CAPITOLUL VI

SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM

Partidele și regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului și

democrației între 1917 și 1989, iar înfruntarea dintre democrație și totalitarism este una dintre
principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

INTRODUCERE:

Secolul al XX-lea a reprezentat un secol al extremelor, al diversității politice,

economice, culturale, dar și al unității europene. Din punct de vedere politic, secolul al XX-lea
a fost martorul atât al reafirmării democrației, cât și al apariției totalitarismului, fenomen politic
care a implicat controlul total al autorităților asupra tuturor aspectelor societății, dar și asupra
vieții individului.

IDEOLOGIE - Totalitatea ideilor și concepțiilor filosofice, morale, religioase etc. care

reflectă, într-o formă teoretică, interesele și aspirațiile unor categorii într-o anumită epocă.

DOCTRINĂ - Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc

PARTID - Grup de indivizi asociați în vederea apărării unor opinii sau interese
comune.

PARTID POLITIC - organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra

aparatului de conducere.

PRACTICĂ POLITICĂ - măsură/acțiune întreprinsă de autoritățile statului

(aplicată).

PARTIDELE DE DREAPTA - acordă o importanță deosebită inițiativei indivizilor,

limitează controlul statului în economie, acceptă diferențele sociale.

PARTIDELE DE STÂNGA - acceptă un rol mai mare al statului în economie, în

sănătate, învățământ și sprijină clasele defavorizate.

TOTALITARISM - formă de organizare și funcționare a societății în care statul

controlează toate aspectele vieții sociale și individuale.
 IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE

Regimurile democratice au avut o evoluție sinuoasă în secolul al XX-lea, astfel:

- În perioada interbelică, democrația s-a menținut în statele în care era suficient

de consolidată pentru a face față problemelor economice, tensiunulor sociale, ascensiunii
extremismului de stânga sau de dreapta (SUA, Mare Britanie, Franța)
- După al Doilea Război Mondial, regimurile democratice au continuat să
funcționeze în statele din Europa de Vest aka statele occidentale, fiind separate de blocul
comunist prin „Cortina de Fier”
- După anul 1989, statele europene cu regimuri politice totalitare în perioada
„Războiului Rece”, au optat pentru regimuri politice democratice.

TRĂSĂTURI/CARACTERISTICI ALE REGIMURILOR DEMOCRATICE

- Au la bază o CONSTITUȚIE - legea fundamentală a statului ce reglementează

organizarea și funcționarea statului (există și excepții, în cazul Marii Britanii care nu are o
Constituție propriu-zisă, ci o serie de legi cu caracter constituțional);
- Principiul suveranității poporului, conform căruia sursa puterii este națiunea; de
regulă, democrațiile moderne sunt reprezentative, adică cetățenii desemnează prin vot
reprezentanții care să guverneze în numele lor;
- Principiul separării puterilor în stat, conform căruia puterea este împărțită între
forțele reprezentative; rolul este acela de a evita abuzul de putere sau de a evita concentrarea
puterii în mâinile unui singur individ sau unui grup restrâns de indivizi; formula este una
tripartită: puterea legislativă (Parlament – inițiază, dezbate și votează legile), puterea
executivă (guvern - aplică legile) și puterea judecătorească (deținută de instanțele
judecătorești ce verifică aplicarea corectă a legilor și constituționalitatea acestora😉
- Pluripartidismul politic - esențial pentru a reprezenta interesele tuturor
categoriilor sociale; presupune existența și funcționarea mai multor partide politice care
concurează pentru deținerea puterii politice, dispunând de o ideologie proprie și un program
de guvernare propriu;
 - Consolidarea societății civile – aceasta joacă un rol deosebit în semnalarea
oricăror abuzuri ale puterii și reprezintă un mijloc prin care cetățenii pot contribui la
îmbunătățirea democrației.

PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE

- Organizarea periodică de alegeri libere prin care, cetățenii cu drept de vot au

posibilitatea să îți aleaga reprezentanții fără a fi constrânși de autorități;
- Competiția electorală dintre partidele politice (odată cu acordarea dreptului de
vot universal, campaniile electorale capătă un rol tot mai important);
- Acceptarea criticilor la adresa puterii și combaterea acestora de către guvernanți
prin intermediul argumentelor, nu prin intermediul forței;
- Promovarea statului de drept, în care sunt respectate regulile de funcționare a
statului stabilite prin Constituție; aceasta presupune că nimeni nu este mai presus de lege,
că sunt acceptate principiul separării puterilor în stat, al pluripartidismului, al suveeranității
și reprezentativității;
- Garantarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului –
liberatea conștiinței, libertatea de expresie, libertatea de întrunire și asociere, dreptul la
grevă, dreptul la vot, la învățământ și la muncă, egalitatea în fața legii;
- Economia liberă sau economica de piață - bazată pe cerere și ofertă, pe inițiativă
privată;

IDEOLOGII DEMOCRATICE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

Liberalismul/Neoliberalismul

Conservatorismul

Creștin-democrația

Social-democrația

STATE DEMOCRATICE: SUA, Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda

IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

CAUZELE MANIFESTĂRII REGIMURILOR TOTALITARE:

 - Tulburările provocate de tratatele de pace încheiate după Primul Război
Mondial
- Revizionismul statelor nemulțumite de prevederile tratatelor de pace din cadrul
Conferinței de la Paris (sistemul de pace „Versailles”);
- Instabilitatea economică din diferite țări europene, care a culminat cu marea
criză economică din anii 1929-1933; crizele sociale (greve, proteste, manifestări de stradă
-- cauzate de criza economică);

TRĂSĂTURI/CARACTERISTICI ALE REGIMURILOR TOTALITARE

-controlul total asupra societății, inclusiv viața privată și gândirea oamenilor; pentru
aceasta se folosesc de ideologia oficială I de un sistem modern de propagandă; socieatea trebuie
să fie complet mobilizată de către sistem, astfel încât, la baza acesteia să se afle „omul nou” -
cetățeanul golit de atributele identității sale și transformat în simplu partizan al sistemului;

- Propaganda – prin intermediul căreia regimul politic totalitare poate să

manipuleze populația în sensul dorit: susținerea regimului politic (influențarea opiniei
publice prin diferite mijloace și acțiuni); se folosesc de toate mijloacele de com: presă,
cinematografie, radio, televiziune, afișe, discipline școlare;
- Nerespectarea drepturilor și libertăților omului;
- Economia controlată de stat – prin diferite mijloace (regimurile fasciste
colaborează cu marea industrie; regimurile comuniste desființează proprietatea privată prin
etatizare/naționalizare aka confiscarea proprietăților de către stat);

PRACTICI POLITICE TOTALITARE

- Monopartidismul – crearea partidului unic, cu o ideologie specifică și cu un

program de guvernare propriu (Partidul Național Fascist în Italia, Partidul Național
Socialist al Muncitorilor în Germania, Partidul Comunist/Bolșevic în Rusia);
- Fraudarea alegerilor – sau suspendarea acestora; alegerile electorale se
desfășoară, însă, rezultatul acestora este controlat de regim;
- Promovarea cultului personalității conducătorului - prin care se exagere cu
privire la rolul conducătorului în regimul politic respectiv, prin intermediul manifestărilor
artistice (ode, imnuri, poezii, picturi, opere literare);
- Creara unui aparat de represiune - poliția politică: instrument de represiune,
aflat la îndemâna regimului politic totalitar pentru a putea lichida orice formă de opoziție
față de regim (metode folosite: lagărele de muncă forțată, lagăre de concentrare, asasinat în
 masă); cele mai temute astfel de instituții: OVRA (Organizația Voluntară de Represiune
Antifascistă) în Italia fascistă; CEKA (Comisia Extraordinară pentru Combaterea
Contrarevoluției și Sabotajului) NKDV (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne),
KGB (Comitetul de Securitate al Statului) în URSS; GESTAPO (Poliția secretă de stat) în
Germania nazistă; Securitatea în România comunistă; folosesc metode de intimidare a
populației, precum teroarea fizică sau psihică;
- Cenzura presei – avea rolul de a elimina toate informațiile din spațiul public
care contraveneau ideologiei regimului totalitar; funcționa câte o comisie de cenzurî care
trebuia să verifice orice articol, lucrare, carte pentru a se evita scurgerea unei informații sau
a unei nemulțumiri din partea opoziției;
- Dirijismul economic – economia controlată de regimul politic totalitar (prn
corporatism în Italia și colectivizare și etatizare/naționalizare în sp.comunist);
- Cumularea puterilor în stat – puterea politică era concentrată în mâinile uneei
singure persoane sau a unui grup restrâns de indivizi;
- Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești;
- Lipsa de transparență în adoptarea deciziilor.

