Biochimia sangelui

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi

una solidă(elemente figurate  – 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul
circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc”
într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care
reuşeşte să se strecoare în toate pă rţile corpului.
Sangele este un ţesut
mezenchimal, origine
mezoblastică , se
diferenţiază în primele
două luni ale dezvoltă rii
embrionare, în
cordoanele Wolff şi
Pander si Este format
dintr-un compartiment
periferic (sângele
periferic) şi un
compartiment central
(organele
hematopoietice).
Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi
proprietă ţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile
şi ele pot indica rapid, orice modificare anormală în organism. Acesta este motivul pentru
care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide bilogice din organism.
În medicină , disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală , format dintr-o substanţă
fundamentală interstiţială , plasmă , în care se gă sesc elementele figurate. Raportul dintre
volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.
În practică , termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul
elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor
figurate.  La om, media valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau 46% ).

III.1. Hematopoieza ( formarea sângelui )

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii
(eritrocite), leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine
homeostazia elementelor sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia
marţială , fenomen care se petrece în mod normal în splina şi care constă în distrugerea
globulelor roşii îmbă trânite
 Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele
hematopoietice), diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi
punerea în circulaţie (trecerea din organele hematopoietice în sânge).
Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele
sangvine provin din celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe
suprafaţa lor determinanţi antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru a
introduce în organism anumite gene care sunt absente în diverse maladii.
Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a
celulelor sângelui periferic. În general se pă strează un numă r relativ constant de celule
circulante iar hematopieza permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite
tipuri celulare la un anumit moment dat. Astfel, în hemoragii este crescută sinteza de
hematii, în infecţii este crecuta sinteza de granulocite etc.
Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem
pluripotentă (CSP).
Cuprinde la rândul ei mai multe procese:
- eritropoieza → formarea eritrocitelor;
- leucopoieza → formarea leucocitelor;
- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.
Aceste procese presupun mai mule etape:
a). Prenatal are  loc:
- embrion de câteva să ptă mâni → în celulele sacului vitelin;
- în lunile II-III de viaţă fetală  → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele
insule de ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică
( mezodermica ).
- în lunile III–VI de viaţă fetală  → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. – lunile
VI – IX → are loc dezvoltarea mă duvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în
acest stadiu) iar în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).
b). Postnatal:
- imediat postnatal → mă duva hematogenă  este prezentă  în toate oasele;
- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale
humerus, tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult  numai în oasele scurte şi plate
(coxale, stern, oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind
prezenţa mă duva osoasă galbenă .

III.2. Funcţiile sângelui

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi
ţesuturile, îndeplinind o serie de funcţii.
 Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :
A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.
a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidă rilor
biologice şi a CO2  rezultat din oxidă ri.
 b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă  substanţele nutritive, cum sunt
glucoza, aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă  ca produşi finali ai etapei
digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena
portă , la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi prin aceasta la
ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se
realizează  prin mecanismul de
transport a produşilor finali de
catabolizare în cadrul
metabolismului intermediar.
Tot aici vorbim despre deseurile
eliminate ce celule si epurarea
sangelui.
Dacă sângele din sistemul circulator
nu ar reuşi să îndeplinească un rol
epurator satisfă că tor, ţesuturile şi
celulele din care sunt alcă tuite ar fi
ucise în câteva zile de că tre
otră vuri. Ajunge ca circulaţia într-o
anumită zonă a corpului să
încetinească sau să se oprească
pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul
posedă capacită ţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două
perechi de organe fundamentale: plă mânii şi rinichii.
Stră bă tând plă mânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de
compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi
selectează acele substanţe indispensabile (mai ales să ruri saruri minerale), pe care le redă
sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară , reziduurile.
d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta
substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apă rare. Prin proteinele
anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfă şurarea
proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau proteine stră ine.
e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea
sângeră rii la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului

intern, după cum urmează :
- izoionia → pă strarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului
acido – bazic.
- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea
osmotică  → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul
moleculelor de apă  ce intră  şi ies din celulă . Osmoza → difuziunea (amestecarea,
pă trunderea) solventului (apei) în general printr-o membrană  (semi) permeabilă  ca de
exemplu celulele vii datorită  permeabilită ţii membranei celulare şi poate fi simplă  sau
facilitată .
- izotermia → menţinerea constantă  a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a
sagelui.

