin intermediul premiselor. Nu are însă sens nici să pornim de la o
propoziție cert falsă. Astfel, despre teza de demonstrat spunem că este cel puțin
o propoziție probabilă.
2. Fundamentul demonstrației, totalitatea definițiilor, teoremelor sau
axiomelor pe care le folosim în procesul de demonstrație. Acestea sunt
premisele logice ale demonstrației și mai sunt numite și argumente.
3. Procedeul demonstrației, inferențele valide (numite și deducții) menite să
ne conducă la concluzie.
4. Sistemul demonstrativ, cadrul conceptual în care se desfășoară
demonstrația.

Exemple
Cuprins

 Exemplu din geometrie

o Demonstrație logică
 Exemplu din logică

Exemplu din geometrie

Științele exacte operează în mod frecvent cu demonstrații pentru a deduce logic noi
propoziții adevărate care pot fi folosite în rezolvarea de probleme. Vom lua un
exemplu din geometrie pentru a înțelege mai bine structura demonstrației. 

Dorim să demonstrăm că suma unghiurilor unui triunghi oarecare este

de 180°. Această propoziție a fost în prealabil demonstrată de matematicieni și a
dobândit statutul de teoremă. Putem însă și noi să reproducem demonstrația,
structurând-o în conformitate cu cerințele demonstrației logice.   

Modul în care decurge demonstrația propusă, după cum știm de la matematică, este
următorul:

Ducem o paralelă la una din laturile triunghiului, de exemplu o paralelă d prin vârful

A la latura BC. Pentru că d și BC sunt drepte paralele, considerăm dreapta AB
secantă. Rezultă că unghiul B și unghiul A1 (unghiul exterior triunghiului, format de
dreapta d cu AB) sunt alterne interne, deci sunt congruente. Măsura unghiului B este
egală cu măsura unghiului A1. Și AC este secantă, deci de o parte și de alta a lui AC se
formează unghiuri alterne interne. Măsura unghiului C  și măsura unghiul A2 sunt
egale.

Observăm că dreapta d este compusă din 3 unghiuri și știm că suma unghiurilor care
compun o dreaptă este de 180°.   Suma măsurilor lui A1, A2 și A este 180°. Însă
măsura lui A1 este egală cu măsura lui B, iar măsura lui A2 este egală cu măsura lui C,
deci: 

Demonstrație logică
În continuare vom structura raționamentul din exemplul de mai sus urmărind
elementele demonstrației logice.

Teza demonstrației: Suma unghiurilor unui triunghi oarecare este de 180° sau 

Fie Δ ABC oarecare, 

Aceasta este propoziția posibil adevărată pe care ne propunem să o confirmăm sau

infirmăm la finalul raționamentului. 
Sistemul demonstrativ: Demonstrația se bazează pe geometria euclidiană,
pornind de la axiomele enunțate de matematicianul Euclid în lucrarea Elementele.

Fundamentul demonstrației: Toate axiomele, definițiile și teoremele pe care le

cunoașteam înainte de a face demonstrația și care ne-au ajutat în formularea
raționamentelor. În acest exemplu avem: definițiile unghiului, triunghiului, dreptei,
unghiului exterior unui triunghi, secantei, paralelei, congruenței. De asemenea, ne
folosim de:

 Axiomă: Printr-un punct exterior unei drepte se poate trasa o singură paralelă

la acea dreaptă.
 Teoremă: Oricare două drepte paralele formează cu o secantă perechi de
unghiuri alterne interne congruente.

Procedeul demonstrativ: Toate inferențele utilizate în demonstrație pot fi

formalizate din punct de vedere logic. Propoziții adevărate din fundamentul
demonstrației, alături de ipotezele problemei de demonstrat, generează concluziile de
care avem nevoie. Procedeul demonstrativ poate cuprinde atât raționamente cu
propoziții categorice, cât și raționamente cu propoziții compuse. 

De exemplu, una din inferențele pe care le regăsim în demonstrație, și care face parte
din procedeul demonstrativ, este următoarea propoziție compusă în care
regăsim implicația logică: Dacă (p) oricare două drepte paralele formează cu o
secantă perechi de unghiuri alterne interne congruente și (q) dreptele d și BC sunt
drepte paralele având secanta AB, (r) atunci unghiurile B și A1 sunt alterne interne și
congruente. 

Putem întâlni și următorul silogism:

Suma unghiurilor care compun o dreaptă este 180°.

Unghiurile A, A1 și A2 compun dreapta d.                

Unghiurile A, A1 și A2 este de 180°.

Exemplu din logică

Un alt exemplu de demonstrație este din domeniul logicii și îl folosim în momentul în
care dorim să demonstrăm validitatea unui mod silogistic pe baza legilor generale ale
silogismului. 

Teza demonstrației: Modul silogistic eio-1 este valid. 

Sistemul demonstrativ: Logica aristotelică

Fundamentul demonstrației: Legile generale ale silogismului

Procedeul demonstrației: Compararea atributelor modului silogistic dat cu legile

generale ale silogismului. Dacă o singură lege nu este respectată, atunci modul nu va
fi valid. 
Scriem mai întâi schema de inferență a silogismului eio-1, apoi acordăm valori de
adevăr (A) propozițiilor de mai jos. 

(+) MeP (+)

(-) SiM (-)       

(-) SoP (+)

1. Silogismul valid conține trei și numai trei termeni care apare fiecare de două
ori. – A
2. Termenul mediu este distribuit în cel puțin una dintre premise. – A
3. Un termen distribuit în concluzie este distribuit și în premisa din care provine.
–A
4. Cel puțin una dintre premise este afirmativă. – A
5. Concluzia este în mod necesar afirmativă dacă ambele premise sunt afirmative.
–A
6. Concluzia este în mod necesar negativă dacă una din premise este negativă. – A
7. Cel puțin una dintre premise este universală. – A
8. Concluzia este în mod necesar particulară dacă una din premise este
particulară. – A

Dacă un mod silogistic este valid atunci când respectă toate legile generale ale
silogismului și modul eio-1 respectă toate legile generale ale silogismului, atunci
modul eio-1 este valid.

Tipuri
Cuprins

 După proveniența datelor

 După procedeul utilizat
 După scopul urmărit
 Exemplu de la bac

După proveniența datelor

Includem demonstrația în categoria raționamentelor deductive, însă este necesar să
menționăm că există și demonstrații inductive. Demonstrațiile inductive includ date
provenite din experiență, alături de axiome și teoreme.

Astfel, o primă clasificare a demonstrațiilor se realizează în funcție de măsura în care

acestea se bazează pe date provenite din experiență. Vom avea:

1. Demonstrațiile deductive – care se bazează exclusiv pe propoziții teoretice

precum axiomele, teoremele și definițiile și nu conțin observații personale, care
 se aplică unui număr limitat de exemple. La fel ca în cazul oricărui alt
raționament deductiv, concluzia demonstrației (teza) este mai puțin generală
decât premisele (axiomele de la care se pornește).
2. Demonstrațiile inductive  – includ date provenite din experiență, alături de
axiome și teoreme.

De exemplu, avem următoarea teză de demonstrat: Dacă un număr întreg x nu este

divizibil cu 3, atunci el nu este divizibil cu 6. 

1. Demonstrație deductivă, prin metoda reducerii la absurd: Presupunem

contrariul și anume că x este divizibil cu 6. Astfel, orice x se poate scrie sub
forma x=6y, ceea ce este echivalent cu x=3*(2y). Rezultă că dacă x este divizibil
cu 6, el va fi divizibil și cu 3. Dacă teza noastră avea forma p̅ → q̅, concluzia la
care am ajuns este de tipul q →p. Aceste două implicații sunt însă echivalente
(contrapoziția implicației), iar acest lucru contrazice premisa de la care am
pornit, și anume că teza este falsă.
2. Demonstrație inductivă: Folosim criteriul de divizibilitate cu 3 (un număr este
divizibil cu 3 dacă și numai dacă suma cifrelor numărului este divizibilă cu 3) și
date din experiență. De exemplu, luăm primele 100 de numere nedivizibile cu 3
și le împărțim la 6, analizând dacă avem sau nu rest la împărțire.

După procedeul utilizat

O altă clasificare a demonstrațiilor se realizează după criteriul procedeului utilizat.
Avem astfel:

1. Demonstrații intuitive – pornesc de la intuiție și pot fi la rândul lor

neaxiomatizate (fără conștientizarea regulilor implicate și care se bazează de
multe ori pe raționamente incomplete) sau axiomatizate (deși intuitive,
controlate de reguli)
2. Demonstrații formalizate – accentul cade pe regulile raționării corecte,
construcțiile sunt formale și se operează cu simboluri.

Demonstrații deductive directe și indirecte

Demonstrațiile deductive se clasifică la rândul lor în două categorii în funcție de

procedeul utilizat: directe și indirecte.

1. Demonstrații directe, când adevărul tezei e dedus din cel al fundamentului.

2. Demonstrații indirecte, adevărul tezei e dedus din falsitatea contradictoriei
ei, iar această contradictorie a tezei este dedusă din adevărul propozițiilor
fundamentului. Există mai multe procedee prin care putem realiza
demonstrații indirecte:

 prin excludere – se aplică în cazul tezelor care reprezintă disjuncții exclusive

(de tipul sau...sau) și care se demonstrează prin demonstrarea falsității uneia
dintre propoziții. Pentru a demonstra că p w q (sau p sau q), trebuie să
 demonstrăm că p̅ sau că q̅ (că cel puțin una din propozițiile care formează teza
este falsă)
 prin reducere la absurd – construim o propoziție care neagă teza de demonstrat
(p̅ sau antiteza) și analizăm consecințele acesteia până ce întâlnim o concluzie
dedusă în mod valid din negația tezei care nu are sens (încalcă principiul non-
contradicției). Din faptul că p̅ este absurdă, deducem că p este adevărată.
Aceasta este una din metodele prin care putem demonstra, de exemplu, că un
mod silogistic este valid.
 prin imposibil – pornim de la o ipoteză pe care o denumit c1, însă ne
confruntăm cu situația în care apare un lanț de implicații imposibil de
concretizat: dacă c1 atunci c2, dacă c2 atunci c3, dacă c3 atunci c4 până la
infinit. Astfel, concluzionăm că c1 este falsă și opusa ei este adevărată. Aceast
tip de demonstrație a fost folosit de Euclid pentru a concluzia iraționalitatea
lui √2.

