Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Roman
Drept Roman
I)
Justinian este unul dintre marii legiuitori ai lumii, urmândui lui Hamurabi și
precedându-l pe Napoleon. Corpus juis civilis se remarcă prin vastitate, încercarea de
readaptare a instituțiilor juridice consacrate la condițiile Imperiului Roman de Răsărit și
ale poparelor orientale din perimetrul acestui imperiu. Imperfecțiunea se datorează
muncii nenitare a comisarilor conduși de Trebonian, ingerințelor nesistematizate ale
acestora în textele clasice și menținerea unor dispoziții contradictorii.
Opera sa are o structura quatripartită: Codul (Codex), Digestele (Digesta sive
Pandectae),Institutele (Institutiones) și Novelele (Novellae constitutiones)
1.Codul
Este format din 12 cărți împărțite în titluri ce cuprind peste 4500 de constituții
imperiale în ordine cronologică, de la Hadrian până la Justinian. Fiecare lege este însoțită
de elemente de individualizare, fiind precedată de o inscriptio (indicarea autorului și celui
vizat) și urmată de o subscriptio (data și locul publicării)
2.Digestele
Justinian a patronat redactarea unei culegeri de compilați din deciziile motivate ale
celebrilor jurisconsulți, compilații ordonate pe materii. Cele 50 de volume au fost
terminate în 3 ani, deși Justinian a acordat echipei lui Trebonian 10 ani pentru elaborarea
operei.
Schema Pandectelor o urmărește, în general, pe cea a comentariilor la edictul
pretorian. Sunt împărțite în titluri, fragmente de legi și paragrafe.
3.Institutele
Manual de drept roman pentru uzul studeților. Având un volum impresionant, Digestele
erau practic inoperante pentru neințiați, ceea ce a impus, în vederea relansării studiului
dreptului, realizarea unui manual care să sintetizeze principiile și argumentația științifică.
Acesta a fost investit cu putere de lege în fața instanțelor judecătorești. Nu sunt indicate,
spre deosebire de celelalte opere justiniene sursa extraselor.
4.Novelele
Sunt constituțiile date de Justinian ulterior apariției ansambului de culegereri cu
caracter legislativ și până la moartea sa.
2. Organizarea judiciară în Epoca Postclasică (p.91, vol.I)
a.Magistrații judiciari
În acestă epocă organizarea judiciară suferă transformări determinate de dezvoltarea
administrației imperiale. Pentru a face fată crizei, se dezvoltă birocrația centralizată în
jurul împăratului, în așa numitele comitaturi, în fruntea cărora se află curtea imperială,
compusă din personalul consiliuli și birourilor imperiale, sub autoritatea unică a
șambelanului, care trebuia să genereze nevoile uriașe ale unei armate de peste 500 000
de oameni.
Centralizarea este însoțită de o reformă a administrației. La vârf, trei prefecți a puterii
controlează toți guvernanții, judecă în apel și administrează impozitul. La bază, vicarii
prefecților conduc 12 dioceze, ce regrupează căte 100 de provincii. Doar Roma și
Constantinopoulul rămând sub jurisdicția prefectului uban.
În a doua perioadă a Imperiului (Dominatul) nu mai existau magistrați investiți în mod
special cu administrarea actului de justiție. Competențele judiciare și cele administrative
sunt reunite în persoana acelorași înalți funcționari imperiali.
Pretorul urban își va pierde competența generală de administrator al jursdicției civile,
rămânând cu atribuția de organizator de spectacole pentru cetățeni. Jurisidictio este
preluată de prefecții orașelor, care la Roma și Constantinopol dobândesc competența
generală de a judeca.
În provincii se mențin magistrații municipali, cărora li se adaugă defensores civitatis,
apărători ai cetățenilor, cu misiunea inițială de a proteja categoriile plebee de abuzuri.
Aceștia obțin și unele competențe în cauze penale minore.
b.Judecătorii
Separarea administrării actulu de justiție de judecata propriu zisă ia sfârșit în epoca
Dominatului. Sub termenul judex regăsim toți judecătorii cu competețe speciale în
materie de judecată.
Colegiile de centumvri și decemviri își restrâng competențele până la dispariție.
Instituția judecătorilor privați dispare.
Episcopii dobânesc dreptul de a judeca și princini laice, dar doar dacă părțile o doreau.
Judecata episcopilor a dobândit o largă răspândire ca urmare a compromiterii unor
judecători laici prin abuzurile lor. Arcadius (398) abroga judecata episcopală, iar Honorius
(408) o investește cu forță executorie. În 452 se restabilește ordinea inițialp, episcopii
având dreptul de a soluționa doar afacerile civile în chip de arbiter, în baza unui
compromis între părți și competența generală în cauze religioase.
3. Probatoriile în Epoca Postclasică (p.164, vol. I)
Probatoriile se efectuau în perioada Dominatului doar în prezența judecătorului, acesta
având dreptul dapretinde părților interogatorii, depunerea jurământului etc. Există o
ierarhizare a probelor, cele scrise având întăietate față de cele testimoniale, acestea din
urmă fiind evaluate în funcție de numărul martorilor și de poziția socială a acestora.
Între probele cu înscrisuri operează diverse clasificări. Forță probantă absolută aveau
înscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent. Pentru a fi luate
în considerare, înscrisurile sub semnătură privată trebuiau întocmite în prezența
martorilor și semnate de către aceștia și de cel care le reacta.
Mărturisirea dobândește o forță probantă considerabilă. Aceasta aducea avantaje
părătului mărturisitor. Trebuia să fie judiciară, mărturisirea extrajudiciară nu producea
efecte decât în mod excepțional.
Jurământul este consideat o probă cu forță probantă de sine stătătoare. Era de 2 feluri:
jurământ necesar (care nu putea fi respins de judecător) și jurământ supletiv, care putea
fi cerut din oficiu și avea valoare probantă inferioară jurământului necesar/voluntar (nu
putea fi retracta)
Interogatoriul a fost asimilat probelor cu forță probantă absolută. Crește puterea și
libertatea judecătorilor, care aveau dreptul de a pretinde părților să răspundă la întrebări
în orice fază procesuală.
