Regula adecvării: 

definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai lui, cu alte cuvinte,

între definitor şi definit trebuie să existe un raport de identitate. Erorile cele mai frecvente sunt
definiţiile prea largi, când definitorul este gen pentru definit, definiţiile prea înguste, când definitorul
este specie pentru definit şi definiţiile deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între definit
şi definitor există un raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic = df. Orice persoană împuternicită
prin lege să practice medicina, este prea largă, în timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa numerelor
şi a operaţiilor cu numere este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este orice persoană
împuternicită prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul de stat este şi prea largă şi prea
îngustă.
Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative care, precizând un anumit sens al termenului,
se adresează doar acelui sens.
b) Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să
exprime proprietăţile esenţiale ale obiectului definit. Este citată
deseori, cu referire la această cerinţă, definiţia dată de sofişti
omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”. Evident,
definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note
care, luate împreună, constituie o diferenţă specifică, dar
neesenţială; la fel se întâmplă lucrurile cu definiţia antică a omului
ca “fiinţa care poate să râdă”.
Această regulă nu se referă la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca
definitorul să enumere elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c) Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi, ambiguităţi,
limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se numesc enunţuri retorice şi pot fi
acceptate ca elemente ale argumentării dar nu ca definiţii.
d) Regula conciziei: solicită ca definiţia să fie cât mai scurtă cu putinţă, fără însă a încălca
celelalte reguli; abaterea de la această regulă face definiţia stufoasă, greu de înţeles şi reţinut.
e) Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul nu ce nu este el.
Cazurile în care definiţiile negative sunt satisfăcătoare sunt rare şi se referă la termenii negativi care
pot fi definiţi prin negaţie (ex. amoral = om lipsit de morală, leneş= lipsit de silinţă).
f)  Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi nici să se
definească la rândul lui prin definit. Excepţie de la această regulă fac termenii corelativi, care se
definesc numai unul prin celălalt. Această regulă ne interzice să definim pe A prin B şi pe B prin A, dar
circularitatea nu poate fi evitată la nesfârşit, căci avem totuşi un număr limitate de cuvinte, chiar dacă
acesta este mare. Prin urmare este acceptată procedura (A=df.B)(B=df.C) şi (C=df. A).
g) Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul definit poate fi
utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici, caz în care trebuie precizat contextul
utilizării sensului respectiv.
Regresie=  în psihologie, tendinţă a comportamentului unui individ de a reveni la stadii primare
h) Regula consistenţei[1]: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de cunoştinţe în care
este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu alte definiţii sau cunoştinţe acceptate în
sistem.