După scopul urmărit

În cele din urmă, clasificăm demonstrațiile după scopul urmărit:

1. Demonstrații cu scopul confirmării tezei

2. Demonstrații cu scopul infirmării tezei (combaterea) – cea mai
comună formă de combatere este infirmarea tezei (cu caracter universal) prin
găsirea unui contraexemplu. O propoziție de forma SaP (toți S sunt P) cu rol de
teză poate fi combătută prin găsirea unui singur S care să nu fie P.

Un exemplu clasic de acest tip este combaterea propoziției considerată mult timp a

fi adevărată, Toate lebedele sunt albe, prin descoperirea lebedelor negre în Australia. 

Combaterea se mai poate realiza și prin:

1. Reducere la contradicție – se aseamănă cu reducerea la absurd descrisă mai sus

și aplicabilă demonstrațiilor cu scopul confirmării tezei. În cazul combaterii
însă, dorind să combatem teza (deci să demonstrăm antiteza) vom analiza
direct consecințele tezei (p).
2. Reducere la autocontradicție – un tip de reducere la absurd în care contradicția
finală se regăsește în cadrul aceleiași propoziții, cum ar fi exemplu: Toate
vertebratele sunt nevertebrate.
3. Reducere la fals – un alt tip de reducere la absurd în care ajungem la o
concluzie care contrazice cunoașterea comună, cum ar fi de
exemplu: Cântăreții de operă sunt afoni. 

Exemplu de la bac
O întrebare din Testul de antrenament 12 pentru examenul de bacalaureat la logică
din 2020 este formulată în felul următor:

În funcție de sprijinul direct sau indirect pe experiență, demonstrațiile pot fi:

a. directe sau indirecte

b. intuitive sau formalizate

c. axiomatizate sau neaxiomatizate

d. deductive sau inductive

Răspunsul corect este d, deductive sau inductive. Pentru că demonstrațiile inductive

se sprijină în mod direct pe experiență, în timp ce demonstrațiile deductive doar
indirect, experiența este în cazul acestora formalizată devenind propoziție cu caracter
de axiomă. 

Reguli de validitate
Pentru ca o demonstrație să fie considerată validă, aceasta trebuie să respecte
următoarele reguli:

1. Teza va fi o propoziție formulată într-un mod clar și precis. În caz

contrar, dacă teza este vagă, demonstrația nu poate fi realizată, pentru că nu
avem o bază solidă de la care pornim. O teză precisă înseamnă că toți termenii
care se regăsesc în această propoziție au o semnificație unică, deci există un
consens cu privire la obiectele care fac parte din extensiunea lor.
2. Nu se va schimba teza pe parcursul demonstrației. Altfel, vom produce
o eroare logică numită ignoratio elenchi. Cu alte cuvinte, ne vom găsi în
situația de a susbstitui teza inițială, adică de a demonstra altceva. Dacă ne
aflăm în situația de a reformula teza, este necesar să fim atenți să nu schimbăm
sensul acesteia, fie și într-o măsură foarte mică.
3. Fundamentul trebuie să conțină doar propoziții adevărate. Dacă
fundamentul va conține cel puțin o propoziție falsă, atunci și premisele din
demonstrație vor fi false. Teza ar fi și potențial falsă, dar și potențial adevărată,
drept urmare demonstrația va fi compromisă.
4. Fundamentul trebuie să fie suficient pentru teză. Regula aceasta se
referă la două aspecte. În primul rând, nu trebuie să avem nevoie de alte
elemente decât cele din fundament pentru a demonstra ceva. În al doilea rând,
fundamentul nu trebuie demonstrat cu ajutorul tezei, deoarece în caz contrar
vom comite o eroare logică numită petitio principii (sau cerc vicios), deoarece
fundamentul ar presupune în mod eronat adevărul din teză.
5. Teza trebuie să rezulte în mod obligatoriu din fundament, în urma
utilizării inferențelor logice în demonstrație. De asemenea, e important
ca acele inferențe să fie valide.
6. Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent. În logică, sensul
termenului consistent diferă de înțelesul comun; se referă la faptul că într-o
mulțime de propoziții nu vom găsi contradicții logice între ele, adică nu se vor
putea deduce din acestea și o propoziție, și negația acesteia. Într-un sistem
demonstrativ, este vorba de teza și de contradictoria acesteia.
Inductive
Cuprins

 Aspecte generale
 Tipuri de raționamente inductive 
o Inducția completă
o Inducția prin enumerare 
o Inducția științifică  
 Exemple de la bac

Aspecte generale
Raționamentul inductiv este acel raționament în care concluzia nu este în mod
cert determinată, ci este probabilă sau este mai mult sau mai puțin
plauzibilă. 

Raționamentul inductiv mai este numit și amplificator, deoarece concluzia acestuia

aduce un plus în planul cunoașterii comparativ cu premisele sale. 

Inducția realizează tranziția de la particular (o observație, o afirmație) la

general (legi, principii). Observăm lucrul acesta în domenii precum fizica sau
biologia, atunci când se emit legi despre structura Universului pe baza cunoștințelor
despre planeta Pământ sau când categorisim o specie în urma studiului a câtorva
exemplare din acea specie. Identificăm deci două caracteristici ale
inducției: amplificarea și generalizarea.

Exemplu de raționament inductiv: 

Premisa 1: Georgiana nu și-a făcut tema la matematică luni și nu a fost sancționată.

Premisa 2: Georgiana nu și-a făcut tema la matematică marți și nu a fost

sancționată.

Rezultă concluzia probabilă că, în baza ideii că nu va fi sancționată, Georgiana nu-și

va face tema la matematică toată săptămâna (sau într-un viitor apropiat, nu are
importanță în acest caz formularea).

Tipuri de raționamente inductive 

Există mai multe tipuri de raționamente inductive, dintre care principalele sunt:
Inducția completă
Este singurul raționament inductiv unde avem o concluzie cert adevărată. Astfel,
deși urmăm un procedeu de argumentare inductiv (pornim de la particular pentru a
ajunge la general), putem spune și că avem de a face cu o argumentare deductivă. 

Raționamentul decurge în felul următor: identificăm o clasă finită de obiecte și

examinăm fiecare dintre aceste obiecte în parte. Pe baza faptului că știm cu
certitudine că fiecare din obiectele din clasă are o anumită însușire, concluzionăm că
toată clasa va avea respectiva însușire. Pentru a realiza o inducție completă este foarte
important să nu omitem examinarea niciunui obiect din clasă și să fim siguri că
respectiva clasă este finită. 

Un exemplu de inducție completă este următorul: Identificăm drept clasă finită de

obiecte clasa a IX-a B din cadrul Colegiului Național Bănățean din Timișoara.
Consultând catalogul clasei, analizăm media la logică, pe semestrul I, a fiecărui elev
în parte. Vom avea următorul raționament: 

      Media la logică pe semestrul I a Mariei Ionescu a fost 9. 

      Media la logică pe semestrul I a lui Vlad Popescu a fost 10. 

      ... (încă 27 de elevi cu medii de 9 și 10)

      Media la logică pe semestrul I a Paulei Georgescu a fost 9.              

      Toți elevii clasei a IX-a B din cadrul Colegiului Național Bănățean din      
Timișoara au avut pe semestrul I medii de 9 și 10 la logică. 

Inducția prin enumerare 

Presupune examinarea aleatorie a cazurilor întâlnite și este cel mai comun

raționament inductiv. Concluzia se bazează pe faptul că nu a fost găsit încă
un contra-exemplu. De exemplu, putem raționa că orașul București este în fiecare
zi aglomerat la ora 9 dimineața pentru că nu am circulat niciodată prin oraș la această
oră și să nu fie aglomerație. 

Inducția științifică  

Se realizează riguros, după anumite reguli, într-un cadru științific. Sunt

folosite tehnici și metodologii concepute de către specialiști, dintre care
amintim observația ghidată și experimentul. 

Metodele statistice de alegere a unui eșantion reprezentativ sunt foarte utile în

desemnarea obiectelor care urmează a fi analizate. În acest caz, concluzia va avea un
grad sporit de probabilitate. Studiile sociologice propun astfel de concluzii legate de
comportamentul uman în anumite condiții sau pe baza anumitor date socio-
demografice, cum ar fi de exemplu cu ce partid este mai posibil să voteze o persoană
în funcție de vârstă sau educație. 

Exemple de la bac
Întrebări referitoare la tipurile de inducție se pot regăsi la examenul de bacalaureat la
logică, Subiectul I.

Bac 2015 - Sesiunea Specială 

Singura formă de raţionament inductiv în care se obţin din premise adevărate

numai concluzii adevărate este:

a. inducţia incompletă

b. silogismul

c. obversiunea

d. inducţia completă

Răspunsul corect este d, inducția completă. În cazul inducției incomplete concluzia

este întotdeauna probabilă, în timp ce silogismul și obversiunea sunt tipuri de
raționament deductiv. 

Metode de cercetare inductivă

Logica inductivă este utilă în cercetarea unor fenomene științifice, pentru
determinarea unor relații de tip cauză-efect care sunt de folos în astfel de demersuri.
Lui John Stuart Mill îi revine meritul  dezvoltării a patru metode experimentale
inductive care vor fi prezentate detaliat în cele ce urmează.

Pentru mai multă rigoare științifică, aceste metode se pot combina între ele. Un
exemplu ar fi metoda combinată a concordanței și diferenței.

Cuprins

 Metoda concordanței
 Metoda diferenței
 Metoda variațiilor concomitente
 Metoda reziduurilor (sau a rămăsițelor)

Metoda concordanței
Această metodă spune că prezența simultană a unor efecte presupune și prezența
simultană a unor cauze. Vom spune că a este caracteristica unui fenomen,
iar A parametrul la care acel fenomen se află. În cazul în care două sau mai multe
elemente ale unui fenomen au în comun doar o singură caracteristică (a), iar în toate
contextele parametrul A se menține, atunci vom afirma că a este cauza/efectul
menținerii parametrului. 

Exemplu: pentru a determina cauza obezității, cercetătorii din domeniul medical

vor încerca să identifice la subiecții unui astfel de demers științific acele elemente
(sau circumstanțe) care i-au condus la obezitate. Știm bine că sedentarismul a fost
identificată ca principală cauză a obezității. Cercetătorii au ajuns la această concluzie
atunci când au observat această caracteristică la mai mulți subiecți care aveau
obezitate. În acest exemplu, A (parametrul) este obezitatea, iar a (caracteristica) este
sedentarismul. 