Prezumțiile legale:
a.prezumțiile din materia comorienților
b.prezumția de paternitate
c.prezumția de donație făcută de soț sau de copii cu privire la bunurile soției, bunuri
dobândite în timpul căsătoriei și a căror proveniență nu se poate justifica
Se înmulțesc prezumțiile relative și sunt recunoscute prezumțiile judecătorești, însă
doar în cazuri limitate de lege.
4. Dobândirea și pierderea calității de cetățean roman (p.275, vol. I)
Modalități de dobândire a cetățeniei:
a. Nașterea din părinți cetățeni. Copilul născut dintr-o căsătorie legitimă (justae nuptiae)
urmează statutul tatălui, în timp ce copilul rezultat dintr-o altă uniune urmează statutul
mamei. Era aplicabil criteriul naționalității părinților (jus sanquinis), nu pe faptul nașterii
pe teritoriul statului roman (jure soli).
b.Prin fapte posterioare nașterii: eliberări din sclavie de către proprietari cetățeni romani,
ca urmare a adopției sau a unei concedări statale (individuale sau colective). Exemple
de concesiuni colective:
1.locuitorilor Penisulei Italice prin Lex Julia
2.locuitorilor Galiei prin Lex Roscia
3.tuturor locuitorilor imperiului roman, cu excepția dediticilor de către Marcus Aurelius
Caracalla
Favorurile individuale aveau ca suport diverse fapte determinate a celor care solicitau
cetățenia. Exemple: dreptul la cetățeniei a celui care denunță infracțiunea de luare de
mită comisă de un magistrat roman, dreptul celor care depuneau armele în urma războilui
social. Soldaților înrolați în armată li se acorda cetățenia. Aceste conecesiuni puea fi
acordate de Senat, un magistrat delegat sau de împărat.
Modalități de pierdere a cetățeniei:
a.pierderea libertăți atăgea automat pierderea cetățeniei, dobândirea unei alte
cetățeniei atrăgea pierderea celei romane
b.relegarea, exilarea voluntară sau forțată atrăgea pierderea cetățeniei
c.cetățenia romană putea fi pierdută ca urmare directp a cunei condamnări la pedepse
infamate, precum munca silnică în mină sau lupta cu fiarele în arenă, sau ca p consecintă
a capitulării/trecerii la dușman
5. Drepturile și obligațiile cetățenilor romani de plin drept (cives Romani optimo
jure) (p.279, vol. I)
c) Ipoteca judiciara
- se nastea in baza unei sentinte ( sententia) si avea ca efect jus retentionis ( dreptul de
retentie) detinut de catre instanta cu privire la bunul litigiului
Exemplu: daca se dorea iesirea din indiviziune si judecatorul atribuia un bunul ( de regula
indivizibil- tocmai de aceea nu-l putea imparti) unuia dintre ei, ceilalti copartajanti
obtineau compensatia valorica a partii lor ideale din masa de impartit sub forma unei
sume de bani ( sultă) => pentru a se asigura ca cel care a primit bunul le va plati celorlalti
sulta, acesta trebuia sa suporte ipoteca judiciara asupra bunului.
38. Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului înstrăinării bunului
ipotecat
Drepturile si obligatiile
Debitorului Creditorului
● -jus utendi – ● poate transforma
proprietarul bunului ipoteca in gaj, cu
poate exploata bunul acordul debitorului
in propriul sau folos ● poate obtine acordul
(pentru ca ramane in proprietarului bunului (
posesia sa) debitorul) de a se
● -jus fruendi – poate abtine sa incheie acte
culege fructele bunului juridice de dispozitie
si productele pe seama bunului
● jus abutendi – poate ipotecat; pentru
incheia acte juridice de bunurile mobile,
dispozitie precum acordul era inutil
instrainari, infiintarea pentru ca exista o
unei noi ipoteci pe prevedere legala ce
seama aceluiasi bun, interzicea asta
constituirea de ● trebuie sa-I
servituti recunoasca
prediale/personale; debitorului deplina
● dar daca leza proprietate din
interesele creditorului momentul stingerii
prin astfel de acte, creantei prin plata
raspundea pentru datoriei.
prejudicii
● - are la dispozitie actio
de rei vindicatio si
actio Publiciana
impotriva tertilor si
creditorului ( daca nu
au incheiat o conventie
cu dispozitii contrare)
39. Jus rerum. Efectele ipotetcii posterioare înstrăinării bunului ipotecat
Debitorului
Daca bunul a fost instrainat de creditor, acesta din urma trebuie sa-i dea debitorului
diferenta de pret (pretul vanzarii minus cel al creantei); daca creditorul a adus
imbunatatiri sau reparatii necesare, precum si daca a suferit prejudicii de pe urma
bunului ipotecat, debitorul este tinut sa-l despagubeasca; daca bunul ajunge intr-o
stare precara, astfel incat nu mai poate satisface nevoile creditorului, el poate cere
schimbarea obiectului.
Creditorului
Pe parcursul ipotecii poate subipoteca bunul, cu acordul expres al debitorului;
odata cu scadenta, dobandeste si jus possidendi ( posesia asupra bunului ipotecat);
pana atunci, el are la indemana o serie de actiuni prin care poate controla situatia
bunului:
1.Actio confesoria, negatoria, communi dividundo (in partaj), finium regundorum
( in granituire).