REGIMUL POLITIC COMUNIST

URSS

Principiile ideologiei comuniste au fost trsate pentru prima dată de către filosofii
germani Karl Marx și Friedrich Engels, în lucrarea „Manifestul Partidului Comunist” - lucrare
apărută în anul 1848, dar a fost definitivată de omul politic rus Vladimir ilici Lenin; astfel,
comunismul este o mișcare politică de extremă stânga, bazată pe ideologia marxist-leninistă

IDEOLOGIA COMUNISTĂ - considera că neajunsurile societății provin din cauza

luptei între clasele sociale; soluția - egalitatea tuturor cetățenilor prin dispariția proprietății
private, astfel, născându-se o societate egalitaristă, fără clase sau diferențe de avere.

Comunismul se va instaura în Rusia, la începutul anului 1917 (aprilie 1917 – atunci

când liderul comuniștilor ruși, Vladimir Ilici Lenin publică „Tezele din aprilie”, document în
care este expusă ideologia marxist-leninistă), pe fondul unei sărăciei generalizate în care se afla
societatea rrusă, dar și în contextul înfrângerilor suferite de armata rusă pe fronturile Primului
Război Mondial, apare mișcarea revoluționară comunistă, care dorea punere în aplicare a
ideologiei comniste.
 Măsurile luate de Lenin:

- Orice formă de opoziție a fost desființată - a fost interzisă funcționarea oricărui

partid politic, cu excepția celui bolșevic (PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice,
denumirea partidului bolșevic începând cu anul 1922);
- A fost creată poliția politică a regimului în scopul anihilării oricărei forme de
opoziție la adresa regimului comunist (diferite denumiri: CEKA, NKVD, KGB):
- Naționalizarea mijloacelor de producție - trecerea în proprietatea statului a
întreprinderilor industriale, a marilor proprietăți, a societăților de asigurări
- Etatizarea băncilor și a comerțului intern și extern, proprietatea privată a fost
îmnlocuită cu cea de stat, colectivă;

Teroarea asupra populației s-a intensificat în perioada în care, la conducerea URSS s-a
aflat Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953); acesta va accentua represiunea împotriva
disidenților și adversarilor săi din interiorul partidului, practicând asasinatul în masă;

Măsurile luate de Stalin:

- Între anii 1936-1939, Stalin a declanșat Marea Teroare/epurare”, acțiune prin

care a eliminat aproape toți opozanții reali sau închipuiți ai regimului (1,4 milioane de
victime) - Gulagul sovietic (sist.de lagăre din Siberia);
- A impus o economice centralizată - „planurile cincinale”
- A impus colectivizarea forțată a agriculturii (proprietățile agricole private ale
țăranilor au fost confiscate și trecute în proprietatea statului, în fermele colective –
colhozuri)

REGIMUL FASCIST

Fascismul – ideologie politică de extremă dreaptă (ultranaționalistă) ce urmărea să

obțină măreția națiunii prin expansiune teritorială pe seama altor state (urmărea refacerea
Imperiului Roman din Antichitate);

Mișcarea fascistă apare în Italia, imediat după încheierea Primului Război Mondial și
este teoretizată de Benito Mussolini. În Italia, fascismul a îmbrăcat forma corporatistă,
preconizându-se o societate organizată în grupuri profesionale numite corporații; Parlamentul
trebuia înlocuit cu o adunare a delegaților acestor corporații.
 Denumirea de fascist provine de la fasciile romane - mănunchi de nuiele prinse în jurul
unei securi – simbol al puterii în Imperiul Roman.

REGIMUL POLITIC FASCIST - de extremă dreaptă, antidemocratică

ITALIA

Mișcarea fascistă va prelua puterea prin forță - 22/29 octombrie 1922, atunci când,
Partidul Fascist va organiza „Marșul asupra Romei”, la care au participat 40,000 de
simpatizanți („cămășile negre”);

Regele Victor Emanuel al III-lea este obligat să îl numească pe Mussolini drept prim-
ministru, acesta își atribuie titlul de „Il Duce” („stăpân absolut”) și preia întreaga putere în
statul italian.