Metoda diferenței
Această metodă este opusă celei a concordanței și presupune că prezența sau absența
unui același efect are legătură cu prezența sau absența unei aceeași cauze. Aflăm
cauza/efectul unui fenomen atunci când avem două circumstanțe, una în care există o
anumită caracteristică a unui fenomen, iar cealaltă în care ea nu există; aceea
caracteristică este cauza/efectul fenomenului. 

Exemplu: cercetătorii din domeniul industriei chimice pot testa o substanță (sau o
combinație de substanțe) pentru a observa dacă aceasta produce sau nu o reacție.

Metoda variațiilor concomitente

Această metodă presupune analiza circumstanțelor pe care un fenomen le are; dacă o
caracteristică a acestui fenomen variază în funcție de un anumit parametru, atunci
vom spune că există o relație de cauzalitate între caracteristică și acel parametru. 

Exemplu: în domeniul medical, poți afla prin această metodă ce influență are
cantitatea unui aliment asupra numărului de celule din corpul uman.

Metoda reziduurilor (sau a rămăsițelor)

Într-un fenomen, toți parametrii, în afară de unu, vor fi asociați unor caracteristici, în
afară de una.  În acest caz parametrul neasociat va fi într-o relație de cauzalitate cu
caracteristica neasociată. 

Exemplu: vrem să aflăm greutatea unui pepene, însă nu avem cântar de mână, ci
doar unul „de baie”. Ne vom urca cu pepenele în brațe, noi având greutatea de 78 de
kilograme. Cântarul va indica 81 de kilograme. Aflăm greutatea pepenelui scăzând 78
din 81 și rezultă 3 kilograme.
Analogia
Cuprins

 Definire și caracterizare
 Exemple
 Ce face ca o analogie să fie plauzibilă?

Definire și caracterizare
În logică, analogia este acea inferență inductivă care presupune transferul unei
proprietăți de la un obiect la altul pe baza faptului că cele două obiecte au o serie de
proprietăți în comun. 

Într-o analogie, cunoaștem (avem certitudinea) că două obiecte A și B au proprietăți

comune: p1, p2, p3 etc. Unul din aceste două obiecte, de exemplu A, are și o altă
proprietate, p4. În această privință, nu avem nicio informație referitoare la B, dacă B
are sau nu proprietatea p4. Cu toate acestea, putem considera că este probabil ca,
dacă A și B au în comun p1, p2 și p3 să aibă, de asemenea, în comun și p4. 

Concluzia acestui raționament, la fel ca în cazul oricărui alt raționament inductiv, este
probabilă. Spre deosebire de alte raționamente inductive, concluzia nu
este de această dată mai generală decât premisele, ci are același nivel de
generalitate. Analogia este o inferență de la particular la particular. 

Exemple
Un exemplu de analogie ajutător pentru pregătirea ta la logică este următorul:

Ana este foarte bună la matematică, sportul ei preferat este șahul și obișnuiește
să se culce la ora 22.

Roxana este foarte bună la matematică, sportul ei preferat este șahul și

obișnuiește să se culce la ora 22.

           Ana a fost admisă la facultate în primii cinci.                                              

           Roxana a fost admisă la facultate în primii cinci.

În acest raționament concluzia se află sub semnul probabilității. Este probabil

ca ambele eleve să fie admise printre primele la facultate, ținând cont de asemănările
dintre ele, dar este de asemenea probabil ca Roxana să nu fi reușit o performanță
similară. Alte însușiri sau experiențe ale Roxanei ar fi putut să o împiedice să
realizeze acest lucru. Un exemplu ar putea fi acela că Roxana a fost convinsă de
părinți să dea admitere la o facultate pe care nu dorea să o urmeze. 
Un alt exemplu de analogie:

Cornel, Marta și Marian traversează pe roșu și sunt amendați de poliție.

Andreea a făcut și ea la fel, deci va fi și ea amendată.

Și în acest raționament concluzia este probabilă: există posibilitatea ca Andreea

să nu fi fost depistată de vreun agent de poliție și să nu primească amendă sau să fi
scăpat doar cu un avertisment.

Ce face ca o analogie să fie plauzibilă?

Pentru a fi mai bine pregătit la logică, este util să șii ce face ca o analogie să fie
plauzibilă. Astfel, plauzibilitatea unui raționament prin analogie ține de o serie
de condiții:

1. Este relevant faptul ca obiectele analogiei să aibă însușiri comune și să nu

există multe diferențe între aceste obiecte.
2. Trăsăturile comune identificate trebuie să fie mai importante decât diferențele.
3. Cu cât numărul obiectelor comparate este mai mare, cu atât gradul de
probabilitate al concluziei va fi mai mare.
4. O concluzie modestă, mai restrânsă, care afirmă un aspect ce poate fi validat
prin intermediul simțului comun, are un grad de probabilitate mai mare.

Rolul analogiei în argumentare este foarte mare. Acest tip de raționament

facilitează înțelegerea situațiilor complexe, propune ipoteze în cercetarea științifică,
ce apoi vor putea fi confirmate sau infirmate prin intermediul altor procedee logice și
ne ajută să luăm decizii în viața de zi cu zi. 

Tipuri
Analogia poate să apară în mai multe forme. În această pagină a manualului, vom
enumera cele mai importante tipuri de analogie.

Cuprins

 Analogia comună și științifică

 Analogia întâmplătoare și sistematică
 Analogia după însușiri și cea după relații

Analogia comună și științifică

Analogia comună este realizată zilnic, de fiecare dintre noi, pe baza unor observații
superficiale, fără o analiză profundă a obiectelor pe care le avem în vedere. Aceste
analogii nu au un caracter general, scopul lor ține de un context trecător. La școală,
putem concluziona pe baza faptului că acei colegi care stau în prima bancă sunt mai
des ascultați că și noi, dacă ne așezăm în prima bancă, vom fi la rândul nostru
ascultați de profesor. 
Pe de altă parte, analogia științifică presupune o analiză riguroasă a obiectelor și
proprietăților lor. Scopul ei ține de înțelegerea profundă a fenomenelor din natură, de
formularea unor teorii sau de crearea unor inovații. De exemplu, în domeniul
inteligenței artificiale folosit în robotică se folosesc rețele neuronale, care au fost
create prin analogie cu creierul uman. Rețelele neuronale au o structură compusă din
neuroni asemănătoare creierului și evoluează în permanență ca urmare a efortului
cercetătorilor de a dezvolta analogii fezabile. 

Analogia întâmplătoare și sistematică

Analogia întâmplătoare se realizează fără intenție și presupune o descoperire.
Este un act involuntar care nu vizează niciun scop. Un exemplu de analogie
întâmplătoare este acela când descoperim că dacă ne îmbrăcăm într-o anumită
culoare avem mai multă încredere în noi. Concluzionăm pe baza experiențelor trecute
că și data următoare când vom purta respectiva culoare atitudinea noastră se va
îmbunătăți. 

Analogia sistematică este întreprinsă cu intenție și poate sta la baza invențiilor. De

obicei, acestui tip de analogie îi este necesară o viziune științifică. Un exemplu de
analogie sistematică poate fi realizeată în domeniul politic, în momentul în care apare
o nouă situație (un fenomen al naturii, o inovație tehnologică etc.) care nu intră sub
incidența niciunei legi deja existente, dar care trebuie legiferată pentru a nu se ajunge
la haos social. Situațiile similare din trecut sunt comparate și sunt analizate
consecințele unor anumite decizii. În prezent, se are în vedere reglementarea
internațională a zborului dronelor comerciale, iar în acest demers analogia cu legile
care reglementează zborurile cu pilot sunt foarte importante. 

Analogia după însușiri și cea după relații

Într-o analogie după însușiri pornim de la asemănările existente între două sau
mai multe obiecte concluzionând că obiectele sunt similare și în alte privințe, despre
care nu avem certitudini. Acesta este un tip direct de analogie. De exemplu, pe baza
faptului că două țări sunt bogate în petrol și a faptului că în una din ele avem
instabilitate socială, concluzionăm că și în cealaltă există instabilitate socială. 

Analogiile după relații presupun un pas suplimentar, și anume: observarea

relațiilor interne din cadrul obiectelor comparate sau a unei relații cauzale specifice
fiecăruia dintre obiecte. De exemplu, analogia dintre rețelele neuronale și creierul
uman prezentată mai sus este de acest tip. Asemănările dintre cele două obiecte
cuprind relațiile interne dintre neuroni și sinapse valabile pentru ambele obiecte.

Raționamentele incorecte
Scopul principal al logicii este acela de a determina principiile și condițiile care
guvernează raționarea corectă. În acest sens, ne-am preocupat în momentul studierii
fiecărui tip de raționament cu analiza legilor de validitate a acestuia. Raționamentele
nevalide, în cadrul cărora concluziile nu sunt susținute logic de către premise sau
sunt false dintr-un alt motiv, dar se prezintă ca fiind adevărate, afectează
cunoaștererea generală. Logica ne ajută să recunoaștem aceste concluzii înșelătoare,
să ne ferim de greșeli atunci când formulăm argumente și să observăm atunci când
alții le comit, cu sau fără intenție. 

În funcție de prezența sau absența intenției în momentul formulării unui

raționament eronat, folosim unul din cei doi termeni: 

 sofism pentru încălcarea intenționată a unei reguli de validitate logică

 paralogism pentru situația în care eroarea intervine fără ca emițătorul ei să o
plănuiască.

Termenul de sofism provine de la termenul de sophistes, din limba greacă, unde

înseamnă înțelept, expert, priceput la toate. A existat o perioadă în Grecia Antică
(secolele al IV-lea și al V-lea î.Hr.) în care profesori de retorică, filosofie și alte științe,
cunoscuți sub denumirea de sofiști, au forțat limitele logicii în favoarea persuasiunii
și a artificiilor retorice. Filosofi contemporani cu aceștia, precum Platon sau
Aristofan, au început să folosească termenul de sofist cu sens peiorativ, atrăgând
atenția asupra erorilor logice din argumentele pe care aceștia obișnuiau să le aducă.
Mai târziu, Aristotel a introdus în celebrul său tratat de
logică, Organon, lucrarea Respingerea sofiștilor, demascând sistematic
raționamentele greșite din Grecia Antică. Termenul s-a generalizat pentru orice
eroare logică menită să înșele. 