2.Jus distrahendi: dreptul prin care putea solicita remiterea bunului de la debitor, la
data scadentei;
Creditorul alegea aleatoriu cumparatorul si momentul vanzarii, aspecte cu care
debitorul putea sa nu fie de acord + creditorul avea un drept asupra bunului
altuia(debitorului) care nu continea prerogativa dispozitiei ceea ce putea conduce la
concluzia detinerii fara termen a bunului si nevalorificarii acestuia ( prin vanzare) ca
fiind abuziva;
De aceea, pana la Constantin, se putea incheia intre cei doi o lex commisoria-
intelegere prin care creditorul putea face orice cu bunul dupa momentul scadentei- sa-
l vanda sau sa-l pastreze);
Daca insa creditorul a omis incheierea acestui pact, in epoca post-clasica, el avea
un drept de posesiune asupra bunului ( in nume si cu titlu de proprietar); el putea
instaina bunul dupa 2 ani , timp in care posesiunea sa se fi exercitat;
beneficium Gordiani prin care creditorul avea jus retentionis asupra bunului si dupa
executarea obligatiei, daca era si creditor chirografar - dar putea exercita aceasta
prerogativa doar daca nu mai existau si alti creditori ipotecari asupra bunului;
Rangul preferential al creditorului in caz de concurs al creditorilor la executarea
silita:
Daca nu este singurul creditor, va pastra suma necesara acoperirii creantei sale si
restul va reveni celorlalti creditori, conform principiului Prior temporis potior jure ( este
preferat, in caz de egalitate in drepturi, cel care actioneaza cu prioritate) doar primul
creditor va avea o garantie reala deplina.
40. Jus rerum. Antichresis
Termen juridic de sorginte greaca, care, in acceptiune juridical semnifica “folosinta
reciproca” sau “fructificarea- inclusive prin dobanzi – reciproca” a unui bun ipotecat.
In cadrul unui pact de antichreza, ne aflam in prezenta unui raport juridic ipotecar
urmat de o noua intelegere intre proprietarul bunului ipotecat si creditorul acestuia.
Pentru a evita plata dobanzilor la creditul obtinut de la creditorul ipotecar, cei doi
cocontractanti se puteau intelege in sensul ca proprietarul bunului ipotecat sa-l dea in
posesie creditorului sau, astfel incat sa se opereze o compensatie conventionala intre
dobanzile datorate de debitor si fructele produse de bunul ipotecat (sau valoarea
folosintei bunului) culese de creditor.
In acest fel, garantia reala a creditorului ipotecar se intarea (prin dobandirea posesiei
asupra bunului ipotecat), insa debitorul-proprietar era slabit in posibilitatile de
satisfacere a creantei prin exploatarea bunului ipotecar.
In dreptul civil roman, in 1931, dispozitiile care reglementau pactele de antichreza
au fost abrogate, institutia aceasta fiind considerate a constitui una de natura
camatareasca, imorala si prejudicianta pentru regimul bancar burghez.
41. Elemente esențiale ale posesiei
Posesiunea din epoca postclasica a dreptului roman presupunea intrunirea cumulative
a trei esentiale elemente structurale: corpus, animus si titulus ( o causa juridica, o
justificare legala a posesiunii, un “titlu” )
A.Corpus
Corpus sau elemental material al posesiunii nu reprezinta, asa cum s-ar putea crede,
bunul posedat in materialitatea, obiectivitatea sa. Nu reprezinta “starea” bunului. De-a
lungul timpului elemental corpus s-a abstractizat, astfel incat sensul cristalizat al acestui
termen se rezuma la aprehensiunea factuala, la disponibilitatea de fapt exercitate asupra
bunului care facea obiectul posesiei.
La intentia de a poseda. Era sufficient ca un bun sa se fi aflat la dispozitia unei
personae (chiar daca bunul, in materialitatea sa, era plasat la distanta de posesor), in
conformitate cu intentia si interesele sale pentru ca ea sa reclame detinerea elementului
material (corpus) al posesiei.
B.Animus
Animus este elemental volitional, intentional, subiectiv al posesiei. Reprezinta simpla
intentie de a poseda bunul pentru sine, sub aparenta proprietatii (Doar sub aparenta);
altfel spus, elemental volitional vizeaza adoptarea unui comportament de veritabil stapan
al bunului si o dorinta vizibil exprimata de pastrare a bunului ca si cum i-ar apartine de
jure posesorului.
C.Titulus(causa)
Daca am sintetiza conceptiile exprimate pe seama semnificatiilor “titlului” posesiei, am
putea sa ne oprim asupra acceptiunii de “fundament” formal (legal) al ei sau de “origine
juridical” , de “baza” legala de plecare in exercitarea unei situatii de fapt sau de drept.
Aceasta baza legala o origineaza ( sprijinind-o ) si apoi o apara ( justificand-o ) in
raporturile determinate cu alti titular de drepturi reale.
42. Clasificarea posesiei după criteriul originii ei și al celor trei subcriterii:
a.caracterul aprehendprii corpusului
b.izvorul formal al titlului
c. al credinței subiective a posesorului în proprietatea sa
Possesio cum titlus de ius praetorium (jus honorarium) (exemplu donatia dintre
soti) este o posesiune a carei cauza legala nu se regaseste in normele dreptului
quiritar co om acelea edictale, adica este stabilita si clar delimiata, protejata de
un edict al magistratului judiciar
B.Dobandirea corpus-ului
Romanii nu concepeau posesia fara corpus. Ex: daca cumparatorului de buna credinta
ii era sustras un bun, daca el nu intrase in posesia lui materiala pana la sesizarea
instantei el nu putea reclama posesia bunului.
In epoca veche:
- Pentru bunurile mobile: luarea in mana sau transmiterea catre un paznic material
daca bunurile erau prea numeroase sau excesiv de voluminoase
- Pentru bunuri imobile: prin patrunderea pe un teren cumparat si parcurgerea
terenului pana la confinele acestuia sau prin delimitarea terenului ocupat
In epoca clasica(s-a abstractizat):
- pentru bunurile mobile: transferul bunurilor intr-un antredepozit a lui accipiens, chiar
daca bunurile si antredepozitul s-ar fi aflat departe de locul intelegerii
- pentru bunurile imobile: in cazul ocupatiunii unui teren fara stapan, trebuia ingradit
si incepute lucrarile de imbunatatire funciara. In cazul traditiunii era necesar si un act
simbolic (predarea cheilor) Traditio: longa manu, brevi manu…
46. Dobândirea posesiei printr-un intermediar
Intermediarul nu exercita prerogativele posesiei, el doar facea un act de reprezentare.