III.3. Volumul sanguin total ( volemia )

Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate
componentele aparatului cardiovascular: cavită ţi cardiace, artere, vene şi capilare.
Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un
adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3 
sunt în circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine,
etc., la care se apelează :
- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 , în cazul efortului fizic
crescut;
- patologic, în pierderi masive de sânge.
Hipervolemia → creşterea cantită ţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenti
hidro – saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă  prin creştere în
greutate, edeme locale sau ascita.
Hipovolemia → scă derea volumului sanguin întâlnită  în deshidrată ri puternice
(transpiraţii), vă rsă turi, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor
insuificent de lichide.

III.4. Componentele sângelui

1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care
desemnează  fracțiunea lichidă  a sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele
sanguine (hematii, leucocite si trombocite). Este formată din apa, substanțe anorganice
dizolvate (să ruri minerale) si diverse
substanțe organice (protide, lipide,
glucide, combinații ale acestora etc.).
Plasma servește ca vehicul atât pentru
elementele celulare sanguine, cât și
pentru diverse substanțe biologic active (
hormoni, anticorpi, etc.)
Compozitie chimica a plasmei:
§  90 %  apa;
§  10 %  substante organice si
anorganice:
§  9 % substante organice:
- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %):   – albumine 3g %;
- globuline 4.5g %;
- fibrinogen 0.3 %.
- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     – uree;
- acid uric;
- creatina si creatinina;
- amoniac;
- indican;
- aminoacizi si polipeptide,
- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;
§  1% substante anorganice (saruri minerale):  - cloruri;
- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale (electrolitii).
 
2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.
a). Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell) este o
celulă  anucleata transporatoare de pigment respirator (hemoglobină ). Hemoglobină (Hb,
HGB) este pigemtul sanguin de natura heteroproteica care prin proprietă ţile sale fizico –
chimice asigura funcţia elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O2 şi CO2) între
plă mân şi ţesuturi.
Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie
hemoglobinic sau global  (anemii) fie print-un exces  de producţie eritrocitara
(poliglobulii).
O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte mare
deoarece hematiile se pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea avand
diametrul mult mai mic decat al lor, iar cand ajung in vasele mari isi pot reveni la forma
initiala).
 
b). Leucocitele (celulele albe)  → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate
cu roluri deosebit de importante în procesele de apă rare, prin fagocitoza, producere de
anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine
microbiană .
În sângele unui adult să nă tos numă rul lor
este de 6500/mm3 sange. Valorile normale
sunt cuprinse între 4000–8000/ mm3 de
sânge, numă rul lor prezintă varietă ţi
fiziologice în funcţie de vârstă .
Creşterea acestora peste valoarea de 8
mii de mmm3 de sânge se
numeşte leucocitoza, iar scă derea sub 4 mii
mm3 de sânge se numeşte leucopenie.
Leucocitozele permanente sunt manifestă ri
ale unor stă ri patologice precum (bolii în
afecţiuni ca scarlatina, septicemia encefaliza, holeră , etc). Când leucocitoza permanenta
se produce într-o înmulţire anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o
creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1 milion/mm3 de sânge).
Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă , gripă ,
intoxicaţie cu substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor 
Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:

A. Leucocite mononucleare – agranulocitele

Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează  în organe
care au în structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: mă duva osoasă , splină ,
ficatul, şi reprezintă  formele circolante ale celulelor macrofage. Se gă sesc în sângele
circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi celulare şi macrobiene,
diferite particule stră ine, lipsite de viaţă ; Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul
de a elabora anticorpi
Limfocitele → celule mici care se formează  în sistemul limforeticular (timus,
mă duva osoasă , ganglioni limfatici, splină , ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale).
Ajung în circulaţie pe cale limfatică . Ele recircula (organe limfatice – limfa – sânge –
ţesut – limfa).  Există două tipuri de limfocite :
- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt
principalele celule ale sistemului imun participând direct la ră spunsul iumun celular. Ele
reprezintă  baza morfologică  a memoriei imunologice. Mediază  imunitatea împotriva
virusurilor, resping grefele de organe incompatibile să i cooperează cu limfocitele B în
producerea de anticorpi.
- limfocitele B → maturarea se produce în mă duva osoasă . Asigură  producerea de
anticorpi.
 