Dintre sofismele celebre din acea perioadă amintim două exemple:

 Ai ceea ce nu ai pierdut; nu ai pierdut coarne, deci ai coarne.

 Ce sunt eu nu eşti tu şi ce eşti tu nu sunt eu. Eu sunt om, deci tu nu eşti om.

Tipuri de sofisme
Cuprins

 Sofisme formale
 Sofismele materiale

Sofisme formale
Sofismele formale indică încălcarea unor reguli de logică în cadrul raționamentelor
deductive. Ele țin mai mult de modul în care este construit raționamentul, deci se mai
numesc și sofisme structurale.

Exemple de sofisme formale:

  Convertirea propoziției particulară negativă SoP: Dacă unele fapte
bune nu sunt făcute cu intenție, atunci unele fapte făcute cu intenție nu sunt
fapte bune.

Important: Propozițiile particulare negative SoP nu se convertesc!

 Formularea unui silogism în care termenul mediu să nu fie

distribuit în nicio premisă:

Toți polițiștii poartă uniformă în timpul servicului.

Toate asistentele medicale poartă uniformă în timpul serviciului.        

Toate asistentele medicale sunt polițiști.

Important: Silogismul de mai sus încalcă una dintre legile silogismului, potrivit

căreia termenul mediu al silogismului este distribuit în cel puțin una dintre premise.

Sofismele materiale
Sofismele materiale nu prezintă probleme în ceea ce privește structura
raționamentelor, însă conțin erori de conținut, adică cele în legătură cu sensul pe
care îl au premisele care conduc la o concluzie.

În pagina următoare poți să citești erorile de argumentare prezente în sofismele

materiale.

Erori de argumentare
În cele ce urmează, ne vom concentra pe sofismele materiale și vom observa
câteva exemple de erori în argumentare.

Cuprins

 Sofismele de relevanță
 Sofisme ale inducției neconcludente
 Sofismele circularității
 Sofismele ambiguității
 Eliminarea erorilor de argumentare

Sofismele de relevanță
 Ignoratio elenchi (ignorarea tezei). Aceste sofisme apar atunci când aducem
argumente în favoarea altei teze decât a celei pe care o avem de demonstrat. Un
exemplu de sofism/eroare de relevanță poate fi argumentul omului de
 paie (straw man fallacy). Acesta apare atunci când, pe parcursul unei teze, îți
concepi un adversar (omul de paie) pe care îl poți combate ușor, sau când
formulezi un argument care se referă la altceva decât la teza ce trebuia
demonstrată. Aceasta se întâmplă de multe ori cu scopul de a muta atenția în
altă direcție și de a ocoli teza de demonstrat.

Exemplu: Cineva afirmă că ar trebui crescut ajutorul social acordat unor cetățeni.
Oponentul răspunde că astfel s-ar promova lenea și un trai parazitar pe bani publici.
În aceast caz, oponentul aduce noi teme sensibile precum lenea sau exploatarea
banilor publici, dar care nu au neapărat legătura cu tema creșterii ajutorului social.
Astfel, oponentul nu adresează în mod adecvat tema ajutorului social.

 Argumentum ad hominem (argumentul sau atacul la persoană). Se face un atac

la persoana care emite o teză, o opinie, în ideea justificării sau infirmării tezei
respective.

Exemplu:  Poetul X nu a fost un poet bun pentru că suferea dealcoolism.

 Argumentum ad ignorantiam (argumentul relativ la neștiință). Este afirmat

faptul că o premisă este adevărată doar pentru că aceasta nu a fost demonstrată
ca fiind falsă și viceversa. Este vizată ignoranța emitentului în chestiunea
respectivă.

Exemplu: Este greu de crezut că problema abuzurilor asupra femeilor este reală

deoarece, în cercul meu social, nu am auzit nici o fată să se plângă de vreun abuz.

 Argumentum ad misericordiam (argumentul compătimirii sau “al milei”).

Cineva folosește acest argument când încearcă exploatarea emoțiilor
oponenților, în vederea susținerii tezei.

Exemple: Dacă nu accepți să-l concediezi pe Marian, mă voi supăra.

 Argumentum ad populum (argumentul majorității sau “al poporului”). Se

justifică faptul că dacă toată lumea face sau gândește un lucru, înseamnă că acel
lucru estejustificabil.

Exemplu: Toată lumea traversează pe roșu în București, deci și tu trebuie să faci

la fel.

 Argumentum ad baculum (argumentul forței sau argumentul “ciomagului”).

Acest argument poate fi văzut uneori și ca o modalitate de șantaj.

Exemplu: Dacă nu îți faci tema la istorie până marți, vei primi nota patru. sau În
cazul în care nu stai cuminte, te bat.

 Argumentum ad verecundiam (argumentul autorității sau “al modestiei”). Are

loc atunci când într-o argumentare se face apel la o autoritate, care ar putea
legitima mai ușor o teză.
Recursul la autoritate poate reprezenta o eroare de argumentare, atunci când teza
susținută nu este corectă. Exemplu: Nu există oameni agresivi în orașul nostru,
pentru că așa mi-a spus mătușa mea.

Nota bene! Nu tot timpul recursul la o autoritate este o eroare logică. Drept
exemplu avem descoperirile și teoriile ștințifice, pe care le acceptăm pentru că a
existat un consens asupra lor printre cercetători. Acel consens va constitui o
autoritate epistemologică pentru noi, dat fiind profesionalismul oamenilor de
știință. Exemplu: Așa cum afirma Galenus, turbeculoza este o boală contagioasă. 

Sofisme ale inducției neconcludente

Sunt acele sofisme ale căror premise sunt adevărate și relevante pentru o teză, însă nu
sunt suficiente. Să observăm niște exemple de sofisme ale inducției neconcludente: 

 Generalizarea pripită. Are loc atunci când emitem o judecată generală asupra
unei chestiuni fără a avea destule date despre aceasta sau fără a lua în calcul
datele adevărate.

Exemple: Copiii din ziua de azi au o capacitate de învățare mai mică. sau Toți

bărbații sunt la fel.

 Cauza falsă. Se deduce în mod eronat că ceea ce precede ar fi cauză pentru ceea
ce urmează.

Exemplu: Se consideră în mod eronat că vaccinul antigripal produce simptome

specifice autismului.

 Analogia neconcludentă (sau falsa analogie). Acest sofism apare la

raționamentele  făcute prin analogie și se referă la incapacitatea unei analogii
de a ne convinge de o concluzie.

Exemplu: Elena și Ștefania sunt gemene. Elena are o geacă roșie, deci și Ștefania
trebuie să aibă tot o geacă roșie.

Sofismele circularității
 Petitio principii (argumentul circular sau “cercul vicios”). Eroarea acesta apare
atunci când propoziția care trebuie demonstrată se află într-una din premise.
Astfel se creează un cerc vicios, deoarece nu putem demonstra ceva cu ajutorul
a ceva ce mai întâi trebuie să demonstrăm. Cu alte cuvinte, eroarea apare atunci
când concluzia conține o informație necesară pentru ca una dintre premise să
fie considerată adevărată. Premisele nu ar trebui să depindă de concluzie, ci
doar concluzia să depindă de informația din premise.

Exemplu: Telefoanele Samsung sunt cele mai de calitate deoarece nimeni nu

produce telefoane la fel de bune ca cei de la Samsung. Concluzia este aici
reformulată (după premisă) în așa fel încât să fie obținută teza dorită. În esență,
această propoziție afirmă că telefoanele Samsung sunt de calitate doar pentru că sunt
mai bune decât alte mărci de telefoane. Este ca și cum ai spune că o clădire este foarte
înaltă pentru că toate celelalte ar fi mai scunde.

Sofismele ambiguității
În cadrul acestor sofisme se folosesc fie termeni impreciși, fie se folosesc termeni în
mod imprecis și eronat. În continuare vei putea citi o serie de exemple privind
sofismele ambiguității.

 Falsa dilemă. Această eroare apare atunci când într-o argumentație se restrâng

opțiunile la un număr de două, deși în mod real ele ar fi mai multe.

Cele mai bune exemple de false dileme sunt cele ale reclamelor (Cumperi această
tigaie sau legumele tale se vor prinde pe fundul unei tigăi normale) sau cele din
politică (Dacă nu ești susținător al partidului de la guvernare X, atunci în mod
sigur ești susținător al partidului din opoziție Y).

 Echivocația. Este eroarea logică în care se folosesc termeni impreciși sau

termeni polisemantici cu înțeles diferit.

Exemplu: Maria sare pe capră, prin urmare, Maria ar putea fi acuzată de violență

asupra animalelor (se confundă sensul de capră ca instrument folosit în gimnastică
cu cel de capră ca animal rumegător).

 Amfibolia este folosirea ambiguă din punct de vedere gramatical a unuia sau

mai multor termeni.

Exemplu: Ana îi spune Irinei că ea e frumoasă. Folosirea pronumelui ea nu

clarifică dacă Ana se autoaprecia sau o complimenta pe Irina. Alt exemplu: Papuci
pentru copii de casă. Aici eroarea survine în urma elipsei virgulei, dar și a topicii
frazei. Este evident că forma corectă ar fi Papuci de casă pentru copii, iar în termeni
logici presupunem că s-a comis o eroare.

 Compoziția reprezintă atribuirea unei proprietăți a părții unui mulțimi la

întreaga mulțime.

Exemplu: Într-un fast-food, sosul de maioneză folosit nu este gustos, deci automat

nici restul ingredientelor nu sunt gustoase. sau Zahărul alb conduce la diabet, prin
urmare zahărul este un produs nesănătos (afirmație eronată, având în vedere că
există zahăr brun, care e mai benefic față de cel alb).

 Diviziunea esteeroarea logică inversă compoziției; se atribuie o caracteristică a

unei mulțimi luate ca întreg către elemente componente ale acesteia.

Exemplu: Ioan locuiește într-un bloc proaspăt renovat. Asta înseamnă că și

apartamentul lui este proaspăt renovat.

Eliminarea erorilor de argumentare

Pot exista mai multe cauze pentru care apar erori într-o argumentație: poate fi vorba
de gradul de dificultate al unei chestiuni, de dispoziția oamenilor de a se implica
serios în înțelegerea unei probleme, sau de intențiile pe care cineva le are în
argumentația sa, ș.a.