Actul juridic de reprezentare a fost recunoscut abia in sec II d.H. La epoca postclasica:
tertul reprezentant nu putea satisfice decat exigenta dobandiri (provoca doar transferal
corpus-ului)
Animus possidendi ramane la adevaratul posesor (ex in caz de contract de mandat..
gesitune de afaceri)
In epoca postclasica au fost gasite si alte solutii:
In cazul tutelei unui copil ce iesise din infans (7 ani+) acesta putea dobandi: possessio
civilis (cu autorizarea tutorelui) si possessio ad interdicta (fara autorizarea tutorelui, dar
se obtinea greu)
Titularii dreptului de administrare a unui peculiu (sclavii si fiii de familie) puteau dobandi
possession civilis pt ei insisi cu respectarea a 2 conditii: justul titlu( cauza pt dobandirea
bunului) + dobandirea sa se fi effectuat pe seama si cu garantia peculiului
Persoanele juridice de ordin administrativ (municipii, judete) puteau dobandi posesiuni in
absenta elementul Animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati precum:
- Posibilitatea de a exercita (prin autoritati) actio Publiciana
- Posibilitatea de a prescrie pe lunga durata / f lunga durata
- Posibilitatea de a uzucapa
47. Încetarea raporturilor posesorii
Persoana declarata absenta pe cale judiciara nu pierdea posesiunea asupra
bunurilor sale, ci numai detentia pasagera. Sclavul fugar de la stapan nu afecta dreptul
de posesiune asupra sa, ci doar detentiunea provizorie a stapanului.
Pentru pierderea posesiei asupra fondurilor imobiliare era necesara expresa
manifestare a intentiei de abandonare.Deposedarea violenta a posesorului putea
conduce la uzurparea sa doar daca cel deposedat nu reclama aprehensiunea tertului
comisa astfel.
Pierderea posesiunii in epoca clasica:
a. In urma abandonarii bunurilor de catre posesorii acestora (derelictio rei)
b. Datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii
c. Prin delasarea elementului animus-> cazul constitutului posesor.
d. Drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente evidente si prelungite
in cazul in care un tert uzurpator a luat sub stapanire vicioasa bunul unui posesor
regular.
e. Efectul de mai sus se producea si in cazul in care indolentei posesorului i se adauga
neglijenta unui eventual tert astfel incat un alt tert uzurpator de buna-credinta ar fi putut
sa-si apropriete bunul.
Efectul de mai sus nu se producea imediat in situatiile care, prin natura lor, depaseau
vointa posesorilor dupa cum urmeaza:
- necunoasterea faptului uzurparii detentiunii operate de tertul de buna-credinta,
necunoastere motivata de disparitia detentorului, absenta sau moartea naturala/civila
- delasarea de exercitiul detentiunii de catre precaristul inselator sau neglijat fara ca
posesorul real sa fi luat cunostinta de manoperele dolosive.
- prin exceptie de la regulile de mai sus, pasunile alpine nu puteau fi socotite
pierdute, desi manifestarea prerogativelor posesiunii in perioada hibernala ramanea
sub animus
48. Sanțiunea juridcă a posesiunii
Prin interdictele sale, magistratul a dorit pentru inceput, sa regleze starile de fapt
imediate; in timp ele s-au institutionalizat, s-au consacrat si au devenit izvor de dr.
recunoscut si azi.
Din punctul de vedere al al calitatii obiectului material al posesiunii, interdictele
vizeaza:
- bunurile sacre sau religioase
- bunurile laice
Interdictele privind bunurile laice personale se divid in:
- de utilitate publica
- de utilitate pers. in rap. cu patrimoniul familial
1. Interdictele retinendae possessionis causa:
Tind sa mentina o posesiune deja dobandita si nepierduta, dar amenintata cu
pierderea. Se subdivid in:
a. Interdictele uti possidetis (referitor la bunuri imobile)
Puteau fi invocate doar daca absenta posesiunii nu a fost dobandita de la adversarul
din proces prin acte de violenta, clandestinitate sau detentiune primara.
b. Interdictele utrubi (referitoare la sclavi si alte bunuri mobile)
Dadeau castig de cauza celui care a stapanit, in anul precedent, bunul mai mult timp.
2. Interdictele recuperandae possessionis causa
Date pentru redobandirea unei posesiuni pierdute. Se impart in:
a.Interdictul de vi cottidiana causa (dobandirea posesiunii prin violente obisnuite)
Putea fi invocat cu conditia sa nu fi trecut un an si titularul sa nu fie culpabil de
dobandirea posesiunii prin violenta, clandestinitate, precariu.
b. Interdictul de precario causa (in contra precaristului):
Are in vedere dobandirea bunului de catre cel imprumutat in calitate de detentor
precar si care refuzand restituirea, il uzurpa in drept pe imprumutator.
c. Interdictul de clandestina possessione causa (impotriva celui care si-a insusit un bun
in mod clandestin)
Pentru romani, obligatiile sunt doar niste varietati ale drepturilor cu privire la bunuri
care se pot preda prni mijloace concrete, se pot tradi. Rostul unei obligații este de a
produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane (pozitiv sau negativ).
Gaius:
Obligatiile se nasc din raporturi personale care au drept obiect anumite prestati. În
caz de conflict de interese, partile au la dispozitie actiuni personale, acțiuni cu obiect bine
definit (dare/facere). Valoare economica se presupune.
Acțiunea personașă este aceea prin care acționăm împotriva cuiva care nu este
obligat, adică prin care înțelegem să i se impună să dea, să facă sau sa execute ceva.
Julius Paulus:
Substanta obligatiilor nu consta in ceea ce ne da proprietarul unui lucru corporal sau
in ce ne face titularul unei servituti, ci in ceea ce constrange un tert: sa ne dea, sa ne faca
sau sa ne execute ceva.
Rapoartele obligationale erau vazute ca raporturi de putere grevate pe niste
manifestari volitionale. Mai tarziu apar si conceptiile egalitariste (credendi/debendi).