Măsurile luate de Mussolini:

- Instituțiile democratice au căpătat un rol decorativ, deputații opoziției au fost

excluși din Parlament
- Țara era condusă de Il Duce, care deținea puterea executivă și legislativă (asistat
de Marele Consiliu Fascist);
- Partidele politice au fost interzise;
- A fost instituită cenzura presei;
- A fost organizată poliția politică - OVRA (Organizația Voluntară pentru
Represiunea Antifascistă), cu scopul de a îi pedepsi pe opozanții regimului;
- A fost creat un tribunal special pentru pedepsirea adversarilor politici;

Pe planul politicii externe, Italia lui Mussolini se va alătura Germaniei și Japoniei,

punând bazele alianței Axa Berlin-Roma-Tokio (1937); va participa alături de aceste două state
în cel de al Doilea Război Mondial; Mussolini va conduce Italia până în 1943, este executat în
1945.

REGIMUL POLITIC NAZIST

GERMANIA
 Ideologia nazistă - este o variantă a fascismului imaginată de către germanul Adolf
Hitler, în lucrarea sa „Mein Kampf” apărută în 1925; este o ideologie pol ultranaționalistă de
extremă dreaptă, rasistă și antisemită.

În anul 1923, naziștii lui Hitler câștigă alegerile parlamentare printr-o propagandă abilă,
valorificând nemulțumirile populației față de greutățile din timpul Marii crize economice.

Din ianuarie 1933, Hitler este numit cancelar al Germaniei, iar din august 1934 (odată
cu moartea președintelui Paul von Hindenburg) este instaurată dictatura prin acordarea de
puteri depline lui Hitler de către Parlamentul german (devine „Fuhrer” - conducător absolut,
cumulând puterea executivă cu cea legislativă);

Măsuri luate de Hitler:

- Partidele politice și sindicatele au fost desființate, partidul nazist a devenit partid

unic;
- Presa a fost cenzurată;
- S-a intensificat propaganda regimului (prin publicații, cinematografie, radio,
disciplinele școlare - istoria și biologia, pentru a arăta măreția Imperiului German și
superioritatea rasei ariene);
- A fost înființată poliția politică - GESTAPO – pentru eliminarea adversarilor
politici și a opozanților regimului nazist;

Măsurile antisemite luate de Hitler:

- În anul 1935, au fost adoptate „legile de la Nurnberg” („legile rasiale”) prin care
a început discriminarea evreilor - aceștia au fost înlăturați din slujbe, nu mai puteau profesa
în universități, li s-au confiscat averile, au fost mutați în cartiere mărginașe, erau obligați
să poarte un semn distinctiv (steaua galbenă în șase colțuri - Steaua lui David), erau
interzise căsătoriile mixte; le este înlăturată cetățenia germană;
- Legile rasiale de la Nurnberg: legea pentru protecția sângelui, legea cetățeniei
Reichului și legea stindardului Reichului – toate cu un sg scop: eliminare evreilor din viața
Germaniei.

CONTEXTUL ȘI CAUZELE APARIȚIEI TOTALITARISMULUI

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariției și proliferării mișcărilor și

regimurilor totalitare. După 1918, au apărut mișcări politice fasciste mai întâi în țările învinse
în Primul Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulțumite,
ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale și politice obținute în urma conflictului. Partide cu
caracter fascist au apărut și în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie,
Franța. Toate aceste mișcări afișau un naționalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe
dintre ele – Partidul Național-Socialist (NSDAP) în Germania, Partidul Apărării Rasei în
Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihai în România - erau antisemite. Partidele fasciste
întrebuințau în mod obișnuit violența în spațiul public, iar unele aveau și o componentă
paramilitară. Violențele de stradă și asasinatul politic au fost practicate de toate mișcările
fasciste.

În unele țări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale
(Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au
fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul
direct al Germaniei lui Hitler.

După cucerirea puterii în Rusia de către bolșevici în 1917, au apărut numeroase partide
comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două țări - Uniunea Sovietică și
Mongolia – au existat regimuri comuniste. Spre deosebire de partidele fasciste, partidele
comuniste din perioada interbelică formau o organizație politică bine integrată - Internaționala
Comunistă - coordonată din capitala sovietică. Așa se explică faptul că partidele comuniste au
jucat în țările lor rolul de instrumente de subversiune politică și de spionaj ale Uniunii
Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste – cel italian și cel german – au fost învinse în al
Doilea Război Mondial și s-au prăbușit, victoria obținută cu acest prilej de Uniunea Sovietică
și ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părți a Europei centrale și de răsărit au
dus la instalarea, între 1944 și 1948, prin lovituri de forță și prin fraudarea alegerilor, a unor
regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria și în estul
Germaniei. După 1944, comuniștii au preluat puterea cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii
Sovietice, și în alte țări: Iugoslaviam Albania, Coreea de Norda, China, Vietnam, Cuba.