În cazul sofismelor formale, erorile pot fi înlăturate prin cunoașterea temeinică a

condițiilor de validitate a interferențelor și prin observarea validității fiecărui
raționament în parte. Cât privește sofismele materiale, lucrurile sunt puțin mai
complicate, deoarece adeseori aceste erori sunt greu de identificat sau putem fi în
situația în care catalogăm un raționament drept eronat deși acesta e unul corect.
Pentru a evita sofismele materiale tot ce putem face e să folosim un limbaj clar și
concis, să ne alegem cu grijă argumentele și să verificăm permanent corelarea
premiselor în raport cu concluzia.

Propozițiile compuse
Cuprins

 Caracterizare
 Structura propozițiilor compuse
o Variabile propoziționale
o Operatori propoziționali
 Rezumat

Caracterizare
Raționamentele cu propoziții categorice, studiate până în acest moment la Logică, s-
au bazat pe o așa numită logică a termenilor. Validitatea acestor raționamente
(dintre care amintim: raționamentele bazate pe pătratul logic, conversiunea,
obversiunea, silogismul, polisilogismul) era dată de felul în care relaționau între ei
termenii din cadrul propozițiilor (S – subiectul, P – predicatul, M – termenul mediu).

În aceste cazuri termenul este unitatea logică de bază, adică dacă puteam

identifica termeni în cadrul unei propoziții, nu puteam merge mai departe,
descompunând termenii în altceva. Făcând o analogie cu științele exacte, putem
spune că termenul este pentru propozițiile categorice ceea ce este un atom pentru
materia comună – cea mai mică unitate constitutivă.

Există însă în domeniul logicii și raționamente mai complexe, care nu pot fi reduse la
termeni și în cadrul cărora se operează cu propoziții compuse. Pentru aceste
cazuri este aplicată logica propozițiilor, ceea ce înseamnă că unitatea logică de bază
va fi propoziția. Când formalizăm raționamentul, nu ne interesează structura
respectivei propoziții, termenii din care aceasta este compusă, ci doar relațiile dintre
diversele propoziții propuse spre analiză.

Structura propozițiilor compuse

Pentru a identifica propozițiile compuse este necesar să cunoaștem structura
acestora:

Variabile propoziționale
Variabilele propoziționale sunt propozițiile simple (sau atomare) care sunt
incluse în propoziția compusă. Ele sunt notate, în limbaj formal, cu literele: p, q,
r și au întotdeauna o valoare de adevăr notată cu 1 (pentru adevărat) și 0 (pentru
fals). O propoziție compusă este formată din cel puțin o propoziție simplă și un
operator propozițional. 

Exemple:

Dacă voi obține carnetul de conducere, voi putea călători mai mult. Putem identifica
variabilele (propoziții simple): p – (Eu) voi obține carnetul de conducere și q – (Eu)
voi putea călători mai mult. Deja ne putem da seama, intuitiv, că dacă prima
propoziție simplă (p) este adevărată, atunci și a doua propoziție simplă (q) este
adevărată, deci propoziția compusă va fi la rândul ei adevărată. 

Nu este adevărat că Budapesta este capitala României. În acest caz avem o singură
propoziție simplă în interiorul propoziției compuse: p – Budapesta este capitala
României. Știm că această propoziție este falsă, însă pentru că operatorul
propozițional care precede această propoziție este o negație, propoziția compusă va fi
adevărată. 

Operatori propoziționali

Operatorii propoziționali (numiți și conectori logici sau constante logice) sunt

expresii de tipul: sau, și, nu este adevărat că, dacă... atuci, dacă și numai
dacă care leagă între ele propozițiile simple. Operatorii influențează valoarea
de adevăr a propozițiilor compuse în funcție de valoarea de adevăr a propozițiilor
simple asupra cărora se aplică.

Exemplu:

Dacă Mihai nu vine la petrecere, nu mă duc nici eu și nu va merge nici prietena mea
Paula. Observăm aici că de falsitatea primei propoziții simple: p – Mihai vine la
petrecere, depinde falsitatea a două alte propoziții: q- Eu merg la petrecere și r –
Paula merge la petrecere. Putem identifica operatorii propoziționali: dacă, și.

Rezumat
Sintetizând, putem spune că o propoziție compusă presupune aplicarea de operații
(prin intermediul operatorilor) asupra valorii de adevăr a propozițiilor simple
(variabilelor). Valoarea de adevăr a propoziției compuse depinde de
valoarea de adevăr a propozițiilor simple. 
Relația de dependență se realizează prin intermediul operatorului logic, care
determină valoarea de adevăr a propoziției compuse în funcție de valorile de adevăr
ale propozițiilor simple. Pe aceste considerente, operatorii se mai numesc și funcții
de adevăr, iar logica propozițiilor reprezintă studiul funcțiilor de adevăr posibile. 

Operatorii logici
Pentru a înainta în înțelegerea logicii propozițiilor compuse, vom prezenta cei mai
comuni cinci operatori logici împreună cu tabelele lor de adevăr. Tabelele de
adevăr se referă la valoarea de adevăr a propoziției compuse care decurge din
aplicarea operatorului logic asupra unor propoziții simple cu diverse valori de
adevăr. 

Cuprins

 Negația
 Conjuncția 
 Disjuncția neexclusivă
 Disjuncția exclusivă
 Implicația
 Echivalența

Negația
Negația este notată ca p̅ sau ~ p

Între o propoziție p și negația sa p̅ există un raport de contradicție, adică dacă p este

adevărată negația sa este falsă, iar dacă p este falsă negația sa este adevărată. 

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o negație: „este fals”, „nu este

adevărat” etc.

p p̅

1 0

0 1

Exemplu: 

p – Dunărea izvorăște din munții Pădurea Neagră. 

p̅ - Dunărea nu izvorăște din munții Pădurea Neagră.

Conjuncția 
Conjuncția se notează prin: & sau printr-un ∨ întors

Propoziția compusă formată din propozițiile simple p și q este adevărată numai dacă
atât p cât și q sunt adevărate. În toate celelalte trei cazuri (când cel puțin una din
propoziții este falsă) propoziția compusă va fi falsă.

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o conjuncție: „și”, „iar”, „dar”, „deși”,
„totuși”. Conjuncția poate fi semnalată și doar prin prezența virgulei.

p q p&q

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 0

Exemplu: Deși prețurile apartamentelor au crescut (p), părinții mei se pregătesc să

facă o achiziție (q).

Disjuncția neexclusivă
Disjuncția neexclusivă se notează prin: ∨

Propoziția compusă formată din propozițiile simple p și q este falsă atunci când atât p
cât și q sunt false. În toate celelalte trei cazuri (când cel puțin una din propoziții este
adevărată) propoziția compusă va fi adevărată. 

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o disjuncție neexclusivă: „sau”, „ori”,

„fie”.

p q p ∨ q

1 1 1

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Exemplu: Parola poate fi formată din litere(p) sau cifre(q). (Subînțelegem că parola

poate fi formată și din litere și din cifre.)

Disjuncția exclusivă
Disjuncția exclusivă se notează prin: W

Pentru ca propoziția compusă să fie adevărată, propozițiile simple care o formează p

și q trebuie să aibă valori de adevăr diferite. Dacă ambele au aceeași valoare de
adevăr, propoziția compusă va fi falsă. Aceasta înseamnă că p și q nu se pot realiza
simultan. 

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o disjuncție exclusivă: „sau... sau”,

„ori... ori” „fie... fie”

p q pWq

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Exemplu: În toamnă sau mă înscriu la facultate (p) sau încep să lucrez(q).

(Subînțelegem că ambele activități nu se pot realiza simultan din cauza
constrângerilor de timp.)

Implicația
Implicația se notează prin: →

În logică, propoziția compusă formată din propozițiile simple p și q va fi falsă într-o

singură situație: atunci când p este adevărată și q este falsă. Altfel spus, falsitatea
implicației este dată de situația în care un consecvent fals este introdus printr-un
antecedent adevărat. 

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o implicație: „dacă...”, „dacă...

atunci”.

p q p → q

1 1 1

1 0 0

0 1 1

0 0 1

Exemplu: Dacă nu mai găsesc bilete pentru meci(p) mă voi uita la televizor(q). 

Echivalența
Echivalența se notează prin: 
Pentru ca propoziția compusă să fie adevărată, propozițiile simple care o formează p
și q trebuie să aibă aceeași valoare de adevăr. Dacă au valori de adevăr diferite,
propoziția compusă va fi falsă. 

În limbaj natural, următoarele expresii introduc o echivalență: „dacă și numai

dacă...”, „numai dacă”, „dacă și numai dacă...atunci...”.

p q     p 

 q
1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 1

Exemplu: Dacă și numai dacă voi termina sesiunea fără restanțe(p) mă voi putea
duce în excursie la mare (q).

Metoda tabelelor de adevăr

Logica propozițională ne permite formalizarea propozițiilor compuse formate din
diverse combinații de variabile propoziționale și operatori logici. Astfel, folosind
informațiile prezentate în prima parte a acestui material, putem să analizăm formula
unei propoziții compuse în scopul de a calcula toate valorile de adevăr posibile pe
care aceasta le poate lua.

Analiza formulei, care ia în considerare toate combinațiile de valori de adevăr

(pornind de la faptul că o propoziție simplă dată poate fi atât adevărată, cât și falsă),
se realizează prin metoda matriceală (numită și metoda tabelelor de
adevăr). Scopul acestui demers logic este acela de a calcula dacă o anumită formulă
logică este: 1. adevărată în toate situațiile, 2. adevărată în anumite situații și falsă în
altele, 3. falsă în toate situațiile.

Primele etape ale calculului logic prin metoda tabelelor de adevăr

sunt determinarea formulei, a operatorului principal, și a numărului total de
combinații. Pe baza informațiilor obținute se realizează tabelul de adevăr pentru
formula dată, se calculează operatorii logici prezenți și la final se interpretează
rezultatul.