Justinian:
Obligatia este legatura juridică in virtutea careia suntem constransi sa predam un
lucru conform dreptului cetatii noastre. Se atrage atenția asupra legăturii juridice
(vinculum juris), ceea ce explicp legalismul, formalismul dreptului roman obligațional și
execuțional. Formele de constrangere trebuiau sa se fundamenteze pe drept.
Se reliefase ideea de echivalent valoric al obiecului juridic al obligatiei. Aceea este
obligatie care poate fi executata prin bani.
51. Jura obligationum. Comentarii și analize pe seama noțiunii de obligație
b. Reus debendi:
Partea din proces care datoareaza ceva reclamantului datorita legaturii juridice.
Debitorul este 'legat' de creditorul sau, dar aceasta pozitie de subordonare nu este
o forma mascata de sclavie gratie temporalitatii (=> debitorul se poate "elibera" prin
executarea obligatiei).
Debitorul este "pasiv" doar pe planul raportului procesual, unde poate adopta o
pozitie de asteptare (cat timp creditorul incearca sa dovedeasca veridicitatea
pretentiilor sale). Daca paratul debitor invoca o exceptie in aparare, trebuie sa adupte
o atitudine procesuala activa si este asmilat creditorului reclamant.
53. Obligatio elementorum. Juris vinculum
Legatura juridica nu este una de facto, ci una de jure. Debitorul intra sub puterea
creditorului conform dreptului cetatii si nu datorita vreunei manifestari unilaterale de
vointa a creditorului.
Indiferent despre ce debitor era vorba, procedura executionala se putea declansa
doar in baza legii (ca urmare a vointei unilataterale a creditorului) si a delegarii
creditorului de catre magistratul judiciar prin formula "Addico!" ("Asa este, asa sa fie,
de acord cu tine!")
Din conceptia stipulatiei pentru altul s-a nascut principiul relativitatii raportului juridic
obligational in constrast cu cele absolute. Un act incheiar intre 2 persoane nu poate
profita nici dauna unui tert (exceptie: stipulatia pentru altul).
Principiul echivalentei prestatiunilor dintr-un contract si al acoperirii valorice. Desi in
dreptul civil actual se acorda propritate executarii in natura a obligatiilor contractuale,
exista: cauze panele, daune moratorii si penalitati pe zile de intarziere, garantii bancare
care depasesc valoarea creditului.
54. Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive libertas și
consesus
Jus in personam
Obligatia da nastere la drepturi care depind in exercitarea lor, de vointa creditorului.
Debitorul isi poate manifesta vointa dupa nasterea raportului de obligatie, dar intr-un
mod extrem de restrans: se elibereaza executand obligatia sau ramane la dispozitia
suverana a creditorului sau.
Creditorul putea decide daca sa isi execut silit debitorul, avand de ales intre:
a. Uciderea debitorului
b. Transformarea acestuia in sclav
c. Putea sa il intraineze ca sclav peste Tibru
d. Putea obține pe cale judiciara dublul valorii creantei, ulterior aparand inchisori
ale datornicilor
Voluntas sive libertas
Obligatiile se nasc pe un teren al libertatii, al autonomiei de vointa, indiferent de
izvorul acestora. Interpretarea nu trebuie facuta din perspectiva determinista.
a. Libertatea de a comite un delict si de a suporta consecintele
b. Libertatea de a incheia un contract supunandu-te riscului insolvabilitatii
c. Libertatea de a nu executa obligatiile contractuale sau riscul suportarii formelor de
executare silita
De asemenea, prin acord de vointe, partile au libertatea de a efectua modificari in
substanta contractului.
Consensus
Consintamantul a fost caracterizat ca un element pur conventional, contractual. Nu
este element obligatoriu in absolut toate rapoartele obligationale (ex: in delicte). Scopul
contractului este acela de a imbunatati situatia juridica a partilor.
Prin efectele acordului de vointe, intre partile raportului juridic obligational se naste
o veritabila lege ce are valoare de reper juridic fundamental pentru judecator. Nu exlude
consecintele impreviziunii.
Părtilor raporturilor delictuale le-a fost perimsa stabilirea intinderii prejudiciului si a
modalitatilor de dezdaunare a victimei-creditor si li s-a racunoscut capacitatea de a
negocia si incheia tranzactii pe seama drepturilor litigoase nascute din delict.
55. Obligatio elementorum. Dies (tempus) și praetio aestimabilis
Dies (tempus)
In epoca clasica romana, obligatia era considerata inca perpetua; aceasta conceptie
a fost abandonata.
Elementul "timp" este esential intr-un raport obligational neexistand obligatii
perpetue (cu exceptia celor incheiate pentru cauza de moarte: emfiteoza).
In mod natura orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa juridica si de a
vedea stinsa obligatia. Moduri:
a. Plata
b. Novatiune de debitor
c. Novatiune prin schimbare de creditor
d. Novatiune prin schimbare de debitor
e. Liberare formalista in Epoca Veche
f. Mijloace pretoriene:
- Darea in plata
- Pactul constitiutit
- Pactul de non petendo (al iertarii de datorie)
- Pactul de jurejurando
- Prescriptia extinctiva
- compensatia
Legiuitorul roman a limitat dreptul la actiune al creditorului prin institutia prescriptiei.
Unele actiuni pretoriene aveau o valabilitate anuala.
Praetio aestimabilis
Un element fundamental al oricarei obligatii este estimarea pecuniara prestatiei
debitorului. Pe aceste teren s-a dezvoltat ideea daunelor morale.
Praetio aestimabilis are numeroare nuantari:
- pe de-o parte nu exclude contractele unilaterale in care interesul moral, afectiv,
filantropia sunt non-aestimabilis pretii.
- pe de alta parte, pretul evaluabil in bani poate reprezenta dispensarea creditorlui
de o noua cheltuiala -> compensatie indirecta
Pentru anumit raporturi, pretul era aleatoriu.