B. Leucocitele polinucleare – granulocitele
Au citoplasma cu propietati acidofile iar numă rul lor reprezintă 70 % din totalul
leucocitelor din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în mă duva osoasă . În
stă ri patologice ele se mai pot forma şi în splină , ganglioni limfatici sau chiar în organele
unde are loc hematopoieza.
Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:
Neutrofile →  au durata de viaţă  de 6 ore în sânge după  care trec în ţesuturi şi au
o medie de viaţă  de 4 zile. Sunt responsabile pentru ră spunsului imunitar împotriva
fungilor (ciupercilor) şi a infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale.
Neutrofilele reprezintă în jur de 54 – 62 % din numă rul total de leucocite şi peste 99 %
din numă rul total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au
afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru coloranţii bazici, dând o
coloraţie roz neutră . Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge prin digerare 
germenii virulenţi precum şi resturile celulare şi microbiene.
 Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în mă duva osoasă , urmând
acelaşi model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi
granulocitele neutrofile.
La indivizii să nă toşi se gă sesc în numă r mic în sânge, dar devin predominante în
sânge şi ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă
un nucleu bilobat şi au o durată de viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore.
Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar, având şi rol în catabolizarea
complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în reacţia de hipersensibilitate de
tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a histaminei.
Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin
heparină şi histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numă rul lor creşte
în stadiile tardive ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în
special cele care implică alergiile. Heparină , conținută de bazofile, este un anticoagulant
care previne coagularea prea rapidă a sângelu
Anticorp → moleculă  de natură  proteică  (globulină ), produsă  în organitele
limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă  să  recunoască o particulă stră ina de
organism, denumită antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică , care are ca rezultat
îndepă rtarea respectivei particule.
Persoanele care au grupa sanguină  0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe
sanguine. Grupa sanguină  AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă
de celelate grupe sanguine. 
c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine,
anucleate, ce iau naştere în mă duva osoasă  hematogena. Funcţia ei este de a participa la
hemostaza prin elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o
să ptă mână .

III.5. Grupa sanguină

Termenul de grupă
sanguină este folosit pentru a
caracteriza sangele unui individ în
funcţie de prezenţa sau absenţa
unui antigen pe suprafaţa
eritrocitelor acestuia. Deşi aceste
antigene sunt prezente şi pe
leucocite (nu şi pe trombocite), în
mod curent se consideră că doar
eritrocitele prezintă importanţă
pentru stabilirea grupelor
sanguine.
Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule
sangvine: leucocite (globulele albe), eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete
sagvine, celule cu rol in coagularea sangelui).
 Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează
ră spunsul sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoana
primeşte sânge, antigenii anunţă organismul că este vorba de un corp stră in. Aceştia
determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată sau nu.
Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilită ţii sau incompatibilită ţii
dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor.
Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup
sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea
hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.
 
1. Sistemul AB0 → se bazează  pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două
aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe
sanguine diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor la
suprafata globulelor rosii. Exceptia o constituie grupa 0 (denumire provenita de la faptul
ca nu contine antigeni), ale carei globule rosii contin totusi o substanta cu rol de antigen,
denumita aglutinogen.

2. Sistemul Rh → clasifică  sangele uman

după  prezenţa sau absenţa unor proteine
specifice pe suprafaţa hematiilor. Acesta se
bazeaza pe prezenta a cinci antigeni: D, C,
E, c si e. Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele
care poseda antigenul D. Cine are aceasta
substanta are Rh + (pozitiv), cine nu 
prezinta are Rh – (negativ).
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei
din sistemul AB0, astfel că “grupa
sanguină ” este exprimată prin adă ugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu:
A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală
pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit statisticilor, aproximativ 85% din populatie au
Rh pozitiv, in timp ce restul de15% au Rh negativ.
Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la pă rinţi, care determină
compatibilitatea cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.
Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite
legi. Astfel, indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate
celelalte grupe, motiv pentru care sunt denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã
dona sânge decât persoanelor care au grupe AB.
Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã,
detinãtorii grupei 0 fiind denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi
sange decat de la grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste
sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de
la grupele B si 0. In transfuzie avem doua posturi, a celui care doneaza si a celui care
primeste. Avem astfel :
a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la
persoane cu Rh+ cat si cu Rh-, insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la
persoanele cu Rh- si NU de la persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor avea o
reactie la transfuzie daca vor primi sange tip Rh pozitiv. Reactiile la transfuzii cauzate de
incompatibilitate Rh pot fi grave.
b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe
când cel Rh- se poate dona la Rh- şi Rh+ fă ră nici o problemă , deoarece în sistemul Rh
nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic.
Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu
sange care are Rh pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain (la fel
cum reactioneaza la bacterii, virusuri sau alti corpi straini cu care organismul intra in
contact). In consecinta, va incerca sa distruga acest Rh, insa Rh-ul fiind atasat hematiilor,
organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se
manifesta asemanator unei anemii (boala în care scade numă rul globulele rosii din
sânge).