Poți citi explicațiile noastre detaliate despre fiecare etapă în parte în paginile
următoare.
Determinarea formulei, operatorului și
combinațiilor
Cuprins

 Determinarea formulei
 Determinarea operatorului principal
 Determinarea numărului total de combinații de valori

Determinarea formulei
În exercițiile cu propoziții compuse formula poate fi dată, caz în care sărim peste
această etapă. Altfel, dacă enunțul conține o propoziție compusă în limbaj natural,
este necesară formalizarea propoziției. Scrierea formulei presupune: identificarea și
notarea propozițiilor simple (ținem cont de faptul că o propoziție se poate repeta, iar
în acest caz folosim aceeași literă pentru notație), respectiv identificarea operatorilor
propoziționali. 

Exemplu: Se dă propoziția „Dacă vine ploaia stau în casă și îmi fac tema la
matematică.”

Observăm că această propoziție compusă conține 3 propoziții simple diferite ca sens,

deci vom avea 3 variabile propoziționale pe care le notăm cu: p, q și r. Mai departe
recunoaștem expresiile „dacă” de la începutul propoziției, respectiv „și” care face
legătura între cea de a doua propoziție și cea de a treia. Aceste expresii corespund
implicației, respectiv conjuncției. 

În acest moment formula logică arată în felul următor: p → q & r.

! Notă: Este necesară acordarea de atenție sporită pentru a diferenția între perechile

de operatori similari:

 Disjuncție neexclusivă vs. disjuncție exclusivă. Punem întrebarea: Este

posibil ca cele două propoziții conectate prin „sau” să fie simultan adevărate?

Dacă răspunsul este da, avem de a face cu o disjuncție neexclusivă. Un exemplu de

acest tip este: Elevii de la științe sociale pot da bacalaureatul la istorie sau la
geografie. 

Dacă răspunsul este nu, avem de a face cu o disjuncție exclusivă. Un exemplu de acest
tip: Plouă sau ninge. (Operatorul „Sau” înaintea lui plouă  este subînțeles.)

 Implicație vs. echivalență. Punem întrebarea: Are sens situația în care

prima propoziție este falsă, iar a doua adevărată?
Dacă răspunsul este da, avem de a face cu o implicație. Un exemplu de acest
tip: Dacă mănânc mai sănătos voi pierde în greutate. Situația în care nu mănânc
mai sănătos și totuși pierd în greutate este posibilă, de exemplu dacă fac mai mult
sport. Chiar dacă p implică q, q se poate petrece și în absența lui p. 

Dacă răspunsul este nu, avem de a face cu o echivalență. Un exemplu de acest tip
este: Dacă promovez bacalaureatul mă pot înscrie la facultate. Se subînțelege în
acest caz că este vorba de situația „dacă și numai dacă”, pentru că înscrierea la
facultate este imposibilă în cazul nepromovării acestui examen. 

Determinarea operatorului principal

La fel ca ecuațiile de la matematică, formulele logice ale propozițiilor compuse pot
conține paranteze care să indice înspre o anumită ordine a efectuării operațiilor. În
cazul în care ni se dă o formulă fără paranteze cu mai mulți operatori, operatorul
principal va fi mereu ultimul. Altfel, operatorul principal este cel din afara
parantezelor. 

În momentul în care determinăm noi formula logică, este necesar să adaugăm

parantezele dacă sensul propoziției indică o anumită ordine. Reluăm exemplul de la
pasul 1: „Dacă vine ploaia stau în casă și îmi fac tema la matematică.” Sensul acestei
propoziții indică faptul că venirea ploii presupune realizarea simultană a celor două
acțiuni din propozițiile 2 și 3. Astfel, este necesar să adaugăm formulei logice
parantezele corespunzătoare: p → (q & r). Dată fiind această adăugire, operatorul
logic principal este implicația. 

Operatorul principal este ultimul calculat în momentul în care aplicăm metoda

tabelelor de adevăr, după cum vom vedea în pașii următori. 

Determinarea numărului total de

combinații de valori
Numărul total de combinații de valori se determină cu ajutorul formulei 2n, unde n
este numărul de variabile propoziționale din propoziția compusă. Astfel:

 Dacă avem o singură variabilă (cazul p și p̅) vom avea 2 posibile combinații (21).
 Dacă avem două variabile (p și q) vom avea 4 posibile combinații (22). Am
observat deja această situație în momentul în care am prezentat tabelele de
adevăr pentru toți operatorii propoziționali pornind de la două variabile.
 Dacă avem trei variabile (p, q și r) vom avea 8 posibile combinații (23).

Exemplul folosit pentru pașii de mai sus are 3 variabile propoziținale, deci vom
avea 8 rânduri în momentul în care vom realiza tabelul de adevăr.
Realizarea tabelului. Calcularea
operatorilor logici
Cuprins

 Realizarea tabelului de adevăr pentru formula dată

 Calcularea operatorilor logici prezenți
 Interpretarea rezultatului 

Realizarea tabelului de adevăr pentru

formula dată
Scriem formula și completăm cu valori de 1 și 0 sub fiecare variabilă în felul următor:

 Sub prima variabilă completăm jumătate din valori cu 1 și jumătate din

valori cu 0 (2 de 1 urmați de 2 de 0 pentru cazul în care avem 2 variabile, 4 de 1
urmați de 4 de 0 pentru cazul în care avem 3 variabile etc.)
 Sub a doua variabilă completăm un sfert din valori cu 1, un sfert din valori
cu 0, apoi din nou următorul sfert cu 1 și următorul sfert cu 0.
 Procedeul continuă până în momentul epuizării variabilelor făcându-
se trecerea de la 1 la 0 după ce au fost completate 2n-1 rânduri. Coloana primei
variabile, p, va fi completată cu 4 valori de 1 urmate de 4 valori de 0. Trecerea
de la 1 la 0 am realizat-o după ce am completat 23-1 rânduri, 23 reprezentând
numărul total de rânduri din tabel. Coloana celei de-a doua variabile, q, va fi
completată cu 2 valori de 1, urmate de 2 valori de 0, apoi din nou 2 valori de 1 și
2 valori de 0. Trecerea de la 1 la 0 o facem după completarea a 22-1 rânduri. Am
luat acum ca referință coloana precedentă, 22 reprezentând numărul de rânduri
după care am făcut trecerea înainte. În cele din urmă, pentru ce-a de a treia
variabilă, facem trecerea de la 1 la 0 după 21-1 rânduri, adică 1 rând. Vom
completa alternativ cu o valoare de 1 și 1 valoare de 0.

Revenim la exemplul: p → (q & r) și începem realizarea tabelului:

                              

p → (q & r)

1   1   1

1   1   0

1   0   1

1   0   0

0   1   1

0   1   0

0   0   1
 0   0   0

Observăm că pentru ultima variabilă, r, coloana este completată alternativ cu câte o

valoare de 1 și câte o valoare de 0. Astfel va arăta întotdeauna coloana ultimei
variabile. Pentru determinarea modului de completare a coloanelor corespuzătoare
fiecărei variabile se poate aplica, deci, și procedeul invers celui mai descris mai sus.
Începem cu ultima variabilă unde facem trecerea de la 1 la 0 după un rând, 20, apoi
pentru fiecare din variabilele următoare (în ordinea la ultima la prima) vom face
trecerea după 2, 4, 8 rânduri (creștem de fiecare dată puterea lui 2 cu o unitate). 

! Notă: Dacă una din variabile este negată vom începe cu valorile de 0 și vom
continua cu cele de 1. Trecerea de la o valoare la alta se realizează la fel ca în
descrierea de mai sus. 

Calcularea operatorilor logici prezenți

Calculul se realizează mai întâi pentru operatorii din paranteză, apoi pentru cei din
exteriorul parantezelor în ordinea în care ei apar. 

Pentru exemplul folosit până acum vom calcula prima dată valorile conjuncției din
interiorul parantezelor și apoi valorile implicației (operatorul principal). 

 Conjuncția (&) se realizează pe baza valorilor lui q și r. Avem în vedere faptul

că, în cazul conjucției, propoziția compusă formată din propozițiile simple q și r
este adevărată (1) numai dacă atât q cât și r sunt adevărate (1). Așadar, notăm 1
sub semnul conjucției din tabel (&) dacă atât q cât și r au valoarea 1; altfel,
notăm 0 în tabel.
 Implicația (→) se va realiza pe baza valorilor lui p și a valorilor calculate în
prealabil pentru conjuncție și notate în tabel sub semnul conjuncției &. Avem în
vedere faptul că, în cazul implicației, propoziția compusă este falsă (0) doar
dacă p este adevărată (1) iar valoarea calculată anterior pentru conjuncție este
falsă (0). Așadar, dacă p este 1 iar conjucnția este 1, propoziția compusă este
adevărată și notăm 1 sub semnul implicației din tabel (→). Dacă p este 1 iar
valoarea de sub semnul & al conjuncției este 0, atunci propoziția compusă e
falsă și o notăm cu 0 sub semnul implicației din tabel (→).
 Concluzia se va formula apoi exclusiv pe baza acestui ultim calcul vizibil
încoloana de valori de adevăr pentru operatorul principal (→), adică pe valorile
aflate sub semnul implicației (→) în tabel.

Pentru a determina cu ce completăm fiecare căsuță din tabel ne amintim proprietățile

fiecărui operator logic. De exemplu, este adevărată numai dacă toate propozițiile
aflate în conjuncție sunt adevărate. 

p → (q & r)

1 1 1 1 1
 1 0 1 0 0

1 0 0 0 1

1 0 0 0 0

0 1 1 1 1

0 1 1 0 0

0 1 0 0 1

0 1 0 0 0

Interpretarea rezultatului 
Rezultatul obținut ca urmare a calculului logic prin metoda tabelelor de adevăr se
poate încadra în una din cele trei categorii:

 Tautologia (sau legea logică) – formula este adevărată pentru toate

combinațiile de valori de adevăr.
 Formula contingentă – formula este adevărată pentru anumite combinații
de valori de adevăr și falsă pentru alte combinații.
 Formula inconsistentă (sau contradictorie) – formula este falsă pentru
toate combinațiile de valori de adevăr. Negarea unei tautologii este mereu o
formulă incosistentă.

Tautologiile
Tautologiile sau legile logice sunt utile în procesul cunoașterii. În această pagină îți
prezentăm definiția tautologiilor și numeroase exemple de tautologii. Mai mult, te
ajutăm să determini dacă o anumită propoziție compusă reprezintă o tautologie sau
nu. Vom folosi ca exemplu propoziția compusă [p →(q&r)]→[(p→q)&(p→r)], ce se va
dovedi a fi o tautologie.