56. Obiectul juridic al obligației. Dare
Gaius si Domitius Ulpianus descriu obiectul juridic dareca fiind un transfer al
dreptului de proprietate. Obiectul juridic dare poate fi reflectat si in constituirea unui
drept real asupra bunului altuia. Se aplica indiferent de izvorul juridic: jus civile, jus
honoritum, jus praetorium.
Daca la transferul proprietatii printr-un act juridic directe obligatia dare este aparent
subinteleasa, lucrurile nu stau la fel in cazul actelor juridice indirecte (prin intermediar).
Obligatia de dare in sens pur roman a fost destul de rara in viata juridica a romanilor.
In epocile straveche si veche, transferul de propr. se facea prin mancipatiune si in
jure cessio, unde pretul instrainarii era simbolic, iar pretul real repr. un element al unei
intelegeri prealabile -> prin simpla dare nu se transfera proprietatea.
La epoca clasica, romanii probabil au avut in vedere trasferul proprietatii in cadrul
actelor juridice care nu-si produc efecte solo consesu:
- instrainarea bunurilor imobile (care trebuiau delimitate, masurate)
- instrainarea bunurilor de gen prin masurare, numarare, cantarire
- orice alta intelegere conform careia transferul de proprietate se produce la o data
ulterioara incheierii actului.
57. Obiectul juridic al obligației. Facere
A realiza o activitate oarecare in profitul unei parti a raportului obligational si in
virtutea imperativului de executare a obligatiei, inseamna "a face"
Nu orice activitate inseamna "facere", activitatea respectiva trebuie sa corespunda:
a. Ratiunii comune, bunului-simt (in caz de delict)
b. Descrierii ante factum, precizarilor partilor (in cazul unui contract)
In dreptul roman a fost sanctionat principiul interpretativ al conventiilor (inclusiv al
obligatiei de "a face" atunci cand exista indoiala cu privire la natura acesteia) in
favoarea debitorului (a aceluia care se obliga sa faca ceva) si defavorabil creditorului
sau stipulantului.
Teza de mai sus est urmarea fireasca a unei alte teze consacrate care, in caz de
confuzie, este favorizat contractul insusi.
Daca creditorul nu si-a precizat bine conditiile si parametrii prestatiei datorate de
catre debitor, este greseala lui.
58. Obiectul juridic al obligației. Non Facere
Dublu inteles:
a. un inteles particular (acela de a nu face ceva in raport cu creditorul)
b. un inteles mai larg (clauza impusa de creditor de a nu presta ceva el, debitorul, catre
un tert)
Erau deosebiri intre obligatiile de non facere privind servitutiile rustice si acelea care
aveau in vedere servituti cetatenesti.
Interesul practic al divizarii obligatiilor dupa obiectul lor juridic este acela al identificarii
obligatiilor in:
- indivizibile (care nu pot fi executate decat de o anumita persoana sau doar intr-o
unitate de timp)
- divizibile (impartite mai multor debitori)
In principiu, obligatiile divizibile sunt acelea de dare, iar cele indivizibile sunt cele de
facere și non-facere.
59. Obiectul juridic al obligației. Praestare
Termen ce reuneste toate cele 3 feluri de obiecte juridice ale obligatiilor (dare, facere,
non facere).
Este legat de sarcine de a face ceva in profitul uneia dintre partile raportului juridic
obligational. Se acopera intreaga gama a actiunilor umane:
Acesta dobandeste intelesuri precum:
- a oferi
- a pune la dispozitie
- a se ingriji de ceva
Cu timpul, acceptiunile termenului s-au diversificat:
- a implini o datorie
- a respecta o promisiune
- a apara ceva
- a duce la indeplinire o sarcina
Domitius Ulpianus l-a rezervat doar contractelor de buna-credinta, pe cand
contractelor de dr. strict le era recunoscut termenul de facere.
60. Efectele obligației. Acțiunea oblică și acțiunea pauliană
A.Actiunea oblica
Antonius Pius asocial masurile conservatorii cu actele de urmarire; trebuie sa existe
un raport litigious intre creditor si debitor pt a fi facute acestea.
In dreptul modern, nu este necesar acest lucru: “Creditorii pot exercita toate drepturile
si actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusive personale”
Actele conservatorii ce se pot face prin actiunea oblica:
- Recuperarea creantelor debitorului indolent
- Intentarea actiunilor in nulitate sau in rezolutiune cu privire la actele juridice ale
debitorului care nu au fost incheiate valabil
- Reziliera contractelor cu executare succesiva incheiate in defavoarea debitorului
- Intreruperea prescriptiei
Nu putea fi decat judiciara (autorizata de pretor sau guvernatorul de provincie).
Actiunea oblica romana se aseamana, prin efecte, cu gestiunea de afaceri, pentru ca
desi bunurile nu intra pe aceasta cale in patrimonial creditorului, are aparenta unei
modalitati pregatitoare de executare.
Actiunea pauliana (revocatorie)
Spre deosebire de cea oblica, este o actiune directa, posibila a fi exercitata in nume si
in interes propriu. Avea ca scos revocarea actelor juridice ale debitorului incheiate cu un
tert ptentru fraudarea creditorului ( in accord cu tertul).
Mai tarziu, nu a mai fost nevoie de complicitatea tertului, fiind suficienta intentia
dolosiva a debitorului.
In dreptul roman, actiunea pauliana nu era o actiune de sine statatoare, folositoare
doar creditorului care o intenteaza, chiar in absenta unui titlu executoriu (ca in ziua de
azi). Ea profita intregului colectiv de creditori chirografari. Esentiala pentru exercitarea
actiunii pauliene era denuntarea caracterului fraudulos al actului juridic incheiat debitor-
tert.
Doar frauda de persona ad personam (cea care produce efecte negative fata de terti)
putea fi atacata prin actiunea pauliana, iar mai tarziu si actele frauduloase care nu duceau
la insolvabilitatea debitorului. Nu raspunde actiunea pauliana pentru:
-frauda contractu ad contractum (penur contractele simulate)
- frauda de re ad rem (comisa de o parte, in dezavantajele celeilalte, fara a leza interesele
tertilor)
Avand un character punitiv ( penal ) putea fi introdusa si in urma unei vendito
bonorum, de catre un sindic (numit de grupul de creditori sa le reprezinte interesele)
denumit chiar curator bonorum, care o putea intenta dupa ce constata insolvabilitatea
debitorului si fraudarea intereselor creditorului.