Cu toate că practicile politice ale fasciștilor și comuniștilor erau asemănătoare,

anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esențiale ale partidelor fasciste. Pe de altă
parte, în sângeroasa confruntare dintre URSS și Germania hilteristă din 1939-1941, partidele
comuniste au rușit să confiște tema luptei antifasciste. De fapt, atât regimurile fasciste, cât și
cele comuniste au fost adversare declarate ale democrației și pluralismului, ale drepturilor și
libertăților politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi aceste
dreptur și libertăți, au lichidat orice formă de opoziție, instituind dominația partidului unic, au
practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceaușescu),
au terorizat, închis și exterminat adversarii politici, reali sau potențiali. Atât regimurile
comuniste, cât și cele fasciste au creat sau perfecționat instrumente de represiune, de
manipulare și control al societății - poliție politică (Ceka/NKDV/KGB în Uniunea Sovietică,
Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă de stat,
organizații oficiale de mas pentru înregimentarea și îndoctrinarea politică a copiilor, tinerilor,
femeilor, muncitorilor și intelectualilor.

În fața acestor evoluții, statele cu regim democratic au avut o evoluție care a fluctuat în
timp. După preluarea puterii de către bolșevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franța,
Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau
indirect, prin susținerea opoziției armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în
războiul civil din Rusia era justificată de diferențele ideologice, de încercarea de „export al
revoluției (promovat de Troțki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei și apariția unor
„republici ale sfaturilor” (bolșevice) în Ungaria și Germania – dar și de resentimentele față de
ieșirea din război în 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile
totalitare a contribuit la încercarea Angliei și Franței de a ajunge la o înțelegere cu Germania
și Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemulțumirea Statelor
Unite ale Americi față de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absența acestora din
jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenței

regimurilor totalitare. O serie de tratate și alianțe internaționale, cum ar fi Mica Înțelegere și
Antanta Balcanică sau Pactul Briand Kellogg, au avut ca scop izolarea militară și diplomatică
a unor state revizioniste (în primul rând Germania, dar și Ungaria și Bulgaria). Un alt instrumen
al statelor democratice a fost Liga Națiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru
eliminarea războiului ca instrument al relațiilor internaționale. Cu toate acestea, Liga Națiunilor
nu avea mijloacele de a își impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările”
adunării - este cazul eșecului embargourilor impuse Italiei și recomandarea de neintervenție în
Războiul Civil din Spania dintre republicani și trupele generalului Franco.

Statele democratice și politica de stăvilire a comunismului

 După al Doilea Război Mondial, deși fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva
regimurilor fasciste, democrațiile occidentale au sfârșit prin a în]elege pericolul pe care îl
reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea și reconstrucția democratică a Europei. Cu
toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în
Europa de Est, Statele Unite ale Americii au inițiat, în 1947, politica de containment (stăvilire)
a expansiunii comunismului în Europa de Vest și în restul lumii. Această politică, concepută
de diplomatul american George F. Kennan și inițiată de președintele Harry Truman, a
reprezentat prima reacție a „lumii libere” în fața totalitarismului comunist. Unul dintre primele
rezultate ale acestei politice a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall de ajutorare
economică a țărilor europene ruinate de război. Numai țările din vestul Europei au putut
beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis țărilor pe care le ocupa militar să
accepte ajutorul economic american.

Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a

unei alianțe militare defensive - Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - menit
să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele
purtate de Statele Unite ale Americii și aliații lor în Coreea (1950-1953) și în Vietnam (1961-
1975) au reprezentat acțiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă
numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.

Divizarea Europei

Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără

precedent a continentului nostru - politică, economică și culturală.

Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mișcări
antisovietice, înăbușite în cele din urmă, au avut loc în mai multe țări comuniste: Republica
Democrată Germană (1953), Polonia (1956) și Ungaria (1956). În România, principala formă
de rezistență anticomunistă a fost rezistența în munți la care au participat țărani, foști ofițeri,
studenți și chiar elevi; aceste mișcări de rezistență armată au fost lichidate oficial abia în 1961.
În 1968, mișcarea de reformare a sistemului comunist, inițiată în Cehoslovacia, a fost înăbușită
de armata sovietică și de trupe din Polonia, Germania de Est, ungaria și Bulgaria. România,
deși stat comunist, nu a participat la această intervenție militară.

