OPERATII LOGICE CU TERMENI

I. DEFINITIA

Exemplu: Triunghiul este poligonul cu trei laturi.

A. Structura definitiei

- definitul (în exemplul dat, “trinughiul”). Îl vom nota cu A;

- definitorul (în exemplul dat, “poligonul cu trei laturi”). Îl vom nota cu B.

- relaţia de definire (“este”). O vom nota cu “=df”.

Formula care redă structura definiţiei este: A =df B

Se citeşte: “A este B”/ “Prin A se inţelege B”/ “A se defineşte prin B”.

B. Corectitudinea în definire (regulile pe care trebuie să le respecte definiţia pentru a fi corectă)

1. Regula adecvării definitorului la definit: definitorul trebuie să corespundă întregului definit

şi numai lui.

Când această regulă este respectată, raportul logic dintre definit şi definitor este de identitate.

In cazul nerespectării acestei reguli, se comite una din următoarele erori:

- eroarea definiţiei prea largi, ca în exemplul: Biologia este o ştiinţă.

- eroarea definiţiei prea înguste, ca în exemplul: Biologia este ştiinţa care studiază plantele.

- eroarea incrucişării, ca în exemplul: Cadru didactic este orice persoană care lucrează în
învăţământul liceal.
2. Regula afirmării: definiţia trebuie să precizeze ce este definitul, nu ce nu este el.

Iată un exemplu de enunţ adevărat, dar incorect ca definiţie, fiindcă încalcă această regulă:
Dealul este forma de relief care nu este nici munte, nici câmpie.

3. Regula necircularităţii: definitorul nu trebuie să conţină definitul sau să se sprijine pe el.

Din nou, un exemplu de enunţ adevărat, dar incorect ca definiţie, fiindcă încalcă această regulă:
Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice.

4. Regula clarităţii şi preciziei: definitorul nu trebuie să conţină termeni vagi, ambigui, figuri de
stil.

Expresii precum “Meseria este brăţară de aur” ori “Leul este regele junglei” sunt foarte sugestive,
dar nu sunt definiţii, fiindcă încalcă această regulă, definitorul fiind o metaforă.

5. Regula consistenţei: pentru a fi acceptată, definiţia nu trebuie să contrazică enunţurile

adevărate cunoscute (axiome, teoreme, legi ale naturii etc).

C. Clasificarea definiţiilor

Definiţii intensionale, al căror definitor precizează conţinutul, înţelesul, sensul definitului.

1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică.

Exemplu: Dreptunghiul este paralelogramul cu un unghi drept.

2. Definiţii operaţionale.

Exemplu: Acizii sunt substanţe care înroşesc turnesolul.

3. Definiţii genetice.

Exemplu: Muţii sunt forme de relief înalte care au luat naştere prin încreţirea scoarţei terestre.

4. Definiţii constructive

Exemplu: Cercul este locul geometric al punctelor din plan egal depărtate de un punct fix, numit
centru.

Definiţii extensionale, care precizează extensiunea, sfera sau aria de aplicabilitate a unui termen.

1. Definiţii enumerative:

- complete, atunci când definitorul este o enumerare completă a elementelor care fac parte din
extensiunea definitului.

Exemplu: Valoarea de adevăr este calitatea unei propoziţii de a fi adevărată, falsă sau probabilă.
 - incomplete sau parţiale, atunci când definitorul conţine exemple de elemente care aparţin
extensiunii definitului.

Exemplu: Romancier este un scriitor precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Honore de
Balzac, Lev Tolstoi, Ernest Hemingway etc.

2. Definitii ostensive (prin indicare), folosite cu precădere în invăţarea limbilor străine la vârste
mici, atunci când învăţarea unui cuvânt nou este însoţită de indicarea unui obiect care face
parte din extensiunea definitului.

II. CLASIFICAREA

Exemplu: După prezenţa sau absenţa scheletului osos, animalele sunt vertebrate şi nevertebrate.

A. Structura

- elementele/ obiectul/ domeniul/ universul clasificării (“animalele”);

- criteriul/ fundamentul clasificării (“prezenţa sau absenţa scheletului osos”);

- clasele (“vertebrate” şi “nevertebrate”).

B. Corectitudinea în clasificare (regulile pe care trebuie să le respecte clasificarea pentru a fi

corectă):

1. Regula celor 3 elemente: într-o clasificare corectă, trebuie să fie precizat şi domeniul (ce anume
se clasifică), şi criteriul, şi clasele care se obţin prin aplicarea criteriului la acel domeniu.

2. Regula completitudinii: clasificarea nu trebuie să lase rest.

3. Regula criteriului unic: pe aceeaşi treaptă a clasificării, nu se poate folosi decât un singur
criteriu.

4. Regula raportului de opoziţie între clase: între clasele care se obţin nu pot fi decât raporturi de
opoziţie (contradicţie sau contarietate)

5. Regula omogenităţii: asemănările dintre elementele aceleiaşi clase trebuie să fie mai importante
decât deosebirile dintre ele.

C. Tipuri de clasificare

1. După importanţa criteriului utilizat, distingem clasificare naturală (teoretică) şi clasificare

artificială (pragmatică).

Exemplu de clasificare naturală: clasificarea numerelor întregi în pare şi impare după criteriul
divizibilităţii cu 2.

Exemplu de clasificare pragmatică sau artificială: clasificarea elevilor după înălţime, la ora de
educaţie fizică.

2. După numărul claselor care se obţin în urma clasificării, distingem clasificare dihotomică şi
clasificare politomică.
Exemplu de clasificare dihotomică: clasificarea animalelor în vertebrate şi nevertebrate, după
prezenţa sau absenţa scheletului osos.

Exemplu de clasificare politomică: clasificarea triunghiurilor în echilaterale, isoscele şi oarecare,

după lungimea laturilor.

3. După operaţiile care se aplică obiectelor din clasele obţinute, distingem clasificare nominală
(rezultat al operaţiei de numărare a elementelor clasificării) şi clasificare ordinală (rezultat al
operaţiei de comparare şi ierarhizare a elementelor clasificării).

Exemplu de clasificare nominală: clasificarea elevilor din clasa a IX-a SE în elevi care beau ceai,
elevi care beau lapte şi elevi care beau suc de fructe, după criteriul băuturii pe care o preferă la
micul dejun.

Exemplu de clasificare ordinală: clasificarea elevilor clasei a IX-a SE în elevi foarte buni şi elevi
buni, după criteriul rezultatelor obţinute la învăţătură.