Procedura de sanctionare a fraudei era una arbitrala si se solda cu plata valorii bunului
sustras, valoare stabilita pronind de la estimarile creditorului.
61. Efectele obligației. Sancțiunile judiciare și dezdăunările aferente (daune
interese)
Sanctiunile judiciare constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor de a
actiona in justitie in vederea recuperarii prestatiei promise sau datorate de catre debitor.
Dreptul de a cere concursul fortei publice pentru punerea in executare silita.
Oblgatiile erau sanctionate prin actiuni civile sau pretoriene.
Fiecare obligatie este insosita de o sanctiune. Fac exceptie obligatiile natural ( ex:
intretinerea copiilor, efectul unei plati dupa expirarea termenului de prescriptie).
Dreptul natural ca sursa de obligatie aredoua trasaturi esentiale:
1. Creditorul nu poate cere concursul statului pentru a-si recupera creanta
2. Odata ce debitorul executa obligatia naturala (imperfect) , nu mai poate cere
restituirea ei ca fiind nedatorata: se transfera in obligatie naturala perfecta.
Dezdaunarile aferente (daune-interese)
Rezulta din neexecutarea obligatiei, executarea necorespunzatoare sau intarziere
executarii:
- Plata dublului valoric
- Dobanzile
- Alte penalitati
Aceste dezdaunari sunt differentiate in functie de:
- Natura juridical a actelor obligationale, Izvoarele lor, Normele care le-au sanctionat
62. Izvoarele obligațiilor. Acte juridice unlaterale
Prin ele se exprima intotdeauna o singura vointa.
Exemplu:
a. testatorul care dispune pentru cauza de moarte de bunurile sale
b. renuntarea la o succesiune
c. acceptarea expresa sau tacita a mostenirii
d. actul de adaugare a unui codicil la un testament deja facut
63. Izvoarele oblgațiilor. Acte juridice bilaterale
Actele juridice bilaterale sau multilaterale reprezinta imensa majoritate a actelor pe
care o persoana le poate incheia in conformitate cu normele juridice romane. Acordul de
vointe este esenta acestora. Diversitatea lor este infinita, cum infinita este viata juridica.
Exemple: actul de casatorie, actul de adoptie, contractele, pactele subsecvente sau
adiacente contractelor, tranzactiile pe seama obligatiilor litigioase
Se mai impart in:
a. Acte juridice bilaterale perfecte
Cele in care vointa reala este exteriorizata si dovedibila și in acord cu legea romana.
Majoritatea actelor.
b. Acte juridice bilaterale imperfecte
Principiul interpretarii contractelor in sensul valabiliatii sale decat in cel al invaliditatii. Si
dreptul civil modern recunoaste efectele juridice ale actelor bilaterale imperfecte sau
incomplete. Dreptul obligational nu este unul rigid, mecanic.
64. Izvoarele obligațiilor. Contractele
Se spune ca trocul ar fi o prima forma de contract si ca acesta si-ar fi avut originea
ideatica in delictul producator de razbunare.
In perioada Republici, trocul nu mai era suficient, contractandu-se “viitorul”: acceptarea
tezei consensualismului, “intr-o clipa raportul juridic de obligatie este incheiat, dar in
realitatea fizica lucrurile se vor repozitiona abia intr-un moment viitor”. Apar: idea de
echitate, de buna credinta.
In epoca veche nu se poate vorbi despre un veritabil drept personal izborat dintr-un
contract, ci de unul mai mult real: creditorul il putea lua pe debitor in puterea sa intocmai
ca pe un bun. Sursele obligatiei erau de natura personala, dar efectele ei erau quasi-
reale.
Ideea de credit s-a impus spre finele Republicii pentru ca a intervenit un nou element:
necunoasterea cocontractantului
Romanii au fost nevoiti sa-si assume un risc (insolvabilitatea debitorului) si sa-si
depaseasca neincrederea in necunoscut. Creditul acordat anticipat da nastere
“increderii” pana cand aceasta devine prezumtiva. Garantii: personale (oferite de un tert)
sau reale (oferite de debitor si constand in bunuri sau valori pecuniare).
Îm epoca veche debitorul era considerat prin sine insusi o cautiune (manus injectio)
[de aici pana la dezvoltarea garantiei constand in patrimonial debitorului, care apoi devine
gajul comun al creditorilor chirografari]
Ex: caderea in desuetudine a nexum-ului (contract de imprumut de bani) care avea
propria formula executorie
In epoca clasica pactul consensual se impune formalismului contractual.
Clasificarea contractelor:
1. Solo consensu (consensuale, incheiate prin simplul accord de vointe al partilor)
2. Verbis (contracte stravechi si verbale, incheiate in prezenta martorilor)
3. Contracte reale (presupuneau remiterea bunului: comodatus, pignus, depositum)
4. Litteris (contracte scrise sau literare, care pt incheierea lor valabila trebuiau sa fie
scrise)
Constantin a impus forma scrisa pentru instrainari imobiliare. Probatoriile: acte sub
semnatura privata, acte scrise si atentice
65. Izvoarele obligațiilor. Delicte
Obligatiile delictuale sunt apreciate ca un apanaj, ca un domeniu rezervat comitilor
populare si tratate prin prisma razbunarii private de alta data: tarifarea datoriei,
inhibarea posibilului autor de delicte
Prin Lex Duodecim Tabularum (cca 450 i.H) se stabilesc pedepsele aferente delictelor.