Falimentul sistemului comunist

 Anii 1970-1989 au scos în evidență falimentul economic al sistemului comunist,
incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populației, precum și să renunțe la reprimarea oricărei
forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale și forța
de atracție a libertăților cetățenești și a democrației din Europa de Vest și SUA au compromis
regimurile comuniste în ochii propriilor cetățeni. Acest lucru a favorizat apariția unor mișcpri
de disidență în țări ca Polonia și Cehoslovacia - unde opozanții regimurilor comuniste și
militanții pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) și Vaclav
Havel (Cehoslovacia), au fost supuși persecuțiilor politice de către autorități, devenind
simboluri internaționale ale rezistenței anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afghanistant (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au

putut învinge rezistența mujahedinilor, sprijiniți de SUA, precum și revolta muncitorilor
polonezi și crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat
începutul sfârșitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse
în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor
comuniste din Europa, iar unii reprezentanți ai elitelor comuniste au devenit conștienți de
caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă și URSS o
insuflaseră timp de zeci de ani cetățenilor din statele Europei de Est a început să se risipească.
În unele țări, ca Polonia și Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între forțele de
opoziție recent recunoscute și partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea
pluralismului politic și tranziția spre democrație. În altele, precum Cehoslovacia și Germania
de Est, înlăturarea liderilor comuniști opuși oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari
manifestații de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura țară în care sfârșitul
regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea
regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârșitul
URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice și naționale ale popoarelor pe
care le inclusese cu forța între granițele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficțiune politică, s-
a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate func]iile pe
care le deținea.

Așadar,

după încheierea Primului Război Mondial au apărut și s-au manifestat în aproape toate
statele participante la război atât crize economice, cât și nemulțumiri sociale.
 +

prevederile Conferinței de pace de la Paris a nemulțumit statele învinse, dar și state

învingătoare cum a fost cazul Italiei care, deși învingătoare în război, a considerat că a pierdut
pacea pentru că nu a obținut avantajele pe care le aștepta

----> toate acestea, au constituit un teren propice pentru apariția și afirmarea ideologiei
fasciste, susținute atât de marii industriași, proprietari de pământ sau foști comandanți de război

în cazul Germaniei, Tratatul de la Versailles, va fi perceput ca un dictat pentru națiunea

germană - un dictat care îi împiedica evoluția istorică pozitivă (de altfel, în discursurile sale,
Hitler va pune f mult accentul pe Dictatul de la Versailles).

Totalitarismul a atins apogeul în preama anilor ‘30 în state precum: URSS, Italia și
Germania.

TRĂSĂTURI ALE TOTALITARISMULUI

- întreaga putere aparține unei singure persoane care o exercită prin intermediul
partidului unic;
- Înființarea poliției politice (OVRA – Italia, GESTAPO – Germania, CEKA,
ulterior NKVD, KGB – URSS) în scopul anihilării oricărei forme de opoziție și a
adversarilor politici. Astfel, se concentrează un uriaș spațiu concentraționar, format din
lagăre, închisori unde erau aduși opozanții regimului;
- Îndoctrinarea maselor cu ajutorul mijloacelor de propagandă;
- Înregimentarea populației în organizații de masă (ex: Pionierii Patriei în
România comunistă sau Tineretul hitlerist);
- Este admisă o singură ideologie;
- Controlul asupra economiei, culturii și societății civile;
- Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești (ex: dreptul la proprietate în
regimurile comuniste, dreptul la viață, libertatea personală - arestările politice, secretul
corespondenței, activitatea de control și urmărire a Securității prin ascultarea convorbirilor
telefonice și controlul asupra scrisorilor etc).

SECOLUL AL XX-LEA A CUNOSCUT DOUĂ TIPURI DE REGIMURI

TOTALITARE

FASCISTE – ITALIA, GERMANIA, SPANIA, PORTUGALIA;

 COMUNISTE – RUSIA – prima țară, comunismul se va răspândi după al Doilea
Război Mondial atât în Europa Centrală și Estică, dar și pe alte continente.