Cuprins

 Definiția tautologiei
 Exemple de tautologii

Definiția tautologiei
 

Tautologiile sunt definite drept acele propoziții compuse a căror formulă este
adevărată pentru toate combinațiile de valori de adevăr. 

Odată ce o astfel de formulă este identificată, ea rămâne ca lege (devine o teoremă a

logicii) și poate fi folosită în raționamente fără o demonstrație prealabilă. Pentru a
determina valoarea de adevăr a unei propoziții compuse, poți urma etapele descrise
de noi în secțiunea dedicată metodei tabelelor de adevăr.

O altă comparație pentru a înțelege mai bine conceptul de tautologie este cea cu
modul silogistic valid. Înlocuind variabilele cu propoziții (în cazul logicii
propoziționale) sau cu termeni (în cazul logicii termenilor) putem construi
raționamente valide în limbaj natural.

Exemple de tautologii
Enumerăm în tabelul următor cele mai cunoscute tautologii logice:

În continuare vom demonstra pentru unul din cazurile de mai sus că avem într-
adevăr de a face cu o tautologie. Amintim că folosim în acest sens metoda matriceală
și concluzionăm că propoziția compusă este o tautologie (sau lege logică) dacă pe
coloana operatorului principal întâlnim doar valori de 1. 

Demonstrație pentru distributivitatea implicației față de conjuncție:

[p → (q & r)] → [(p → q) & (p → r)]

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

1 0 1 0 0 1 1 1 1 0 1 0 0

1 0 0 0 1 1 1 0 0 0 1 1 1

1 0 0 0 0 1 1 0 0 0 1 0 0

0 1 1 1 1 1 0 1 1 1 0 1 1

0 1 1 0 0 1 0 1 1 1 0 1 0

0 1 0 0 1 1 0 1 0 1 0 1 1

0 1 0 0 0 1 0 1 0 1 0 1 0

Un exemplu în limbaj natural pe care se aplică formula demonstrată este:

(Dacă este adevărat că) Dacă merg în excursie la munte voi face drumeții și voi
cânta lângă focul de tabără. (Atunci este adevărat că) Dacă merg în excursie la
munte voi face drumeții și dacă merg în excursie la munte voi cânta lângă focul de
tabără. 
Inferențele
Mergând mai departe în logica propozițională, discutăm despre inferențele cu
propoziții compuse, cu ajutorul exemplelor. 

Inferențele cu propoziții compuse se referă la raționamente formate cu ajutorul mai

multor propoziții compuse (ce joacă rol de premise sau concluzii). Vom enumera
tipurile de inferențe (le numim și moduri) cu două premise și o concluzie, concluzia
fiind introdusă prin intermediul implicației sau al echivalenței.

Cuprins

 Inferențe ipotetice
o Modus (ponendo-) ponens
o Modul (tollendo-) tollens
 Inferențe disjunctive
o Modus ponendo-tollens 
o Modus tollendo-ponens
 Inferențe ipotetico-disjunctive
o Dilema constructivă simplă
o Dilema constructivă complexă
o Dilema distructivă simplă
o Dilema distructivă complexă
 Demonstrarea validității unui mod

Inferențe ipotetice
Prima categorie de astfel de raționamente sunt inferențele ipotetice. Se numesc
ipotetice pentru că se bazează pe implicație („dacă...atunci”). 

Putem întâlni două moduri:

Modus (ponendo-) ponens

Se mai numește modul afirmativ-afirmativ și se bazează pe tabelul de adevăr al
implicației. Dacă implicația dintre două propoziții p și q este adevărată, și știm că și
propoziția p (antecedentul) este adevărată, atunci putem concluziona cu certitudine
că și propoziția q (consecventul) este adevărată. Ne amintim că singura variantă în
care implicația este falsă este atunci când dintr-o propoziție adevărată implicăm una
falsă. 

Schema logică a acestui mod, ca de altfel schemele logice ale tuturor inferențelor
prezentate în această secțiune, poate fi scrisă în două moduri:

1. [(p → q) & p] → q
 2.  

p→q

p                    

Un exemplu de astfel de raționament în limbaj natural este:

Dacă ajung la librărie voi cumpăra cel puțin 3 cărți.

Ajung la librărie.                                                                                  

Cumpăr cel puțin 3 cărți.

Modul (tollendo-) tollens

Se mai numește și negativ-negativ și este tot un raționament bazat pe implicație.
Dacă implicația dintre două propoziții p și q este adevărată, și știm că și propoziția q
(consecventul) este falsă, atunci putem concluziona cu certitudine că și propoziția p
(antecedentul) este falsă.

p→q

q̅                            

p̅

Un exemplu de astfel de raționament în limbaj natural este:

Dacă Steaua va câștiga acest meci va câștiga și campionatul.

Steaua nu a câștigat campionatul.                                                                         

Steaua nu a câștigat respectivul meci. 

Observăm că, dacă am fi folosit pentru a doua premisă p̅ în loc de q̅, concluzia nu ar
mai fi fost certă. Fiind vorba de o implicație, și nu de o echivalență, q poate fi
adevărată și dacă p este falsă. 

Inferențe disjunctive
A doua categorie este cea a inferențelor disjunctive. Se numesc disjunctive pentu că se
bazează pe disjuncție. Cele două moduri care se încadrează aici sunt:
Modus ponendo-tollens 
E numit și modul afirmativ-negativ. Dacă disjuncția exclusivă dintre două propoziții
p și q este adevărată, și știm că una din propoziții este adevărată, atunci putem
concluziona că cealaltă este falsă. Acest mod nu se poate aplica disjuncției
neexclusive, unde există posibilitatea ca ambele propoziții să fie simultan adevărate. 

p W q

p                            

q̅

Un exemplu de astfel de raționament în limbaj natural este:

Mâine seară, fie îmi vizitez bunicii fie vin la petrecere.

Mâine seară îmi vizitez bunicii.                                                                

Mâine seară nu vin la petrecere.

Modus tollendo-ponens

E numit și modul negativ – afirmativ. Dacă disjuncția (exclusivă sau neexclusivă)

dintre două propoziții p și q este adevărată și știm fie despre p, fie despre q că este
falsă, atunci putem concluziona că cealaltă dintre ele este adevărată.

pVq

p̅                            

Un exemplu de astfel de raționament în limbaj natural este:

Ileana este timidă sau introvertită. 

Ileana nu este timidă.                                   

Ileana este introvertită. 

Inferențe ipotetico-disjunctive
În cele din urmă, există categoria inferențelor ipotetico-disjunctive (numite
și DILEME). Aceste inferențe sunt compuse din trei premise și o concluzie și se
bazează atât pe implicație, cât și pe disjuncție. Dilemele pot fi de mai multe tipuri:
Dilema constructivă simplă

p → q

r → q

p V r       

Un exemplu în limbaj natural:

Dacă citești cărți vei avea o cultură generală mai bogată.

Dacă asculți cu atenție poveștile de viață ale oamenilor vei avea o cultură generală
mai bogată.

Citești cărți sau asculți cu atenție poveștile de viață ale oamenilor.                

Vei avea o cultură o generală mai bogată.

Dilema constructivă complexă

p→q

r→s

p V r       

qVs

Un exemplu în limbaj natural:

Dacă respecți legea ești un bun cetățean.

Dacă mergi la vot înseamnă că îți pasă de viitorul țării tale.

Respecți legea sau mergi la voi.                                                              

Ești un bun cetățean sau îți pasă de viitorul țării tale.

Dilema distructivă simplă

p→q

p→r

q̅ V r̅       

p̅
Un exemplu în limbaj natural:

Dacă vrei să călătorești în Statele Unite ale Americii din România ai nevoie de viză.

Dacă vrei să călătorești în Statele Unite ale Americii din România trebuie să iei
avionul.

Nu ai nevoie de viză sau nu trebuie să iei avionul.                                                      

Nu vrei să călătorești în Statele Unite ale Americii din România.

Dilema distructivă complexă

p→q

r→s

q̅ V s̅      

p̅ V r̅

Un exemplu în limbaj natural:

Dacă Matei rămâne fără loc de muncă va avea mai puțini bani.

Dacă Paul câștigă concursul de talente va cumpăra un automobil.

Matei nu va avea mai puțini bani sau Paul nu va cumpăra un automobil.                

Matei nu rămâne fără loc de muncă sau Paul nu câștigă concursul de talente. 

Demonstrarea validității unui mod

Toate aceste tipuri de raționamente cu propoziții compuse prezentate mai sus sunt
valide. Știm acest lucru pentru că validitatea lor a fost în prealabil verificată de către
logicieni. Cu toate acestea, putem și noi la rândul nostru să demonstrăm validitatea
fiecărui mod în parte, folosindu-ne de metoda tabeleleor de adevăr. 

Vom demonstra în cele ce urmează, pe post de exemplu, validitatea dilemei

distructive complexe:
Subiectul al II-lea explicat
Cuprins
 Cu ce începi rezolvarea?
 Cerința A
 Cerința B
 Cerința C
 Cerința D
o Punctul a)
o Punctul b)
o Punctul c)
Cu ce începi rezolvarea?
Aici găsești informații utile despre rezolvarea subiectului al II-lea al examenului de
bacalaureat la logică! 
La începutul subiectului al II-lea, în ultimii ani s-a dat o serie de 4 propoziții scrise
în limbaj natural. Exemplu de la simularea din 2021:
1. Toate țările democratice sunt state liberale. 
2. Unele triunghiuri dreptunghice sunt isoscele. 
3. Nicio piatră prețioasă nu este ieftină. 
4. Unele teorii din fizica cuantică nu sunt ușor de explicat. 
Primul pas este să scrii fiecare dintre aceste propoziții în limbaj formal,
deoarece scrierea lor în limbaj formal te va ajuta apoi să rezolvi cerințele subiectului
al II-lea. De exemplu, propoziția 1 din exemplul de mai sus este de tip SaP, propoziția
2 este de tip SiP, propoziția 3 este de tip SeP, iar propoziția 4 este de tip SoP.
De asemenea, îți poate fi de ajutor să îți notezi pătratul logic încă înainte de a
începe să rezolvi cerințele:

SaP SeP

SiP SoP

 
 
 
 
Cerința A
Prima cerință vizează în general scrierea
subalternei, supraalternei, contradictoriei, contrarei sau
subcontrarei celor 4 propoziții date.
De exemplu, la simularea din 2021, cerința A a fost următoarea:
Construiţi, atât în limbaj formal cât şi în limbaj natural, subalterna propoziției 1,
contradictoria propoziției 2, contrara propoziției 3 și subcontrara propoziției 4. 
Așadar, e foarte important să știi ce înseamnă subalterna, contradictoria, contrara
sau subcontrara unei propoziții.  