- 25 asee: orice delict (injuria) fara a fi descries/denominat (exemplu: taie copacii
altcuiva -> platesti 25 asi/copac)
- 300 assey: daca cineva a distrus dantura unei persoane prin lovituri (150 daca victim
era sclav)
- Dublul sumei: in cazul actiunii contra furtului neflagrant
- X4: camatarie (adica dobanda peste 1%)
- Abandon noxal: in cazul raspunderii pentru fapta animalului sau sclavului, pater
familias putea fie sa plateasca pt stricaciuni fie sa-l abandoneze in favoarea victimei
(abolit la epoca Justiniana)
- Pedepse corporale: daca puberul fura granele altuia, suporta dublul valorii acestora
si bataia cu nuiele; daca cel care a comis delictul era insolvabil, era doar batut
- Moarte: “Acela care prin vrajitorie a furat recolele altuia sa fie sacrificat divinitatii
CERES” + puberul care fura recoltele altuia era spanzurat + cel care a incendiat
casa altuia era legat, flagelat si ars pe rug + patricid, tentative de otravire si otravirea,
facerea farmecelor cauzatoare de moarte etc.
Apar noi criterii de evaluare a responsabilitatii delictuale. Apare evidenta rolul pozitiei
psihice a autorului delictului (reaua credinta – aspru pedepsita), buna credinta insotia
de impurdenta (aducea absolvirea de pedeapsa dar nu si de despagubirile datorate
victimei). Insolvabilitatea debitorului apare ca o circumstanta de absolvire de plata a
despagubirilor, dar nu si de absolvire de usoarea pedeapsa (batai).
La epoca veche statul roman a intervenit in cazul sanctionarii delictelor, care semanau
cu razbunarea private:
1. Executarea pedepselor a fost conditionata de obtinerea autorizatiei din partea
magistratului judiciar
2. Razbunarea private era dublata de alternative platii unei amenzi
Dar , cele mai grave delicte (uciderea unui om liber, patricidal, inselaciunea, vrajitoria)
nu aveau o sanctiune pecuniara care sa despagubeasca familiile victimelor sau pe
insasi victim.
Delictele private atrag in epoca veche consecinte:
a.repararea prejudiciului vicitmei
b.plata unei amenzi predeterminate
c.urmarirea punitionala putea fi declansata doar de victima (cu exceptia unor actiuni
publice)
d.justificarea amenzii poate fi o ramasita a razbunarii private
e.procedura comuna
In dreptul lui Justinian, s-au unificat procedurile intr-una singura, extraordinem, prin
care s-au transferat delictele private de alta data in categoria delictelor publice.
- Statul este cel care poate cere si aplica punitiuni
- Victima are drept de a cere despagubiri.
S-au prefigurat conditiile raspunderii delictuale civile, distincta de cea penala.
66. Izvoarele obligațiilor. Quasi ex contractu
Quasi ex contractu nascitur obligatio cand un fapt licit si voluntar da nastere unei
obligatii unilaterale sau chiar bilaterale.
În cazul cvasicontractului, nu un act juridic sta la baza nasterii obligatiei, ci un fapt, dar
un fapt car se afla la frontiera contractului, un fapt asimilabil prin lege actului juridic.
Sunt necesare trei conditii:
a. Faptul sa nu fie negociat, sa nu rezulte din consensus (acord de vointe)
b. Faptul sa fie voluntar, considerat firesc de catre autorul sau, avand aparenta unui
fapt bazat pe consensus
c. Faptul sa fi fost util si licit, in acord cu normele romane
Formele de quasi ex contractu:
1. Negotium gestio (gestiunea de afaceri)
Gestiunea utila de afaceri, mai cu seama pentru cei absenti prin care este sanctionata
gestiunea de afaceri. Pentru admiterea actiunii, negotiorum gestor trebuia sa fi gerat in
mod util afacerea creditorului sau.
2. Condictio indebiti (plata nedatorata)
Adica plata unei sume de bani cu credinta eronata ca ea ar fi datorat
Dupa felul in care obligatiile erau prevazute si sanctionate de actiuni legale, acestea se
impartau in:
1.obligatii civile: majoritatea, cunosc o protectie adecvata prin sanctionarea, garantarea
(cu posibilitatea sigurarii interventiei etatice) cu actiuni in justitie.
2.obligatii naturale: sunt cele care nu sunt sanctionate de actiuni, dar produc anumite
efecte juridice. Efectul fundamental este cel al nerepetitiunii platii in conformitate cu
o forta valabila dar caduca (cazul prescriptiei). Un alt efect este cel al dreptului
creditorului de a opune compensarea platii debitorului sau natural.
Obligatiile naturale sunt de 2 feluri:
a. Care din perspectiva normelor civile nu putea aspira la a deveni
sanctionabile prin actiuni (cele in care intre parti exista un raport
de putere, cele in care nu este respectat un element de forma,
cele in care debitorul este afectat de o incapacitate
b. Obligatii care au fost civile dar au degenerat prin trecerea timpului
(prescripria extinctiva) sau prin efectul extinctiv al litits-
contestatiunii
73. Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii
Clasice și în dreptul lui Justinian
Prejudiciul delictulal
Nu există răspundere delictuală în afara unui prejudiciu. Tipuri de prejudicii:
1.prejudiciu material
2.prejudiciu moral
c.prejudiciu direct (pierderea real suferita)
d.prejudiciu indirect (avantajul de care a fost privata victim)
Prejudiciului material (valoarea bunului lezat) și al prejudiciului patrimonial (valoarea
reala a leziunii produse in patrimoniul pagubitului, care e mai mare sau egala cu valoarea
prejudiciului material) erau vizate de normale romane delictuale menite sa acopere
daunele interese.
Prejudiciul virtual (viitor/succesiv care ar putea atrage condamnarea la o renta
viageră) și prejudiciul agravat prin trecerea timpului nu puteau atrage plata daunelor-
interese.
Culpa
Înțelesuri: a.morav rau, deplasat, b.ilegalitate, c.vinovatie, vina, responsabilitate,
d.greseala, păcat, e.dauna, lezare a integritatii
Sunt considerate producătoare de prejudicii:
a.lipsa de diligentă
b.imprudenta sau neverificarea suficienta a riscurilor
c.indolenta sau nepasarea fata de consecintele unpr atitudini daunatoare deși legale
4.imprevizibilitatea