După cum reiese din figura de mai sus:

 Subalterna lui SaP este SiP (SaP este supraalterna lui SiP)
 Subalterna lui SeP este SoP (SeP este supraalterna lui SoP)
 Contradictoria lui SaP este SoP (și invers e valabil, contradictoria lui SoP
este SaP)
 Contradictoria lui SeP este SiP (și invers e valabil, contradictoria lui SiP este
SeP)
 Contrara lui SaP este SeP (și invers e valabil, contrara lui SeP este SaP)
 Subcontrara lui SiP este SoP (și invers e valabil, subcontrara lui SoP este SiP)
Având aceste informații la dispoziție, acum poți rezolva prima cerință!
Rezolvarea cerinței A de la simularea din 2021:
Subalterna propoziției 1 (care e de tip SaP) este:
 În limbaj formal: SiP
 În limbaj natural: Unele țări democratice sunt state liberale.
Contradictoria propoziției 2 este
 În limbaj formal:  SeP
 În limbaj natural: Niciun triunghi dreptunghi nu este isoscel.
Contrara propoziției 3 este
 În limbaj formal: SaP
 În limbaj natural: Toate pietrele prețioase sunt ieftine.
Subcontrara propoziției 4 este:
 În limbaj formal: SiP
 În limbaj natural: Unele teorii din fizica cuantică sunt ușor de explicat.
Cerința B
În ultimii ani, cerința B a presupus scrierea operațiilor de conversiune și
obversiune asupra unor propoziții date, atât în limbaj formal cât și în limbaj
natural.
Cerinața B a simulării din 2021:
Aplicaţi explicit operaţiile de conversiune şi obversiune, pentru a deriva conversa şi
obversa corecte ale fiecăreia dintre propoziţiile 1 şi 2, atât în limbaj formal, cât şi în
limbaj natural.
Pentru a putea rezolva tipul acesta de cerință, e util să știi următoarele informații:
 Conversa lui SaP e PiS: (+) SaP (-) → (-) PiS (-)
 Conversa lui SeP e PeS: (+) SeP (+) → (+) PeS (+)
 Conversa lui SiP e PiS: (-) SiP(-) → (-) PiS (-)
 SoP nu are conversă validă.
 Obversa lui SaP este SeP̅ (SaP → SeP̅; Toți S sunt P → Niciun S nu este non-P)
 Obversa lui SeP este SaP̅ (SeP → SaP̅; Niciun S nu este P → Toți S sunt non-P)
 Obversa lui SiP este SoP̅ (SiP → SoP̅; Unii S sunt P → Unii S nu sunt non-P)
 Obversa lui SoP este SiP̅ (SoP → SiP̅; Unii S nu sunt P → Unii S sunt non-P)
Mai multe detalii despre conversiune și obversiune poți citi aici.
Rezolvarea cerinței B de la simularea din 2021:
Am identificat mai sus că propoziția 1 este de tip SaP, iar propoziția 2 este de tip SiP.
Așadar, pentru a rezolva cerința B, aplicăm operația de conversiune asupra
propoziției 1 de tip SaP: (+) SaP (-) → (-) PiS (-). Rezultă că PiS este conversa
propoziției 1: Unele state liberale sunt țări democratice.
Continuăm prin a aplica operația de obversiune asupra propoziției 1: SaP → SeP̅.
Rezultă că observa propoziției 1 este SeP̅: Nicio țară democratică nu este un stat
neliberal.
Procedăm la fel pentru a deriva conversa și obversa propoziției 2 (SiP).     
Conversa propoziției 2 este PiS – Unele triunghiuri isoscele sunt dreptunghice.
Conform operației: (-) SiP (-) → (-) PiS (-)
Observa propoziției 2: SoP̅ - Unele triunghiuri dreptunghice nu sunt non-isoscele.
Conform operației: SiP → SoP̅
Cerința C
Cerința C presupune o rezolvare puțin mai avansată decât cea de la cerința A sau B.
Cerința C îmbină atât informațiile necesare pentru a rezolva cerința A, cât și pe cele
necesare pentru a rezolva cerința B.
De exemplu, la simularea din 2021, cerința C a fost următoarea:
Construiţi, atât în limbaj formal cât şi în limbaj natural, obversa conversei
contradictoriei propoziției 3, respectiv, supraalterna subcontrarei propoziției 4.
Așadar, prima oară trebuie să construiești obversa conversei contradictoriei
propoziției 3. 
 Întâi identifică propoziția 3 și scrie-o în limbaj formal. 
 Apoi, o sugestie este să abordezi sintagma „obversa conversei
contradictoriei propoziției 3” de la coadă la cap. Cu alte cuvinte, prima
dată construiește contradictoria propoziției 3. 
 Apoi construiește conversa acestei contradictorii a propoziției 3. 
 Iar la final aplică operația de obversie asupra conversei construite anterior.
Aici poți vedea rezolvarea concretă:
 Identificăm propoziția 3: Propoziția 3 este de tip SeP în limbaj formal (Nicio
piatră prețioasă nu este ieftină)
 Construim contradictoria propoziției 3: Contradictoria propoziției 3 de tip SeP
este SiP.
 Convertim contradictoria propoziției 3, deci convertim SiP: (-) SiP (-) → (-) PiS
(-) 
 Apoi obvertim propoziția rezultată, deci obvertim PiS în felul următor: PiS →
PoS̅
În concluzie, obversa conversei contradictoriei propoziției 3 este:
  În limbaj formal: PoS̅
 În limbaj natural: Unele lucruri ieftine nu sunt pietre neprețioase.
Pentru a vedea care este supraalterna subcontrarei propoziției 4, accesează această
pagină.
Cerința D
La cerința D, de obicei se dau două raționamente, pe baza cărora sunt formulate
apoi trei întrebări. De exemplu, la simularea din 2021, s-au dat următoarele
raționamente:
Doi elevi, X şi Y, opinează astfel: 
X: Nicio firmă care înregistrează pierderi nu este rentabilă prin urmare nicio firmă
rentabilă nu este firmă care înregistrează pierderi.
Y: Dacă unele specii pe cale de dispariție sunt protejate de lege, atunci unele specii
pe cale de dispariție nu sunt neprotejate de lege. 
Așadar, e important să stăpânești bine ce înseamnă un raționament și când spunem
de un raționament că este incorect.
Punctul a)
Cerința D - punctul a) presupune scrierea în limbaj formal a opiniilor date. De
exemplu: „scrieți, în limbaj formal, opiniile celor doi elevi”.
Rezolvare: În limbaj formal, opinia elevului X este următoarea: (+) SeP (+) →(+) PeS
(+)
Cum identifici care e răspunsul corect? 
 În primul rând, e important să știi că opinia elevului X este formată din două
propoziții.
 Cele două propoziții sunt legate cu ajutorul cuvintelor de legătură (de exemplu:
„prin urmare”, „atunci”, „așadar” etc.)
 Trebuie să ținem cont de tipul de relație pe care o sugerează cuvintele de
legătură atunci când scriem opinia elevului în limbaj formal. Această informație
ne ajută să știm care dintre cele două propoziții este prima atunci când scriem
opinia în limbaj formal.
Așadar, în cazul opiniei elevului X, prima dată identificăm cuvântul de legătură,
care este „prin urmare”. Odată identificat cuvântul de legătură, putem separa cele
două propoziții care constituie opinia elevului X: 1) Nicio firmă care înregistrează
pierderi nu este rentabilă; 2) nicio firmă rentabilă nu este firmă care înregistrează
pierderi. 
În limbaj formal, propoziția 1 este de tip SeP, iar propoziția 2 este de tip PeS.
Cuvântul de legătură este „prin urmare”. Aici, acest cuvânt de legătură sugerează că
propoziția 2 este ultima atunci când scriem opinia în limbaj formal. Drept urmare,
putem spune că opinia elevului X în limbaj formal e următoarea: (+) SeP (+) →(+)
PeS (+)
La fel procedăm și pentru a scrie opinia elevului Y.
Punctul b)
La cerința D - punctul b) de obicei se cere să scrii dacă raționamentele sunt
corecte sau incorecte și ce tip de raționamente sunt. De exemplu: „precizați
corectitudinea/incorectitudinea logică a raționamentelor formalizate”
 Cele mai frecvente tipuri de raționamente întâlnite la bacalaureat
sunt conversiunea și obversiunea.
 Când spunem că un raționament e corect? Un raționament e corect dacă
respectă legea distribuirii termenilor, adică dacă termenii distribuiți în
concluzie sunt distribuiți și în premisă. Citește aici explicația noastră despre
legea distribuirii termenilor.
Rezolvare pentru cerința D - punctul b) de la simularea din 2021: Ambele
raționamente sunt corecte. Raționamentul elevului X este o conversiune validă, iar
raționamentul elevului Y este o obversiune validă.
Punctul c)
La Cerința D - punctul c) de obicei se cere să explici de ce raționamentele date
sunt corecte sau incorecte. De exemplu: „explicați
corectitudinea/incorectitudinea logică a raționamentului elevului X”.
Putem concluziona dacă raționamentul este corect verificând respectarea legii
distribuirii termenilor, conform căreia termenii distribuiți în concluzie trebuie să fie
distribuiți și în premisă. În cazul conversiunii făcute de elevul X, ambii termeni (S și
P) sunt distribuiți în concluzie, deci ei trebuie să fie distribuiți și în premisă. Această
lege se respectă, deci raționamentul elevului X este o conversiune validă simplă.
Cele mai întâlnite exemple de raționamente greșite la acest subiect sunt:
 Conversia unei propoziții de tip SoP. Ne amintim că particulara negativă nu are
conversă; dacă schimbăm reciproc funcțiile termenilor din propoziția premisă
va fi încălcată legea distribuirii termenilor.
         (-) SoP (+) → (-) PoS (+) sau (-) SoP (+) →(+) PeS (+)
 Conversia simplă a unei propoziții de tip SaP. Universala afirmativă se poate
converti doar prin accident, altfel se încalcă legea distribuirii termenilor.
         (+) SaP (-) → (+) PaS (-)